SCENARIU IPSE
George Anca – Monica Andreescu – Constantin Noica – Mădănila Țucu – Andrei Mihai – Dumitru Grumăzescu – Secretul finlandezilor – Silvian Floarea – Camil Petrescu – Dimitrie Grama – George Roca – Liliana Popa – Daniel Vorona – Ion Cristofor – Vișan Dragoș – Lora Levițchi – Alexia Ema Ema – Adela Conciu – Elena Tudosa
Spaţiu vast, supercatedrală, dând spre mare, cu lume pe plajă, animată, toropită
Din caietul lui Vizante pică pe nisip un acatist. Voce (VO): „Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori”. Un Ford alb, intrând pe plajă încă în viteză şi evitând un Renault roşu, pornit spre uscat, doboară un cuplu cu braţele pline de crini. Peste ţipetele şocate (soka-sloka), se suprapune aceeaşi voce: „Harul cel dumnezeiesc v-a umbrit în chip minunat, Sfinţilor” şi fraze de muzică gregoriană, bhakti şi din Grieg. Dintre corturi, Virginica scrutează înaltul.
***
MAI MULŢI
Criminalule!
Buluceală în jurul „mirilor” căzuţi, la care se alătură şi soferul, sub huiduieli.
*
Shiva – Parvati
*
La câţiva metri, sub umbrar, Ovidiu îi operează Corinei un coş pe degetul mare de la picior. Femeia urmăreşte cu privirea un fluture, o rândunea, pescăruşul înot, întorcând mental valul concentric în sârmă ghimpată .
CORINA
Pescăruşul înota, rândunica flutura, fluturele rândunea.
La doi paşi, Delia se prăvăleşte peste rezemătoarea scaunului, încă un genunchi julit.
ELEMER
Nu vă supăraţi, domnule, sunt ţânţari?
DELIA
(ridicându-se)
Uite, mamă, ţânţari, înţeapă şi în ciorapi.
ELEMER
Până anul trecut nu erau.
CORINA
(recitând)
Coloanele lui Memnon afumate, Peer.
ELEMER
Bună ziua! Mi-am simţit coloana la loc în mormântul învierii, când am sărutat mâna de argint a Maicii Domnului.
OVIDIU
Ce ziceţi de accident?
ELEMER
Puteau să-şi termine nunta la catedrală.
DELIA
Sau la moschee. Genunchiul meu!
*
Parapantă furată de nori la mii de metri.
ELEMER
Mi-a julit actul de deces al tatei.
OVIDIU
Ţine-mi farurile alea în ochi.
ELEMER
Lumina înoată în lumânare ca mine în mare.
(Deliei). Hai unu, sai unşpe, treci 21, din 31 fă 41, măr 51, bob 61, prun 71, mur 91, mir 01. Numărul e mai curat ca dialectul şi nisipul.
CORINA
Acrofob, dar te-ai mutat la 9. Ţi-ai tăiat şi unghiile.
Asemănarea apei mării cu iarba o ştii tu, fluture algă.
*
Papa recită din Eminescu. Din cupolă, de pe schela-parapantă, Elemer se prăbuşeşte.
*
2
GENERIC. Titlu: IBSEN RAMAYANA
Din caietul Naratorului pică pe nisip un acatist. Voce: „Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori”. Un Ford alb, intrând pe plajă încă în viteză şi evitând un Renault roşu, pornit spre a pleca, doboară un cuplu cu braţele pline de crini. Peste ţipetele şocate, se suprapune aceeaşi voce: „Harul cel dumnezeiesc v-a umbrit în chip minunat, Sfinţilor” şi fraze de muzică gregoriană şi din Grieg.
*
Vik îi operează Mariei un coş pe degetul mare de la picior. Maria urmăreşte cu privirea un fluture, o rândunea, pescăruşul înot, valul concentric prefăcându-se, analogic, în sârmă ghimpată .
Delia se prăvăleşte peste rezemătoarea scaunului, încă un genunchi julit.
*
Uşa cortului, umbrarul şi un ţânţar (zăbavă). Cerc de cunoscuţi. Parapanta la 1500, 3000, furată la 10 000 m, de adrenalina cleptomană a norilor vizibilă în zmeul liberat al lui Elemer.
*
scene vizibile, ceva rap în ce-ar fi fost amiază, mai şi demosnstrăm care e plăcerea.
Mărul pictat să-l mai pozezi, pezmetul Berini îl papă Berni,
*
*
Pescăruşul pe mâna dreaptă. Veveriţa vine spre el. Pescăruşul zboară şi mai la dreapta, puiul chel, căutător de dreptate, pescăruşul-veveriţă. Fluturele aterizează pe coada şoricelului. Fulgerul zigzaghează norul, atrage fierul ceasului, umbrarul. Conversaţii, ce facem, apucaţi de furtună televizabilă. Umbrarul ibsenienilor se dărâmă. Vizante, lăsat de pază, se uită la cortul gata să cadă sub picuri. Virginica – eunucul adolescenţilor – citeşte. Se aud copii, folia cocoloşită, tună. Sonorităţi shivaite. Trăznetul carbonizează pe Vizante, scenă vizibilă pentru Virginica. Rap. Ţânţari pe vânt. Parapanta lui Elemer. Păcură. Maşina copiilor ibsenieni se opreşte şi Delia, părinţii ei, Corina şi Ovidiu coboară salvator, apucându-se de remontat umbrarul.
*
DELIA
Disaster have no respect.
VIZANTE
Aşa a murit bunicul Ibsen, carbonizat.
OVIDIU
(întorcându-şi ochii de la tuburi)
Nu paralizat?
DELIA
(mai ales bunicului)
Ibsen, this is wake up call.
CORINA
Hai, repede, să facem baia respectivă, pe rând.
VIZANTE
Oslo la rând.
DELIA
Fiordul Dracula.
VIZANTE
Brazi mulţi, norvegieni puţini. Îţi faci de lucru,
Delia, şi însemni o rună pe zăpadă.
CORINA
(întorcându-se dinspre tuburi)
Femeile nordului.
Femeia mării, Hedda Gabler. Nora –
Nora nu îşi ia copiii, argumentând că ea,
fiind o neadaptată, i-ar creşte la fel. Dar nici
o mamă nu gândeşte aşa.
OVIDIU
(sfârşind montajul umbrarului)
Avem misiunea să ne torturăm reciproc.
CORINA
Între copil şi principiu, Brand alege principiul.
OVIDIU
Da, însă noi suntem umani.
DELIA
Nora, Nora (O casă de păpuşi), Soarele, soarele (Strigoii).
*
3
Nivelatorii nisipului pe patru şi pe două roţi. Iola japoneză mai uşoară decât principiul lui Arhimede.
*
Vizante scufundându-se în yoga. Salutul lumii soarelui. 3000 de mâini, vreun kilometru jumate non stop. Abia shavaasan, umfli plămânii eşti plută, îi goleşti, te-ai vârâ până la fund. Tratak, înot cu ochii închişi, scufundări, spaţii onirice apuse. Trecu repede timpul, de acord şi copiii, încă 3000 de mâini, ultima mie, brass. Plecând din apă, fraza muzicală a lui Chinmoy.
Fata (Delia) spre baia respectivă, ultima.
*
Ovidiu conduce. Dvd Andrieş. Pescăria Beatrice. Feteştii copilăriei. Biserică în ridicare. 50 cisterne.
