Rodica ANCA: Lamar

V I S C U P A P A P A G A L, P E R U S Ş I V E V E R I Ţ E

A N A T E M A

LISTĂ LUNGĂ, LEAFĂ MULT PREA SCURTĂ

O Z I P R O A S T Ă

MAI VIN ŞI VEŞTI BUNE, UNEORI

P L E C Ă R I

M Ă S U R I D R A S T I C E

GÂNDURI FĂRĂ ROST

VARIANTĂ DE GUVERN

FĂRĂ

R E C V I E M P E N T R U M Ă R I

P O L I T I C Ă D E G O S P O D I N Ă

A M Ă R Ă C I U N E

V I E Ţ I L E S F I N T E L O R

V I S C U P A P A P A G A L, P E R U S Ş I

V E V E R I Ţ E

Eram într-o delegaţie pe undeva prin ţară. Într-un lan de porumb, la rădăcina unui ştiulete, am găsit o iepuroaică cu puişorii ei. Mici şi negruţi. Lângă ea, două veveriţe, una sură cu codiţa neagră, cealaltă albastru deschis. Deasemeni cu codiţa neagră. M-au lăsat să le iau şi mi s-au aşezat pe umăr.Am plecat cu ele să găsesc o cutie, ceva în care să le pun. Dintr-odată nu mai eram pe câmp, ci într- localitate, cu multă lume în jurul meu, oameni aşezaţi înghesuiţi pe lângă zidurile caselor, la nişte mese, unii lângă alţii. Nu ştiu cum fac rost de un fel de cuşcă mică, din sârmă, în care se mai afla un papagal cam ca ăla pe care am vrut să-l cumpăr astă vară şi un perus verde, care mi s-a urcat pe cap. Am pus în cuşcă şi una dintre veveriţe, parcă pe cea albastră şi am lăsat-o în grija cuiva, ca să mă întorc după iepuroaică. Cu perusul pe cap şi veveriţa agăţată pe piert, ajung la porumbi, dar culcuşul era gol. Poate plecase, poate îi luase careva, nu ştiu, dar îmi părea rău, parcă trebuiau salvaţi. Îmi recuperez cuşca, veveriţa cealaltă vine şi ea pe pieptul meu, vine şi papagalul pe cap, lângă perus şi plec la spitalul unde eram cazată într-un salon. Când intru, nu mai era salon ci sală de operaţii şi mă dau unii afară. Plec să-mi caut un loc de dormit, tot printre multă lume, şi, de-odată nu mai am decât o veveriţă şi perusul.Iar le las la cineva în grijă şi mă duc să caut cealată veveriţă şi papagalul la primărie, nu-mi dau seama de ce tocmai acolo, tot strecurându-mă prin mulţimea de oameni. La primărie, şi mai mulă lume, cozi nesfârşite la care trebuie să stau, după multă vreme îmi vine rândul, spun că cineva de la primărie mi le-a luat şi că vreau să mi le dea înapoi. Funcţionara îmi zice că trebuie să vorbesc cu primarul mai întâi şi intră undeva pe o uşă. Eu rămân afară, tot mai înghesuită şi mai storcită de cei din jur, careva mă izbeşte în piept, mă doare, încep să plâng după veveriţă şi după papagal şi mă trezesc gemând şi oftând din tot sufletul încă vreo două minute, deşi ştiam că a fost doar un vis. Dar le iubeam atât de mult pe cele patru animăluţe! Şi mă iubeau şi ele pe mine.

Ce să înţeleg eu din visul ăsta? Că, de obicei, nici nu visez. Rareori, doar. Ce părere ar avea dl. Jung? O să încerc mâine să aflu, că s-a făcut aproape patru dimineaţa.

A N A T E M A

De o săptămână ziarele şi televiziunile râşnesc o întâmplare nefericită petrecută la un liceu “de elită” din Bucureşti: Un bărbat de 32 de ani a înjunghiat o elevă de 17, în cabinetul directoarei. Tipul, cu 10 ani de puşcărie, i-a zăpăcit minţile fetii, arătos, versat, probabil cu multe cuceriri la activ, fără să îi spună pentru ce a fost închis: penru omor. Intr-un târziu, după ce se mutaseră împreună, fata, dându-şi probabil seama de cine se îndrăgostise, vrea să rupă legătura. Numai că tipul nu e de acord, o urmăreşte, o şantajază cu nişte fotografii compromiţătoare, pe care le trimite şcolii, se duce după ea peste tot, chiar şi în scoală, unde este cunoscut de toţi profesorii, de elevi, de directori, spunând tuturor că fata a jucat în filme porno pe internet. Tatăl fetii, un om mai curând biruit de viaţă şi de griji, după cum arată, anunţase şcoala, poliţia, pentru a-i fi protejat copilul. Deci toată lumea ştie despre ce e vorba. Şi tipul vine iar în şcoală, începe un scandal cu fata, iar diriginta şi directoarea, inclusiv mai mulţi inspectori de la învăţământ care aveau o întrunire acolo, chiar în şcoală, în loc să-l dea afară, împreună cu paznicii, care n-ar fi trebuit să-l lase să intre, îi bagă pe amândoi în cabinetul directorului şi-i mai şi lasă singuri. Directoarea sună la poliţistul de proximitate, înainte să o cuţitoiască criminalul pe fată, acesta, poliţistul, îi spune să sune la secţia de poliţie, că el a ieşit din tură. La Secţie i se răspunde că, dacă tipul n-a săvârşit nici o infracţiune, n-au ce să-i facă! Şi nu vine nimeni. Între timp, tipul o răneşte şi pleacă nestingherit din şcoală drept pe sub nasul directoarei.

De aici începe circul: reportaje, interviuri, conferinţe de presă, comisii de anchetă de la învăţământ, de la poliţie, proteste ale elevilor în stradă, pichetare la inspectorat, marşuri de protest împotriva demiterii directoarei, cercetarea cazului de către chiar ministrul învăţământului, interviuri cu părinţii, interviuri cu nelegiuitul, care spune că o iubeşte şi că ea l-a obligat să o rănească. Nebunie, ce mai! Şi toată lumea aruncă vina pe un copil de 17 ani. Nimeni care să fie de partea fetii. Un singur ziarist s-a dus la spital şi i-a cerut şi părerea ei. Nu pare să fie un copil “problemă” cum spunea directoarea: nu are decât câteva absenţe, are note bune, altfel n-ajungea în clasa XI-a. E vorba să o exmatriculeze.

Ce mă doare cel mai mult este faptul că părinţii elevilor cer să fie dată afară din liceu, pentru că le-a stricat fasonul. Dacă li s-ar fi întâmplat propiilor lor copii? Numai eleva asta minoră să fie de vină? Şcoala, nu? Poliţia, nu? Societatea, nu? Cum laşi tu, poliţie, pază, profesor, un criminal să circule prin şcoală? De ce trebuie să suporte consecinţele doar copila asta, de care nimeni nu se interesează, despre care nimeni nu se întreabă cum a ajuns pe mâna acestui ucigaş, nimeni nu vrea să ştie cum va suporta această anatemă, în fond e doar un copil, încă. Aş vrea să ies în stradă şi să urlu la toată haita asta care o apără doar pe directoare, că nu aceasta este nevinovata, ci eleva. Dar cine să mă audă? Cei care nu-şi amintesc ce ne-a spus Isus: “cine se consideră fără nici o greşeală, acela să arunce primul cu piatra”! Cine e mai presus de Dumnezeu, să judece greşeala unui copil? Şi dacă, zdrobită de blamul colectiv, încearcă să scape în modul atât de comun al adolescenţilor? Cine îşi va lua o responsabilitate atât de copleşitoare, atât de plină de vină şi de venin: şcoala, poliţia, societatea?

Parcă am fi bezmetici, nu mai judecăm, nu mai iertăm, nu ne mai întrebăm încotro mergem, spre bine sau spre iad.

LISTĂ LUNGĂ, LEAFĂ MULT PREA SCURTĂ

Vine Crăciunul! Mă bucur. Am capul plin de planuri, de liste, de bucurie, de îndoieli, de disperări, de speranţe şi tot aşa, de la un pol la celălalt, de câteva ori pe zi. Şi pe noapte, că tot nu pot să dorm.

După ce am pus deoparte datoriile şi angaralele cu casa, a rămas mai nimic. Am cumpărat câte ceva pentru fiecare, inclusiv gagicele mele. Imi place să fac daruri. Nu pot eu să ofer cât mi-aş dori, dar şi aşa, nu m-am lăsat şi am făcut tot posibilul pentru fiecare. Nu prea mai am bani pentru mâncare, dar n-o să ne îndopăm acum, după ce ne-am străduit tot timpul să fim cumpătaţi la stomac.

Ia să vedem dacă am luat tot ce puteam pentru fiecare.

Nana şi Victor. Primii. Le-am luat o maşină de epocă, din lemn, frumoasă, de pus pe dulapul cu planta de la Elena. O casetă de bijuterii, tot din lemn, ca un cufăr în care-şi ascund piraţii comorile. Eu o să le ascund în în ea două milioane. Caseta se potriveşte cu ceasul pe care l-am oferit ca dar de casă nouă. Le-am mai luat un ibric, un pămătuf pentru praf, diverse chestii de umplutură: lumânărici, moşuleţi, bomboane, etc.

o casetă cu cosmeticale de bărbaţi.

Cuscru G, la fel.

Cuscra Paula, la fel, dar de femei.

