În acel an, am fost obligat ca să-mi iau concediul de odihnă în luna august, cedând astfel insistențelor cam justificate ale soției mele care pretindea că se cam săturase de concedii planificate odată cu deschiderea sezonului de vânătoare când, inevitabil, drumurile noastre se despărțeau inevitabil. Drept urmare, am dat în sfârșit curs insistențelor prietenilor mei buzoieni care îmi tot povestiseră tot felul de minunății despre zona Bisoca așa că, mi-am luat nevasta, fetița și cățelușa, le-am urcat în mașină și Varlaam ne-a chemat,adică acolo unde urma să ne întâlnim cu bunul meu prieten Viorel Costache care, pentru vacanța acea era pe post de gazdă.
Drumul până la cabana unde urma să ne cazăm a fost un vis iar priveliștea care ne înconjura depășea orice închipuiri prin frumusețea ei desăvârșită iar aceasta datorită mai ales, lipsei totale a urmelor oamenilor. Ce mai, până la cabană, adică pe puțin vreo 25 de km pe care i-am parcurs pe unul din malurile râului Bâsca Mare și n-am întâlnit nici țipenie de om iar prima și singura așezare a fost în cele din urmă Cabana Silvică de la Bisoca, adică punctul nostru terminus, care era amplasată pe malul opus al râului acolo unde, drumul pe care venisem era situat ceva mai sus așa că, până la cabană am traversat o punte metalică destul de lungă și aflată cam la vreo zece metri înălțime față de râu. După ce le-am condus pe soția și fetița mea până la cabană unde eram așteptați de cabanier, eu am revenit la drum pentru a-mi aduce și mașina în curte operațiune relativ simplă pentru care am traversat cursul râului într-un anume loc unde apa era mai scăzută așa că, operațiunea a decurs perfect.
Totul a fost un adevărat vis. Pe lângă gardul din spate al cabanei trecea un pârâu cu o apă limpede și rece ca gheața care izvora din munte pe undeva prin apropiere iar dacă intrai în apă până la genunchi după câteva secunde simțeai nevoia ca să arunci o privire în apă ca să afli dacă mai ai picioare sau nu, atât de rece era apa iar datorită gustului ei minunat aveai o poftă rar întâlnită ca să tot bei.
Prima care ne-a ieșit în cale a fost Stela, o iapă tânără care, după ce ne-a adulmecat, a fornăit ușor și a scuturat din cap în semn că ne-a acceptat și astfel, a luat act de prezența noastră acolo iar fetița mea i-a și întins palma în care avea două bomboane fondante așa că, prietenia dintre ele s-a sudat instantaneu.
Viața la cabană a fost un vis frumos. Stăteam permanent la masa din curte unde serveam micul dejun, prânzul și cina în imediata vecinătate a focului, asistați constant de Pepita mea, un cocker de vânătoare albă cu pete negre sau invers și mai ales, inteligentă, după care, libertatea deplină începea chiar de la gardul curții cabanei în timp ce, liziera pădurii se afla la circa 40 de metri de gardul nostru.
Constatând apropierea realizată prompt între Stela și fetița mea, cabanierul a adus o șa pe care a pus-o pe spinarea Stelei invitând-o astfel pe Nina ca să se urce pe ea însă, eu am observat imediat o ușoară mișcare de rezistență sau de durere a Stelei când i-a așezat șeaua pe spinare așa că, l-am împiedicat ca să-i prindă chinga și i-am spus ca să-i dea jos șeaua din spinare pentru că, ceva o supără. Cam intrigat, cabanierul a înjurat-o pe Stela și chiar a lovit-o cu bocancul în pulpa piciorului așa că, l-am dat la o parte și am dat imediat șeaua jos de pe Stela constatând pe loc faptul că, avea o rană sângerândă de cca. 10 cm exact pe șira spinării așa că, după ce i-am interzis ca să mai pună șeaua pe ea până ce nu se vindecă, așa că i-am uns rana cu un strat gros de Asocilin, un unguent cu antibiotic pentru animale și pe care îl aveam la trusa medicală a Pepitei:
– Fii atent – m-am adresat astfel cabanierului -, i-am pus un strat gros pe rană ca să nu se mai așeze muștele pe ea iar șeaua o vei putea pune pe ea numai după ce se vindecă rana. Ai înțeles ?!
Au trecut prea iute zilele iar după povestea cu rana ei, Stela era nedespărțită de noi însoțindu-ne împreună cu Pepita oriunde ne duceam așa că, doar când mergeam la pădure o mai legam ca să nu se țină după noi.
Într-una din zile, mergând pe drum însoțiți de Pepita, ne-a ieșit în cale un ciobănaș cu o bâtă încă odată cât înălțimea lui care, a cercetând-o cu atenție pe Pepita și m-a rugat ca s-o iau în brațe deoarece se va apropia turma de oi care era însoțită de haita de câini. Inițial am pufnit în râs deoarece Pepita se agrea cu toți câinii dar, în cele din urmă, convins de tonul ciobănașului, nici n-am apucat bine ca să o ridic în brațe pe Pepita căci, după cotul drumului au și apărut haita de dulăi condusă de unul imens care, m-au înconjurat imediat dar mai mult de curiozitate și având atenția îndreptată asupra Pepitei pe care, după ce șeful lor a adulmecat-o a plecat liniștit urmat de trupa lui iar astfel, ne-am făcut și relații prin zonă.