*
4
Oslo. Vetele norvegiene, solfegii Solveig. O(pera) H(otel). Aria Borges cântată de Boccelli, în Spectrum. Vizante mai înghite un paracetamol-antinevralgic după cele de azi-noapte pe năduşală, şi două eferalgane, geaba. Pânză pe faţada romană a bursei. Muzică subscoţiană. Tribună în Trondheim. Vitrină – umbra calului cu Odin. Apa se leagănă sub corăbii.
*
Fiord. Pică şurubelniţa biciclistului cu un singur picior, o lasă. Femeia sparge oglinda şi scuipă cioburile. Şchiopul se întoarce, cârjele i se prăbuşiră, Vizante culege şurubelniţa şi i-o predă, nici nu vorbeşte, bălăbăne o sticlă, e mangă, se scaldă în havuz, viking gângav, de vitrină. Far, iepure, casă zburătoare, insule. (Vizante:) Fiordul Oslo e misterul pământului de apă, marea mortului de ciumă neagră. Epileptiker. Picior retezat de osteoporoză.
Şcoala Vahl. (Vizante:) 95 de limbi, fără a Deliei.
Catedrală. (Vizante:) Copiază psalmi în norvegiana lui Dosoftei, a way forward.
Insulă. Kontiki. Statuia peştelui, pianul lui Nansen.
Peninsulă. Stavkirken. lin linum usitatissimum, bârne secţionate romboid (Vizante:)poate nu intrăm în vorbă, dirlilidam, didam, dirli, dirlidirlididam, kiram kram, pam param param, a little bit of truth the biggest lies.
*
Linia Oslo-Bergen. Spor 17, vogn 443. Sognefjord. Naerofjord. Singur templu, singur fiord. Fiord înot. Verdele verii pe albul iernii. Frumuseţea peisajului inhibă literatura. Ascultă Grieg. (Vizante: D’aia nu şi-a ajuns Rebreanu Târlişua.) . Caldul iernii argentiniene în răcoarea verii norvegiene.
(Vizante:) regele premiindu-l pe Ciulei. Deprimat român-norveg. (Vizante:) Natura l-o fi dominând pe norvegian cum domină japonezul natura. Vino împărăteasă fiordului, campioană muntelui înger.
Cimitir, rai cu Ibsen, Henrik, Susannah, Sigurd, Bergliot, Tancred, Lillebil (1899-1999).
Librărie. Dante Alighieri: Den Guaddommelege Komedie. Ibsen beste: Peer Gynt, Et Dukkehjem, Gengangere, Vildanden, Hedda Gabler, Bygmaster, Solness. John Milton: Det tapte Paradis. Arrive’n save. White Ghosts. No country for old men. Midtveges fram i gonga gjehnom livet. Hemingways Beste: Utvalgate Noveler, Og solen gar, Sin gang, Den Gamble Mannen, og Hares. Cardinali nudişti. Vigeland. Floribunda. Fiord carnal. Nud filosof.
*
Gară. Căutătorii de mucuri, nehamsunieni. (Vizante / Man Birjovanu, operaen den norske:) They will teach women how men love socer so much. Laerdoms wind, umyndige. Cum să nu dispară ţările? Neidol pengegrisk. Fost întuneric lys. Deşteaptă-te, adormitule, din moarte în lumina lui. În frica lui Crist, i Kristi frykt. Capul femeii, bisericii. Asaph. Jakobs Gud. Mai cât, Doamne, hvor lenge. Herre, Harry. Moştenitor tuturor naţiilor. Zile fum, inimă iarbă. Cântă-i psalm, spune minunile-i, syng for ham, lovsyng ham, tal om alle hans under. Klingende, clinchete. Nu mă mai aflu nici străin pe pământ. Iddio a tanto amato il mondo. Miros greu de mâncare pe foamea cnutului. Interdicţia de a-ţi iubi patria, îmbrăcată în mare dăruire de răpire. Pe fugă, admirând norvegienii pentru patrie. Dacă nu te tai cu maioneza. Pesceana tot creştină. Nord indizolvabil, sud neînzăpezit. Majestua pe Uranus. Fabio din Grosso Palermo, Bob în Dunedin. Luminaţi prin gheaţă, stresantă diferenţă, pas romantic. Svend Helstrup, nestrop, te cred, o mantră cu om la trei cuvinte. I don’t know what is new age – Coelho. Secretele regilor, renilor, moroenilor. Nu se mai face literatură, poate în taina unor limbi gen maori, soumi, simetric. Visători practici. O fi tăcut vremea teatrului. Grijă multă de oameni puţini, de toţi. Turisme, futurism. Lin, prea lin.
*
Halucinaţie de speranţă taciturnă. (Vizante, răsfoind carte:) O să creşti şi o să însemni o rună pe zăpada profeţie. Închinarea albului din stofă neagră, o războire nici câine nici film. Poza şi valoarea ei în persoana mea prin Norvegia, în lux automatic. Alfabetul al 13-lea, runa fetiţei din plimbarea singuraticilor, de s-a şi înfiinţat, 11 apostoli în alfabet latin, cu Petru în Roma, o văzuşi, o ţii cu tatu, dus colo, mamu, netezită, creşti direct, la un an, doi, din Norvegia, bradă, încă douăsprezece alfabete, inclusiv ebraic, ideografice, ale lui Iuda, schimbat, femeia nu, în reprezentările de aici, nici o feminitate lui Ioan, aproape prăbuşit şi contemplându-şi învăţătorul. Diavolul în zăpezile veşnice dacă se ţine de intensitatea alurii dumitale. Diavolul nordic se va fi topit cu gheţarii scobind fiorduri, ori el, muncit să seducă la momentul nostru inşi ori naţii, un aranjament.
*
Muzeu. Arcaşa pozează lui Vigeland, Vizante rezemat în scris, Virginica aşteptătoare la flacără, cât să nu-i fi lipsit, pe ce lanţ, în ce za la zar. (Vizante:) O întâlnire la minut, bine că scapi cu viaţă, cu fuga, cu încetinitorul, de ţi-ar fi moartea atât de – parcă mă şi fotografiaşi, blondo, babo, ce-oi fi fost, lac sau stană, sărată gheaţă prin geologie şi minutar, blitz, aici mă ţinusem, o roiam şi, nu, mai stai, să dispari neapărută vedere, Homer sau Borges într-o sculptură de Vigeland. Minut prana, penultima poză cu Jindska, ultima capul meu.
VIZANTE
citeşte din manuscris (parţial din off):
Îşi ridică ţeasta de chică arătându-şi gâtul, un ciot.
Cum s-ar plimba ţestele. În aulă, fiord,
rectorul salută ambasadorul în locul meu.
Călugărul răstigneşte schizofrenica,
schizofrenica înjunghie călugărul.
Piteşti a întrecut orice teroare, David şi Knut.
Poldi recită acatistul.Tocmai voiam să-i arăt
acatistul când a intrat Cora să-i spună să mute maşina.
Hamsun: Ah, Doamne Dumnezeule, din ce
zerouri rotunde şi grase sunt alcătuite numele mari.
Acatistul pică din caietul ăsta, misterele le-am dat
fără libret, marea noastră şi pădurea norvegiană
(ne)transcrisă, cuplu călcat de o maşină albă evitând-o pe alta roşie, pe zebră.
Ce s-o alege de romanul acatistului fiord?
Buzinschi: Servind lumii un Auschwitz comunist.
*
5 5
Mesajele ei abia se fac fiord, gheţarul se topeşte. Nici tu n-ai curaj să vorbeşti. Dacă scriu aici, cine să citească? Sub antibiotic.
