Eugénio de Andrade: Casa lumii

Antonio Canova, 1757 – 1822


Casa lumii

 

Minuscula inflorescență
a candelei,
pâinea și vinul de pe masă
un trandafir,
albul marcant
al patului nearanjat ─
eternitatea,
milimetric porționată
de împărțit cu tine.

Eugénio de Andrade, Portugalia (1923 ─ 2005)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Oficio de paciencia”, Poesía Hiperión

***
Casa del mundo // La diminuta / flor de la candela, / en la mesa el pan el vino / la rosa, / la súbita blancura de la cama abierta ─
/ la eternidad / milimétricamente / para dividir contigo.

MILAREPA – Călătoria lui Marpa în India şi visul lui Milarepa. În româneşte de George Anca

… În acest timp, lama plecă în nord către regiunea centrală. Într-o seară, după reuniunea ritualului, o Tara îi revelă lui Marpa Golegs în timpul somnului că el ignora o anume lecţie simbolică a lui Naropa, iar ea îl îndemna cu gestul. Se gândi lama că avea de mers a-l întâlni pe Naropa.

          Cum se întorsese în valea Mestecenilor şi câteva zile trecură, mie însumi, într-o noapte, îmi apăru o fată tânără în vis, albastru de cer, frumoasă-n roba-i de brocart şi podoabele de os, cu sprâncene şi gene de aur scânteietor.

          El mi-a spus: „Fiul meu, doctrina ta Mahamudra poartă la bodhi printr-o lungă meditaţie. Formula ta e a celor şase dogme. Tu o ai pe aceea ce te face a învia întru bodhi meditând-o o clipă. Cere-o”. A spus şi a dispărut.

          M-am gândit în mintea mea: „Fata aceasta tânără purta costumul Taras-elor. Să fie acesta un avertisment al zeilor? Să fie o răutate de demon? Nu ştiam. Orice-ar fi, nu cumva ştia maestrul meu, care este Buddha al trecutului, prezentului şi viitorului? Şi el nu cunoştea decât un lucru, dar tot lucrul, de la formula pentru a deveni Buddha, pe culmi, până la formula de a aduna, jos, o piatră spartă. Dacă e un avertisment al zeilor, am a cere doctrina învierii.

          Fără a lua în seamă zidul tainiţei mele, m-am dus aproape de lama. El strigă:

        „Pentru că nu rămâi într-o severă recluziune, un grav accident ne va fi ajuns. De ce-ai venit?”

          I-am povestit cum era tânăra fată şi ce-mi spusese, şi îl întrebai:

          „Să fie un avertisment, să fie o facere de rău? Nu ştiu. Dacă e un avertisment, am venit a-ţi cere doctrina învierii. Şi ţi-o cer”.

          Lama reflectă un moment şi zise:

          „Este doar un avertisment al zeilor. Când revenii din India, pandit-ul Naropa anunţa: ‘Explicaţia doctrinei învierii’. Cum eram pe picior de plecare, n-am reţinut-o. Pentru aceea o s-o căutăm citind toate cărţile din India”.

          Zi şi noapte, maestru şi discipol, căutarăm cu ardoare cartea învierii. Aflarăm multe despre transmigrare. Dar n-am găsit niciun cuvânt despre înviere. Lama îmi spuse:

          „Avertismentul ce l-am primit în nordul Tibetului central mă îndemna a face aceeaşi cerere. Cum mai sunt şi alte formule pe care nu le cunosc, mă voi duce aşadar să le cer”.

          Eu l-am prevenit pe temeiul vârstei sale înaintate. Dar nu izbutii să-l opresc. Strângând în aur darurile discipolilor săi, el le luă într-o cupă plină şi plecă în India.

          Naropa murise. Dar voind a-l întâlni în pofida vieţii sale, Marpa consultă numeroase oracole şi i se prezise că îl va întâlni. Şi recitând rugăciuni plecă în căutarea lui. Îl întâlni într-o pădure virgină. Îl invită să vină în mănăstirea Phul-la-Hari. Şi acolo îi ceru formula învierii. Panditul Naropa răspunse:

          „Ţi-aduci aminte, ai primit vreun avertisment?

