VOI OȘTENI AI ŢĂRII MELE
Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte
Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute
Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați vamă
Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”
Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte
Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,
El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,
Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.
Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare
Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,
Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,
Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.
De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne
Să-nsfinţiţi ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,
Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie
Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.
Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste
Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste
Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,
Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.
Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune
Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,
Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,
Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi
AI NOŞTRI SFINŢI
Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne
Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,
Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit
Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.
Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate
În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,
Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem
Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.
De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate
Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,
Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,
O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.
Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară
Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,
Mai mereu din vremi bătrâne liber a dorit să fie
Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.
Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,
Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română
A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră
Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.
Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare
Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare
C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire
Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.
Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare
Ca şi dragostea de ţara, omenită cu o floare
Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior
La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.
Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune
Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,
Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie
Cu tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.
***
Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime
Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,
Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim
Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.
IOAN A LUI IOAN, A LUI IOAN ….
Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş
Tot înnoit din margini de uitare
Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,
Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare
Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.
La început a fost culegătorul
Şi vânător de fiare, mult temut,
Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul
Să-i ţină rece apa de băut.
Mânând din urmă turme de mioare
A tot rotit a zării anotimpuri,
Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare
Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.
S-a ostenit să are largi pământuri,
Învrednicit să fie bun ţăran,
Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi
A zilnicit cu mâna-i pe corman.
Deunăzi, cu Mircea în războaie,
Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,
A cam simţit cum braţul i se-nmoaie
Şi-n nări că-i vine adieri de rai.
A dus-o pân’ la Oarba, în hotare
Tot lăurat în lupte rând la rând,
Aici s-a însfinţit între răzoare
Căzut erou, cu ţara lui în gând.
***
Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic
Cu leatul lui atuncea săvârşit,
Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic
În lacrima durerii pomenit.
Al nostru Mureş numele i-o duce
Să-l măreţească-n slavă an de an,
Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce
,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’
VORBESC CU MUREȘUL LA OARBA
Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,
Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge
Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,
Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”
Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?
Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge
După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi
Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?
Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă
Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?
Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață
Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?
Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie
De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?
Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni
Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?
*
Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,
Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat
Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit
Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.
Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare
Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare
Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,
Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.
Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,
Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!
Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm
Glia sfântă, de pe care nici un pas n-apoi să dăm.
De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri
Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri
Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,
A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.
Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie
Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,
Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,
Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.
TOAMNĂ LA OARBA
Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat
Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine
Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat
Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.
E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,
E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,
E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată
Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.
Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie
Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,
Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie
Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.
Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,
E ură cât cuprinde, e rugă disperată,
Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii
Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.
La Oarba-nsângerată e toată adunată
Furia neoprită a ăstui neam trudit,
Speranţa că veni-va a sorţii judecată
Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.
De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare
Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?
De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare
Şi câte neştiute cu zecile de mii.
Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi
Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,
Noi i-om cinsti de-apururi cum facem cu cei sfinţi
Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.
TROIȚE VEGHETOARE
Motto: ,,Mi-am adunat eroii-n cimitire
Să fie-aici cu toți-n veșnicit,
Și-un monument le-am pus, de pomenire,
Însemn să-mi aibe timpului grăbit”
E vremea de cules la cucuruze
Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,
Miroase încă huma a obuze,
A jale disperată și-a durut.
Iar Mureșul ce curge jos la poale
De sînge-și spală malul chiar și-acum,
Mai câte-odată moartea dă târcoale
Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.
De-atâtea lacrimi, jale și durere
Aici pământu-i veșnic însfințit,
Și parcă-n șoaptă el mereu ne cere
Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.
Că ei ne țin pe umeri astă țară
Cât noi în suflet încă îi slăvim,
Iar de vărsăm și-o lacrimă amară
Onor suprem le dăm, să-i încinstim.
Așa că-n zi de mare sărbătoare
La locul unde ei se veșnicesc,
Puneți-le cu dragoste o floare
Să știe că urmașii-i pomenesc.
Iar de-ntâlniți în cale cimitire
În care dorm o mână de eroi,
Acolo-i cuib de jertfă și simțire,
Troițe veghetoare pentru noi.
Cu ei și jertfa lor, această țară
Mereu își ține cugetul curat,
De-i pomenim, chiar încă de-o să doară
Vor da tărie vieții, de-ndurat.
MOISEI
14.10 1919
Omagiul târgumureşenilor români
la Monumentul Jertfe de la Moiseni.
O toamnă liniştită se cerne peste lume
Îmbrăţişând cu-arome a noastre simţuri toate,
La Monument, pe trepte, cu tricolor cunune
Se-nşiră amintirea în boabe lăcrimate
Aicea-i plâns pomelnic, cu toţi jeliţii cei
Ce-n nenorocul sorţii cu vieţile sfârşite,
Îşi dorm în veşicire cel somn la Moisei
Cu-al lor păcăt că fost-au, români mai din-nainte.