*
Gheţarul se topeşte adulter. Nici tu n-ai curaj să vorbeşti dacă scriu eu aici (penal?) ah, Blythe. Ipse (Ibsen) dixit. Pitagora autos epha. Sargassum sea of ipse dixits in Indiana Constitution. Ne dăm în judecată, ipse-ibsenieni. În cor, Vivaldi: Dixit Dominus.
*
Completul se interesează deodată, nu de probe, parcă ar fi şi judecătoarea parte. da, bronz de legătură… Coborâse din tren . Femeia moralizează fata cerşetoare. Fata fumează, băiatul o pupă, bine că te-ai lăsat, prea tânără, de-aia fugise din nord, să se piardă în Bucureşti, să-i găsească pe cineva copilului, să fie liberă. Ne încrucişăm cu fata însărcinată. Nu văzură ziua nici Corina, nici naşu’, pe 66, până Nord. Îi muri unul din băieţi înainte de nuntă. Spiritism. Case genetice în două ape.
*
Canto, vocea frântă. Vocea pierdută, al câtelea personaj al operei? Soră cu Turandot. Vrabie, ţânţarii sângelui. Nu mai ai sânge în tine. Ars la arşi. Pe spate, de cinci ani, torci rouă oarbă, tenorule, Knut scrie cum de pe vaporul cel mare sosit de la Marea Neagră se descărca secară.
Ipse. Paralizia tatei. Conversam, ca Hoissescu la patul lui Ibsen. Îmbătrânisem. Renunţam şi eu la vorbirea aparte, personaj tardiv, cal alb din Elida. ’66, la 60.
*
Revistă (Virginica:) Criticul face două fraze-strigoi, la Berliner Theatertreffen, întru „aceşti eroi ibsenieni, imposibil de înţeles de către omul zilelor noastre”, „nişte oameni trăind într-un spaţiu sumbru, rece şi încremenit ca un cavou cum e cel din Rosmersholm al lui Ibsen.”. Altfel, prima piesă de Ibsen jucată în România, cavou în cavou – în cimitirul din Oslo/Christiania n-am văzut nici unul. Noi, ibsenienii fără voie – n-o mai fi nevoie de Ibsen nici în Norvegia – ne bucurăm cum vikingului i-a crescut părul corabie înainte de a ne lua fata de nevastă. Săptămâna viitoare, la Înalta Curte. Apoi, Premiera.
***
Constantin Noica și fericirea din cămăruța de la Păltiniș
12 iulie 1909. Într-un sat din Teleorman se năştea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase poveşti, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava şi un fiu care s-a călugărit…
Pe 1 octombrie, cu două luni înainte să moară, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti. Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aştepta. Părea că-şi stăpâneşte cu greu lacrimile”, notează Valentin Coșereanu, fondatorul Memorialului Ipotești, în jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieşit şi a ieşit aici, la Eminescu acasă.»”. Iată un bun punct de plecare pentru evocarea unei vieți, care a fost ea însăși o operă. Cu sentimentul datoriei împlinite, Noica, la 78 de ani, cu doi ani înainte de Revoluția din decembrie și imediat după ce încheiase facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, s-a stins din viață.
De la Păltiniş la Ipoteşti drumul e lung. Noica l-a bătut însă ani întregi. În acel 1987, reuşise să termine una dintre marile lucrări ale vieţii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata să o ia de la început, mereu dispus să explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atât de importantă pentru înţelegerea operei lui Eminescu.
„Se supralicitează, cum spuneaţi, în ce priveşte valoarea caietelor «studenţeşti» (dar nu exclusiv studenţeşti!), numai de cei care nu ştiu să găsească aurul în nisip. Poezie proastă, note elementare de studiu, pagini întregi cu rime prea des ridicule se găsesc prea des în Caiete; precursor în ştiinţe pe care abia le învăţa sau filolog în limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, în laboratorul acesta eminescian, miracolul şi un dar unic făcut culturii noastre, poate rămâne la «Pe lângă plopii fără soţ», eventual transpus pe muzică. Este o vibraţie Eminescu până şi acolo”.
Constantin Noica a sosit la Ipoteşti în 1984. „Era uscăţiv, adus de spate, purta pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel”, își amintește Coșereanu. „A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu intimitate, dar şi cu o veneraţie greu de redat în scris”.
Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. „I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, continuă notaţiile din acea zi de început de toamnă Valentin Coşereanu.
La intrarea în casa memorială, Constantin Noica îşi scoate bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci când gazda l-a rugat să scrie ceva în cartea de impresii i-a răspuns: „«În biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucată de hârtie îngălbenită de vreme din buzunarul hainei şi a notat cu un pix obişnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată… Prin urmare, tu ai fost, eşti, vei fi totdeauna». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».”
Atunci a început o muncă ce avea să se sfârşească mulţi ani mai târziu, când visul lui „încremenit” a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.
Fericirea e la îndemâna oricui
Existența lui Constantin Noica este însă ca o mare pe cât de tulburată la suprafață, pe atât de liniștită în adâncuri. El este filosoful, care, în ciuda anilor de temniță grea, avea puterea să spună, așa cum își amintește Gabriel Liiceanu, cel care, alături de Andrei Pleșu i-a fost unul dintre cei mai importanți discipoli, că „fericirea e la îndemâna oricui”. „Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii”, povestea el într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.” Iată care era, de fapt, tărâmul lui fermecat de la Păltiniș, unde și-a petrecut mare parte din timp în ultimii ani de viață, după ce a ieșit din închisoare, într-o austeritate care-l bucura și în care se simțea minunat. Între 1949 și 1958, când a fost arestat, Noica a avut domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel. Împreună cu el, în acel an, 1958, au fost arestați toți participanții la seminariile private ținute de el acolo: celebrul „grup Noica”. A fost anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi și a executat la Jilava 6 ani din cei 25, fiind eliberat în august 1964.
Odată liber, Noica avea să țină în continuare seminarii, pentru mai tinerii lui colegi, iar odată descoperit paradisul de la Păltiniș avea să rămână acolo, în acea cămăruță sărăcăcioasă, cu un pat, o masă improvizată și veșnicul lighean de pe sobă… Fericirea era simplă în acest loc, unde timpul era organizat strict, un mic dejun simplu, câteva felii de pâine unse cu unt și gem, o plimbare de o oră și jumătate prin pădurile Păltinișului, apoi lectură, până la amiază, și apoi orele de scris… Seara era momentul întâlnirilor cu ceilalți. „Înainte de ’89, nimeni nu credea că se termină cu comunismul. Eram pregătiţi să trăim şi să murim în acest sistem. Noica, în orice caz, era sigur că nu se poate face nimic. Ne spunea mereu că politica e meteorologie, că n-ai ce să faci dacă plouă. A ieşi împotriva tancurilor sovietice sau împotriva Securităţii e un fel de a rata, iar singura variantă cinstită de supravieţuire şi chiar de distanţare faţă de regim e să faci cultură. Noi eram pregătiţi pentru o viaţă în care să ne concentrăm pe actul de cultură”, povestește Andrei Pleșu într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Sunt mulţi care-şi imaginează, mai ales azi, că acolo totul era îmbibat ideologic, că ne făcea el niţel Hegel şi niţel Platon, dar ne ademenea şi spre o gândire naţionalist-conservatoare. Ceea ce e o aberaţie! Noi nu făceam politică. Pe de altă parte, până şi asta ni se reproşează: „Păi, de ce nu făceaţi?“. Păi, nu făceam! Politică era în jurul nostru destulă, iar noi ne duceam la Păltiniş să luăm o gură de oxigen, să facem ceea ce nu se făcea în restul timpului şi al instituţiilor: cultură, meserie, lectură. Rezultă aproape că, dacă n-ar fi fost Păltinişul, Ceauşescu ar fi căzut mai repede”, spunea Pleșu în același interviu.