          – Nu-mi amintesc. N-am avut niciodată vreun avertisment. Un discipol de la mine, Veste-Bună, a primit avertismentul zeilor şi a venit să-mi ceară doctrina.

  • O, minune! strigă Naropa, în Tibetul întunecat, acest discipol seamănă soarelui pogorându-se peste zăpezi!”

Vorbind, el îşi ridică  mâinile împreună deasupra capului şi făcu această rugăciune

 

„Salut îţi aduc, o, discipol numit Veste Bună,

Asemeni soarelui pogorându-se peste zăpezi

În tenebrele sumbrului Septentrion”.

 

          Vorbind astfel, el închise ochii şi înclină de trei ori capul. Şi munţii Indiei şi arborii se aplecară de trei ori către Tibet. Încă şi astăzi arborii muntelui Phul-la-Hari au vârful aplecat către Tibet. Naropa îl învăţă, întru totul, formulele transmise de zei. Pe urmă el consultă oracolele. Felul de a saluta al lui Marpa prezicea o scurtă coborâre. Dar doctrina ajunsă prin mijlocitorul meu profetiza o coborâre spirituală mai lungă decât albia unui fluviu.

          Marpa se întoarce în Tibet. Se serba aniversarea morţii fiului său Darma Dode ce se petrecuse potrivit oracolului. Toţi călugării şi discipolii se adunaseră pentru ceremonie. Marii discipoli îl întrebară pe Marpa:

          „Lama preţios, fiul tău este acum asemenea unui Buddha al celor trei epoci, norocul nostru a căzut. Tu însuţi îmbătrâneşti. Cum se va transmite preţioasa învăţătură Kadjupa? arată-ne care trebuie să ne fie ascultarea şi lucrul nostru.”

          Lama răspunde:

          „Eu şi tot pogorământul  panditului Naropa avem puterea de a citi în vise. Naropa a adus o profeţie bună pentru doctrina Kadjupa. Voi, mari discipoli, duceţi-vă şi aşteptaţi visele.”

          Atunci discipolii, după ce avură vise, le povestiră. Cu toate că toţi avuseseră vise fericite, nu le putea prinde povestirea. Eu am visat patru stâlpi. Îmi povestii astfel visul de faţă cu lama:

 

Cum lama purtător de sceptru îmi porunci

Trei nopţi visat-am un vis.

Lui lama îi cânt povestea-i.

Visat-am pe lume la miazănoapte

Un munte de nea înălţându-se, frumoase omături

Cu vârful mângâind cerul.

Soarele şi luna dădeau roată.

Lumina lui umplea spaţiul,

Vatra lui coperea pământul.

Spre patru drumuri cardinale curgeau fluvii.

Din ape se adăpau toate făpturile.

Şi toate se vărsau în mare.

Flori felurite străluceau.

Aşa mi-a fost visul în mare.

Îl spun lui lama, Buddha al celor trei epoci.

 

Ci mai visai cum pe cel munte nalt cu mărire frumoasă

La răsărit se ridica un stâlp mare.

În vârful stâlpului domnea un leu.

Coama de turcoază i se risipea în toate părţile.

El îşi desfăcu pe zăpadă ghearele.

Ochii săi căutau în slavă

Şi alerga pe zăpadă.

I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

 

Am visat cum la miazăzi se ridica un stâlp mare.

În vârful stâlpului răcnea o tigroaică.

Părul zbârlit o coperea cu totul,

Ea de trei ori a surâs.

Ea îşi desfăcu pe păduri ghearele.

Şi cedri-n codri se amestecară.

I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

 

Visat-am cum la apus un stâlp mare se înălţa.

În vârful coloanei plutea un mare garuda.

Aripile acestui garuda erau desfăcute.

Coarnele i se ridicau la cer.

Ochii lui căutau în slavă.

Şi a zburat în spaţiu.

I-o spun lui Lama Buddha a trei epoci.

 

Aşa e oracolul visului meu.

Mă gândesc, o fi un oracol ferice.

M-am bucurat de acest noroc.

De-ai vrea să-mi spui ce-nseamnă.

