Toamnă târzie
Un stol de corbi se-învârt în cerc croncanind ,
În timp ce vântul într-un val vârtej a spulberat
Ultimile frunze roșii, galbene, ruginii lăsând
Copacii goi și triști, într-un amarnic oftat.
Toamna asta capricioasă se dezbracă și de combinezon,
Și aleargă ca o șuie, despuiata(dezbrăcată) pe cărări,
Sub rafale de vânt se aude geamătul fiecărui pom,
Anunțând plecarea ei în nemărginitele depărtări.
De undeva din vârf de munte vezi cum coboară
Un val de brumă rece, argintiu și sclipitor,
Pe unde va cădea natura toată încet o să moară,
În urma sa toamna va lăsa doar nostalgie și dor.
Luându-și astfel tălpășița, ca o zăludă alergând,
Va lăsa în locul său din nou o altă iarnă geroasă,
Ca o amintire ne va rămâne în viață și-n gând,
În timp ce vom aștepta primăvara cea frumoasă.
E toamnă târzie și-apasă pe umeri împovărat,
În suflete melancolia simțim cum ne inundă,
Prin mansarde ploile vor cădea neîncetat,
Iar tristețea ne va însoți în orice secundă.
Mor tăciunii–Mortăciunii
Un gând straniu-mi trece azi prin minte,
Simt un gol și mă pierd printre cuvinte,
Pierzându-le șirul simt un fel de goliciune,
Creieru-mi dictează doar cuvântul mortăciune.
Nu știu, cred c- astăzi sigur voi fi blamată,
Și – mi imaginez ce-o să creadă oare unii,
Că aștern pe coala goală așa iată deodată,
Un poem atât de nașpa dedicat azi mortăciunii.
Conștiința îmi dictează: hai apucă-te de scris,
Iar eu scriu cum mor tăciunii dacă jarul este stins.
Asemenea omului care nu se simte deloc bine,
Ce-nainte de-a se stinge nu-i decât o mortăciune.
Mor tăciunii dacă uiți ca să sufli în scântei,
Mortăciunii îi lipsește licărul din ochii ei,
Căci slăbit, fără putere, tras la față și la corp,
Nu-i decât o mortăciune înainte de-a fi mort.
Dacă peste tăciuni sufli și jarul din nou zvacneste,
E precum dai ajutorul mortăciunii…și trăiește.
Prea epuizată mintea simțind golul de cuvinte,
Rușinata se retrage spre-a se odihni cuminte
În sertarul liniștei, de-unde nu vrea să mai iasă,
Căci e mult prea obosită, de grijile ce-o apasă.
Frântă c-a vegheat un suflet ce se-apropie de moarte,
A trecut o tristă zi și o lungă, alba noapte,
Cum va face oare față companie mortăciunii? …
Așteptând în liniște , schimbarea fazelor lunii,
Căci se știe din bătrâni că atunci când luna-i plină,
Se mai stinge câte-o viață, asemeni unui tăciune,
Doamne grea e suferința atunci când devii bătrână(bătrân),
Și te chinui a trăi când de fapt ești… mortăciune .
Ei cam asta-i, s-a stins jarul, nu mai arde… mor tăciunii,
Dar ce înfiorător să vezi chinul greu al mortăciunii!
Merg
Merg pe-un drum întortocheat,
Unul care duce spre nicăieri,
Cu sufletul suferind, încarcerat
În amintirile noastre de ieri.
Merg și mă îndrept spre nu știu unde,
Calc pe cărări pline de frunze moarte,
O tăcere abisala sufletu-mi cuprinde,
Cât doare depărtarea ce ne desparte.
Merg și-aud pașii cum îmi suspină,
De durerea frunzelor ce le strivesc,
Mă rapune-nsingurarea asta meschina,
Lângă care de o vreme trăiesc.
Merg și pasul mi-i tot mai rar și obosit,
Încotro mă îndrept totul îmi pare străin,
Grele durerile din sufletu-mi chinuit,
M-au încarcerat în propriul destin.
Merg și drumul mi-e presărat de spini,
Încerc din răsputeri a-l străbate,
Mă urmăresc ale noastre amintiri,
Iubirea s-o întâlnesc nu se mai poate.
Te urăsc!
Peste-orgoliu am călcat,
Ți-am iertat orice capriciu,
Te-am iubit cu-adevărat,
Acceptându-ți orice viciu.
Am închis ochii la toate,
Dureri multe-n mine-am strâns,
Încercând să te-am aproape,
Deseori sfârșeam în plâns.
Ca un orb te-aș fi urmat,
Chiar până – n pânzele albe,
Dacă nu mi-ai fi înșelat
Inima, ce știa numai să rabde.
Dragostei ce ți-o purtam,
I-aș fi fost sclava supusă,
Dar niciodat nu credeam,
De minciuni să fiu distrusă.
Hain, flămând ca un lup,
Sufletul mi-ai sfâșiat,
Văd bucăți din el se rup,
În suferinți m-ai aruncat.
Astăzi lupt să îmi revin,
Dar mi-am pierdut încrederea,
Iubirea-i amar venin(pelin),
Să iubesc n-aș mai putea.
Iubirea mi-e floare spin,
Ce în suflet m-a străpuns,
Zdrentuit de-al său destin
Sufletului-este de-ajuns,
Nu mai vrea vorbe deșarte,
Sătul și – atât de-obosit,
Te urăște azi de moarte,
Cum nicicând nu a urât!
——————————-
Elena TUDOSA
Octombrie 2019