„Filosoful este un fel preot pe dos…”
Constantin Noica a trăit într-o lume care azi, pentru noi, pare o altă planetă, o lume în care altitudinea culturală era cu totul alta, decât azi, în România anului 2017, în care doctoratele se iau mai ușor decât bacalaureatul. La Facultatea de Filosofie și Litere l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu, iar în cercul lui s-au aflat Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran… De aceea, mai târziu nici nu era atât de ușor să-i devii discipol. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era, totuși, foarte strict și le cerea celor care voiau să studieze cu el să cunoască limbile franceză și engleză, ca bază de pornire, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greacă, latină, sanscrită… Și, apoi, avea o listă cu o sută de lecturi obligatorii. Cam în aceste condiții puteai deveni discipolul lui Constantin Noica.
În 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. Căsătoria cu Wendy n-a durat prea mult, iar din ea s-a născut cel care avea să devină marele monah Rafail Noica. Lui avea să-i scrie Constantin Noica o tulburătoare scrisoare, care rămâne o teribilă mărturie de dragoste și de credință, așa cum le-a înțeles un mare gânditor. Și, deși legătura dintre ei n-a fost atât de apropiată, pentru că mama lui și Constantin Noica au divorțat când el era copil, părintele Rafail mărturisea că a existat întotdeauna între ei doi un fel de „tensiune duioasă”, cu atât mai puternic manifestată atunci când tatăl a aflat că fiul se va călugări. Întrebat dacă are a-i face un reproș tatălui său, Rafail Noica mărturisea într-un interviu că i-ar spune așa: „De când ai ieșit din închisoare, din ’68 până astăzi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deși știi că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam: <Ce este acela un filosof, că un potcovar face mai mult decât tine ca filosof?>. Și m-ai îndemnat mereu către cultură, deși ai văzut că nu am nici tragere, nici menire. Reproșul meu este acesta: <Să știi că lucrul căruia ești gata să-ți sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îți este Dumnezeu>. Și tata a deschis brațele să mă îmbrățișeze și mi-a zis: <A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărți>”. Deși nu i-a răspuns fiului său la întrebarea „Ce este acela un filosof?” se pare că Noica a făcut-o, totuși, într-un alt context, când ar fi spus așa: „Filosoful este un fel de preot pe dos…”
Scrisoarea pe care Constantin Noica i-a scris-o fiului său rămâne însă unul dintre cele mai frumoase și mai prețioase documente din istoria culturii și în fiecare dintre cuvinte răsună întreaga lui filosofie și toate chemările lumii.
Scrisoarea către fiul lui, Rafail Noica
„Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?
Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă făptură, cu înzestrări sporite.
Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.
În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, „iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe „fă ce vrei” de „iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.
Să-l reînvățăm dragostea, ai putea spune, așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.
Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei! De vreo trei veacuri așa simte omul modern și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.
Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu „izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.
Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm, deci, comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.
Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.
Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: „Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.
Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom, totuși, ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.
Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme că trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.
Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).
Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.
Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?
Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria și a văzut că era bună.
Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”
Mădălina Ţucu; Andrei Mihai
Ultimele cuvinte ale cunosctului anticar Grumăzescu.
Vestitul anticar şi om de cultură al Iaşului s-a stins ieri-dimineaţă la ora 4, în urma unei îndelungi şi tăcute suferinţe ca urmare a unei boli necruţătoare. „Ziarul de Iaşi“ documentase un amplu articol şi pregătea în aceste zile publicarea unui „portret“ al acestuia. Moartea lui ne-a luat pe nepregătite, cu articolul aflat „la corectură“. Din nefericire, îl vom publica astăzi aşa cum nu ar fi vrut nimeni: post-mortem.
Un bărbat zâmbăreţ, uscăţiv şi cărunt după trecerea vremii, întâmpina fiecare om cu bucurie în anticariatul său. La un moment dat, s-a aşezat la o măsuţă veche, asemănătoare celor din secolul XIX, cu o domnişoară. Au început o discuţie legată de tineri şi cărţi. „Uite, eu am 73 de ani, şi am proiecte şi planuri cât nu aveţi voi ăştia tineri“. Ca să întărească, a continuat: „Nu ştiu ce-o să mai scot la lumină, dar foarte multe proiecte din timpul vieţii le-am dat altora. Şi l-au pus în valoare. Pe unde am donat, nu am cerut să se pună nicio hârtie, nicio placă de marmură, de carton, de hârtie igienică, pe care să scrie «Donaţia Grumăzescu». Pentru că, dacă toţi cei care suntem vii acum aveam statui, n-am mai avea pe unde merge. Sunt foarte mulţi oameni de bine care să vorbească frumos despre naţiunea lor, de tineret“. Şi tot vorbind, după un timp s-a oprit şi, cu voce brusc blândă, a spus abrupt: „Am avut un accident, şi câţiva ani de zile n-am văzut cu ambii ochi. Pe la 4 ani şi ceva…“. Tânăra sa interlocutoare a rămas uimită: bărbatul vajnic şi cărunt din faţa sa era deja transpus de vraja confesiunilor.
Legătura cu Eminescu
„Doamne, dar astea sunt poezii pe care le cunosc“. Atât apucase să zică tânărul de 15 ani Dumitru, la vederea cărţii din colecţia „Biblioteca pentru toţi“, din epoca comunistă, cu coperta roşie, în 1960. Mut de admiraţie, a început să o răsfoiască, iar când a dat pagina, îi apăruse un titlu cu, după cum spune acum, „o imagine sfântă neamului nostru: Eminescu la 19 ani, când l-a dus taică-su la studii la Viena“. Şi, privind-o, a zis în gând „Doamne, tot ce-a scris acest om, şi tot ce s-a scris despre el, voi strânge eu“. Şi încă de atunci a început Dumitru Grumăzescu să meargă „pe urmele lui Eminescu“. Timp de zeci de ani apoi, chiar de atunci, Dumitru aduna „tot ce pica de Eminescu şi despre Eminescu, tot“. În călătoriile sale „prin codri, la babe şi la moşnegi“, a întâmpinat fel şi fel de întrebări „Domn’e, dacă eşti din Târgu Neamţ, de ce nu ai colecţionat Creangă?“. Iar răspunsul venea fără timp de gândire: „Nu ştiu, aşa am fost ales de divinitate: să mă ocup de Eminescu“. Mai povesteşte că, încă de adolescent, descoperise într-o bibliotecă particulară două volume cu articolele publicate de Eminescu în „Timpul“. S-a apropiat de proprietari, cărora le-a lăsat impresia că îi face curte fiicei lor. A obţinut ce-a vrut, însă după ani de zile, şi fără să fie nevoie de însurătoare: „Mi-au dat volumele gratis“. Pentru ediţia a II-a de Poezii a lui Eminescu, îngrijită de Maiorescu, a muncit la o familie de evrei care se pregătea să plece din ţară. „Îi ajutam. Am spălat şi WC-ul ca să obţin cartea“. Deţine şi cea mai mare colecţie de cărţi-liliput din ţară: peste 300. „O am şi pe cea mai mică, Luceafărul, în format 3×3 mm. O răsfoieşti cu penseta şi o citeşti la microscop“.