 

Aşa am vorbit, şi lama, plin de bucurie, răspuns-a:

„Acest vis e un vis fericit. Nevastă, pregăteşte un cerc bun de jertfe”.

Şi mama strânse lucrurile necesare.

Când discipolii şi fiii spirituali se adunară în jurul cercului de ofrande, lama le zise:

„Ce vis minunat a avut Mila Trofeu de Diamant!”

Marii discipoli întrebară:

„Descurcând sensul şi semnele acestor vise, de-ai vrea să ne spui profeţia lor”.

Atunci lama, marel avatar şi tălmăcitor, cântă discipolilor acest cântec ce dezvăluie visele:

 

Continue reading „MILAREPA – Călătoria lui Marpa în India şi visul lui Milarepa. În româneşte de George Anca”

Forough FARROKHZAD: Fereastra

Fereastra

 

Când mi-a rămas credința suspendată

de firul gingaș al dreptății atârnând

iar prin oraș, răpusă la pământ,

inima razei mele a zăcut

călcată în picioare,

când din nevinovații ochi ai dragostei

sub vălul negru și reglementar ascunși
prinse-a țâșni izvorul sângelui

ce-a inundat locașul cel mai sfânt,

viața-mi pierdu orice valoare,

și numai sunetul pendulei
a mai bătut secundele
în care-am înțeles că negreșit
va trebui himeric să iubesc.

Forough Farrokhzad, Iran 1935-1967

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***


Continue reading „Forough FARROKHZAD: Fereastra”

Adrian GRAUENFELS: Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad Vashem ianuarie 2020

Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad va Shem – Jerusalem – World Holocaust Center – Remembering Holocaust, fighting Antisemitism.

Ne amintim Holocaustul – Combatem antisemitismul.

Dragi conducători ai lumii,

V-am întâlnit ieri,  va văd azi aici, va mulțumesc pentru amabilul vostru gest, atât pentru alocuțiunile care ne-au atins, cât și pentru dragostea, prietenia, frăția  pe care ne-o arătați, pentru promisiunile de speranțe și de viitor, nu vom uita niciodată, apreciem prezența dvs. adânc, noi supraviețuitorii, frați și surori, cetățeni ai Israelului.

Lideri ai lumii, doamnelor și domnilor, cu 25 de ani în urmă, cu ocazia pomenirii a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare Buchenwald de către armata americană, în 18 aprilie 1945, am fost invitat să țin un discurs pentru supraviețuitorii eliberați din lagăr și care au supraviețuit în plus, 50 de ani în libertate. Am venit împreună cu fratele meu mai mare Naftali, eroul care mi-a salvat viața, am venit din Ierusalim la Weimar (Buchenwald se află la periferia orașului Weimar) și am început discursul meu cu aceste vorbe: „Aceasta este a doua mea vizită la Buchenwald, prima a fost cu 51,5  ani mai devreme. Care este diferența? Când am fost adus prima oară aici, eram un copil de 7,5 ani. Nu mai aveam tată, nu mamă, doar un frate. Am sosit aici fără un nume, eram doar un număr – prizonierul 117030. Prizonier… un copil de 7,5 ani. Ce crime făcusem până atunci ca să fiu luat prizonier? Fără un nume. Fără identitate. 50 de ani mai târziu am venit din vechea mea nouă țară – statul Israel. Acum am un nume, el  este Israel Meir Lau. Nu mai sunt un prizonier, sunt șef rabinul Israelului. Ce schimbare!”.

Pentru o astfel de schimbare între prima și a două vizită aici, cineva ar spune: OK, hai să uităm toate astea, să deschidem o pagină nouă, un capitol nou, hai să iertăm, hai să uităm, de aceia am venit să vă spun direct – nu pot să iert, pentru că nu am fost autorizat să iert, părinții mei înainte de ce au fost luați de lângă mine, nu m-au rugat să iert, ei mi-au cerut să continui lanțul evreiesc, care nu va fi distrus, care nu poate dispare,  întru eternitate. Mi-o aduc aminte pe mama, aveam deja 7,5 ani, ea îmi spunea: oriunde vei fi adu-ți aminte că ești evreu, ești partea unui lanț rabinic care continuă, tatăl tău a dispărut  în urmă cu 2 ani, și nu știu unde se află, era al 37 la număr într-o dinastie rabinică, tu ești al 38-lea, continuă dinastia, du-te acasă, cu ajutorul lui D-zeu… Ea nu a vorbit despre iertare, nici despre uitare.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad Vashem ianuarie 2020”

Bengt BERG: Exil

Pictură de Akbar Behkalam

*

Exil

 

În orașul străin cu grai neînțeles
rătăcind pe necunoscutele-i străzi;
nici măcar apei din râul
ce curge sub arcul de piatră al punții
numele nu i-l cunoști.