Într-o seară, pe când aprinsesem focul pentru cină, m-au surprins niște fluierături și hăuleli ale ciobanilor care tocmai coborâseră din spre pădure ca să ducă oile la apă iar brusc, șeful haitei a sărit gardul cabanei scurtând drumul prin curtea noastră și venind astfel tot din spre pădure fiind urmat de câțiva dintre cei din haita lui după care, au sărit gardul opus dintr-un salt urmați imediat de mine și de prietenul meu iar eu ținând-o strâns la piept pe Pepita care, scâncea mârâind incitată și tremura de nerăbdare ca să se alăture și ea evenimentelor.
Ajungând la gardul curții, ne-am uitat înspre cealaltă lizieră a pădurii și cu mare surprindere am zărit pe șeful haitei cum se războia cu doi râși adulți fiind protejat de doi dulăi din haita lui în timp ce, ciobanii răsuceau bâtele pe deasupra capetelor și hăuleau pentru a-i determina pe cei doi râși ca să renunțe la prada de la stână și să se retragă în pădure. Spectacolul a fost uluitor deoarece, deși am crescut la munte, foarte rar am avut prilejul ca să văd râs în libertate iar în cele din urmă, cei doi râși adulți au renunțat la mieii pe care puseseră ochii și s-au reîntors spre pădure dispărând printre arborii înalți și deși.
În cele câteva zile care au urmat ne-am integrat perfect în viața cotidiană a cabanei iar în altă zi pe când lumea se mai odihnea, eu am ieșit ca să pregătesc lemnele pentru focul în jurul căruia vom sta ca să servim cina. Când m-am apropiat de tăietorul de lemne câinii de la stână erau întinși de-a lungul gardului dormind la umbra acestuia deoarece razele soarelui de prânz aproape că frigeau.
La un moment dat, la deal de gardul cabanei, chiar lângă liziera pădurii păștea calul ciobanilor iar precis că, oile se aciuiseră pe la umbra binefăcătoare a pomilor, când deodată, calul a nechezat și a încercat ca să se miște ceva mai la o parte însă fiind împiedicat la cele două picioare din față nu a reușit decât să se ridice pe copitele picioarelor din spate nechezând alarmat în timp ce, Stela aflată lângă mine îi ținea isonul iar când m-am îndreptat și eu cu atenția spre zona unde mi se părea că se alarmează caii n-am zărit nimic concret însă mi-am dat seama imediat că, animalele simțiseră ceva așa că, am prins mânerul securii pregătindu-mă ca să intervin și eu de va fi nevoie.
De fapt, imediat ce calul împiedicat al silvicului a slobozit primul nechezat, șeful haitei a și sărit ca ars din somn și fiind lângă mine, l-am văzut cum, în timp ce adulmeca mirosul aerului mârâind amenințător și i s-a zburlit brusc părul de pe ceafă pentru ca, în secunda următoare a dat un hămăit scurt care i-a săltat imediat în picioare pe toți membri haitei și fără nici un alt semnal au rupt-o imediat la fugă spre pădure hămăind de mama focului, au trecut ca un vârtej pe lângă calul împiedicat și astfel au dispărut printre copaci în timp ce hărmălaia lor scădea încet, încet în intensitate marcând astfel distanța unde ajunseseră.
Fascinat de un asemenea spectacol inedit trăiam din plin emoția momentului care nu aveam cum să-mi imaginez că se va sfârși însă bineînțeles că, regretam din tot sufletul că nu aveam carabina cu mine deoarece, eram sigur că, atât calul cât și câinii simțiseră apropierea ursului care, prin zona respectivă se simțea ca acasă la el. Un timp, am rămas cu sufletul la gură și cu urechile Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Viață de câine”
Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor curăţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii.
Fericit că în sfârșit merg și eu la vânătoare fiind însoțit de câinele meu dotat cu o lesă cumpărată de la magazinul de arme de la Lido, am dat curs unei invitații la un pescuit pe lacul Căldărușani fiind însoțit de soția și fiica mea, Nina care, deosebit de mândră, o conducea pe Pepita. Odată ajuns pe malul lacului unde se mai aflau câțiva pescari, ne-am retras ceva mai departe unde nu aveam pe cine deranja deoarece eram singuri și unde Pepita ne-a făcut o adevărată demonstrație de înot. Altfel spus, mai înainte ca să admirăm zona splendidă, Pepita, descoperind apa și fiind eliberată din lesă de fiica mea, a lătrat de câteva ori de bucurie după care, fără nici o comandă a rupt-o la fugă spre luciul de apă iar de pe mal, pur și simplu a plonjat în apă înotând asemenea unei vidre, adică fără să lovească apa numai cu lăbuțele din față așa cum obișnuiesc câinii să înoate. După ce a mai zburdat un timp a revenit pe mal și odată ajunsă lângă Nina, s-a gudurat de bucurie și totodată, s-a scuturat bine de tot de apă stropind-o astfel așa cum se cuvenea.
Pe țăranii din Obileștiul Mostiștei i-am văzut prima dată jucând ,,boiereasca” la nunta lui Sandu Bibanul.
ORADEA MON AMOUR !