„Ala râdea că m-a păcălit, eu râdeam că l-am păcălit“
„A fi colecţionar e foarte greu. Şi rău… Mai cu seamă pentru cei din jur“. Cu o tristeţe copleşitoare în glas, Dumitru mărturiseşte că şi-a sacrificat familia numai pentru a băga banii în obiecte şi în cărţi. „Numai eu ştiu cât soţia şi fetiţa au suferit. Am colecţionat orice în viaţă: şerveţele, cutii de chibrituri, broaşte, lacăte… Orice, ca să am la schimb“. Dovadă fiind schimbul unei colecţii de şerveţele pe o statuie cu Napoleon, aici zâmbindu-mi subtil: „|la râdea că m-a păcălit, eu râdeam că l-am păcălit. Aşa-s colecţionarii… Colecţionarii rămân sarea şi piperul unei naţiuni“ .
Iată-i şi prima colecţie! În plin comunism, în 1958, pe 17 iunie, Grumăzescu a făcut prima sa expoziţie, la Târgu Neamţ, la Şcoala Domnească. Aceasta a fost „prima expoziţie particulară din România“. Următorul an a urmat o expoziţie la „Universitatea Babeş – Bolyai“ din Cluj: „A fost piatra hotărâtoare din viaţa mea“. Asta pentru că, atunci când făcuse expoziţia, „era vremea reciclării cadrelor de limba si literatura română din Transilvania“, şi i-a trezit o amintire de care vorbeşte cu lacrimi în ochi: „Comuniştii făceau tot felul de întruniri, ca să-i poată controla pe oameni“. În timpul expoziţiei la Cluj, a cunoscut un profesor de Română, care, deşi a predat toată viaţa această materie, nu avusese şansa să ţină în mână „ediţia princeps Eminescu“. Grumăzescu a dorit să-i facă o bucurie: a desfăcut sigiliile şi i-a pus cartea în mână. În acel moment, profesorului au început să îi curgă lacrimile, îi tremurau mâinile de fericire. „La vederea unor asemenea emoţii, mi-am pus în gând: Doamne, deci eu, care văd numai cu un ochi, pot să fac oamenii fericiţi“. În anii care au urmat, colecţiile sale au bătut toată Europa.
Colecţii greu de văzut
Dumitru Grumăzescu are o bibliotecă uriaşă, „am a doua după a lui Arghezi“, spune. 70.000 de volume, din care a donat masiv. O donaţie puternică a făcut-o la Torino, la Biblioteca „Grigore Vieru“. Acolo a donat şi „un portret mare, frumos, Grigore Vieru“. O altă donaţie a fost la Viena: sute sau chiar mii de volume, şi un portret mare cu Eminescu“. „Încă vor mai urma donaţii“, adaugă. La Văratec exista o casă goală, construită de un constănţean bogat, care a dorit ca această casă să aibă totuşi o întrebuinţare, aşa că s-a făcut apel la Grumăzescu. A dus foarte multe cărţi acolo, chiar şi obiecte: un pian şi o vioară de calitate, „pentru ca, seara, turiştii să poată să se relaxeze în spaţiul acela mirific şi să-şi aducă aminte de toţi scriitorii care vara veneau la odină acolo“.
De când era un „boţ de humă de pe malul Ozanei lui Creangă“ la Tg. Neamţ , Dumitru a avut un accident la vârsta de 4 ani jumătate, şi câţiva ani de zile nu a mai putut vedea cu ambii ochi. După ceva timp, a fost dus la Bucureşti pentru a-l opera, iar apoi a început să urmeze şcoala primară, care a fost dificilă petru el din cauza vederii. Începuse şcoala cu doi ani mai târziu faţă de generaţia lui. După clasa a 5-a Dumitru a început să nu mai vadă din nou, şi s-a dus la sora lui, la Iaşi, pentru a fi operat. Anul următor, când începuse şcoala, a rămas la Iaşi sub supravegherea medicilor. Avea să vadă în final, dar cu un ochi.
Grumăzescu deţine cea mai mică carte din Europa, dar şi o colecţie unică de câteva mii de cărţi cu autografe, începând de la Mircea Eliade, Cioran, Henri Coandă etc. şi până la ultimii poeţi necunoscuţi: „Lasă-le acolo, se vor învechi ele cu timpul!“. Au venit oameni din străinătate pentru a poza colecţia cu cele mai mici cărţi. „Sunt aproape 400 de cărţi mici, de la cea mai mică 3×3 mm până la cât unghia, unde este scris pretextul de la Sarajevo“. Are şi aparatul cu care s-au pozat mari scriitori precum Sadoveanu, Topîrceanu, Otilia Cazimir, George Lesnea şi mulţi alţii.
Cărţile, salvarea tinerilor
La acea discuţie de la masă, Dumitru a tăcut o clipă, apoi a zis: „Îndemn tinerii de azi să citească, să citească, să coboare în forul lor interior acolo când sunt singuri, noaptea, şi să se întrebe: Doamne, sau Allah, sau Buda, am ceva de lăsat pe pământul ăsta, am ceva de făcut, sau merg cu turma?. Fenomenul de turmă, copiii mei, are să vă omoare. E trist, dar de aicea pleacă: de la foarte mult dezastru n-au echilibru. Nu ştiu, nu îşi înţeleg personalitatea. Încercaţi să vă înconjuraţi, care sunteţi conştienţi, de prieteni care gândesc pozitiv în primul rând despre ei, şi atunci vă va induce şi vouă o stare pozitivă de gândire, de protecţie, de contemplare“. După acest discurs trist, Dumitru a recunoscut că, atunci când îi aude pe bătrâni că îi critică pe tineri, i se pare o nedreptate: „Fiecare om e cu momentele şi bucuriile şi greutăţile lui… Ce pot să vă spun e: citiţi, citiţi, citiţi! Chiar dacă unii citesc o bibliotecă şi nu reţin nici cât o carte, alţii citesc o carte şi reţin cât o bibliotecă“.
S-a stins la ora 4 dimineaţa, la spital
Vestitul anticar ieşean Dumitru Grumăzescu, cel mai important colecţionar de obiecte legate de viaţa lui Mihai Eminescu din lume, care a adunat în decursul vieţii peste 7.000 de obiecte care au aparţinut poetului, manuscrise ale operelor sale, scrisori sau volume de carte de colecţie, s-a stins din viaţă ieri, în jurul orei 4 dimineaţa, după o scurtă internare la spital, el suferind de mai mult timp de un cancer la ficat. Colecţionarul era o personalitate foarte cunoscută a Iaşului, dar şi a României, fiind nelipsit din anticariatul său, deschis pe bulevardul Lăpuşneanu încă din primii ani de după Revoluţie. „Strada Lăpuşneanu şi Iaşul sunt mai sărace din această dimineaţă. Anticarul Dumitru Grumăzescu a murit. În memoria lui, mica piaţetă din faţa anticariatului unde şi-a lăsat sufletul îi va purta numele“, a anunţat ieri primarul Mihai Chirica. Dumitru Grumăzescu a fost un foarte apreciat eminescolog, dar şi un iubitor al artelor şi un apropiat al lumii culturale ieşene. Astfel, în anticariatul său de pe Lăpuşneanu erau nelipsite seri de poezie, de teatru, aveau loc mici concerte sau se adunau nume cunoscute ale lumii culturale româneşti. Inestimabila sa colecţie va rămâne în administrarea soţiei şi fiicei sale.