 

Și iată-te, stând
singur cu tine, în umbra-ți stingheră
ce-ncet se prelinge pe-asfalt
ca un cântec venit de departe
emis de un fluier ce sună strident.

 

Dar brusc te zărește
o pasăre mică,
privirea ți-o-ntoarce
cu ochi de piper,
zburând mai apoi spre lumina din zori.

Bengt Berg, Suedia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

*************************

Exil

 

I den främmande staden med det obegripliga språket

vandrar du längs de obekanta gatorna;

inte ens flodens vatten

som rinner in under brons stenvalv

vet du namnet på

Continue reading „Bengt BERG: Exil”

Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?

Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele  construite  de combatanți în frumoasa  regiune Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias François Villon  (născut 1431 la Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale.

Interesant este că tot ce se știe despre Villon a fost colectat din documentele legale și din propriile sale scrieri. Villon s-a născut la un cuplu francez, sărac, în 1431, la Paris. Tatăl său a murit când era băiat mic, iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a suferit  ocupația engleză, război civil și foamete.  Băiatul a fost predat lui Guillaume de Villon, un capelan al bisericii Saint-Benoît-le-Béntourné și viitor profesor de drept ecleziastic la Universitatea din Paris.

Maestrul Guillaume l-a adoptat pe François, i-a schimbat numele de familie și a început să-l învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de unsprezece ani, Villon a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma de licență în 1449. Până în anul 1452, când Villon primește diploma de Maestru în  Arte, tânărul era pe făgașul unei cariere promițătoare, fie în biserică, fie în drept.

Se știe foarte puțin despre viața sa din următorii câțiva ani, dar la 5 iunie 1455, Villon a fost arestat pentru uciderea preotului Philippe Sermoise, într-o luptă la un bar din Paris. Cu toate acestea, de pe patul său de moarte, preotul l-a iertat în public pe Villon, care fugise din oraș, la Angers. Astfel, tânărul poet a fost grațiat.

În anul 1456, Villon s-a întors la casa sa din Paris. În decembrie, el a scris „Le Petit Testament”, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Villon a susținut că a terminat poezia de Crăciun, în timp ce s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți și ulterior a furat 500 de coroane de aur din cufărul cu bani al Colegiului din Navarra, unde comunitatea își păstra fondurile. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.

În „Le Lais” – „Micul Testament” (1457), Villon se arată compunând poemul în aceleași ore în care se petrece jaful. În notele scriitorului Louis Simpson* despre traducere, acesta pune întrebarea: „S-ar putea ca Villon să fi scris aceste strofe după jaful la Colegiu, pentru a-și fabrica un alibi?”

La scurt timp după incident își caută un adăpost în provincie. Între timp, unii dintre compatrioții săi criminali au format o gașcă de răufăcători  care jefuiau  tot nordul Franței. Când autoritățile au început să aresteze și să-i spânzure prietenii, Villon a fost, de asemenea, acuzat și alungat din Paris. A rătăcit câțiva ani  găsind  refugiu între  decembrie 1457 – ianuarie 1458 la Blois, la  ducele Charles d’Orléans,  prinț și poet, admirator al operei sale, care  în cele din urmă a aranjat grațierea lui Villon.

