Mâine nu există
Mărgele de timp
în mărgele de zile
prin mărgele de culori
din mărgele de Sori.
Dar mâine nu există!
Am avut o infinitate și ceva
de azi
pe care le-am ignorat
cu care am făcut orice
doar ce trebuia
nu am făcut.
Ne-am făcut mărgele
intr-o mie de culori
pe care le-am rupt
și abandonat
prin țărâna uitării. ..
Acum?
Ce facem acum?
Acum implorăm Divinitatea
să ne îngăduie un mâine,
pe care din ignoranță
să ni-l facem mărgele ,
ori trandafir la butonieră.
Pentru că doar
ce înseamnă o măgică
în economia Infinitului. …
Și tare ne doare
atunci când mâine nu mai există.
Și nu mai există ,
pentru că, mâine nu există !
Există doar o zi ,
aceea care v-a veni
la unii,
doar ca să-şi completeze șiragul
de mărgele rebele,
cu care să râdă la Soare
pentru culoare.
Prin noaptea toamnei violet
În noaptea toamnei violet
Aievea m-am pierdut,
Prin pași ce-mi depănau încet
Din timpul ce-a trecut.
Cărări ca ramurile-n pom
Din umbrele târzii,
Iar frunzele pe vechiul Dom
Îți tot foșneau să vii.
Pierdută-n gânduri fumurii
Din nopțile prea lungi,
Ca din dorințe străvezii
Pe visele prelungi.
Dar Cerul plânge ,eu mă plâng
Icoanelor puștii,
Strâng gându-n mine să-l ajung
Să-l scriu în rapsodii.
Un altul lunecând pe ram
Din toamna violet,
Ca o mărgea din care n-am
Se atârna de piept.
Și mă tot du-se, m-am tot dus
Fugind de alte gânduri,
Iar zorii toamnei, de apus,
Mi-am rupt penița-n rânduri.
Rămân prin toamna violet
Cu gânduri violete,
Chem alte gânduri și le-aștept
Sperând c-o să mă-nbete.
Din Luna prinsă-n gândul dus
Cu noaptea ei de mână,
Împiedicată prin spus
În gânduri să-mi rămână.
Să mă despart de violet
Spre indigouri unde,
Iar gândul rupt și desuet
Să nu-l mai pot ascunde.
Prin razele liliachii
Te-aștept culcată-n stele,
Cu gândul mov, să reînvii,
Ori orb, prin temenele.
Oricine-ai fi
Sunt praful de pe drum bătătorit
Pe care pleci, ori ești demult venit.
Și crede-mă că n-am asemănare
Cu cel pe care vara, bat valuri de mare.
Sunt cumpăna fântânii părăsită
Ce-a scos demult viața din ispită .
Și vreau să știi că lanțul rău mă doare
De-l am la gât, sau mușcă din picioare.
Sunt stâlpul porții dintr-un vechi stejar
Pe care-l scârțâi fără de habar .
De cate ori în calea sorții-am stat
Ori te-am jelit, prin timp îndepărtat.
Sunt banca de la poartă ruptă-n două
Pe care odihneai în noaptea asta nouă.
Și te trezeai cu gândurile toate
Și-ți alungai din tine : ,, Nu se poate ! ”
Sunt casa ta, căsuța ta de-acasă,
Mă porți în gând ? Sau poate iarăși, lasă !
Sau poate-s tu, acel căzut pe gânduri
Ori poate-s eu, ce scriu aceste rânduri ?
Oricine-am fi și eu și tu și orișicare,
Toți am trecut din lacrimă, spre soare.
Și dac-am fost și soare…undeva,
Nu-nseamnă că o bancă…lăcrima.
Cu Crivățu-n suflet
Crivățul pustiei bate-n spre sărmani
Și de ceva vreme, urlă-n bătătură,
Rădăcini de teamă, cresc printre țărani
De le uscă limba peste-nghițitură.
Gârboviți de timpuri, nu pot să oprească
Vântul din pustie, ce bate din ani,
Că cei puși în frunte, vor să-i jefuiască
Și le-au furat prispa, bieților sărmani.
Cățărați-n vârfuri, îi cred cerșetori
Și îi mână-n lume, suflet de haini.
Ori îi leagă-n teamă, ca pe spărgători,
Viforul pustiei …venit din străini.
Azi le-au luat totul, gerul le rămâne
In genunchi se-nchină fără de vre-o vină.
Căutând în suflet vre-o coajă de pâine,
S-o aibă la cină, printre noi suspine.
Cei plecați prin lume și-au topit și scutul
Sau le-astupă ochii Crivățul nebun !
Ochi inchiși prin lume v-ați uitat avutul
Hoții o să fure, ziua de Crăciun !
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
1 noiembrie, 2018