Gabi, idem

Mări, deo BU

Felicia, idem

Lili, un ibric şi o să îi mai cumpăr mâine ceva

Dna Gosp. o geantă neagră (pe care o luasem pentru mine, dar, fiindcă ei i-a plăcut, i-o fac cadou.), un portofel în care o să pun o sută de mii, o coroniţă de brad, că n-are bani de pom, pe care o să i-o decorez cu beteală, lumânărele şi moşuleţi.

TJ, un set de suporturi de farfurii din bambus şi o să îi mai cumpăr ceva.

Popescu, o brichetă de forma unei grenade, care mai şi strigă “Don’t move! Drop the gun! Fire! Fire!” şi trage cu mitraliera.

Lenuş, un suport de suluri de aluminiu, folie plastic şi prosop de bucătărie ( pe care, deasemeni îl luasem pentru mine, dar fiindcă i-a plăcut mult, şi nu mai avea altul în magazin, i-l dau ei) I-am mai dat şi şase pahare fumurii, ca să i le dea Cameliei pe lângă serviciul de masă tot fumuriu, pe care i-l face ea cadou de Crăciun.

Andreea, fetiţa de la parter, strănepoata dnei Gosp, două jucărele.

Băieţelul lui Adrian, tâmplarul, o maşinuţă.

Şi la fiecare, desigur, bomboane, moşuleţi de ciocolată şi mandarine.

Asta e tot? Toată lumea mea? Nici nu sunt mulţi. Dar nici darurile nu sunt multe. Atât am putut, ce să fac. A, mi-am luat şi mie o brichetă ca a lui Popescu, un vas frumos de sticlă, în care am pus multe pietricele colorate. Nana nu l-a vrut, că adună praful.

O să aranjez bradul doar cu roşu şi auriu, o să pun darurile ambalate frumos sub el, şi o să aştept să vină fiecare să le primească din partea lui Moş Crăciun. Ah, ce mult mă bucur şi ce-mi place, încă de pe acum! Uite-aşa îmi creşte inima!

Numai că, până la acea zi, pe mine mă aşteaptă curăţenia casei şi pregătirea mâncărurilor, treburi care nu mă bucură de fel! Mă simt fără vlagă, fără elan, obosită. Şi mai sunt şi nişte rufe de spălat. Si mai este şi Bulică de spălat. Şi voi mai fi şi eu de spălat. Da’ las’ că o să reuşesc eu să le fac pe toate, mi-am luat şi două cutii de ginseng!

Am fost la piaţă şi am mai cumpărat cele care îmi lipseau la pungile cu daruri: două casete cu cosmetice, o păpuşică şi mai multe ornamente. La copiii lui Viorel încă nu m-am gândit. Le iau eu ceva, mâine sau luni.

O Z I P R O A S T Ă

Ziua care tocmai s-a terminat trebuia să fie cu totul altfel. Aveam de făcut curat, de pregătit varza aia pe care o planific de o săptămână, să termin cea de a treia mănuşă pentru Nana (că până acum n-am nimerit nici una pe gustul şi pretentiile mele), să mă uit la televizor, să ascult muzică, să mă văd cu TJ, dna Gosp şi Lenuş, să mă duc să mai cumpăr un scul de lână… Treburile şi tabieturile de zi cu zi. Dar n-a fost să fie aşa. Am făcut numai ce nu voiam toată ziua, începând cu cafeaua, pe care n-o pregătisem de cu seară, ceea ce urăsc şi mă enervează.

Mai întâi a trebuit să fac baie dimineaţă, că aseară mi-a fost lene. N-ar fi chiar o problemă, dacă apa n-ar ajunge la baie mai mult rece decât caldă. Centrala asta are o personalitate mai puternică decât mine şi dacă eu vreau apa mai caldă, ea nu vrea şi începe să protesteze cu presiunea şi să scuipe apa pe dulapul meu. Am lăsat-o pe-a ei şi m-am scăldat cu apa pe care a vrut ea să mi-o dea. Imediat după, am luat preventiv un paracetamol.

Apoi, în loc să fac ceva folositor, am pierdut vremea cu vreo patru sau mai multe ceşti cu cafea şi cu ochii în tv, gândind la tot felul de scenarii cum să fac să nu mă duc seara la indieni. N-am reuşit să dezvolt unul credibil, aşa că pe la ora 12 şi ceva am plecat târâş la Nana să-i aştept pe ăia cu repartitoarele. Mi-am luat în traistă mănuşa a treia, integramele şi pezmeţii cu brânză, că nu mâncasem nimic.În drum mi-am cumpărat bomboane şi trei banane. Noroc cu ele, că brânza s-a dovedit a fi unt (cum, pisici, n-am văzut ce cumpăr!) şi m-ar mai fi apucat şi arsurile!

Mie nu-mi place să mă duc acasă la copii când ei sunt plecaţi. Nu sunt în largul meu. Stau pe-un scaun, fumez cu sughiţuri, nici la baie nu mă duc. M-am pus pe scaun, am sos mănuşa şi am început să tricotez. Că şi cu mănuşile astea… Dacă le-ar fi cumpărat (ceea ce i-am propus să facă, oferindu-mă să le achit eu), ar fi costat 350 de mii. N-a vrut. A făcut bot, că adică nu vreau. Am cheltuit până acum 200 de mii pe lână şi vreo şapte zile de muncă în zadar, că nu-mi mai merg mâinile şi nu-mi iese nimic cum trebuie. Mă enervez, mă deprim, mă autoocărăsc şi o iau de la început cu tenacitate de capricorn.

După vreo trei ore de aşteptare, termin în sfârşit beleaua aia de mănuşă – cred că de data asta e bună – se face aproape ora patru şi intru în panică: n-au venit repartitoriştii! Într-un colţ de creier îmi pare bine: nu mă mai duc la indieni, (e ziua lor naţionlă), doar n-o să las copiii la nevoie, să plătească ei toată diferenţa la factura de încălzire, că ei sunt singurii pe scară care nu au chestiile alea! Inima mea de mamă devotată îmi ordonă să rămân la datorie, mai ales că se potriveşte foarte bine ca scenariu de eludare a obligaţiilor mondene! Dar mă sună G să vadă cum stau şi nici nu vrea să audă de varianta mea. Mă mai sună şi Felicia cu lacrimi în glas că Ralf, dobermanul ei de 16 ani vomită sânge şi că a chemat doctorul să-l eutanasieze. (Se chinuie bietul animal de vreo şase luni şi ea pe lângă el, nu doarme, stă cu uşile deschise chiar şi pe gerul ăsta). Sun la Nana să întreb ce să fac. Zice să plec la 16.30 şi gata, ce să mai… Alte ore pierdute, alţi nervi, de!

La ora respectivă ies pe uşă, după ce mi-am strâns în sacoşă cojile de banane şi mucurile de ţigări şi dau fuga acasă. G era deja gata pus la costum, patrulând pe hol în aşteptarea mea. Mă îmbrac cu ce-o fi, că nici nu prea am eu haine adecvate pentru astfel de ocazii, înşfac paltonul Nanei şi pornim în goană. Nici nu mai am timp să fac nazuri şi să mă dau victimă a societăţii şi a obligatiilor familiale şi mondene, ceea ce şi sunt! In metrou ne apucăm să calculăm câţi călători poate transporta un vagon, un tren, toate trenurile, şi când coborâm la Piaţa Victoriei, ne întâlnim cu dl. avocat X, îl punem în temă cu problema noastră şi numărăm vagoanele: cinci. El ştie că sunt 17 rame (proasto, nu trenuri!) numai pe linia asta, suedeze, le laudă el, mândru de parcă ar fi ale lui, şi nu mai terminăm de socotit, că ne întâlnim pe peron şi cu Pasi Mentzel cu perechea. Mai apar Ina şi Carmen, care întreabă dacă “foncşonul” s-a mutat la metrou. Ele pleacă, pleacă şi Pasi cu lady a lui, ramânem doar cu dl. avocat şi imediat apare şi Nana, din direcţia opusă celei din care o aşteptam. Venise şi Victor, ne îndesăm toţi în maşină şi ajungem, pe contrasens, fără să obderve cineva.

Înăuntru plin, lume multă, indieni mulţi, dar şi destui români. Mie una, nu-mi plac astfel de evenimente! Ambasadorul pe care îl cunoşteam eu fusese schimbat şi n-am mai văzut nici o figură cunoscută printre indieni. Dar Cora deja venise, era şi Sorinache cu perechea lui, fetele de la bibliotecă, dr,Boriceanu cu soţia, dl. Drăgulănescu tot aşa, lume bine, ce mai. A dansat şi poate a şi cântat o româncuţă dansuri indiene, eu nu le-am văzut, că eram prea în spate, dat s-a urcat Cora pe o banchetă şi a făcut pozici, aşa că o să le văd şi eu cănd le-or pune copiii pe calculator. Am mâncat pacore iuţi, carne iute şi alte chestii specifice, care nouă ne plac atât de mult. Şi am băut şi puţin whisky. De G nu m-am ocupat, aşa că, n-a apucat să guste nimic. Lasă că şi-a scos pârleala ci o sticlă mare de sprite şi două pungi de chipsuri. Pe la opt, eram acasă, domneşte, că ne-au adus copiii cu maşina.

Fără chef m-am dus, ca atare m-am întors! Ce-mi trebuia mie?…

Imediat după ce ne-am shimbat ne-am dus la Popeşti, la canastă. Nu mai jucasem de mai bine de o săptămână. Bineînţeles că G a stricat tot jocul, că pierdeam, şi după mâna a doua a plecat şi ne-a lăsat cu buza umflată pe toţi. Iar am promis solemn că n-o să mai jucăm. Cât ne-o ţine, că mereu jurăm că nu mai, dar nu reuşim.