La Blois are loc un concurs de poezie pe tema „Cad mort de sete – alături de fântână”, temă dată de Ducele d’Orelans.  Villon este declarat învingător. Balada se intitulează:  „Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois”. Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la plictisul vieții de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit în schimbul aventurii alături o de bandă de răufăcători.  Apare pe la Bourges si la Moulins in regiunea Bourbonnais. Tot  în 1461, după ce a fost din nou încarcerat pentru o crimă minoră,  Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat la trecerea  regelui Louis XI prin oraș. În închisoare, Villon a compus ceea ce este considerat capodopera sa, „Le Testament”. Cele peste două mii de versete scrise sunt inspirate de posibilitatea imediată a unei condamnări la moarte, prin spânzurarea  sa, întru potolirea  furiei generale și a fervorii religioase.  Dar, norocul lui Villon îl trădează  în cele din urmă. Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Urmând un apel de ultim moment în Parlament, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris”) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din oraș pentru o perioadă de zece ani.

În așteptarea sentinței capitale, Villon a compus  „Balada apelului lui Villon” „Balada oamenilor spânzurați” și „Eu sunt Francois, ei m-au prins”.  Villon avea doar 34 de ani. A părăsit orașul și a dispărut pentru vecie.

Villon este deci un caracter ambiguu care oscilează între teolog, poet, hoț și bătăuș, a cărui viață aventuroasă îi aduce o faima de derbedeu notoriu.  Personaj legendar, el oferă o nesecată sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni, până în zilele noastre. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. „Semincerul” și „Testamentul”, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 – la numai 26 de ani de la dispariția sa – urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „Legenda Villon”, cu diferite caractere, conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?”

Árpád TÓTH: În grădina mea din Chiuruș (poesis)

 

Poems in Italian

Translated by Rubina Andredakis (Cyprus)

IL MIO GIARDINO A CHIURUŞ *

 

Servitore del Divino,

Viandante per tutta la vita,

Schiavodi nebbia del macinato,

Amo ogni dolce momento della vita.

 

Mia madre, mi ha insegnato bene,

E lei si è preoccupata tutto il tempo

Per farmi imparare dai miei errori

E ora tutto è in via di guarigione.

 

Le braci ardenti gettano luce fioca,

I nostri cuori sono come un fuoco,

Questo posto è veramente fantastico,

Le stelle sono le sue uniche recinzioni.

 

Stiamo vivendo tutti questi secondi,

Andranno alla deriva nel tempo,

In questo mondo di sogni sprecati,

Illusione e anime vuote.

 

Poco dopo, abbiamo assaggiato

Il dolce pozzo del miele della vita,

Abbiamo visto e pensiamo

Al sentiero ripido e stretto verso il paradiso.

 

Non ho mai visto gli Immortali prima,

Ora stanno accanto a me,

Non oso fare rumore

Ahimè, mi chiedo perché non lo sapevo

Come amare con tutto il mio cuore.

 

Ora non posso più fallire,

Ho trovato l’obiettivo della mia vita!

 

* Piccolo villaggio in Transilvania

 

 

(Translated by Dragoş Barbu)

 

MY GARDEN IN CHIURUŞ*

 

Servant to the Divine,

Wanderer for a lifetime,

Thrall to the grind’s mist,

I love every sweet moment of life.

 

My mother,she taught me well,

And she took care all the time

To let me learn from my mistakes

And everything is on the mend now.

 

 

The burning embers shed dim light,

Our hearts are like a fire,

This place is truly fantastic,

Stars are its only fences.

 

We are living all these seconds,

They will drift away into the time,

In this world of wasted dreams,

Illusion and wollow souls.

 

Soon after,we tasted

The sweet honeywell of life,

We saw and come to think

About the steep and narrow path to Heaven.

 

 

I’ve never seen the Immortals before,

Now They stay beside me,

I do not dare to make a sound

Alas,I wonder why I didn’t knew

How to love with all my heart.

 

Now I can’t fail anymore,

I found my life’s goal!

 

*Small village in Transylvania

 

Continue reading „Árpád TÓTH: În grădina mea din Chiuruș (poesis)”

Carolyn Mary KLEEFELD: Argintul acesta van

Ghost Lover “, Pictură de Carolyn Mary Kleefeld

***

 

Argintul acesta van

Oh tu, care îmi ești străin,
și cunoscut deopotrivă
tăcut mă iei în stăpânire —
oare iubesc necunoscutul,
cu mult mai mult decât pe tine?

 

E oare spațiul dintre noi
cel care dorul ni-l nutrește?