SECRETUL FINLANDEZILOR
De ce este atit de obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa termine primele 12 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamina?
07:45b
– Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici. Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala. Biletul este subventionat de catre municipalitate.
Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana.
Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.
09:15
– Orele de 45 de minute.
Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara . Restul il alege scoala, in acord cu profesorii, parintii si elevii.
Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta.
Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne, si nu se scrijeleste nimic.
Scoala este publica si, bineinteles, gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu „scump” din Spania.
Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante.
Fiecare doi elevi au cite un calculator.
O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie, schiuri… O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire.
Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit, mincarea e gratuita.
12:00
– Mincare calda, nutritiva si gratuita.
Saili are o jumatate de ora pentru prinz, la restaurantul scolii. Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv, si cu multe feluri de salate si fructe. Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras.
Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor.
16:05
– Inapoi acasa, Saili joaca hockey cu fratele lui mai mic. Nu exista delincventa, strazile sunt sigure. Cind se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu.
18:30
– Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun.
20:15
– Temele si la culcare.
Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa, desi Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.
– „Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca”.
– Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200.000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati.
„Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre”.
– Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la restaurantul facultatii). Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.
– Elevii au un respect total fata de profesori, si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme, dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.
– Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki , sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi. Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cit mai inalt.
– Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara:
„Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor”.
– Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de a lua un examen, „pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decit o singura data”.
Se studiaza pina cind se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata.
– „Ziua de lucru” a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 3. Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber. Se stimuleaza rationamentul critic inaintea memorizarii mecanice.
Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica. Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la ce prefera. Si, inca odata, se incurajeaza gindirea critica si se discuta.
– „Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video.
Il intreb daca este fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde – ” da.”
Dar exista un secret:
Pe la anul 1600 s-a legiferat ca cine nu stie sa scrie si sa citeasca nu are voie sa faca copii!!!
***
O familie de viermi traia intr-un rahat. Micul vierme o intreaba pe mama sa:
– Mamă, noi am putea trăi într-o cireașă?
– Da, fiule, am putea trăi într-o cireașă.
– Mamă, noi am putea trăi într-un măr?
– Da, fiule, am putea trăi intr-un măr.
– Atunci, mami, de ce trăim intr-un rahat?!?
– Ehee… ce știi tu fiule ce e dragostea de țară?!
*
Intr-o zi, Tache se hotaraste sa-i faca o vizita prietenului sau, Mache. Ajungand la casa acestuia, vede o placa mare la poarta: „Caine rau! Intrati pe propria raspundere! Mai aveti timp sa va razganditi!”
Usor intimidat, intra in curte. De caine, nici urma. La usa casei vede alta placa: „CAINE RAU! Daca tineti la viata, intoarceti-va acum!”
Speriat de-a binelea, deschide usor usa si paseste in hol, unde il intampina amicul Mache.
Intr-un colt, un caine apatic.
– Salut, Mache! Dar ce-i cu toate avertismentele astea, vad ca dulaul tau zace cat se poate de pasiv. Parca ziceai ca-i rau?!
– E rau, e foarte rau, raspunde Mache, dar se consuma in el…
*
Un melc bate la usa unui urs. Iese ursul, se zgaieste, nu vede pe nimeni, dupa care se uita in jos si da de melc. Enervat, il ia pe melc de guler si-l azvarle cat poate de departe. Dupa 6 luni se aud iar batai in usa ursului, care iese din casa si da cu ochii de melc.
Melcul,nervos: „Ia asculta, ma, ce-a fost faza asta de adineauri?
Camil Petrescu
(PORTRET APOCALIPSĂ)
Avem o scuză de faţadă:
„Lasă, că merge şi aşa!“
Trădăm la primul colţ de stradă
Şi-apoi încălecăm pe-o şa.
Senzaţia e de plutire
De infinit paraşutism
Noi am făcut mişto subţire
Şi de marxism, şi de fascism.
Ce Decebal şi Burebista?
Ce patriotul cărturar?
Trăiască Miţa Biciclista
Şi berea rece la pahar!
Mitică veşnic să trăiască
Şi noi pe lîngă el, noroc!
Filozofia chelnărească
E tot pe loc, pe loc, pe loc!
Întreaga drojdie se scurse
Din mahalale de Fanar
Şi-n loc să fim un roib de curse
Noi am ajuns din cal – măgar.
Pe primul loc e-njurătura
Ea pentru toate e un leac
Simţi cum îţi umple toată gura
O moştenim din veac în veac.
Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma
Noi suduim neîncetat
Iar la acest popor, sudalma
E o religie de stat.
La treburile serioase
Noi nu ne concentrăm destul
Avem o somnolenţă-n oase
Şi-o zeflemea de prost fudul.
Ceac-pac! Dar la reluări de faze
Parcă ne mai trezim puţin
N-avem profil de kamikaze
Tiparul nostru-i byzantin.
Apocalipsa furtunoasă
Îi sperie pe pămînteni…
Pe noi nu ne-o găsi acasă –
Vom fi la meci, sau la pomeni.
Aceasta, poate, ne e soarta
S-o tragem şi pe asta-n piepţi
N-aveţi decît să-nchideţi poarta
Dacă tot face ea pe moarta…
Hai, că românii e deştepţi!
***
Dimitrie Grama
Dialoguri
….o raza de lumina
cade pe un ciob
ordinar de sticla
un ciob de la o
sticla de votca
sparta de caldaram….
….ciobul straluceste
intens in soare si
de unde al privesc
pare un diamant
sau o alta
piatra pretioasa….
….si noi, oamenii
suntem niste
cioburi insufletite
priviti de la o
oarecare distanta
dam impresia
ca suntem altceva
ceva mai nobil,
mai pretios….
Dimitrie, Uppsala 15/6, 2017
….cate accidente am suferit
in viata asta care
mi-a fost data mie
cadou?
o nastere grea
am chinuit-o
pe saraca mama
imi pare rau
eram un prunc
inconstient
dar mai tarziu?
apoi scoala
si aia de atunci
ca si cea de acum,
comunista, unde
pe langa
igiena obisnuita
mi s-au spalat
si creierii
si cu toate astea
am ramas cu idei
si ganduri murdare
nu numai privitor
la comunism….
facultatile, academiile,
unde speram
sa invat totul
despre tot
dar unde putin
am invatat.
si dragostea, iubirea
cat de accidentale sunt!
ca niste uragane
cu traznete si fulgere
prin inima trec
si te lasa
ca si mai inainte
uscat si doritor
de alte furtuni.
prieteni de ocazie
care atunci
cand esti ranit
sunt in concediu
iar cei adevarati
unu, doi, trei,
sunt departe
pe alte meleaguri
si sufera
de aceiasi boala
ca si tine.
ce accident nemaipomenit
este si viata asta
trece prin tine
ca o ghiulea de tun
si tu nici nu simti
ca ești
rănit de moarte
***
George Roca
- Transilvania
Moto:
„Scoate cerbii din păduri
din poveste – sania
dă-mă dorului o zi
până-n Transilvania…”
(Nicolae Dan Fruntelată)
Am deschis acum o carte
În limba mea strămoşească
Să dau grijile deoparte,
Fruntea să mi-o descreţească.
Întâlnesc o poezie
Care farmecă bizar…
Totul ce acolo scrie
Îmi pare familiar!
Stihuri vechi de altădată
Despre Transilvania,
Când poetul din poveste
Se plimba cu sania.
Mi-e dor de munți cu zăpadă,
De vale, de un deal,
De măicuţa mea iubită,
De o vorbă din Ardeal.