Am venit acasă şi am adormit. Nervii, oboseala şi gerul m-au învins. Dar numai pentru o oră. M-am trezit freşă de parcă aş fi dormit o noapte. După ora 1 am sunat-o pe Felicia să văd ce a făcut cu câinele. Venise doctoriţa şi îl terminase. Dragoş umblase cu el să-l îngroape, dar pământul e bocnă, aşa că l-a adus înapoi şi l-a lăsat în curte. Felicia luase distonocalm, nu mai plângea, dar era tulburată şi tristă. Am consolat-o cum am putut şi m-am gândit cu durere că Bulă a trecut de 19 ani.…

Aşa a fost ziua asta: începută şi terminată cu stângul. Aşa a vrut ea să fie.

MAI VIN ŞI VEŞTI BUNE, UNEORI

Continue reading „Rodica ANCA: Lamar” →

Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare, cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” – despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător, poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…) – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa… Continue reading „Adrian BOTEZ: Abatele și „nălucirea” rădăcinilor reale ale lumii” →

Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)

I. FRÂNTURI DE VIAȚĂ…

Ah, tu Copilărie, prin ce hățișuri te-ai ascuns,
Ce mult aș vrea, pe calea ta, iar să mă întorc…
Șuvoi trec anii, simt, că nu mi-ai fost ‘ndeajuns
Copil sa fiu, clipe-n pumnii mici să le mai storc…

Am trăit ani frumoși de copilărie, cât a fost în viață tata în special, cei mai frumoși ani petrecându-i în preajma lui, cu o legătură strânsă, că nici măcar moartea nu ne-a despărțit vreodată, el sălășluind în ungherele minții mele, ca o icoană plină de bunătate și har ! Nu că pe mama și bunica nu le-am iubit mult, Doamne-ferește, ar fi mare păcat, bucăți din ele eram, trup și suflet, dar tata era sprijinul meu, figură blajină, pansament să-l pui pe rană, nu altceva !
Lector fiind la Facultatea de Medicină Veterinară din București, tatăl meu a fost obligat de sistemul anilor ce-au urmat, să demisioneze, începând un șir de peregrinări, un fel cam ca țiganii cu cortul, din loc în loc, găsindu-l probabil că era bun de corvoadă; pe unde era nevoie mai multă, hop și el și când își făcuse deja familia, hop și noi ! Așa, am colindat prin multe locuri din Moldova, primul fiind Botoșani unde m-am născut, apoi alte târgulețe, sătulețe, urmând Dagâța unde a fost transferat ca doctor veterinar și medic șef de regiune cum era pe-atunci, regiunea Iași ! La sfârșit Vasluiul, unde ne-am stabilit definitiv, fiind pentru un an și ceva profesor la școala postliceală veterinară. Acolo și-a încheiat socotelile cu viața, tragic, pe neașteptate pentru noi, (dar nu și pentru el, după cum s-a dovedit mai târziu), în clasă, predând la elevi și-n câteva ceasuri viața i s-a scurs, din neglijența medicilor de gardă, totul sfârșindu-se și pentru el, dar și pentru noi, cei rămăși în voia Domnului ! După această mică incursiune, prin viețile noastre, hai să ne întoarcem la Dagâța…
Ce pot spune de Dagâța ? Un sătuc mic, de șes, ce-l trecea pe-atunci la mijloc râul volburos și-l împărțea în două, trecându-se dintr-o parte într-alta a satului, pe un pod mare de lemn, azi și de mulți ani secat sau mutat cursul, nu mai știu… Un sat plin de câmpuri verzi, de livezi, așa de frumos în ochii mei și-n amintirile mele, așa de pitoresc, că nu-l voi uita niciodată; este satul celor mai frumoși ani ai mei, leagănul copilăriei mele, unde am petrecut un vis, adunând amintiri să-mi ajungă o viață-ntreagă…