 

Oh tu, necunoscutul meu,
de ce îmi pare glasul tău
bogat nespus în nestemate —
de ce când inima-mi inundă,
lumina lor, ea tot descrește?

 

Oh, tu suflare-a vieții mele,
deși te caut printre stele
ai să rămâi numai un vis?

 

E-adevărat că doar uitarea
va dăinui când vom pleca?

 

Dezleagă-mă de-acele umbre
care m-au prins în mreaja lor.

 

Cuprinde-mă-n îmbrățișarea
argintului acesta van
să simt măcar pentru o clipă
că visul mi s-a împlinit.

Carolyn Mary Kleefeld, SUA

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: “The Divine Kiss,” Cross-Cultural Communications, USA & The Seventh Quarry Press, Swansea, Marea Britanie

***

 

That Sliver of Nothingness

O you, who are so distant,
yet so intimate in
your silent possession of me—
Am I loving the unknown,
rather than you?

 

Continue reading „Carolyn Mary KLEEFELD: Argintul acesta van”

Daniel IONIȚĂ: De ce Nicu Alifantis, de ce „Floarea soarelui”?

O meditație asupra poemului lui Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”

 

Nicu Alifantis – poetul

 

Opera poetică a Nicu Alifantis mă fascinează și mă intrigă în egală măsură. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că un la anume moment încă nedefinit cronologic, arta poetică a lui Alifantis va fi apreciată la fel de favorabil precum este apreciată muzica lui. Deși volumele lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Alifantis-poetul este aproape invizibil. O scuză foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul – poate cel mai cunoscut și de succes solist, compozitor și om-orchestră din istoria muzicii românești – îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități, fie că vorbim de Alifantis-compozitorul de muzică de teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față.

Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? Sau romanticul? Aproape toți încearcă să o facă. Dar poetul adevărat posedă o anume nuanță unică în registrul vocii lui poetice, care-l separă de legiunile de poeți care pur și simplu mimează. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de „turmă”, este o expresie directă – dar nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă, nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează să decidem ce anume este important. Aș putea zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis, voi reveni la asta. Expresia poetic-estetică mi se pare abilă și profundă, dar fermecătoare în acelaș timp.

De unde talentul poetic al lui Nicu Alifantis? O supoziție facilă ar fi aceea că Alifantis, în rolul lui de muzician-interpret, este un culegător atent de poezie din marii poeți români (de la Arghezi la Bacovia, Nichita Stănescu, Radu Stanca și mulți alții) și chiar din alte spații (Camoes, sau Apolinnaire, de exemplu) – aceasta pentru a-și împlini nevoia pentru texte muzicale. Conform acestei teorii, el s-ar fi „contaminat” de la aceștia, devenind, vezi Doamne, și el poet. Sigur, nici unul din noi nu trăim într-un vid unde tot ceea ce producem poate fi absolut original. Toți marii poeți, de la Shakespeare, la Hugo, Eminescu, Rilke,  Esenin, Rimbaud, Emily Dickinson, Frost, Yeates, au avut și ei izvoarele lor de inspirație. Dar nu poți fi poet bun fără să ai talent nativ și să produci ceva original. Pentru mine, și pentru mulți alții care au început să-i aprecieze poemele, Nicu Alifantis este un poet adevărat. E o plăcere să-l citești pe Alifantis-poetul, după cum e o plăcere să-l asculți pe Alifantis-solistul.

„Floarea soarelui”

Juxtapunerea acestor două roluri ale artistului mă aduce la poemul „Floarea soarelui”, selectat pentru colecția bilingvă (română-engleză) Testament, a cărei ultima ofertă, „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”, acoperă toată paleta istorică și stilistică a poeziei românești de la origini  și până astăzi, cum ar fi descris George Călinescu – (de la baladele anonime precum „Miorița”, apoi Dosoftei, Văcărescu, etc. și finalzând cu unii poeți născuți chiar după 1990). Nicu Alifantis se găsește reprezentat alături nume contemporane precum Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Lucian Vasilescu, Ana Blandiana, Daniel Bănulescu  – și alții, considerați reprezentativi pentru ceea este valoros în poezia românească de azi.

