În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire. Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței.
Agonie și extaz. Iubire absolută. Dragoste adevărată. Nepăsare indiferentă. Cuvinte colorate într-un singur curcubeu.
Neobosite poposesc în labirintul celor ce dau sens existenței nătângi, curgând de-a lungul condeiului ce lasă pe imaculata foaie umbre de înalt și nemaiîntâlnit sentiment de iubire. Curg fără oboseală, pline de frumos, încărcate de îmbietoarele miresme ale trupului mult dorit. Perfecte, aliniate și ordonate, alese cu grijă și drămuite în minte, se transformă în poeme nemuritoare.
Ochii lor blânzi, privirea prea plină de iubire, buzelor lor însetate de sărut, obrajii îmbujorați de atingerea primei mângâieri a ochiului lacom, farmecă și ademenesc chiar și cea mai nevinovată adiere de vânt. Buzele moi strivesc dulceața prelinsă dintr-un colț de suflet neastâmpărat și o sorb cu o lacomă sete. Gustul sărutului devine otravă dătătoare de frumoasă visare. Genele acoperă pleoapa prea plină de sine, lăcrimând dorul bântuitor de suspine. Trupul lor arde dorința neîmplinită și nesătulă, dorință atârnată de timp. Se apleacă strivind răsuflarea primăverii, se rătăcesc și se regăsesc, mult prea târziu, într-un voluptuos sărut, cuprinzând iubirea întregii lumi. Trupurile lor trosnesc a păcat și plăcere sub oarba privire a timpului.
Își cântă poeme de iubire mută, își doinesc dorurile călătoare și nestatornice, luminează înstelatul cer într-o albă și sublimă Cale Lactee născătoare de Luceferi cu lungi plete și chip îngeresc. Pocnesc trosnind la gura sobei povești de nemurire, îmbrăcate în poem și poveste.
Se urcă pe picioroange și privesc peste lume, întristate de răutatea și nepăsarea ei. Și plâng mult, plâng pentru dreptate și neatârnare, pentru mizeria intereselor perfide și durerea celor mulți. Cârpesc ștergarul destrămat al istoriei și doresc a-l reface intact pentru cei ce vor veni. Dar acestă atitudine le aduc cruntul sfârșit jucat în bobițe obraznice de mercur, ce dansează neastâmpărat în al său trup. Prietenii neprieteni îl reduc la tăcere.
Osemintele încărcate de neliniștiți lilieci, adulmecă gustul estompat al morții, facând o ultimă rugăciune pentru iubire, trimițând un ultim sărut celor ce vor urma.
„Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor./ Nu e păcat?/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
Toate cuvintele le-a împletit pentru noi, toate sunt EMINESCU.
———————————–
Emilia-Paula ZAGAVEI
13 ianuarie 2020