CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.
A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) – adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest – sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost… nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.
Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte… Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile…
Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deeocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!
Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach – Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „List Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”… şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult… Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş… şi voi vizita minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.
***
Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria… aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit… Emoţii au cei pe care îi lasa acasă… Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo… Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului, consider că este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că… „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison… Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!
*
Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta… Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare…) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai’pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport… please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi… Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că… din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Cinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice… Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?
Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare… Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că cursa mea este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am… deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!
Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi… Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore… Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi… Ai grja de acte, de bagaje… Ai grijă de tine! Nu uita…” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale… ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile – pentru a nu te abate din drum – apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea… De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua… să scot şi pantofii… Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata… Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.
Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă… Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie… Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă… Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină că o garofiţă…”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”… Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic…” sau mai bine zis „declic”. Lumea se animează, începe să murmure… Personalul de bord aleargă pe culoare… Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase… cu motive aborigene.
Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare… Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar… Vecinica nu se atinge de nimic… Nicide apă, nici de alune… Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul prim–ministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That’s it! Aici, politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei… de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare… În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional… Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră…
Fătuca cea necăjită… e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal… căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă… Vecina refuza orice mâncare… Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet… Lacrimile se preling în continuare… Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs… îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi… nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez… dar tot ea mă întreabă unde călătoresc… Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde… şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea… deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe ea. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Îi spun că mi-au plăcut oamenii, oraşul vechi cu clădirile sale instorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă… Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că… din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute… doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge… Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă…” O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare… Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia… i-au murit… speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei…
Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei… de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (2)”
E aproape linişte. Şi tocmai când încercam să o surprind, apare el. Un zgomot! Îl simt cum se insinuează în liniştea calmă a nopţii, cuprinzându-mi întreaga fiinţă. Asistam neputincios la tot ce urma să se întâmple…
E ora 19:30 sunt pe terasă. O seară plăcută de primăvară. Primăvara coronei. Un vânt răcoros mă adâncește mai mult in fotoliul meu. De pe terasă de aici de sus apropierea de cer e mare. Curios, cu mai puțin de o sută de metri depărtare de pământ, și stelele-ți par mai apropiate mai luminoase. Gândurile mă aruncă-n trecut.
– Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră sunteți domnul Nimeni?
COPACUL 
Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.
M-am prezentat foarte conștincios la cursul întitulat Cum să mâncăm cât dorim și să slăbim. Probabil că erau mulți interesați pentru că numărul participanților crescuse Conferențiarul era bonom și simpatic. Ne-a declarat că ne va vorbi despre produsele de patiserie.
Într-o odaie întunecată, cu iz îvechit de bandă de condensator și letcon încins, doi androizi în vârstă scârțâiau din toate încheieturile, în preumblările lor domestice. Într-un târziu, el, fost robot industrial, se afundă într-un fotoliu uzat, cu arcurile ieșite și în lectura unui almanah electronic. Ea robotea prin bucătărie, ca orice robot casnic, zăngănind niște oale și bombănind ceva despre nepriceperea lui la tinichigeria cu plasmă. Un “fi-ți-ar mecanismele de râs și cine te-a mai proiectat și pe tine!” răzbătu slab până în camera unde bătrânul stătea cufundat cu toate circuitele în trecutul îndepărtat, în prezentul continuu și în viitorul imediat…
Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare, un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor, iar fetele, de toate vârstele, visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică, dar şi de cei doi copilaşi. Dar ce spun eu copilaşi!? Adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă şi joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex care necesită, obligatoriu, sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, cum altfel decât Bob Tren. Păi, hai să fim sinceri, cum ar putea să fie un erou dacă s-ar numi Franklin Delano Roosevelt Jr. de pildă? Jenant! Un adevărat erou trebuie să aibă un nume care să dea senzaţia că mesteci pietriş…