Revenind pentru o clipă la Alifantis-muzicianul, mă intrigă faptul că el arareori cântă… Alifantis. Nu știu dacă face asta dintr-o o alegere strategică, sau din modestie. Nu sunt sigur care este motivul. Dar având privilegiul de cunaoște mai îndeaproape atât  artistul cât și omul, aș paria pe varianta de strategie artistică. Știe el de ce o face…, cred…!!!

Oricare ar fi motivul, ca unul care-i savurează muzica, sunt fericit că a introdus în repertoriul lui, așa ca pe o rara avis, o melodie minunată pe versurile acestui poem al lui.

Primul, și poate cel mai important motiv, pentru alegerea poemului „Floarea soarelui” ca să fie tradus și prezent în „Testament…” este legat de filozifia acestei colecții – pe care colegii mei (Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster, Rochelle Bews) și cu mine am adoptat-o și care trebuie să îndeplinească câteva condiții de bază:

  1. a) poemele să fie semnificative din punct de vedere al materialului poetic
  2. b) să reprezinte „vocea” poetului
  3. c) – la fel de important – să „curgă” bine în treducerea engleză.

Adică ele trebuie să devină poeme de sinestătătoare în noua variantă. Cititorul de limbă engleză  care nu poate face referință la originalul românesc, să poată trăi aceleaș emoții artistice pe care le trăiește cititorul român. Deci poemele trebuie să poată traversa cu bine această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două limbi, două culturi. Din toate aceste puncte de vedere, poemul „Floarea soarelui” nu a prezentat nici o dificultate în luarea deciziei de a fi inclus.

Vorbeam la început de nota poeziei lui Alifantis ca fiind directă, fără ocolișuri. Aceasă caracterisitcă apare chiar din primul vers. O paranteză aici… Toții mari scriitori (fie ei prozatori sau poeți), au capacitatea de a-și începe operele într-un mod direct, care te acaparează de la început, și nu-ți mai dă drumul până nu termini de citit opera respectivă. Exemple pot fi multe, dar îmi vin în minte Kafka („Intr-o dimineață Gregor Samsa se trezește din vis în patul lui, trasfrormat într-o insectă gigantică” – Metamorfoza), Eminescu („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” – Odă în metru antic), Jane Austen („Este un fapt bine stabilit că orice bărbat necăsătorit care are o situație materială bună, este în căutarea unei neveste…” – Mândrie și Prejudecată), sau Charles Dickens (”Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri” – Povestea a două orașe). Ei bine Alifants, în ”Floarea soarelui” face la fel – ne apucă de inimă, ne strânge și nu ne mai dă drumul: „Ne moare dragostea,/ Iubito-n nopți târzii/ Și bate vântul de ne strică urma… ”

Dramatismul e mascat mai degrabă de o reflecție meditativă, dar asta nu-l face mai puțin tragic, urgent! Am menționat elementul de prestidigitație în poezia lui Alifantis. Nonșalanța expresiei disimulează de fapt tragedia situaței. Dragostea MOARE! Și asta obligă pe cititor să acorde de la început poemului întreaga energie emoțională! Provoc pe orice iubitor de poezie să declare cu martori că – după ce a apucat să citească acest început sfâșietor de dramatic, de direct și de urgent – s-ar mai putea opri ca să nu îl soabră dintr-o înghițitură până la capăt!

Sigur, ca la orice mare poem, calitatea poetică la „Floarea soarelui” continua până la final. Voi da mai jos doar câteva exemple, care demostrează ceea ce este unic – singular – excepțional în acest poem, cel puțin în opinia acestui cititor: Continue reading „Daniel IONIȚĂ: De ce Nicu Alifantis, de ce „Floarea soarelui”?”

Emad FOUAD: Pământ

Tablou de Tineke Storteboom
*

Pământ

 

Mamă fecioară
cu fața cernită
crestată de ale mormintelor răni
pentru ai noștri, cei dragi, plămădiți din țărână.
Șase stânjeni de glie
sunt deajuns pentru a-i da înapoi
cele pe care propriei familii le dăduse în grijă
strat peste strat
din același pământ.

Emad Fouad, Egipt (1974)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg