Cine a zis că nu există crime perfecte? Ba există. Vreți să faceți o crimă perfectă? Vă spun eu cum să procedați. Am experiență. Am făcut mai multe crime perfecte. Metoda mea de a ucide vrăjmașii nu lasă niciun fel de urme sau probe juridice. Nimeni nu a putut să mă acuze cu nimic. Nu am avut niciun fel de neplăceri. Aș putea să scriu un manual cu lecții pentru făcut crime perfecte, spre binele umanității. Hai că vă spun cum am acționat și în ce context de împrejurări. Puteți aplica metoda mea și vă garantez că nu veți avea neplăceri juridice, ci mulțumiri din partea multora.

Am avut ca redactor de carte la Editura Albatros, o idioată: Iordana Ureche, o excelentă reprezentantă a comunismului și a tenebrelor. Își dădea ochii peste cap, își mângâia buclele și se lăuda la colegele și colegii din redacție și la scriitori: „Să știți că eu sunt vanitoasă și orgolioasă!” Ca și cum asta ar fi fost ceva de laudă. Nu era în stare să-și facă meseria și nu făcea nimic bun, nimănui, ci numai încurcături și sabotaje. N-am știut niciodată dacă făcea așa din prostie sau din rea-voință. Mircea Sântimbreanu mi-a semnat contractul pentru cartea de debut, iar idioata a refuzat să se ocupe de carte. Era inabordabilă prin telefon. Mi se spunea că era ocupată și să vin la editură. Veneam la editură și nu mă lăsa portarul să intru. Pe atunci, editura Albatros era lângă biserica rusă. M-a ținut așa patru ani și m-ar fi ținut astfel la nesfârșit. Dar am avut noroc că m-am angajat la ICE Autotractor Brașov. Legitimația mea de serviciu l-a impresionat pe portarul de la editură, s-a înclinat respectuos, iar soldatul cu Kalașnicovul pe piept m-a lăsat să intru. Am urcat la etajul cinci, am intrat în biroul cu toți redactorii, am salutat și m-am prezentat. Iordana a țipat și a urlat înfuriată, cum de am îndrăznit să vin la editură. Imediat a intrat pe ușă un bărbat în civil și mi-a cerut buletinul. I-am prezentat întâi legitimația de serviciu și abia apoi buletinul. A studiat-o pe toate fețele, a comparat-o cu buletinul, mi le-a restituit, m-a salutat militărește, lovindu-și călcâiele, la fel ca atunci când era în uniformă, a făcut stânga împrejur și a ieșit fără să zică nimic.

— Aaa, păi dacă e pe așa, a zis Iordana cu voce mieroasă, atunci luați loc și hai să discutăm pe manuscris!

A scos manuscrisul dintr-un dulap metalic și a început să-l răsfoiască la întâmplare. Nu făcuse niciun fel de însemnări pe nicio foaie, deci nu îl citise. Răsfoia și îmi dădea „indicății” cam așa: să transform dialogurile în proză curgătoare, să transform proza în dialoguri, replicile scurte să le lungesc, iar replicile lungi să le scurtez. Sublinia câte un cuvânt la întâmplare, fără să citească toată propoziția, și zicea să îl înlocuiesc cu alt sinonim. Toate observațiile ei erau absurde și destructive. Așa sunt unii oameni: destructivi și reprezentanți ai tenebrelor, dăunători celor din jurul lor. Nu am contrazis-o. Unii zic că a scrie sau a vorbi este o artă. Așa o fi, însă eu sunt adeptul zicalei, că o artă și mai mare e aceea de a tăcea. Rețineți acest lucru: a ști să tăcem când trebuie. Una la mână. Până aici, avem jumătate din înțelepciune.

Revăzându-mi manuscrisul după patru ani, nu îmi mai plăcea și l-am rescris. Nu am făcut cum îmi ceruse idioata, ci cum am vrut eu. Am revenit cu manuscrisul, re-dactilografiat și nu a observat că n-am respectat „indicățiili” ei. Abia atunci a luat manuscrisul să-l citească acasă și a făcut multe observații pe fiecare pagină. De ce să-l citească acasă și nu în timpul programului, la editură? Fiindcă la editură vorbea tot timpul și îi împiedica pe ceilalți să lucreze. Îi incita cu întrebări idioate, la care tot ea răspundea, în locul lor. Observațiile ei pe manuscris erau nelogice și fără niciun alt rost, decât de a strica conținutul. Mi-a cerut să modific manuscrisul de mai multe ori. Mereu îmi sublinia cu roșu să fac alte modificări, chiar și pe paragrafe aprobate anterior. Nu era nicio coerență sau continuitate în felul ei de a gândi și a cere modificări. După ce îmi aproba textul și zicea că va pleca la tipar, modifica ea fără să îmi spună. Abia când apărea cartea în librării observam că a tăiat paragrafe, rânduri sau replici, a modificat structura frazei mele sau a adăugat text creat de ea și care nu se potrivea în context. Așa a procedat și la următoarele două cărți. Probabil, ea era convinsă că astfel îmbunătățea textul. Îi plăcea să fie coautoare. Nu i-am spus niciodată idioatei că am observat măgăriile pe care le făcuse. Și nici nu am reclamat-o la Sântimbreanu. Cu idioții nu e bine să te pui, că n-o mai scoți la capăt. Nu am răspuns la niciuna din aceste provocări ale ei. Eu nu răspund la niciun fel de provocări, ale nimănui. Câinii latră, trenul trece. Nu răspundeți la provocări. Doi la mână.

A pus pe copertă la cartea de debut un desen cu niște haiduci pe cai, trăgând cu pistoalele într-o caleașcă. În carte nu sunt cai, nu e nicio caleașcă și nu trage nimeni cu pistolul. Iordana, cea mai fioroasă politrucă din toate editurile, nu a observat că haiducii din carte, foști panduri demobilizați după revoluția lui Tudor Vladimirescu, simbolizau militarii deveniți partizani în Carpați după al Doilea Război Mondial. Acțiunile partizanilor și hăituirea lor le plasasem ca acțiuni ale pandurilor hăituiți de poteră. Așa făceau mulți scriitori ca să păcălească cenzura: deplasau acțiunea în timp sau îl înlocuiau pe Ceaușescu cu vreun director de gospodărie agricolă, de spital sau al vreunui atelier de cizmărie. Iordana nu a observat că numele căpeteniei de haiduci Aguridă Ogaru era un fel de anagramă a numelui Gavrilă Ogoranu, celebrul comandant de partizani, despre care eu auzisem. Dacă și ea ar fi auzit de el, poate i s-ar fi aprins un bec în cap și mi-ar fi cerut să îi schimb numele. Sau m-ar fi dat pe mâna Securității.

Era căsătorită cu un colonel de Securitate, Ureche Gheorghe. Nu aveau copii. Am fost de mai multe ori la ei acasă. Locuiau pe Bd. Primăverii la nr. 32. Ceaușescu locuia la 34. Se lăudau că îl vedeau pe fereastră pe Ceaușescu, plimbându-se prin grădină cu foarfeca de grădinar în mână, iar cățeii în uniforme îi luau din mână foarfeca să taie ei frunze în locul lui. Au fost și ei la mine acasă. I-au adus fie-mii, în chip de jucărie, o miniatură de locomotivă de tren, grea de vreun kilogram, colțuroasă, respingătoare, nu chiar o jucărie, ci vreo machetă de la CFR sau de la fostele uzine Malaxa. Fie-mea avea doi ani și refuza să atingă acea mizerie. Ea se juca numai cu păpuși. El, în genunchi pe covor, îi tot punea jucăria în mâini și încerca să o convingă să se joace cu fierotania. Fata, care altminteri era un copil ca un înger, s-a încruntat la el cum nu se mai încruntase niciodată, l-a privit îndelung ca pe o insectă ciudată, a ridicat fierotania și i-a dat cu ea în moalele capului, de l-a făcut să vadă stele verzi.