Am stat vreo trei anișori numai, acolo începând școala primara, prima și-jumătate din clasa a-2-a, acolo am început să învăț să scriu, să citesc, cu neuitatul meu dascăl Duhneanu, um om în vârstă, plin de blândețe și har de-a dărui, de-a ne învăța, din tot ceea ce știa ! Acolo, m-am înconjurat de copiii satului, cu care petreceam cele mai minunate clipe, când ne adunam pe uliță… Doamne, și-acum îmi răsună în urechi hărmălaia, vocile și strigătele noastre, când ne jucam de-ascunselea, roata, capra, țurca pe maidanele din jur, când făceam așa-zisele ”expeditii”, prin livezile altora, la furat cireșe, dude, mere, gutui, că doar se știe, că niciun fruct nu-i așa de gustos ca cel furat din pom ! Dar mare distracție era când ne duceam la calea ferată și așteptam, la o anumită oră, să treacă marfarul cu vagoanele pline de sfeclă de zahăr, deasupra, pe grămezi stând oamenii la sporovăială în vânt ! Ne piteam cu grămăjoare de bolovani fiecare și când apărea mărfarul îi azvârleam înspre ei făcând fel de fel de grimase și maimuțăreli… la care ei răspundeau aruncând cu sfeclă după noi. Apoi, căram sfecla acasă, o curățam și-o ronțăiam, de parcă cine știe ce bunătate mai era, însă, era dulce ! De vreo câteva ori am repetat figura, până când s-au prins de veste și nu mai era nevoie să le azvârlim bolobani ci, văzându-ne, ne aruncau singuri sfecla, noi făcându-le din mână mulțumind și urându-le drum bun pe mai departe ! S-au învățat că trecând pe la Dagâța, o ceată de prichindei îi așteptau și când se întâmpla să nu venim la întâlnire în vreo zi, ne găseam porția de sfeclă pe miriște ! Poznași, nevoie mare mai eram, dar asta era și farmecul acelor ani de copilărie, totul părând frumos, bun si gustos !
Jucării multe nu aveam pe-atunci, dar învățasem să ni le facem singuri din orice: din cârpe făceam păpuși, le coseam rochițele, le împleteam cu andrelele căciulițe și fulare, castele din cărămizi și lemn, de la tâmplarul satului, cu băieții învățasem să facem fluiere, pistoale de apa din tulpine goale pe dinăuntru, din bucăți de scândură cu un ciocan și ceva cuie, făceam război de țesut pentru covorașe, din șipci legate de picior cu sfoară, schiuri și câte și mai câte ce, copiii de azi n-au trăit, n-au cunoscut și poate că nici nu se bucură așa de mult ca noi ! Prea au de toate azi, prea îi așteaptă darurile părinților, fără ca de multe ori să le fie cerute, fără să-i impresioneze prea mult, pentru că nu au apucat să le dorească și să le viseze ! Câte ore nu umpleam, înghesuiți cu toții pe o velință la iarbă verde, cu un puzzle cu imagini minunate din basme, ce mi-l dăruise tata… Îmi amintesc cum, cu așa-zisul ”ciubuc” dat de părinți sau, substras cu dibăcie din vreun portofel uitat, mergeam la prăvălia satului ( mai apoi s-a deschis primul super market ) și ne cumpăram bomboane… “de-un leu bomboane” sau, câte-un carnețel frumos, vreo călimară, din aceea din care nu curgea cerneala, vreo gumă albă, moale, penițe pentru toc, pe care le ardeam în foc să nu zgârie pagina, să putem scrie caligrafic și orice puteam închide în sipetul micuț al fiecăruia, o comoară cu care ne mândream care mai de care ! Chiar dacă bani nu prea aveam la îndemână, mai spălam sticle, borcane ducându-le cu sacoșele la vânzare, ne mai adunam la câte-o înmormântare, că spre cimitir, de câte ori se oprea alaiul și aruncau în aer bănuții, năvăleam care mai de care să-i adunăm din colbul drumului. Ne mai striga câte-o bătrânică să-i cumpărăm câte ceva de la prăvălie sau aprozar și ne dădea câte-un bănuț sau un pachețel cu bomboane; ba chiar, uneori, câte-un gospodar ne ademenea cu vreun bacșiș bunișor să-i adunăm balegă de cal de pe drum, voind să facă chirpici pentru casă ! Ne duceam și-n curtea Dispensarului veterinar, unde erau si grajdurile cailor ! De multe ori ne băgam și noi în băltoacă amestecând cu picioruțele goale lutul cu paiele și balega, așa cum vedeam la cei mari că fac, fiind și asta o distracție pentru noi și firește că nici eu nu lipseam ! Poate vreo căsuță din alea, dacă mai există azi, păstrează câte ceva de la noi în urechile pereților, măcar râsetele și strigătele noastre, deși se spune că numai pereții n-au urechi !
Tot așa îmi amintesc, că într-o dimineață geroasă de iarnă, fără să știe ai mei, m-am înfofolit bine, am adunat pe-ascuns ouăle din cuibar, de sub găini și m-am dus la piață, cu coșulețul plin. N-am să uit fața mirată a bunicii zicând mamei, că, “nu știu de ce, dar azi nu s-au ouat găinile”, eu făcând fețe-fețe, stăpânindu-mă să nu râd ! M-am așezat deci la rând, răbdătoare, cu cumetrele satului, să vând ouăle frumos învelite c-un șervețel, așa cum vedeam că făceau ele… gospodărește, nu glumă ! M-au văzut precupețele, o mogâldeață mică înfofolită, c-un fular și-o căciulă mai mare ca mine, să nu fiu recunoscută, (că, deh, mulți cunoșteau pe fata doctorului în sat ), cum îmi loveam bocanceii unul de altul să mă încălzesc, suflând în pumi și una dintre ele m-a întrebat: ” cât vinzi ouăle măi fetiță”?”Păi, 90 de bani bucata, că-s proaspete, frumoase și gustoase”, am zis eu, plină de curaj ca să mi le cumpere ! Ce bucurie când mi-a numărat banii în palmă, primii bani câștigați de mine ! Tare mândră mai eram și, împărțind banii cu copiii ce m-așteptau, ne-am cumpărat mere și pere murate, felioare de harbuz murat, dulce-acrișoare și-o punguță cu așa numitele scrijele, fel de fel de fructe uscate ce le ronțăiam cu mare plăcere ! Nu că ai mei nu mi-ar fi dat bani, dar nu voiam, nici să cer și nici să par mai presus de prietenii mei; nu voiam să mă deosebesc cu ceva, ci, să fac ce faceau și ei, să mă port ca ei, în recreație să mănânc, nu pachețelele de-acasă aranjate frumos de mama, ci felioara aceea de pâine, stropită cu ulei, ca să se lipească zahărul de ea sau cu magiun, să rod o gutuie luată în fugă din copac… nu voiam stiloul ce-mi dădea tata, chipurile să nu mă mânjesc de cerneală, ci tocul ce mi-l făceam cu copiii, dintr-o tulpiniță de la floarea de porumb, unde înfingeam penița și-o legam strâns de jur-împrejur cu ațișoară… Nu voiam rochițele mele de nylon, ca de balerină, cu jupoane și pompoane în cap, cum mă dichisea mama, cu pantofiorii de lac, de parcă eram vreo păpușă din vitrină, ca să se uite copiii la mine cu jind, nu, nu voiam, mi-era rușine ! Mi-amintesc cum odată, venind tata acasă de pe teren, m-a găsit împopoțonată, să stau singurică în grădină pe-un scăunel la soare, unde mă pusese mama, ca să nu mă murdăresc prin buruieni, jinduind copiii din mahala cum se jucau în colbul drumului și mă strigau ! M-a întrebat tata: ”de ce nu ești cu ei la joacă ” ? “Păi cum să mă joc așa ? Să mă murdăresc ? O să mă certe mama” ! Atunci și-a pus geanta deoparte, mi-a scos rochițica, jupoanele, pompoanele, șosete dantelate și pantofiorii de lac, lăsându-mă cu ce-aveam pe dedesupt și trimițându-mă la joacă, cu picioarele goale în colbul uliței, acolo unde răsunau vocile și râsetele de copii ! Se făcea foc și pară mama, degeaba săpunul, dar ce să mai spună, când tata îi zicea:” ia mai lasă copilul în pace să se joace în țărână ca ceilalți, s-o prindă soarele, acum să se bucure de copilărie, cum să se imunizeze altfel, cum să aibă poftă de mâncare “? Eram cam slăbuță, cam firavă, mama voia să mă infunde cu fel de fel de bunătăți, așa ca pe curci; venea până și în recreație să mă îndoape, de nu știam pe unde să m-ascund de rușine, dar îmi dădeau copiii alarma că vine mama cu pachețelul și eu dispăream ca prin minune ! Altfel, trebuia să stau în fața ei să mănânc tot și-ntre timp, copiii să se uite la mine și să li se scurgă ochii ! Ajunsesem de pomină în sat că-s mofturoasă la mâncare ! Odată, acolo unde mă jucam în ograda unor prieteni, m-au invitat părinții lor și pe mine la masă cu ei; eram cu toții vreo șapte copii, în afară celorlalți din jurul mesei, în mijloc o mămăligă mare, ce-au tăiat-o cu sforicica în felii, fiecare având castronelul lui de lut, cu mâncărica de fasole, aburindă, ce-ți gâdila nările, cu ligura de lemn, ulcica cu apă proaspătă din fântână și înfulecam și eu pe lângă ei, de parcă nu mâncasem în viața mea ceva mai gustos, că nici până acum n-am uitat ! S-a dus repede vecina la tata și i-a spus: “ia veniți dom’ doctor să vedeți cum mănâncă la mine Norica împreună cu copii ” și, de-atunci, de bucurie, tata îi aducea pe ascuns, fără să știu eu, fel de fel, să aibă femeia de gătit și, pe lângă ei, să mănânc și eu, că nu-i venea a crede așa minune ! Naa, asta era tăticul meu, altul ca el nu exista în lume pentru mine, îmi spunea povesti, făcea fel de fel de scălâmbăieli ca să râd și mamă să-mi bage lingura-n gură ! Dragii de ei…
Tare mult îmi mai plăcea să stau cu el împreună la Dispensarul Veterinar, să-l urmăresc în sala de chirurgie sau în farmacie, să simt mirosul acela așa de cunoscut mie de iod, ce-l păstrez și acum parcă în nări,(că de câte ori îl simt, zic, naa, a venit sufletul tatei ),apoi să-l văd cum pregătea medicațiile, cum amesteca substanțele în mojar, cum făcea pilule de antibiotice sau alte medicamente pentru tratament ! Chiar, de multe ori ajutam și eu la prepararea lor spunându-mi cum sa fac sau asistam la operații ! Vedeam ce făcea el și-mi operam și eu ursulețul, il bandajam, ii făceam injectii, până cand putrezea de-atâta apă in el ! Tare mai era capabil, mâinile lui nu operau, brodau, întotdeauna îl admiram cum lucra cu repeziciune, siguranță și exactitate ! Și, uite-așa, într-o zi, găsindu-mă din fericire pe-acolo, am văzut adunați și legați cu frânghii de gardul dispensarului vreo15 câini, unii lătrând, alții hârjonindu-se; m-am bucurat tare mult, erau tare frumușei, i-am mângâiat, m-am jucat cu ei pe după gard și mirată, l-am întrebat pe tata ce-s cu ei ! Mi-a spus că-s câini vagabonzi și chiar mă gândeam în sinea mea, că tare mi-aș alege vreunul dintre ei, așa frumoși cum erau ! Tata făcea iar pilule într-o tăviță în farmacie și crezând că-s din cele cunoscute, m-am oferit să îl ajut. Mi-a spus să nu ating substanța, că-i stricnină ! “Stricnină ? Ce să faci cu ea ?” Se cam codea tata să-mi spună, dar nici mie nu mi-a trebuit mult timp să înțeleg ! Așa că, făcând pe indiferenta, am ieșit în curtea dispensarului și i-am deznodat de la gard, câinii fugind care încotro, veseli hămăind, neștiind ce i-ar fi așteptat ! M-am pitit și eu pe undeva prin preajmă și, na, că-l văd pe tata să iasă în curte cu tava cu pilule, căutând câinii, dar câinii nicăieri și nici eu firește ! A început să mă strige cu voce cam severă, înțelegând cine era vinovatul, dar n-am ezitat prea mult, am ieșit din ascunzătoare bătăioasă și i-am spus : ” Da, eu i-am dezlegat, eu știu ca tu ajuți animalele, ce, ești doctor sau criminal ? ” M-a privit la început cu gura căscată, cu ochii măriți, stupefiat, neștiind ce să-mi spună, a încercat ceva să bolborosească, ceva ce nu-i ieșea din gură și-apoi, cu lacrimi în ochi m-a îmbrățișat mângâindu-mă : ”ai dreptate, fetița tatei, îți promit că nu voi face asta niciodată”…