Şi-n jocul unei clipe, ei, truditorii gliei
Cu moşii şi strămoşii aici în ăst’ pământ,
Au dat de-o hoardă neagră venită din pustie
Să-i facă boi în jugul hortistului cel crunt.
Barbari fără de milă, cu suflet de jivină
Înnebuniţi de ură, setoşi de răzbunare,
Surziţi la ruga mumei îngenunchiată-n tină
Împuţinat-au viaţa pe-a locului cărare.
Cum să-i iertăm Mărite, că-n vremi am tot iertat
Pe unul şi pe altul, aşa, să fie bine,
Dar Doamne , peste vreme chiar dacă am uitat
Ei tot mi-ar face felul aici, acas’ la mine.
Cu ce-am greşit Mărite, c-aicea mi-e cuibarul
Din vremile bătrâne în locul ăsta sfânt?
C-aici mi-e începutul, trăitul şi hotarul,
La urmă şi sortitul că bun român eu sunt
Prin multe vom mai trece pe gura mea de rai
C-aici mi-i rădăcina şi-aicea vreau să mor,
Dar alţi, cu alte gânduri de vin, apoi îi bai,
C-om face cum ni-i voia şi nu cum ei îmi vor.
Atât le spun Mărite din buza ăstui deal
La cei ce dorm aicea cu suflete curate,
Că Moisee multe-s pe-aicea prin Ardeal
Şi cele timpuri încă, în suflet nu-s uitate.
Sunt vremuri de osândă, pe care le simţim,
Că iar cei din-mprejururi ne latră la hotare,
De-aceea noi venit-am aici, să ne-amintim
C-avem o datorie de suflet şi onoare.
Să vă simţim smeritul şi-a voastră bunătate,
Nădejdea ce-aţi avut-o în anii ceia grei,
Că Domnul pân’ la urmă, va face-a Lui dreptate
Să fiţi cinstit pomelnic, aici la Moisei.
Şi-n boaba unei lacrimi vă veşnicim cu gândul
Că pe altarul ţării rămâneţi o icoană,
Noi candelă arzândă cel suflet mângâindu-l
Onor cu plecăciune vă dăm, acum în toamnă.
VETERANILOR DE RĂZBOI
În scurgerea de vreme, câțiva mi-ați mai rămas
Din câți ați fost odată scăpați din cel război,
Să-mi fiți ca martori încă din vremea de-nnapoi,
Troițe veghetoare a lumii de pripas.
Îngârboviți de vreme, cu anii adunați
Și-apăsători pe umeri, prea mulți la numărare,
Cinstire azi v-aducem în gând la fiecare,
Că soarta norocoasă făcutu-va scăpați.
Voi ați ținut în vreme a neamului sortire
Iar mulți din leatul vostru și-au dat viața vamă,
De moartea nemiloasă voi nu avut-ați teamă
Că ați știut că țării, îi faceți dăinuire.
În suflete și-n carne mai toți aveți o rană
Pe carea moartea hâdă v-a dat-o s-o purtați,
Așa că în durere, cu toți-mi sunteți frați
Cât viața vă va ține cu drag în a ei palmă.
De-aceea-mi ține-ți minte ce-a vreme cu-a ei toate
Când voi cu viața voastră făcut-ați soarta țării,
Când gândul și voința în clipa disperării
Le-ați pus jertfelnicie, la sfânta libertate.
Să-mi știe și nepoții că neamul și cu țara
Cu mare drag de ele numai așa s-or ține,
Că-n lacrima durerii se naște cela bine,
Iar fila de istorii vă-nalț-a câta oară.
Voi, norocoși că încă îmi sunteți trăitori,
Să știți că țara asta mereu vă e datoare,
Că ați ținut-o-n fală, mărire și-n urcare
Și mulțumiți cu-atâta, voi fost-ați răbdători.
De-aceea cât mai sunteți prin viață călători
Ne fiți mărit exemplu de cum a fost odată,
Când capul țarii, neamul, îmi fost-au laolaltă
În cuget și simțire, născutu-s-au eroi.
*
Acuma, Doamne-ți cerem, mai ține veteranii
Umbrească înc-o vreme țărâna însfințită,
Le fă clipa vieții le fie fericită,
Că numărați cu grijă, le sunt de-acuma anii.
LA OARBA ÎN DEAL
Eroilor de la Oarba,
veşniciţi mereu în lacrima durerii.
La Oarba în deal , plânsă-i jalea cu ură
C-aicea mi-a fost mincinoasă măsură
Ce frânt-a la vieţi de bărbaţi în putere
Lăsându-i ţărânii, suprema avere .
La Oarba în deal, scrisa-i a noastră scriptură
Mormintele-s pagini, iar crucea-i gravură
Hristoşi îs în ele, eroi nenfricaţi
Cu visele scurse-n pomelnic de taţi .
