ÎN FORMĂ CONCRETĂ
În această viață,
am ales… să fiu Om;
lăsându-mi aripile-n Cer
pe o poliță, am coborât
podul din culori fantastice
prăbușită,
m-am arătat lumii
inocentă și nudă
fără să fi gustat din
Pomul Cunoașterii,
m-am înfricoșat,
doar când florile
îmi suspinau din palmă
copacilor le cădeau frunze
când mi-ai căzut drag,
îngerii ne priveau dulce
printre nori străluceam
ca sorii, când macii
fierbeau lângă noi.
VÂND ROCHIE DE MIREASĂ
bătăi de joc…
ritmuri nebune deșiră încheieturile
o pală de vânt mă surprinde
dezvelindu-mi misterele
de deasupra coapselor
ielele pocnesc între degete
colțul unde sunt fisurată
de aproape se aude
descântecul zânelor
într-un vortex,
nemurirea îmi zboară emisferele
alerg polii prin minusuri și plusuri
în măruntaiele pământului germinez
scurm tuneluri
nasc labirinturi
fără ieșire-
să nu mă răzgândesc
arunc inelarele
la răscruci de vânturi
rochia albă de mireasă
stă atârnată și grea
de umerii mărului…
strig:
vând rochie
rochie de mireasă…
De când s-a cuibărit
arde-nflăcărat pe boltă,
ceru-i senin
stelele lucesc
e trează și luna…
DESFRUNZITĂ
ah, toamnă…
pune veșmânt pământului meu
apusul închide-l cu pleoape de plumb
păsările rătăcite nu mai pleacă
în țările calde doarme, Soare
pat de frunze așază de-acum în păr
oprește-mi desfrunzirea cu palmele tale
dar de-o veni
stropește-mă cu vin
și bea din cupa de argint
numele meu
mă doare, toamnă,
să plângi puțin.
PASTEL
În asfințitul roșiatic, pășește-ncet
cu un mănunchi de flori sub sâni
din ochii-i mari, cad stropi de rouă,
tremurând.
OMULE…
Nu vezi răsăritul, privirea crinilor?
duci poveri inutile, te clatini, pierzi
nădejdea cât ai bate din palme
iubești, vremelnicul rânjet
din universul minuscul, viermii
se târăsc din fundul ochilor
tremuri tot, te-nchini în celule
doar când tunetul răsună…
în acea clipă
cui te rogi, omule?
TEMERI
De ce frămânți sub talpă
roua frunții, blestemi clipa
când îți sunt rai, strângi pumni
de ce?
ÎNTR-UN VIS
Te strângeam
cu patima macului
în altarul cu visuri,
totul părea verosimil
dorul ne râdea
în brațe azi-noapte,
mi-a promis veșnicia…
NOAPTE EXTATICĂ
În contemplarea aceea,
priveam stupefiată lumina
pulsa străpungând vălul
te voi iubi veșnic, declarai,
când genele ștergeau coapsei
dulceața, mă prindeai cu voluptate
în clipa aceea, mă-ntrebam
ce voi face, cu-atâta fericire?
ÎN STARE
Când luna se-nălța-nserată
noi ne iubeam cu sufletul
la gură, zorii ne prindeau
iar ziua rușinată, ne îmbrăca
în frunze de lumină.
VIORILE ALBE
lăcrimează florile…
arcușurile străpung inimi
accentele calcă diafragme
sugrumându-le
la înălțimi disonante
ziua își plimbă arcușul
prin aripi de fluturi,
secerându-le
reverberează ecoul
în Valea Plângerii persistent
rupe buricele degetelor
îngenunchiate se tânguie viorile albe
strigându-ți numele cu glasuri
îndoliate se tânguie notele
pe portative sunetele-s ascunse
în boabele negre ciocârliile
nu dorm niciodată
doar cântă…
GERMINARE
precum în cer și pe pământ…
florile trec palide strada
cu pași mici gemând
pregătindu-și moartea
se îngroapă adânc
sperând nemurirea.
TOAMNA
întorc pământul cu josul în sus
prinzându-i rădăcinile-n brățări
scutur merele din coșurile pieptului
le învârt pe degete
cu o dexteritate de maestru
mă joc leg ochi
pun degete pe hartă
țin arătătorul suspendat-
să nu-l muște leul flămând
aștept să adoarmă…
cuprind în mâini pământul
îl fixez într-un stâlp de telegaf-
berzele vor să-și
nască puii la noapte
adun mere în sân
e toamnă
așez pământul la loc
RĂSPUNS
cerul nu deșiră încă stele
candela e stinsă
norii visează furtună
armăsarii pur-sânge
joacă macii înghițiți
de jarul apusului
iubite, nu țin minte sărutul tău
știu doar că inima mea
te caută în inima macilor…
ARIPA CIREȘELOR
eu…
zbor lumile într-o sferă
căutând acel ceva care
să mă întregească
tu…
mă creezi dintr-o coastă
îmbrăcată în rochie-nflorată
albastră
umblăm în jumătăți de măsură
prin fâșiile destinului
de sub poalele primăverii
ies gemenii muguri salutând
răsăritul așteaptă coacerea
să soarbă cu nesaț vinul dulce
pâinea aburindă din cuptorul casei
în acest timp, crește aripa cireșelor…
noi doi îmbrățișați
în vâltoarea vieții rodindu-ne fructele.
OCHII MEI
în visul toamnei s-a născut
pământul vechi noul pământ
irișii mei și-au copt căpriorii
într-o seară,
după terminarea rugăciunii
PRO CREAȚIE
Cu buzele strânse
inima dospește
pântecul e gata
să nască verde crud
din sânii cerului
Dumnezeu zâmbește
mângâie mere
cu degetu-i lung.
FLOARE DE MĂR
Când floarea de măr își lega rodul
mă alergau nebune primăveri,
strângeam la piept ca spicele, fiorii
soarele ieșea din trupul zvelt
cu glas uscat își aplecau petale
sărutând obraji palide treceau
iar eu, adunam cu nerăbdare
fructele tale, înghesuindu-le
în coșul din piept vedeam
în poala mărului, semne clare,
când mă-nveleam cu cerul tău.
–––––––––––
Corina Ligia PĂTRAȘCU
Brașov, 10 decembrie 2018