EPITAF FĂRĂ CUVINTE
V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge.
Nici cel dojenitor certând copacii
că în răzoarele de lângă stradă
au ofilit sub umbra lor chiar macii
plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.
Nu sunt nici vrăjitorul care poate
să vindece iubirile pierdute
întoarse cu regretele lăsate
pe brâul rupt al marilor redute.
Și nici groparul care duce-n spate
pământul răscolitelor morminte
unde își plâng amantele trădate
iubirile-ngropate mai-nainte.
Sunt numai scribul trist care traduce
jurnalul scris cu vorbe nerostite
de nevăzuții țintuiți pe cruce
în Golgote din inimi părăsite.
Acum, spre asfințit târziu de toamnă,
când mă îndrept smerit spre cele sfinte,
îți las un epitaf fără cuvinte,
să îl păstrezi ca amintire, doamnă.
————————————
Corneliu NEAGU
12 aprilie 2019
”să îl păstrezi ca amintire,doamnă”Este unic!Sunteți singurul autor la poeziile căruia revin și iar revin să vă deslușesc pe deplin.Mă surprind că ”n-am fost suficient de atentă”nici la prima, nici la a două(și cred că nici la a noua!)lecturare. Permanent ”iese” ceva pe care nu l-am descopetit ” din prima”.Dintre toți,dintre toate poeziile pe care le citesc sunteți POETUL CEL ADEVĂRAT cu MARE HAR!Nu sunt vreun critic literar să ”meșteșughez” vorbe. Vă ”vorbește” sufletul meu. Pe acesta? Greu de păcălit!ADMIRAȚIE INFINITĂ! Marilena(MARI+LENA) ” să îl păstrezi ca amintire ,doamnă!Păstrez! Fiți sigur! Am ce!