Buchet de flori
Tot ce vine de la Ceruri, strâng buchet foare cu floare
Și contemplu înserarea peste trupul meu amar,
Strâng prin roua dimineții alb buchet de lăcrămioare,
Ori vre-o rază prinsă-n gene, sprijinită de altar.
Poate-n crucea nopții mele întâlnesc un gând de taină
Ce mă prinde, și mă strânge, și îmi e de ne-nțeles,
Ca o captuşală strânsă, sucită, din altă haină,
De nu-nteleg răstignirea, cum pe mine m-a ales.
Doamne, știu că viata-i scurtă și de tine greu mă leagă,
Nu lăsa ca pasul șubred să-mi alunece-n spre rău.
Pe cărarea scrisă-n suflet pun viața mea, întreagă,
Iar pe felinar din stele, am să scriu numele TĂU.
În buchetul strâns din mână, mai aşez câte-o lumină,
Ce nu poate sta alături de flori moarte-ntr-un ierbar.
Iar pe calea fară-ntoarceri, din LUMINA TA, divină,
Toate florile din mâna JUDECAȚII, IȚI dispar !
Ninge auster
Ninge cu suspine jumătăți de tară ,
Sufletele-n oase ca o toamnă-n frunză
Și-o să dea de-acuma, până-n primăvară ,
Până ce durerea le topeşte-n spuză.
Ninge peste clipe şi-n noi e tarziu
Plapuma zăpezii se topeşte-n mine.
Cineva mai poate…din cer azuriu…
S-adune ninsoarea de printre suspine?
Ninge peste vise de se mai întorc,
Troienele varsă-n viața speriată,
Fulgii disperării lacrimi multe storc
Dar nu ninge-acuma, cum ningea odată.
Ninge-n spre copiii gliilor pierduți,
Ninge cu iluzii… seară după seară,
Ninge pe memorii, unor dispăruți
Dar ninsoarea asta, tare-o să ne doară.
Ning promisiunea, cum au nins tacerea
Și se ning întruna, Doamne şi disper!
Dar ne ning cu ură , sub troiene-i vrerea,
Doamne ce ninsoare din timp auster !
Cea ce-a fost odată
Doamne, mulțumire pentru ce mi-ai dat
Nu-ți mai cer nimica, nu duc în vecie,
Doar un bob zăbavă, cât să fac curat,
N-am să car mizerii…peste veşniciei. ..
Nici nu-ncerc a unge cuminecătura
O aștern în mine , ca-n întregul lut,
Să-mi curățe-n templu, toată țiitura
Un fulg din aripa, dinspre Absolut.
Vreau o simfonie din lumini și coarde,
Vreau coruri Celeste s-aud în surdină,
Coruri largi de îngeri, adunate-n hoarde
Ori ascult tăcerea… deici, din ruină.
Vreau să-mi aleg timpul ce-i obligatoriu
Să-mi zidesc o clipă, poate-i exemplară,
Zborul meu spre Astre, zbor aleatoriu
Să nu fie noaptea, ori vre-o zi fugară…
Dar până-n plecare, griji cuviincioase,
Ce nu le pot trece cu mine-n văzduh.
Ori sunt grosiere , cu vibrații joase ,
Fără vre-o culoare… lipsite de duh….
Tu, Mărite Doamne, la locul propus
Ține-l pentru mine, îngerii să poată
Să mă ia din mine, să mă zboare-n sus
În progadii scri-voi : ,, Cea ce-a fost odată ” !
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
3 ianuarie 2019