Vavila POPOVICI: Dreptatea ne cere să judecăm

„În nici o împrejurare nu este nici bine nici cinstit a săvârși nedreptatea, nici să răspundem cu ea, deci nici să săvârșim răul, nici să răspundem cu el.” – Socrate

Vineri 22 februarie când am scris eseul „Despre rușine”, a fost momentul în care stimabilul prof. universitar, dr. Tudorel Toader și-a încheiat pledoaria, înscenând un proces stalinist în toată regula.

Când așteptam concluziilor ministrului Tudorel Toader, aveam presimțirea că va încheia în acest mod, adică a cere revocarea din funcție a șefei Direcției Naționale Anticorupție (DNA) – Laura Codruța Kövesi.

După ce l-am studiat un timp pe ministrul justiției, mi-am dat seama, după felul teatral de manifestare, că nu prețuiește moralitatea, cinstea, integritatea, deși pregătirea sa profesională o cere. Amânările lui în acest verdict au fost probabil dictate de șeful partidului, care pregătea noi și noi dovezi (de ultimă oră) care să o inculpe pe șefa DNA. Când s-a umplut vasul cu lichid mocirlos, a fost chemat de către prim-ministru, din deplasarea pe care o făcuse în Japonia, pentru a face anunțul pregătit. Am auzit exponentul partidului de guvernământ strigând: „Tudorele, fă ceva, nu se mai poate așa”. Ulterior, același secretar general adjunct al PSD, Codrin Ștefănescu, a vorbit tot în numele partidului: „Președintele Iohannis e obligat de lege să o revoce pe Köveşi. Dacă nu o revocă, nu îl vom suspenda pe Președintele statului. Speranța noastră este ca anul viitor candidatul PSD să-l învingă în alegeri drepte și corecte pe Iohannis. Asta este miza cea mare și asta credem toți. Deci într-o competiție democratică și normală, nu cu suspendări și cu astfel de acolade. Nu vom câștiga alegerile așa. Vrem să le câștigăm corect și sunt convins că le vom câștiga cu viitorul nostru candidat”. Vai, câtă generozitate! „Să facă corect ceea ce trebuie să facă, de fapt, un ministru al Justiției”, a grăit prim-ministrul Viorica Dăncilă. „Sper să nu se facă de râs” , grăit-a Liviu Dragnea – președintele PSD-ului. Unii au considerat ultima afirmație drept o premoniție. Nu, nu a fost premoniție, a știut ce va urma, înțelegerea a fost pusă la cale. Cum? Numai cei doi actori știu. Suficient să se fi înțeles din priviri. A fost ocazia în care Liviu Dragnea a arătat baronilor certați cu legea că va reuși să-și subordoneze justiția și vor scăpa de deciziile nedorite ale judecătorilor.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Dreptatea ne cere să judecăm” →

Vavila POPOVICI: Despre rușine

„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”

– Aristotel

Dicționarele definesc rușinea ca sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală, antonimul fiindu-i cinstea. Deci, atâta timp cât va exista rușinea, va exista și cinstea.

O persoană poate să se simtă rușinată numai dacă are sentimentul rușinii, pe care unii știu să-l ascundă, alții –nu. Oamenii de știință și victorienii (epoca istoriei engleze corespunzătoare domniei reginei Victoria) erau fascinați de reacția de înroșire a feței. Ea dovedea că sentimentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. „Cel care nu roșește de căință nu va fugi de fapte care dau mustrări de cuget”, spunea poetul si dramaturgul german Friedrich von Schiller.

Rușinea este una din cele mai puternice emoții umane. Rădăcina cuvântului „rușine” provine de la un cuvânt mai vechi ce înseamnă „a acoperi” în sensul de a ascunde și acoperi lucrurile de care ne este rușine. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite, dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând, în acest caz, o justificare reală.

Constantin Noica scrie în „Pagini despre sufletul românesc”: „Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel al adevăratei conștiințe de stăpân”. Român cu conștiința de stăpân era și năzuința istoricului, revoluționarului Nicolae Bălcescu (1819-1852). Xenopol – filozof, istoric, scriitor român – mai vorbea despre marii învățători ai Ardealului – Samuil Micu, Petre Maior și Gheorghe Șincai care insistau asupra învățăturii pedagogice bazată pe moralizare și simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre rușine” →

Vavila POPOVICI: Dorința de stabilitate

„Liniștiți-vă și cunoașteți, pentru că liniștirea adună mintea.”