Multe lucruri s-au mai întâmplat, multe aș avea de spus… multe am mai adunat pe-atunci, în sacul ăsta cu-amintiri, de la cele mai mărunte, până la altele mai mari, ca să-mi amintesc peste ani, trăiri de-o viață, doar în cei câțiva anișori ai mei ! Am devenit în sătucul ăsta minunat copilul naturii, crescând copăcel-copăcel, liber, fără constrângeri, bucurându-mă din plin de darurile ei, de răcoarea și frumusețea pădurilor dese, cu luminișuri, unde culegeam fel de fel de fructe sălbatice, mure, mere pădurețe, cireșe negre, amare și fragi și coarne și… și….orice se putea mânca ! Vedeai, cât cuprindeai cu ochii, câmpii întinse, verzi sau aurii de grâu, de porumb, nesfârșitele lanuri de floarea soarelui, în care ne prăpădeam copiii adunând brațe de pălării să le mâncăm semințele, iazul de lângă sat, unde mergeam la pescuit făcându-ne undițe din stuf, râul acela minunat, unde verile ne bălăceam cu droaia de copii… apoi, izvoarele cristaline în care-mi răcoream fețișoara, ne alungam setea și eu și tata cu bătrâiorul nostru cal Rudy, roșcovan cu coama lungă și clopoței la gât, în peregrinările noastre pe la fermele de animale și stânele de pe colinele dealurilor din jur ! Eram peste tot cu tata, scai mă țineam de el și măicuța mea era cam geloasă câteodată, plângându-se că, ” tu nu mă iubești așa cum îl iubești pe tata” ! O îmbrățișam și-i ziceam că o iubesc, începând din locul de unde sunt, făcând înconjurul universului și-napoi aici, apoi îi arătam degețelul mic de la fiecare mână spunându-i că unul e-al tatei și celălalt al mamei și le sărutam pe-amândouă, era un secret numai de noi știut, care însemna că suntem nedespărțiți ! Bunica nu avea degețel mic, îmi avea însă mâinile amândouă, dar asta e o altă istorie, ce va urma…Însă, la peregrinările astea nu puteam să renunț cu inima ușoară ! De multe ori, încă noapte fiind, după ce-și făcea injecția de insulină, tata încerca să se strecoare încetișor afară, ca să nu-l prind de veste ! Dar, unde să apuce ? Pe întuneric îl vedeam cu coada ochiului și cum trecea pe lângă pătuțul meu să-și ia rămas bun, îl apucam de gât și plângând, nu-l lăsam cu nimic să plece, făcând așa un tărăboi, că se scula mama, îmi făcea pachețelul cu mâncare și plecam amândoi, cu noaptea-n cap, vară, iarnă, pe orice anotimp ! Tare mult îmi mai plăcea când megeam la stânele de pe colinele dealurilor ! În timp ce el își făcea treaba, eu mă jucam primprejur cu mieluții neastâmpărați, cu câinii ciobănești, priveam ciobanii cum tundeau oile, cântând și țopăind “Moș Alecu, moș Alecu, tunde oaia și berbecul…”, cum umpleau gălețile cu lapte și, după treburile doctoricești ale tatălui meu, ne așezam cu toții în jurul unei mese rotunde, joase, de lemn curat, cu scăunele mici, la fel în jur, ciobanii făcând o mămăligă mare, însoțită cu lapte puțin afumat, fiert în ceaun pe jăratec, cu urdă, caș crud, ca o roată de mare, tăiat în felii generoase, ceapă zdrelită cu pumnul și câte-o stacană de vin negru pentru cei mari, iar la sfârșit, un fagure de miere de albine pentru mine. Adulmecam aerul acela curat, înmiresmat de iarba proaspăt cosită, de lucernă și pământ… ah, pământul acela puhav de după ploaie, cum mai mirosea de nu te mai săturai să-ți umpli plămânii ! Cu mâna sub cap, întinsă pe iarba verde, priveam cerul în imensitatea lui, ca și cum îl vedeam prima oară sau ultima, neclipind, căutându-i străfundurile, descoperind forme bizare, în norii ce se destrămau încet ! Vroiam să mi se întipărească-n minte totul… să nu pierd nimic, nicio clipă, înregistrând avid, ca pe-o peliculă de film, ce mi se derulează în fața ochilor și azi, acum când vă scriu, presimțind parcă pierderea tatălui meu ce avea să vină în scurt timp! Ne prindea înserarea, biruiți de oboseală, pe drumul de întoarcere ne fura somnul câteodată în căruță pe-amândoi și Rudy, știind drumul, ne-aducea singur acasă ! Ajuns în fața porții, necheza cu putere, fornăia și bătea din copite până ieșea mama și bunica repede din casă să ne-adune ! Odată chiar, adormiți precum eram în căruță și vrând să treacă peste calea ferată, calul s-a oprit brusc, s-a ridicat nechezând puternic în două picioare, cu copitele în aer, de era să se răstoarne căruța cu tot cu noi și treziți brusc, am văzut cu groază să treacă rapidul, aproape atingându-i botul. Ne-a salvat atunci săracul Rudy, obosit era și el de bătrânețe si- atâta alergătură ! Mai apoi, a rămas în curtea dispensarului să trăiască în liniște, pe cât mai avea de trăit ! Eu aveam grijă de el, să aibă fân, orz, apa proaspătă în găleata lui, grăjdarii aveau treaba lor, dar eu simțeam nevoia să-l ingrijesc, să-l mângâi, să-i vorbesc, era căluțul meu drag și caii nu-i uiți când îmbătrânesc, au suflet mare, nu uiți de fapt pe nimeni și nimic din ce-ai iubit ! Cu timpul am căpătat o iepușoară tinerică, vineție la culoare, Violeta precum o botezasem eu, tare năstrușnică, tare năzdrăvană, când o lăsai liberă, fugea ca vântul încolo, încoace, tăvălindu-se prin iarbă si iar o lua la goană, o nebunatică, ce greu o țineai in frâu !
Iernile erau minunate în sătucul nostru, așa cum doar în basme întâlnești ! Cu Violeta, cu coama-i împletită cu panglici roșii, cu clinchetul vesel al zurgălăilor de la gât, cu hamurile nou-nouțe la sania frumoasă ca o gondolă, luam drumurile, fie sub soarele strălucitor pe plaiurile înzăpezite, fie cu noaptea-n cap, când încă mai licăreau stelele pe cer, încă luna își mai arunca lumina-i argintie peste nămeți ! Eu, înfofolită de mama în pături și blăni de oaie la picioare, tata la fel, cu biciușca în mână zvârlind în aer și chiuind de veselie, ne luam rămas bun de la mamă și bunică și începeam aventura pentru încă o altă zi ! De multe ori, eu țineam hamurile, eram, vedeți, ”amazoana tatei ” cum îmi spunea el, alteori mă așeza pe spinarea iepii și ținând-o de coamă îi strigam: ”di-i căluțule, du-mă ca vântul și ca gândul ” ! Râsul, voioșia și cântecele mele nu lipseau, știam multe pe atunci și le ziceam în gura mare, așa știrbuță cum eram, de se prăpădea tata de râs, spunându-mi , ” hai, cântă-l pe-acela “, apoi pe-acela, imprăștiindu-se aburii răsuflărilor noastre, ce înghețau pe loc, cristalizându-se în gerul aprig ! Nu-mi păsa de nimic însă, nici de crivăț, nici de ger, de era noapte, oboseală și nesomn, singurul lucru pe care-l voiam era să mă înfrupt din viața asta, știind că n-am s-o mai întâlnesc vreodată, scăpând astfel și de cicălelile mamei, ce-i drept cam exigentă, dar și eu, nu zic, pusă pe boroboațe!
Ah, satule, sătuc drag, iernile tale le-am visat de-atâtea ori și de tot atâtea le-am pictat, că numai la sat, iarna-i iarnă adevărată ! Numai acolo vezi nopțile acelea albastre, înstelate, cu lună plină, ce-și împânzește lumina peste nămeți, strălucind argintii, cristalele de zăpadă, ca nestematele; numai acolo, în noapte domnea o liniște deplină, nelumească, o imensitate, de parcă cerul înstelat cobora peste noi, unindu-se cu pământul, o lume de basm încremenită ! Cântul cocoșilor doar mai anunța că timpul trece; acolo n-aveai nevoie de ceas, l-al doilea cântat al cocoșilor, oamenii se sculau și se duceau la muncă ! Zorii însă trandafirii în dimineți, cu un soarele strălucitor, te umpleau de euforie, de voie bună; alteori era albicios, palid, ascuns printre nori și ceață, ca după versurile lui Alexandri, invățate pe-atunci la școală: ”Soarele rotund și palid, se prevede printre nori, / Ca un vis de tinerețe printre anii trecători “… daa, așa-i… PRINTRE ANII TRECĂTORI… de-atunci mi-au rămas întipărite în minte, fiind cele mai potrivite la minunatul peisaj din jur ! Și ce frumos mai era, când venind de la școală, aruncam ghiozdanele care-ncotro și-alergam pe malurile înalte ale râului, ne făceam vânt cu săniuțele până jos, în albia lui înghețată bocnă, într-o hărmălaie de strigăte și râsete, ce răsunau în tot satul ! Ne luam la întrecere care mai de care, s-ajungă mai departe, având fiecare grijă, de cu seară, să frece șinele săniuței cu șmirghel, până se făceau lucioase, de te vedeai în ele și să le ungi cu ulei, ca să alunece mai bine ! Acolo uitai și de masă și de casă, pe înserate se strângeau mamele să ne adune la casele noastre și-atunci tot cu părere de rău, că de săturat nu ne săturam niciodată ! Acasă, moartă de oboseală, mă dezbrăca mamă de hainele ude și înghețate, de parcă erau de carton pe mine și mă așeza lângă soba încinsă din bucătărie, în care duduia focul, pe plită așteptând mâncarea aburindă, în cuptor mirosind, când pâinea proaspătă la tavă a bunicii, când cozonacii mamei umpluți cu ciocolată și nuci, când cartofii copți sau dovlecii dulci felii ce-mi plăceau așa de mult și-avea grijă bunicuța să-i pună la copt pentru mine ! Îmi încălzeam piciorutele și mâinile vișinii de ger, înghețate până la os, mi le freca apoi mama cu spirt și le punea în poală ei înfofolindu-le, ascultăm bolboroseala lor, adormind de multe ori la masă, cu mâncarea în gură, vocile lor stingându-se încet …mai încet … topindu-se în visul meu. Mă ducea mama în brațe în pătuc , îi simțeam prin somn mângâierea, sărutul cald pe frunte și mă lăsam pradă visurilor de copil fericit, neștiind de multe ori de-i vis sau realitate, temându-mă din instinct să nu plătesc cu durere mai târziu, cu un sentiment că se apropie furtuna !
Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Frânturi de viață (fragment)” →