O lacrimă-mi se prelinge
Din colţul ochiului stâng,
Nostalgia mă învinge
Şi tăcut încep să plâng.
Simt în pieptu-mi un fior
Şi bătăi de zeci ciocane,
Fiindcă inimii i-e dor…
Dor plaiuri transilvane!
*
Pe pământuri australe,
M-a cuprins aşa-ntr-o doară,
Dor de gliile natale
Ce călcam odinioară!
- România
Sau pe gânduri la fereastră
Şi privesc spre zarea albastră
Printre florile din glastră
Şi le spun că-mi este dor
De Ţara Străbunilor.
Ochii mi se umezesc
Când acolo mă gândesc…
Ţara mea indepartată
Ce-aș vrea s-o mai văd odata!
Flori mici de „Nu mă uita”
Parcă murmură ceva…
Despre plaiuri, despre munţi
Despre moşii mei cărunţi
Despre icoane cu sfinţi
Şi de dragii mei părinţii
Care-şi dorm somnul de veci
În mormintele lor reci!
*
Mi-e dor de munți cu zăpadă,
De o vale, de un deal,
De măicuţa mea iubită,
De o vorbă din Ardeal.
Mi-e dor de-o fată cu ie
De un nai, de-o „Ciocârlie”
De Zamfir, de Porumbescu,
De Creangă, de Eminescu,
De Brâncuși-ul din Hobița
De-o horă, de „Perinița”
De faimoșii calușari
De-o crâșmă din Ferentari
De-un chiolhan cu lăutari
Și de-o sticlă de Cotnari!
- Nostalgie
Reverie printre glastre
Privind spre zările-albastre
Ca un pui de bogdaproste
Care cântă a dragoste.
Gângurit de guguştiuc
Mă-ndeamnă să mă duc…
Să mă duc ori unde, aiurea,
Să mă iubesc cu pădurea,
Să văd o turmă de oi
Păscând iarbă în zăvoi
Şi un munte cu tichie
De zăpadă argintie
Să ascult frunza cum creşte
Şi o vorbă-n româneşte…
- Ardeal
M-am născut acol’ departe
Într-o urbe din Ardeal
Şi-am să mor printre străini
Pe-al Pacificului mal.
Dorul mă macină-ncet
Şi-mi aduc cu drag aminte
De strada copilăriei
Şi de-o vorbă de părinte.
Am lăsat acolo totul
Cu durere şi regret
Şi-acum simt că amintirea
Se şterge încet-încet!
Inima îmi plânge tare
După sfânta Românie
Nu mai cânt ca altădată
Nu mai recit poezie.
Aş vrea să mă-torc acasă
Să găsesc ce am pierdut,
Dulcea mea copilărie
Şi… s-o iau de la-nceput.
Ştiu că asta nu se poate
Mă învinge depărtarea
Şi puterile mă lasă
Căci se stinge lumânarea.
*
Dacă o fi să mor aici
Pe-al Pacificului mal
Sufletul meu să se-ntoarcă
Tot acolo în Ardeal…
***
Liliana Popa
SATIRICON
La banchetul lui Trimalchio dansează fresce pe pereți
Părerologii se îmbulzesc pe sub arcade și porticuli
Caricaturi, infatuați, șarlatani, nonșalanți si discreți
În mîini cu albe manuscrise,
Să inventeze,
Să persifleze
Moravurile împaratului bolnav
Plin de emfază și gângav,
Imperiul lui utopic, trist, pierdut
Ce trece din acut spre absolut.
Antieroi și personaje inventate,
Curteni încovoiati cu preotese destrabalate
Fortunata, soția lui de ani și ani
Cu banița măsoară gramezile de bani.
Paiațe inventând arpegii,
lasă pianul să cânte singur
Şi pianul cântă,
cântă mai bine ca ele
Paiațe încurcând solfegii
Pe adormite clape
Printre mătăsuri și cortegii
Ascund minciuna între pleoape
Se joacă iară, în fiecare seară
Piese baroce, decadente,
Farade logos, fără testamente,
Doar derizorii accidente.
În lumea lor pestriță și hilară,
În anotimpuri făr de primăvară.
Se joacă iară,
În fiecare seară,
„Satiricon”.
(5 decembrie 2015)
(Ascyltos, Giton şi Eumolpus, personajele din „Satiricon”. Chiar numele îi caracterizează căci ele comportă aluzii la relaţiile lor sexuale şi la viaţa parazitară: „ascylton”, neobositul (în cele ale dragostei), gheiton, „vecinul”, de fapt „amantul”, „eumolpus”, „melodiosul”, Trimalchio (tri , triplu şi „malchio”, „prost”, „infatuat”)
*
Pulcinella
dimineața printre florărese
împarte bezele, safire și delicatese
în port la Napoli, la Positano
La Cimbrone, e poi così lontano
Pulcinella versatil, inexpresiv
comprehensiv dar persuasiv
cu discurs său cursiv
dimineața e în port
la prînz bea Chianti la castel
așază crinolina contesei în budoar
dar își notează-n repertoar
pe terasă, la Caserta, un rebel
dar prezent e zilnic la apel
adună zîmbete și arginți
cu degete prelungi, fierbinți
dar cum plecat e din castel
peste o oră în alt hotel
băiat cu vervă şi tumult,
sociabil chiar galant,
cum bea ceva mai mult
devine din galant amant
musicista, studioso,
imprenditore, libertino
căci mandolina sa
cu corzile bine acordate
răsunădin zori și pînă-n noapte
cu nalte acorduri dezmierdate
cînd seara îi plesnește o coardă
îndrăgostit de luna sardă
gîndește și socoate
vestitul Pulcinella, ce netot
nu se vor prinde sigur
căci Bucureștiul n-are port
***
:nu aveam trecut nu aveam păcate începuse să-mi fie rușine după o ușă am găsit șapte bărci în care șapte popoare stăteau la pândă – am protestat –
și un porumbel îmbrăcat în ie cu care trăgeam nădejde că vom redefini roma
altădată l-am ignorat pe Iisus Hristos – am mers cu avionul pe sub pat n-am
mai căutat nimic –- în mod suveran i-am vorbit nu voiam să ne vadă murind
altădată miroseam a mucegai
parcă eram porci dar nu eram
altădată
de ce și
altădată
dintr-o femeie ieșea altă femeie din care ieșea o altă femeie din care ieșea o
altă femeie și așa mai departe ca să
mă
vindec le–am luat pe toate acasă pe
rând și grămadă am luat atitudine eram un popor în plin orgasm aveam viitor
***
O CONVERTIRE
Am cunoscut-o pe vremea în care
Syringa vulgaris împodobea grădinile și parfumul ei năvălea pe străzi.
Femeia mi-a dăruit o revistă a Martorilor lui Iehova.
Într-o zi m-am trezit cu ea în dormitor
Încercând să mă convingă că Iehova
e numele adevărat al lui Dumnezeu
și că Șeolul (adică infernul) e doar o invenție a preoților.
M-a convins pe deplin că a cunoaște în sens biblic o femeie
nu e cel mai mai mare păcat.
Până în mijlocul verii nobila femeie mi-a acordat aproape zilnic
mai multe lecții menite să mă convertească.
Era foarte pioasă, erudită și plină de zel.
De fiecare dată când se străduia, plină de patimă,
Să mă convingă să apuc pe calea cea bună
îmi dădea frumoase citate din Sfânta Scriptură
“Dragostea nu face rău aproapelui”
“Dragostea deci este împlinirea legii”
“Ferice cel ce iubește.”
