Nopți albe
Răpusă în noapte de dorul tău nemărginit,
Privesc cum flăcările focului pe tavan
Dansează-n umbre, luminând liniștit,
Această noapte neagră de catran.
E-o liniște atât de profundă în odaie,
Doar focul din când în când mai trosnește,
În mine dorul crunt arde vâlvătaie,
Strângându-mi sufletul ca într-un clește.
În întunericul acesta ca de smoala,
Se-aude un cântec strident de cucuvea,
Mă îngrozește viața asta atâta de goală,
De când singurătatea îmi este alăturea.
Mă înfricoșează această penibilă perioadă,
Ce-a spulberat vise ce-aveam și idealuri,
Prin vers caut o mângâiere, speranță fada,
Să pot răzbate printre – ale vieții valuri.
Prea grea îmi este tristețea astă seară,
În joc de rime și cuvinte scrise mă adun,
În inimă de stâncă precum o floare rară,
Aș înflori ca să scap de dor și de chin.
Ascult zgomotul focului ce-n sobă arde,
Privesc cum flăcările dansează pe sufit,
Cât de amare sunteți voi, nopți albe,
Dar în astă seară atât de singură sunt!
Iarna vieții
Iar e frig și iar e ger,
Satul parcă-i amorțit,
Sta ascuns într-un mister,
De tăcere ca-n mormânt.
Soarele azi s-a ascuns,
Și zăpada e geroasă,
Un moșneag de spate-adus
De prin sat, se-ntoarce-acasă.
Are-n mână o trăistuță,
Ce abia, abia o duce,
Suflând nasu-n batistuță,
Se oprește-te loc și zice:
-Mai, că frig e astăzi Doamne,
Dar am să ajung acasă,
Am să-mi pun la foc trei poame,
Și n-am să mai ies din casă.
Mi-am luat de trebuință,
Zahăr, pâine și ulei,
Poți să ningi Doamne pe uliță,
Stau în casă. .. Până -o iei.
Tare-i greu, trăistuță și ea
Am uitat să-mi iau bastonul,
Vai de bătrânețea grea,
Care-o duce singur omul.
Mormăind moșul în barbă,
Și gândind în sinea sa,
Numai ce-l ajunge-o babă
Și-l începe-al întreba:
-Hei Ioane, tu ești frate,
Vai ca-l naibii e de frig,
Mă dor ciolanele toate
Dar la cin’maica să strig?
-E cam greu mai Ilenuca,
Dac’ai noștri sunt plecați,
În străinătăți la muncă,
Noi suntem neajutorați.
Și cu frigul ăsta tată,
Care nu se mai termină…
Tot sporăvăind se-ndreaptă,
Către casa împreună.
Moșul scuipă, își șterge apoi
Cu batista încet barba,
Sta-n loc, se uită-napoi,
Și vede cum cade baba.
Se întoarce și-o ridică,
Luând -o de subsioară,
Pân’acasă -i cale lungă,
Batrânețea li-i amară.
O pornesc din nou la drum,
Amândoi cu pași greoi,
Și nu știu cum să vă spun,
Tot ca ei vom fi și noi.
Grea ne-o fi a vieții iarnă,
Grea povara anilor,
Dacă nu băgăm de seamă
Ca să cerem ajutor.
——————————-
Elena TUDOSA
19 februarie 2019