Anna-Nora ROTARU: Frânturi de poveste…

Am simțit nevoia să mai scormonesc prin sacul cu amintiri, ca un copil ce caută prin comorile ascunse în sipet, să mă cuibăresc printre ele si, din noianul lor, să scot câteva la iveală, să le retrăiesc, chiar dacă unele mă dor încă… Voi scrie despre MAMA, acea ființă dulce nouă, dătătoare de viață și icoană pe altarul sufletelor noastre !

E o poveste tristă… de fapt, nu prea sună a poveste, nu-i basm, dar e așa cum eu am trăit-o, cu bune și poate mai puțin bune; amintiri din cele trăite în casa în care am crescut, ceva din viața părinților mei: a tatei, a mamei, a bunicii, a acestor oameni care m-au adus pe lume, m-au iubit, fiecare cum, cât a putut și timpul i-a lăsat !

Așa deci, prinsă în caruselul timpului, am ajuns la vârsta aceea fragedă, în care toată existența mea, a noastră s-a zdruncinat cu pierderea bruscă a tatălui meu, cel mai scump tătic din lume pentru mine… murind, ultima-i suflare i-a fost cu numele nostru pe buze, al meu și-al mamei mele, știind că vom rămâne-n voia sortii ! Cunoștea de dinainte că va muri, medic fiind, dar ne-a ținut-o ascuns de noi ! Câteodată, îi mai scăpa câte-o vorbă, ce mă punea pe gânduri, întrebându-mă cât de mult îl iubeam, dacă-mi va lipsi de-o fi să dispară într-o zi și chiar odată, îmi amintesc, văzându-mă spălând ceva, îmi spusese: ” bravo fetița tatei, să fii gospodinuță, să știi să faci de toate, când tata nu va mai fi și vei rămâne singurică”… Și-așa, într-o neagra zi de sfârșit de octombrie s-a dus… s-a dus departe de mine, de noi… Nu voi spune aici despre durerea ce m-a copleșit, de golul imens, de înverșunarea ce-am simțit și m-a făcut să scriu, la 9 ani ai mei, primele mele versuri, ce pot fi citite și azi pe cruce: ” Tăticule,/ Mânuțele mi-s mici,/ Dar aș avea putere,/ Să strâng de gât,/ Pe moarte-aceea nemiloasă, /Ce mi te-a răpit, /Tătic iubit “…

Tata, basarabean de origine, refugiat în țară, ajuns lector la Facultatea de Medicină Veterinară și Zootehnie din București, dat jos mai apoi de sistemul anilor ce-au urmat, ca ne-având rădăcini sănătoase, fiu de preot, ”chiabur” chipurile, a urmat drumul provinciei, în Moldova, cunoscând mai târziu pe mama, fetișcană mult mai tânără ca el ! A urmat o poveste de dragoste impresionantă, (păstrez și azi scrisorile lor de dragoste ), furtunoasă uneori, mama fiind foarte grijulie, agasantă uneori știind că suferea de diabet juvenil și el, lucrând de dimineață până seara pe teren, și-a depășit puterile, în final plătind cu viața !

Am rămas deci singure pe lume, eu, bunica și măicuța mea dragă, văduvă la o vârstă tânără, (34 de ani), fără mari posibilități financiare ! După pierderea tatălui meu, mama, căzută pradă disperării, a suferit o congestie cerebrală, timp în care nu recunoștea pe nimeni, nici chiar pe mine, mai mult chiar, în halucinațiile ei crezându-ne, pe mine și pe bunica vinovate de moartea lui. Eu, cu durere în suflet, speriată de urletele ei, ca un pui de vrăbioară neajutorat, mă ascundeam din colț în colț, să nu mă vadă și-mi frângeam mâinile a neputință, neștiind pe cine sa plâng mai mult… pe tata care s-a dus ? Pe mama ? Pe mine ? Pe noi toți…Cu timpul însă, făcând curaj, s-a ridicat mama de pe patul bolii, viața a-nceput s-o învețe treptat că trebuie să lupte, să se ridice, să-i prindă hamurile, să continue să trăiască, pentru copilul ei măcar, dacă nu pentru ea, pediatrul avertizând-o, la un examen medical al meu, că mă va pierde și pe mine, dacă nu va avea grijă ! Atunci, a simțit că-i fuge pământul sub picioare, a fost ca o lovitură grea în stomac, necesară însă ca s-o trezească la realitate și să-i arate că răul, poate fi și mai rău…

Mama, casnică fiind până atunci, a încetat dintr-odată să mai fie d-na doctor… ce curioasă-i viața, ironică deseori, parcă nimeni n-o mai cunoștea când începuse să bată la porți ! După căutări, a găsit un post de lucru, a muncit din răsputeri, a fost cu timpul ” fruntașă în producție”, cum se spunea pe-atunci, premii, fotografii pe Panoul de Onoare, în fiecare an dădea examene sărăcuța, să se califice pe-un post foarte important și greu, cu mare responsabilitate, de-i tremura sufletul să nu-l piardă ! N-am să uit de primul ei salariu luat ( vreo 550 lei pentru necalificați)… a venit acasă cu o cutie de bomboane de ciocolată și-o sticluță de licheur de portocale, să sărbătorim evenimentul… primii ei bani câștigați, pe care-i număra în palmă și plângea… plângea de bucurie? Nuuu, de amar, că nu știa unde să-i împartă: la cumpărat lemne, că venise iarna între timp și casa noastră, mare, veche, de piatră, cu sobele alea de teracotă cât peretele era friguroasă ? La franceză, unde aveam profesor particular ? La lecțiile de vioară, pasiunea tatălui meu și mândria lui când îi cântam ” Il Silenzio ”, melodia lui preferată ? Imi amintesc vorbele mamei spunându-i bunicii într-o seară: ” nu vreau să spună nimeni că-i orfană, copilul meu va face tot ce făcea înainte, când trăia tatăl ei, va fi îmbrăcată mai frumos ca toți, chiar de-aș rămâne eu desculță, va studia și-l voi face om, cum și-ar fi dorit dânsul ” ! Dar, mai erau și cheltuielile de fiecare zi… Toate astea cum să iasă din cei 550 de lei ? Aahh…și de câte ori nu o prindeam plângând nopțile, frământându-se a neputință, ziua să-și șteargă lacrimile pe-ascuns cu dosul palmei și când o întrebam, îmi spunea că i-a intrat o geană-n ochi ! Mamă… mamă dragă, când mă gândesc la tine… îți văd ochii roșii de plâns… Unde-ți erau ochii tăi frumoși, verzi-căprui, prin ce neguri pierduți că, rar i-am mai văzut de-atunci curați, limpezi, fără lacrimi, zâmbitori și drăgăstoși ? Au dispărut din ei căldura, au devenim mai crunți, mai severi, uneori chiar reci, ca lama ( ideea mea poate ?), chiar și puțin răutăcioși câte-odată, când ceva nu-i era pe plac ! Îmi căutam vreo vină, mă gândeam că poate chiar existența mea uneori o îngreunează, îmi ziceam că, poate dacă nu existam, și-ar fi găsit mai ușor drumul în viață ! Mă retrăgeam în colțul meu, sufeream în tăcere, nu voiam să mă vadă, să-i provoc răni mai adânci și așteptam până când ochii ei umbroși ar fi scânteiat iarăși de căldură sufletească ! Copil fiind, mai făceam câte-o boroboață… o plăteam însă cu vârf și îndesat, de parcă, odată cu pierderea tatei, mi s-a prăpădit și copilăria și dreptul de-a mă bucura din plin, așa, ca alți copii, pe care-i vedeam veseli să țopăie cu părinții de mână, fără griji și frică ! Chiar dacă mă bucuram de ceva, mă prindea imediat îngrijorarea, mi-era teamă că mult nu va dura… toată viața m-a urmat frica de clipa următoare… oare ce-mi va aduce ? Ahh, cât îmi doream și eu să fiu ca ei… când ne dădea liber de la școală, cred că eram singurul copil care nu-și arunca geanta-n sus de bucurie, pe mine nu mă aștepta nimic bun… Mi s-au dus anii de-altădată, liberi, frumoși, liniștiți, entuziasmul dând loc grijii… Daa, am devenit COPIL FĂRĂ COPILĂRIE, n-am mai avut parcă drept la ea, așa, dintr-o dată devenisem Cenușăreasa din poveste ! Aah, ce bine că existau basmele, numai citindu-le uitam de toate cele și pluteam în lumea lor nemărginită, unde mă hrăneam cu vise ! Aveam un program strict, împărțită ziua în ore de învățat, învățat… studiu la vioară și… dacă mai rămânea ceva timp, hai la joacă, numai că, terminând cu toate, nici urmă de copii nu mai era pe-afară; mă prindea noaptea și-ntristată mă fura somnul pe scaun ! Atunci simțeam mâinile mamei să mă ducă în brațe la pătucul meu, să mă mângâie ușor, să-mi șoptească cuvinte drăgăstoase plângând încet de remușcări că nu mă lăsase cu copiii ! Pe furiș, mai ieșeam la joacă, când lipsea la serviciu, mă lăsa bunica pe ascuns, cu condiția să revin înainte de-a se întoarce mama, ca nu cumva să ne certe pe-amândouă ! Îmi amintesc cum odată, m-am făcut că dorm, doar ca s-o aud cum îmi șoptește cuvintele acelea drăgăstoase, pline de iubire maternă și blândețe ! Am întrebat-o odată : ”mamă, tu mă iubești cu-adevărat” ? Mi-a zis că, ”sigur că da, doar în fiecare noapte eu te învelesc, te mângâi și-ți șoptesc cuvinte de drag, tot ce fac, o fac pentru tine” ! Am întrebat-o: ”de ce mă mângâi în somn numai ? De ce nu-mi arăți dragostea când sunt trează? Oare nu înțelegi câtă nevoie am de ea, cât vreau să mai te-aud șoptindu-mi dulce, așa ca altădată? Să-mi spui basme făcându-mi teatru cu umbre mâinilor tale pe perete, ca înainte, ca sa adorm ? De ce ? Unde-i vina mea ? Cu ce am greșit “?