Și mereu înainte de a pleca
Drăgălașul meu dascăl se ruga fierbinte, în genunchi lângă pat.
Am întrebat-o dacă se roagă pentru iertarea păcatelor noastre.
Nu, mi-a răspuns pioasa femeie
Iehova e bun și îi iartă oricum pe cei curați cu inima
Salvarea, dragul meu, nu poate fi câștigată,
ea ne este oferită prin „bunătatea nemeritată” a lui Dumnezeu.
Așa că mă rog doar ca bărbatul meu polițist
Să nu te împuște într-o zi.
***
măști peste măști
(alha lynkos)
din cripta vremii-mi urcă o moarte
se lasă noaptea peste centenar
lynkos s-a trezit dintr-o cetate
din ellada muntele și l-a spart
e frig pătrunzător se așterne
ger peste bătrânelul continent
sciția mare nu-i în puf nici perne
o simte-n plex orice indolent
la noapte poate am să mor cumplit
nefericit că de mult moartea mea
nu mi-a mai pus un gând în vreun alt plic
o făcea adeseori la tulcea
de la masca mea venețiană
la masca din altă galaxie
este-un drum întors ca o liană
nici umbrita alha nu-l mai știe
***
RUGĂ DE SFÂNTUL NICOLAE
Zdrobită inima-mi o alin cu mir, de Sfântul Nicolae,
Şi îl implor pentru-ajutor, căci nu mai pot, să văd aşa de multă jale,
Îi spun că tot ce am avut de preţ, e sus în cer la Dumnezeu,
Iar al meu suflet mult răzleţ, rămas-a pe pământ stingher, vânat fiind de cel ateu.
Mă uit împrejur la oameni reci, indiferenţi şi prefăcuţi,
Ce au porunca de la cerberi să lase-n frig copii desculţi,
Să ia mâncarea de la gura bătrânilor neputincioşi,
În funcţii-nalte să troneze, ca să rămână-n pungă groşi.
Cum Nicolae este Sfântul ce a atins îndumnezeirea,
La fel şi noi, avem ca misiune, să deschidem drum
Ce urmăreşte mântuirea.
Te-apleacă de vezi mamă plânsă, opreşte-te de vezi un şchiop,
Dă-i ajutor celui nevolnic, şi oblojeşte-l pe cel miop!
Adoptă prunci la masa ta şi fă-i să te simtă părinte,
Dă din tain cu mâna ta, vieţuitoarelor care îţi vin-nainte,
Fii bun, tu, omule căci cei, ce se grijesc acum de suflet,
Vor merge drept pe-al mântuirii drum, căci au lumină-n al lor cuget.
Fii milostiv şi blând cu cei, ce-s răi şi te trag în prăpăstii,
Îl ai pe Domnul Dumnezeu, ce te ridică peste culmi rupestre,
El merge înaintea ta şi face drum acolo unde unul nu-i,
Doar să nu-ţi pierzi credinţa ta, când diavolul te-ndeamnă la blestemăţii,
Să te proclami superior faţă de legea divină orişicui,
Pe cei de lângă tine alegând, cu mult cinism să-i exploatezi.
Tu, Sfinte, arată-te mai des şi-n- timpul anului de poţi,
Suntem de viaţă copleşiţi şi dirijaţi de politicieni netoţi,
Am îndurat războaie, molimi, şi nedreptăţi ca omenire,
Tot ce dorim este s-avem, tărie în a noastre vine,
Suntem că iarba trecători, suntem-nvrăjbiţi să ne tăiem-ntre noi,
Suntem cu rea credinţă, fragmentaţi, în bezna răului ajuns-am să trăim,
Ne aruncăm în gol, iluzii financiare ca să prindem, în disperare să cădem.
Mi-am strâns la piept ce mi-a rămas în viaţă,
Un suflet ce a trecut prin şapte iaduri,
Destinul omului, ce- atârnă vlăguit, de un capăt de aţă,
Moartea prin rău săpat-a-n mintea noastră, lungi tuneluri.
Pun ai mei genunchi pe-o lespede de piatră,
Să rog pe Sfântul Nicolae să se-ndure, de toată această chinuită lume,
Ce e lipsită de iubire iar răul ce a înconjurat-o ca un ocean în negre spume,
Să se topească ca lumânarea ce- o ard de ziua ta
Îmbrăcând trecutul dezgolit de empatie, în haină cerată.
Te rog, Preabunule, Preasfinte, să nu ne judeci aşa de aspru că-nainte,
Mulţi dintre noi pierit-am de greşeli ce le-am făcut fără de minte,
Suntem adulţi cu o gândire de copii, ce n-am ştiut că risipit-am dinainte,
Prin necredinţa noastră, divinul, batjocorind prin fapta şi cuvânt pe cele sfinte.
***
Kajam, Kajam
Un foc subțire și foarte curat mi se ridică din creier;
astăzi în gând am sărutat
umărul ei adormit și albastru.
Prin fereastră, intră și ies îngeri copii,
venind de la școală.
În colțul lui strâmt, Spinoza privește gâtul ei prin lentilă
și vorbește cu sine; nu poate fi, strigă,
pergamentul pierdut al stelei Kajam?
Înțeleg că oriunde voi merge
ea nu se va sfârși niciodată; de la Kajam,
prin lentilă, îngeri copii
vin de la școală,
umărul ei adormit și albastru,
gândul că astăzi
un foc subțire și foarte curat mi se ridică din creier.
***
ANIMAL DE PRADĂ
Cerneala mă scrie
în visul ăsta ce își zice ,,viață”!
Oare mai este mult până
degetele zorilor îmi vor sădi
scobitori sub pleoape?
Sau, hârtia ce mă leagănă
va deveni creponată
și mă va sorbi
în prăpastia pleoapelor închise!
Bărbatul din fereastră
și-a pierdut bastonul de orb.
Câinele cel hrănesc îl latră,
gonindu-l cât mai departe,
într-un curcubeu nou…fără culori!
Mă compun bucată cu bucată,
os cu os
și învăț mersul… singură!
Fără alte piepturi de odihnit obraji,
fără alte palme de mângâiat sâni,
fără alte buze flămânde de carne!
Doar eu…fără alt animal de pradă!
Doar eu și câinele pe care-l hrănesc!
Vino bade Culăieș
Frunzuliță de măcieș
Am un bade Culăieș,
Înăltuț, frumos, chipeș,
Aproape de lângă Ieși.
E voinic precum un brad,
Doamne cât îmi e de drag,
Ochi frumoși ca de smarald,
Când nu-l văd de dor eu zac.
De nu-l văd în prag de seară,
Doru-i greu în inimioară,
Precum o piatră de moară,
Mă apasă, mă doboară.
Bădiță cu ochi ca zarea,
Mi ți-am luminat cărarea,
Vino bade și treci valea ,
De-mi alină supărarea.
Supărată – s bade rău,
Că m-apasă dorul greu,
Tu-n oftat mă ți-i mereu ,
Mă simt de parcă nu-s eu.
Mă ții bade-n suferință,
Cu ochii tot la portiță,
Vino bădiță Culiță,
Dor îmi e de-a ta guriță.
Doar bade gurița ta,
Azi îmi poate alina,
Dorul din inima mea,
Ce arde ca flacăra.
Dacă nici azi n-ai să vii,
Să-mi stingi focul inimii,
Culăieș te-oi părăsi,
Și pe altul voi iubi.
————————–
Dr. George ANCA