Eu
Cu un suflet rupt în coate și așa de cănd mă știu
Apăsat, de colo, colo, prin întreaga existență
Cu viața în spinare ca-ntr-o lungă penitență
Dar cu dorul de dreptate, prosternarea în pustiu.
Gând ce străbate destine, conștiință ce nu doarme,
Aplecată spre durere când zac semenii pe stradă
Când nu-i ochi să îi cinstească ori nu-i altul să îi vadă
Ori e ofilit de sete, ori e îndoit de foame.
Ori un umăr spre a plânge, ori un trup ce-ntinde mâna
Ori un clocot ars mai molcom, ori o grijă-n neuitare
Ori izvorului ce bea lacrimi, ori ulciorul cu mâncare
Ori o rază de lumină pe care-o întinde Luna.
Ori un clopot prins în turlă care bate când e gata,
Ori un sunet spart de neguri ce vibrează când se sparge,
Ori un cerb fără coroană ce-n tăcerea lui n-ar rage,
Ori un petic de zăpadă care nu cunoaște pata.
Toate sunt, uitată-n toate, și aceasta pot fi eu,
Nici prea mare și nici mică dar îi recunoști tot pasul,
Sunt o cruce din progadii ce-și așteaptă parastasul,
Și mă trec din toate cele ! Când ? O știe Dumnezeu !
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
Octombrie 2019