La Oarba în deal, moartea-şi are sălaşul
Cea coasă ştirbit-a-ngânând părăstasul,
Pe creste avut-a cuibar de căţele
Ce Mureş roşit-a-n blestemele-i grele.
La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul,
Departe-i de casă plugarul, cosaşul,
Sub lespedea rece şi-acuma visează
Că ţării-i de veghe în sfântă amiază.
Ce preţ are viaţa de-ostaş? lumânare
Aprinsă prea vrednic la nalte altare,
Şi-o fila-n a neamului cărţi de istorii
Înscrisă cu sânge de aure-n glorii .
Străine, la Oarba de-ajungi pe-nserate
Mai lasă-ţi privirea spre dealuri să-ţi cate,
Şi-o rugă-mi înalţă, c-aşa-i omenesc
La cei care-aicea în somn veşnicesc.
Piosu-ţi omagiu le fie răsplată
Şi lauri cunună primită la faptă,
Iar ţie străine, în gând uşurare
Că lor închinat-ai onor de-nalţare .
LA MONUMENT
Când la zi de sărbătoare l-amintim într-un pomelnic
Şi-o cunună înflorată sprijini-vom de-a lui cruce,
Popa-n predică va spune cât a fost de bun şi vrednic,
Iară noi o rugăciune vom sloboade-n cer să urce.
El, ce şi-a pierdut norocul într-o ziuă blestemată
E-un rărit din holda vieţii de a morţii lungă coasă,
E măruntul, ce cu ceilalţi fost-au pildă-nfiorată
Ca să facă ţării sale, vis de-o clipă preafrumoasă.
**
Stau năuc şi-ntreb destinul, de ce viaţa mincinoasă
Nu l-a pus pe Gheorghe-n glorii, că-ndesat a meritat,
El ce ne-apărat moşia, neamul, ţarina mănoasă,
Azi e-un nume sub o cruce, ce adesea e uitat.
Rar aminte ne aducem şi-i mai facem câteodată
Un cuvânt de mulţumire la o zi de sărbătoare,
Apoi iarăşi el cu ceilalţi, jertfitorii de-altădată
S-or întoarce în uitarea rece şi apăsătoare.
***
De vei trece, într-o vreme pe la margine de sat
Şi-i vedea la drumul ţării Monumentul răbdător,
Pe-a lui soclu pune-o floare ca să fie de-nchinat
Iar lui Gheorge, în cinstire, ostăşeşte dă-i onor.
Şi-ntr-o lacrimă ascunsă pune-o rugă de iertare
La Măritul şi la Maica să mi-l ţină nemurit,
Ca urmaşii ce veni-vor, veac să-i facă înălţare
Că la vremea cumpănită, Gheorghe ţara şi-a iubit.
El o şti c-a ta gândire la cătat să-i mulţumească
Că şi-a dat obol chiar viaţa pentru sfântul său popor,
De-asta cei ce trec pe-aicea îmi vor şti să mi-l cinstească
Că şi el o fi ca alţii, brav erou, nemuritor.
ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA
Şirului nesfârşiţi de eroi ai neamului românesc.
Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor
Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,
Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor
De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.
Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire
Şi icoane miruite să-i avem de închinat,
Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie
Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.
Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată
Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,
Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă
Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.
De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte
Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,
Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte
Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare
***
Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,
Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,
Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare
Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.
VITEAZULUI OŞTEAN
Când pleacă un oştean, îmi cade-o spadă,
Un gol se face-n locul lui ades,
Durerea-n suflet greu îmi stă să şadă
Că el de soartă fostu-mi-a ales.
Când pleacă un oştean, îmi cade-un scut
Şi-n faţa lumii iar mă simt învins,
Cu toate c-am dorit să fi putut
Hotarul vieţii fie-i necuprins.
Aşa e datul sorţii din străbuni
Să nu cunoaştem clipa ce-o să vină,
Să plece mai întâi ce-i ce-au fost buni
Chemaţi la Domnu-n veşnică odihnă.
În urma lor e lacrimă amară,
E plânset întristat a neputinţă
Că n-am putut să-ntoarcem roata iară
Să fim cu toţi alături, de-o fiinţă.
***
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC” →
Eroismul şi Martiriul creştin ortodox sunt supremele virtuţi milenare pe care Neamul binecuvântat dacoromân le poartă în sufletul său mare cât Ţara străbună, adânc cât Marea neţărmurită a generaţiilor de aur, întins cât Pământul nemărginit al Strămoşilor legendari, înalt cât Cerul necuprins al Sfinţilor săi,cărora le aduce prinos de smerenie, de cinstire, de slujire, de slăvire şi de iubire Bunului Dumnezeu.