– Petru Damaschin

Voința de a trăi este principiul fundamental al existenței noastre, al existenței universului. „Voința de a trăi cât mai mult posibil care însuflețește toate ființele organizate este înnăscută, absolută”, considera filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) și, împins de pesimismul său, prețios de altfel, spunea că totuși „viața este o afacere al cărei câștig nu acoperă cheltuielile”. De multe ori se dovedește așa a fi! Dar, tot voința este cea care încearcă a-i schimba valoarea câștigului. Cum? Prin luptă! „O luptă-i viața; deci, te luptă! / Cu dragoste de ea, cu dor. / Pe seama cui? Ești un nemernic / Când n-ai un țel hotărâtor.” ne îndemna poetul nostru George Coșbuc.

Toate popoarele aspiră, în viață, la binele comun și la cel individual. Greșelile politicienilor care urmăresc să cucerească puterea, acțiunile lor lipsite de discernământ, minciunile și șovăielile, alteori încăpățânarea stupidă, îi fac să uite de menirea lor, cea de asigurare a unei vieți stabile a oamenilor pe care-i conduc. Reacția oamenilor nu se lasă mult așteptată. Apare neliniștea, angoasa care poate duce la o adevărată luptă, sau opusul ei, starea de plictiseală, abandon. Ambele stări vin din afară, din mediul în care trăim, vulgar, agresant, cu care suntem în dezacord și din cauza căruia suferim.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Dorința de stabilitate” →

Vasile FILIP: Rădăcinile şi izvoarele

Dinspre rădăcini şi izvoare vin, şi se duc, mărturisirile pe care Vavila Popovici ni le dăruie, cu binecunoscuta-i generozitate, în acest prim volum de „Note de jurnal american”, apărut în anul 2017 în U.S.A. Cartea de faţă cuprinde, în cele vreo 300 de pagini, o perioadă de timp scurtă (august 2008 – decembrie 2009), ceea ce înseamnă că autoarea mai are multe de mărturisit până ce va atinge pragul de faţă. Faţa, în dorinţa mea, fiind cât mai mult extinsă în viitor. Dar nu distanţa în timp are cea mai mare importanţă, ci substanţa paginilor. Ca informaţii, trăiri şi reflecţii.

„De ce scriu?” se auto-interoghează Vavila Popovici pe coperta a patra a cărţii. Şi ne lămureşte: „Scriu pentru că sunt încă vie,/ pentru că scrisul este al celor vii…” „De ce jurnal?” – intuieşte o eventuală întrebare, venită din partea cuiva. „Răspunsul este simplu – ne lămureşte în continuare – deoarece am avut din nou prilejul unei călătorii, a unui transfer al sufletului în această existenţă ce mi s-a dăruit (…) Motivaţia am găsit-o chiar în definiţia jurnalului, cea de redare a realităţii (…) Jurnalul este mai liber (…) Cel ce scrie un jurnal găseşte uşor o motivaţie de destăinuire…”

Cunoscând cât de cât îndelungata şi rodnica activitate literară a apreciatei scriitoare, nu risc deloc dacă trag concluzia că acest Jurnal este, de fapt, o recidivă. Evident, una care adună, în sinteză, o viaţă de om, aşa cum a fost, dacă îmi este îngăduit să-l chem în sprijin pe maree Nicolae Iorga. Revăzând nu numai lista celor patruzeci de cărţi publicate anterior, dar şi rememorându-le pe unele dintre ele, remarc faptul că Vavila Popovici s-a mărturisit pe sine în tot ce a scris, nu doar în „File de jurnal” (proză, 2002), „Jurnalul unei veri” (proză, 2005), „Jurnal American” (proză, 2007). Nu pot să trăiesc fără să mă destăinuiesc – este declaraţia pe care scriitoarea o face, ca şi cum şi-ar rosti numele: Mă numesc Vavila Popovici.

Continue reading „Vasile FILIP: Rădăcinile şi izvoarele” →