Îmi amintesc, odată….n-am să uit….plecând la serviciu, mi-a spus mama să nu uit cu joaca să cumpăr pâine și ceva de la alimentara din colț ! Eu….m-am luat cu copiii, cu jocul și… am uitat… la Pâine, n-am mai găsit, Alimentara… s-a închis, am venit cu mâna goală acasă tremurând de frică la ce voi avea de auzit ! Bunica nu știa ce să gătească și cum să mă acopere…draga de ea, întotdeauna îmi lua apărarea, întotdeauna se băga între noi, mă ascundea după fusta ei ! A venit mama acasă… a clătinat din cap cu dezamăgire, durere în ochii grei de reproș, n-a scos un cuvânt, nu m-a certat, dar mai bine ar fi făcut-o; s-a dus în grădină și izbucnind în plâns, a început să adune în poală ștevie, ceapă, câțiva cartofi, le-a gătit tăcută, a făcut o mămăliguță și-așa….am mâncat în ziua aceea ! Mâncam… și lacrimile îmi curgeau pe obraz, nu cred să mă fi simțit mai rușinată în viață, ca atunci, iresponsabilă ! Abia atunci m-am dezmeticit, am conștientizat pentru prima dată că tata, om de prestigiu, la care toți își scoteau pălăria când trecea pe stradă, stâlpul casei noastre, sprijinul nostru și tot ceea ce însemnase el pentru mine, fiind feblețea lui… a dispărut… a murit… și-odată cu el și copilăria mea… Deodată… nimeni nu ne mai cunoștea, prieteni de familie până atunci, ce ne veneau la mesele întinse cu bunătăți preparate și ornate de mâinile harnice ale mamei și bunicii, deodată, au încetat să ne mai vină, ne evitau cu tact, ba chiar ne-au întors spatele… am constatat atunci că, suntem mai nimic, în voia soartei și că trebuia să ne întărim sufletul și să mergem cu pașii noștri, mai departe, mai departe… Am învățat de-atunci să apreciez mai mult munca mamei, a bunicii, să fiu cât puteam de bună, liniștită, ascultătoare, să învăț cât mai bine, să nu-i ies din cuvânt, un mic robot aș zice, plin însă de suflet, afectiv, retras acasă, dar năzbâtios in afara ei, de parcă voiam să-mi umplu sufletul cu tot ce-mi putea da bucurie; nimeni însă nu cunoștea ce-i în sinea mea cu-adevărat, nimeni nu cunoștea, că teama iși făcuse culcuș pentru totdeauna, teamă de tot și de toate, teamă de neprevăzut, TEAMA care mă însoțește până și azi în subconștientul meu ! Așa, îmi așteptam cuminte porția de iubire, care uneori mă sugruma, alteori îmi lipsea, când mama nu era în toane bune; nu aveam pretenții, nu ceream nimic, cum făceau alți copii, știam că-mi va dărui singură cum, cât și când va putea !

Odată, mergând la plimbare cu mama și bunica, am zărit o femeie din Rusia venită, ce ținea în mâini o păpușă mare, cât jumătate din mine, cu o rochie minunată, albă ca neaua, cu părul auriu, lung și des, împletit în codițe groase, care zicea ”mama” când o întorceai, Nina o chema, după cum scria pe etichetă ! Am rămas cu gura căscată, cu jind să o privesc, să mă satur cu imaginea… M-a zărit mama atunci și mi-a zis: ”hai, du-te și întreab-o, cât vinde păpușa asta” ! Am alergat ca visul, dar întrebând-o mi s-a destrămat de-ndată, n-aveam curajul să-i spun mamei… costa 250 de lei, adică jumătate din salariul ei ! I-am zis: ” lasă-o mămico, nu-i pentru mine, e și mare, nu-i nimic, am păpușa de la tăticu, mă joc eu cu ea, nu contează” (o păstrez și azi, după zeci de ani ), străduindu-mă să par veselă și nepăsătoare, nevrând s-o întristez cu ceva, ce altădată, nu s-ar fi pus poate problema. Ajunse acasă, mama ne-a spus că ar avea o treabă și va lipsi puțin ! Am rămas cu gândul la Nina, spunându-i bunicii, cât de superbă era, cum i-aș fi pieptănat părul lung până la brâu, să-i fac codițe și… dintr-o data… ce să văd ? Minune… iat-o pe Nina în brațele mamei, am rămas stupefiată, nu știam dacă trebuia să râd, să plâng, să sar într-un picior, mă gândeam la marea bucurie, de-a arăta-o copiilor din curte și-n același timp, la banii aceia dați, că poate-i vor lipsi mamei ! Mi-am luat păpușa în brațe și-am adormit cu ea pe pernă visând frumos, dar și aievea, nu exista plimbare să fac fără s-o iau cu mine pe Nina, mândră, nevoie mare, când lumea întorcea capul s-o vadă…

După vreo doi ani de la decesul tatei, am simțit un pic de sărbătoare în sfârșit în casă, când reușisem s-o fac pe mama să renunțe la doliu (off, cât de mult îmi înnegrise inima doliul acela ) și când, după atâta timp, a început să ne intre o rază de lumină în casă, printre perdelele grele de velur, trase și oglinzile acoperite ! În sfârșit… viață în casă, ascultând radioul, vizionând emisiunile la televizor, până atunci stinse, ferestrele larg deschise, flori proaspete în vaze ! Macii, fiind printre florile preferate ale mamei, aveam grijă să nu-i lipsească, cumpărându-i de la o vecină din gradină, cu mărunții mei din buzunar ! Ce bucurie, au început să ne intre mai des oaspeți în casă, rudele, prietene de-ale mamei, la câte-o cafea, un dulce, sporovăieli, voci, râsete… Doamne, câtă nevoie aveam s-o aud din nou să râdă ! În sfârșit, vor înceta bocetele acelea ale mamei, să mă trezească noaptea și coșmarurile să o chinuiască, vom putea dormi în liniște și pace… Mamă mea, draga de ea, nevoile vieții au făcut-o și cerber și sensibilă și austeră și dulce, dar, încet-încet timpul ne-a vindecat rănile adânci, ne-a alinat, cicatricile au rămas însă, n-am uitat vreodată, ne-au însoțit mereu și pot spune că până și azi mă însoțesc aceleași sentimente, tresalt la acele trăiri ! Am avut și momente de fericire și armonie, dar toate sub umbra grea a furtunii ! Aud parcă și-acum la radio melodia Eternitate, la modă pe atunci sau a lui Tom Jones, Delilah, îi plăceau mamei surprinzând-o pe furiș, acolo unde trebăluia prin casă, s-o fredoneze încetișor… mi-au dat lacrimile de bucurie… am știut că, vom continua să trăim… că nu ne vom pierde prin hățișurile vieții, că vom răzbate la lumină și noi… că ne vom mai putea bucura !

Timpul trecea, eu creșteam și crescând, am început s-o sprijin cât mai mult sufletește, de câte ori cădea psihic, problemele sănătății ei zdruncinate de-atunci, urmărind-o pas cu pas, de fiecare dată plătind un tribut tot mai greu vieții, o secure deasupra capului ei și-al meu ! TEAMA nu m-a părăsit, va continua să-mi bântuie mintea, de frică sa n-o pierd ! Am început s-o cresc eu într-un fel pe ea, asumându-mi o responsabilitate mai mare poate decât puteau umerii mei fragili, încercând întotdeauna s-o fac să zâmbească, să râdă, dorind să fie fericită, să-i dau iubire și sprijin, de care avea atâta nevoie și viața i-a tăgăduit ! Am devenit totul pentru ea, în special după pierderea bunicii… dar, cu un sentiment că-i aparțin numai ei, că nimeni n-are dreptul la mine, că nu mă poate împărți cu nimeni, nici chiar cu familia mea, mai târziu…un fel de, ” sau eu, sau ei “, de teamă ca nu cumva să mă piardă…Și câte n-ar fi încă de spus… Doamne…

Asta a fost povestea mea și-a măicuței mele, care a trăit în văduvie, a muncit o viață, s-a chinuit o viață și, a plecat din viața asta, din păcate, necunoscând ce-i aceea FERICIRE, necazurile, bolile ținându-se-n lanț după ea, până când, neștiind unde s-o găsească, necrezând c-ar mai putea-o gusta, când i-am pus-o eu în palme… a refuzat s-o țină, deși am făcut tot ce omenește-i posibil, dăruindu-i o familie frumoasă, în care să trăiască așa cum se cuvine, alături de cei dragi, dar… VIAȚA tot dură a fost cu ea, durerea prea o învățase să câștige singură totul sau să-l piardă, nu conta, cu o mândrie de vultur, crezând că, ce nu face ea, nu-i poate face nimeni și, că “daruri” nu primește sau, n-are drept la ele ! La urmă… a trădat-o VIAȚA, părăsind-o, sortită la fel ca vulturii, să moară singuri, la înălțime… în zborul lor !

MAMA, în final, ființă neprețuită, a fost un cal sălbatic, singuratic, străbătând stepele Vieții, in care a intrat clandestin, a colindat, s-a încurcat prin mărăcinii ei, plătind o carmă nemeritată; un vulture singuratec, un munte fălos, plin de tărie și dârzenie, ce nu credeam că va muri vreodată, nu așa cum a murit, dar, se pare că și munții se sfărâmă… Eu… am ajuns OM, așa cum a vrut ea, cum ar fi vrut tata ! Cât de fericită a fost…. ? Nu știu și n-am aflat, dacă a fost vreodată, poate că niciodată cu adevărat ! Poate pentru ea, personal… niciodată cu adevărat ! A fost dintre oamenii aceia la care spui:” dă-i Doamne acolo unde este, ( de este undeva), ceea ce nu i-a fost dat aici pe pământ ” !
Domnul să vă aibă în paza lui, pe voi trei, oamenii mei dragi !

