Aș vrea ca ploaia care cade,
Peste obrajii tăi când plângi,
Când ești cuprins de supărare,
În picurii ei durerea să ți-o stingi.
Aș vrea din cer când e senin,
Să nască ploi de curcubeu,
Tu să privești și să-ți alini,
Dureri ce te fac să stai rău.
Aș vrea ca roua de cu zori,
Să te sărute chiar de-i rece,
În suflet de-ai să simți fiori,
Tristețea-ndată îți va trece.
Aș vrea ca raza de la soare,
Să te alinte cu al său sărut,
Să-ți fie binecuvântare,
Și vieții un nou început.
Aș vrea ca luna ce-i fugara,
Soarele cândva s-o-ntalneasca,
Și toată lacrima amară,
Intr-o iubire să sfârșească.
Cui să mai dea povețe părinții, când doar plâng?
Astăzi mă – ntorc cu gândul și mi-este greu,
În amintiri ce-au fost cândva trecutul meu,
Și rup bucăți din tâmpla care mă apasă,
Ducând dorul amarnic de părinți și de casă.
Avea tăicutu-o vorbă, ce ne-o spunea la masă,
Când noi copiii lui împreună toți ne-așezam,…
Cel ce n-are copii pe lume, nu zidește o casă,
Și nu sădește – n viața sa măcar un singur pom,
Acela nu e și niciodată nu va fi,, fiu de neam(gospodar)”,
Nu are rost pe lume, nu poate să fie numit om.
Cum era vorba lui, cât era de-nteleapta,
Și noi copiii săi din pilde – ntr-un-am învățat,
Ni le spunea cu har, la un pahar de vin sau visinata,
Era mândru de noi, toți eram gospodari în sat.
Măicuța noastră o fire mică, firavă și blajina,
Ne-aducea bunătăți din pod sau din cămară,
Ne primenea pe toți și nu uita ca să ne spună,
Să fim ascultători, harnici, să nu fim de ocară.
Ani-au trecut pe rând, s-au dus de-a valma,
În casa părintească nu mai sunt tata, mama,
Ci am rămas doar noi copiii și sfaturile lor,
Pe care azi cu drag le-am da și noi copiilor,
Le-am da lor căci cu drag și sacrificii i-am crescut,
Dar nu putem fiindcă soarta-n lume i-a risipit,
Și rar îi mai vedem și ne-așezam cu toți la masă,
Doar numai o dată-n an, când se întorc acasă.
I-am strânge lângă noi, precum closca puii săi,
Dar timpul ni-i potrivnic, destinu-i plin de nevoi,
Și vorbele-ntelepte pe care cu sfințenie le-am păstrat,
Cât de frumos le-am spune, însă ne-am depărtat.
Tot pribegind prin lume, pustie-i viața -n sat,
Părinți – s tot mai triști, tăcuți și de boli plini,
Nepoții nu-i cunosc, în brațe nu vin sunt străini,
Cui să mai dea povețe când tot e-nstrainat?
Zadarnic le-a fost și le este chinul aprig al vieții,
Rămași singuri în sate în pragul bătrâneții,
Fără de-al lor ajutor, ducând o viață amară,
Se roagă doar să plece în cer, a nu le fi povară.
Vorbele întelepte neîncetat rău m-apasă,
Nu este zi nici noapte să nu îmi vină – n gând,
Veniți copii din lume, întoarceți-v-acasă,
Cui să mai dea povețe părinții, când doar plâng?
Vara ca o zână,
Frumoasa zână primăvara,
Cu trena ei plină de flori,
Ne-a lăsat inima un pic amară,
Căci a plecat în depărtări.
Din rochia-i mândră de voal,
Cădeau florile rând pe rând,
Fiecare poiană, fiecare deal,
În urmă – i rămâneau râzând.
Cerul albastru ca saneala,
Raze de soare împrăștia,
Nu era-n zadar osteneala,
Pământul frumos renaștea.
Vrăjit de verdele frumos,
Câmpul sub brizele de vânt,
Cu un surâs tare prietenos,
Saluta vara parcă fluierând.
Copacii ce gemeau mai ieri,
De frunze și flori înfloriti,
Prin foșnet urau mândriei veri,
Un bine-ai venit, obosiți,
Căci crengile prea încărcate,
De fructele ce în pârg or să dea,
Se-apleacă – n pământ îngreunate,
Și – abia, abia că mai pot respira.
Pe ici, pe colo, se aude-n zare,
Câte un tril duios de păsărea,
Parcă i-ar spune primăverii trecătoare,
Mai stai cu noi și nu pleca.
Dar primăvara prea obosită,
Nu vrea să – ntoarcă, capul înapoi,
Vara dogoritoare e deja venită,
Cu-naduseala, cerșetoare de furtuni și ploi.
Ogoarele de oameni primenite,
Zâmbesc sub soarele strălucitor,
Din umbra deasă a pădurii înverzite,
Cucul își strigă numele de zor.
Pe dealuri verzi turme de oi
Pasc liniștite, se aude fluieraș doinind,
În râuri cristaline copiii se bălăcesc vioi,
Iar în poieni cu flori vezi fete culegând.
Prin mândrul codrul de brazi și fagi,
Triluri de păsărele minunat răsună,
După ciuperci, zmeură și aromatii fragi,
Oameni trec pe cărări rânduri și le-adună.
E iunie deja și vara ca o zână,
Cu-alai de bogății, a sosit la noi iar,
Va trece în curând și ea o să ne spună,
C-a mai trecut încă un an în calendar,
Pe care un pic triști și cam stingheri,
La toamna anilor îl vom adăuga,
Vom răsfoi prin amintirile de ieri,
Când eram tineri și vara mai mult ne bucura.
——————————-
Elena TUDOSA
Iunie 2019