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

8 mai, 2018

*Foto: Autoarea, la 12 ani alături de ființe dragi…

Heidi SIMON: Aura

Cămăruţa mea de studentă este mică cât un purice şi atârnă peste trei etaje ale unui bloc curăţel şi multicolor, ca şi cuburile ce alcătuiesc un joc din copilărie. Vreau să spun că odăiţa mea s-a cocoţat tocmai la mansardă, iar în aceasta constă avantajul ei: deschid fereastra de mărimea unui ochi şi privesc drept în faţa reclamelor luminoase ale cinematografului Patria, care-mi clipesc un „vino-coace, ademenitor. Sunt gata la orice oră să fac o săritură până acolo. Din locul meu de la înălţime pot descifra şi titlul filmului care mă cheamă. Şi de multe ori mă las dusă. Însă acum părăsesc poziţia de observare şi mă întorc la canapeaua mea unde am răspândit cărţile, care îşi aşteaptă rândul pentru citite, chiar învăţate…

Eu sunt o studentă norocoasă, fiindcă nu învăţ din simpla obligaţie de „a trece” un examen. La mine cititul şi învăţatul constituie împletirea plăcutului cu utilul, şi invers. De pildă, citesc un roman de Dostoievski ca să-l studiez, să-l analizez. Dar în acelaşi timp descopăr adevărata frumuseţe şi profunzime a creaţiei şi a simţirii profunde. Realizez splendoarea cuvântului, a frazei înţelepte şi mă cufund tot mai adânc în meandrele sufletului omenesc, urmând pas cu pas gândirea analitică a autorului-psiholog.

Sunt din ce în ce mai hotărâtă să pregătesc lucrarea mea de diplomă pe o temă legată de opera lui Dostoievski. Profesorul de literatură clasică mă sprijină şi mă încurajează. Evident că mai am destul timp de a lua o hotărâre definitivă. Dar în adâncul sufletului eu deja ştiu că zarurile sunt aruncate.

Şi prietena mea Aura, care mă cunoaşte bine, spune că este convinsă că eu nu mă voi retrage de la această hotărâre. Ştiu că ţine la mine, în cei trei ani de prietenie constantă nu ne-am dezamăgit una pe cealaltă nici măcar cu un gând. Dar îi place să mă tachineze cu fel de fel de apelative şi glume, care de obicei mi se potrivesc. Ea are dreptate, este deşteaptă, practică, are spirit de observaţie şi o minte ascuţită brici. Eu sunt mai domoală, mai ruşinoasă, văd numai partea frumoasă a lucrurilor. Aura este admiratoarea lui Cehov şi de pe acum este clar pentru amândouă că va pregăti o lucrare bună despre opera acestuia. Satira caustică, râsul din tristeţe, hazul de necaz, iată ce o caracterizează pe prietena mea. Iar eu, eu rămân cu Dostoievski, cu Lermontov, cu Puşkin. Fiecare dintre noi îşi depune sufletul pe piatră care i se potriveşte. Ce avem noi două în comun? Văzut de afară, cam nimic. Dar privind din aproapiere, ochi în ochi, avem aceeaşi inimă. Gândeam diferit, dar simţeam la fel.

Ea îmi spune:

– Tocilară provincială, ţi-e frică s-o ştergi şi tu de la un curs? Hai să facem noi două o plimbare în Cişmigiu, pe unde trec băieţii în drum spre bibliotecă. Chiar nu te interesează?

– Ba mă interesează, am spus eu că nu? Numai că îi găsesc ceva mai târziu la bibliotecă fără să lipsesc de la cursuri.

– Gagico, eşti o fraieră fără pereche! În Cişmigiu este romantic, iar la bibliotecă îţi trece pofta de atâta miros de şoareci!

După câteva minute o regăsesc pe Aura la curs, stând cuminte în bancă lângă mine

– M-ai nenorocit măi, provincialo! De când sunt colega ta de bancă mi s-a lipit fundul de scaun.

– Taci din gură şi ascultă ce spune lectorul!

– Încă doi ani şi scap de tine!

Aşa a crezut ea. În loc de doi ani au trecut 40 de ani şi tot nu am scăpat una de alta. Pur şi simplu nu s-a putut. Nu ajunge o viaţă de om ca să consumi total o prietenie. Continue reading „Heidi SIMON: Aura” →

Cristina Maria NIȚĂ: Rana mea iubirea (fragment din cap. Răscruci)

Mi-am luat rămas bun de la încă o dimineață…De la zorii limpezi,brodați cu flori şi verde proaspăt, sorbind avid infinitul albastru, divin, al cerului acestei lumi…
În şuvițele brune, a nins primăvara, ca o plângere, cu petale de cais…Şi fără solie, mai grabnic decât puful păpădiei spulberat de vânt,ceea ce adineauri fusese o sublimă adiere,a devenit trecut…fărâmă de eternitate.
Lacrima, călătoare pe potecile gândului, tremurând în irişii dezgoliți, gata să se prăbuşească, a rămas împietrită întâmpinând şi petrecând ca un bocet stins, clipa întreagă, care niciodată nu se va întoarce…
– Încotro te îndrepți dimineață? Unde-mi duci răsăritul? Pe cine vei adapa, din cupe diafane, cu cristale de rouă, miruri şi tămâi? La picioarele cui vei aşterne spice de lumină şi a cui frunte vei săruta cu nimburi?
De m-ai fi luat cu tine, nu ți-aş fi fost povară. Te-aş fi dezmierdat cu genele, până când ai fi înmugurit pe ramuri uscate de aşteptare şi te-aş fi legănat doinind chemare păsărilor pribege. M-aş fi țesut în pânza luminii tale şi te-aş fi acoperit, ca nimeni să nu se priceapă că eşti. Rămâneam copil sfielnic, jucându-mă cu fluturi, pe pajişti nesfârşite, tocmind zenitului cununi de maci şi albăstrele.
Oh, dacă te-aş fi putut cuprinde!!! Să te opresc din trecere şi să rămâi mie-mi!
Te-ai dus îmbrățişându-mă scurt şi formal, semănând în adâncuri de plumb, necuprinse, boabele tăcerii, din care va încolți dor…
Paşii slujnici, au încremenit pe maluri zdrumicate, fără orizont, fără culoar, înfipți precum prada jertfelnică în colții fiarei, la o răscruce a lumii care nu mai încape rămăşițe ci doar întreguri…
S-a simțit în văzduhul prohodit de triluri suspinate, desprinderea…Fiecare secundă sclipindă, gemând în depărtare, dincolo de zborul către taine…
…………………………………………………………………………
Ai plecat mai curând ca niciodată,în mantie de nuntă, fără alai şi s-a coborât liniştea aspră, izbindu-se de freamătul pământului, căutându-te, întrebând de tine…Am cules cât mi-a încăput în suflet, de pe urmă, așchii de fericire, ca ciutura apa, din izvor dulce și răcoros.
Şi am rămas cu ochii ațintiți sus, acolo în miezul cerului, unde aripile se îneacă fără să moară…Și sub murmurul durut al ruperii, iarba a crescut până la nori făcând podea verde în înalt, iar bolta sinilie s-a scurs în locul ei, inversând raiurile…Cerul a devenit pământ şi pământul s-a făcut cer.
…La încheietura mânii mi-a rămas cald, ca un dar, însemnul anilor tăi…Şi încrustată înăuntrul încăpător a toate, bucuria de a fi primit un crâmpei de viață…În ea te voi aştepta… în fericirea zilei de mâine…

—————————-

Cristina Maria NIȚĂ

23 aprilie, 2018

~ imagine internet ~

Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Domiciliul neuitării

La deschiderea unei văi prinsă în frunzişul copacilor abia îngălbenit, căprioare de aramă cu gleznele şi copitele zvelte şi iuţi, erau gata de salt spre desişul întunecos, cu miros de putred în urma ploilor de argint care se mutaseră spre sud peste coamele dealurilor, poposind lângă podgoriile încă neculese cu arome îmbietoare şi dulci. Aici urma să se desfăşoare simfonia strugurilor cu boabe negre, roşcate şi aurii, puşi în coşuri împletite de sătenii veacurilor care păstrează totdeauna credinţa cu ei ca pe o aură sfinţită-n biserică.

Nu ştiu cum aş putea răsuci cuvintele şi vorbele înfometate de miresmele locului, să fac deschiderea primitoare prin porţile sărbătorilor, cu un sărut de pâine caldă, ruptă, rostind numele divin. Alergam cu sufletul, treceam de vegetaţiile potrivnice şi paşii mei îşi lăsau voit urmele pe drumul şerpuind pe marginea râului care străbătea satul ca o curgere-n neant. Mâinile mângâiau cu sfială aerul cântător, degetele erau aprinse de nerăbdarea ajungerii acasă, acolo unde un drumeag coboară din munte şi se pierde-n uliţa pe care copilăria mea şi-a stabilit domiciliul ce nu mai poate fi niciodată schimbat. Deasupra satului măgura cu o formă de jumătate de ou, se învecinează la apus cu valea Socilor iar la răsărit cu pârâul dintre măguri şi are la baza o platformă dezordonată pe care sătenii au plantat o mulţime de cireşi, vişini şi chiar pruni. Unii şi-au încropit grădini cu garduri din mărăcine în care până la înălţarea vişinilor proaspăt plantaţi, cultivă cartofi, un soi tare şi făinos adaptat la aceste condiţii de înălţime. Îmediat sub pieptul măgurii era o plantaţie de stejar plină de fragi şi căpşuni sălbatici cu fructe atât de aromate şi gustoase încât copiii satului le culegeau de zor deşi puteai să ai surpriza să întâlneşti vulpi, iepuri şi mai ales şerpi. Această plantaţie se prelungea cu o pădure de fag şi carpen în formă de triunghi cu vârful în jos, străjuită de două pâraie care se uneau într-unul singur ce formau valea Ruşească. Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Domiciliul neuitării” →