El era atât de tâmpit, încât mi-a arătat colecția sa de arme de vânătoare și mi-a propus să-mi dea recomandare pentru permis de armă, fără să știe că eu nici măcar nu eram membru de partid. Cu recomandarea de la el și de la colonelul Petre Ion, secretar de partid la Direcția Generală a Miliției pe țară, unde era șeful biroului de arme, muniție și narcotice, l-am speriat pe secretarul de partid Busuioc Constantin de la Vulcan, unde lucram. Zicea că nu mă putea primi în partid deoarece fusese informat că aveam puncte negre la dosar. Bineînțeles că fusese informat de către colonelul de Securitate ce răspundea de Vulcan și avea numele conspirativ Muncitoru, cunoscut de toți. I-am spus lui Busuioc că a fost dezinformat și că știu cine e canalia care l-a dezinformat. Să-l cheme pe acest dușman al poporului, care a îndrăznit să îl dezinformeze pe el, ditamai secretarul de partid, să-l cheme la el acolo în cabinetul de partid, mâine la prima oră. Iar eu voi veni cu arma de vânătoare și îl voi împușca pe loc, de față cu el, cu Busuioc, ca martor. Se uita la mine și zâmbea, de parcă i-aș fi spus bancuri. I-am arătat că nu glumeam. I-am arătat recomandările pentru armă de vânătoare, cine le semnase, cu gradele militare, funcțiile, locul de muncă și adresele lor de acasă. Depusesem copiile și păstrasem originalele. A rămas înmărmurit. I-am arătat permisul de armă și legitimația de la asociația vânătorilor, unde scria că aveam dreptul să țin acasă două sute de cartușe pentru vânat mare și nelimitate cartușe cu alice. Busuioc a rămas pe gânduri. Nu-i venea să creadă. El avea permis pentru numai zece cartușe de vânat mare și i se spusese că asta era limita maximă, iar cartușele cu alice știa că erau în număr limitat. A clătinat din cap și a zis că l-am convins că fusese dezinformat. L-a înjurat pe Muncitoru. M-a primit în partid la prima adunare lunară. M-a luat cu el la Praga, unde am stat câteva luni pe un șantier la uzinele CKD. Nu aveam nimic de făcut colo, pentru că făceau cehii. Montau o macara din piese produse la Uzina Mecanică din Timișoara sau cum se numea. Așa hotărâse Kremlinul: cehii să le livreze rușilor toate macaralele pe care le produceau la CKD, iar în compensație, românii să le dea o macara, cu ajutorul căreia să lucreze pentru ruși. Așa era în CAER. Busuioc era inginer, dar nu cunoștea nimic despre macarale. A fi inginer nu înseamnă a fi macaragiu. Inginerii nu lucrează cu macaraua sau cu șurubelnița, ci cu creionul pe hârtie și cu rigla de calcul. Ne-au trimis de la Vulcan un securist plantat acolo de Muncitoru, sub acoperirea de tehnician specializat în macarale. Eu lucrasem ca traducător și translator pe șantiere în Germania de Est, unde ai noștri montau macarale. Cehii ne puseseră ca traducător un ceh, Panie Priroda sau cum s-o scrie, octogenar, care își aducea aminte de Răscoala de la 1907 și făcuse armata la noi în țară, cum era în cadrul Micii Antante. Ziceau că nu aveau nevoie de mine ca traducător și să mă întorc în țară. Busuioc le-a spus, iar eu le-am tradus în germană, că eu eram tehnician de macarale și că învățasem germana așa bine montând macarale românești în Germania. Cunoșteam terminologia macaralelor în germană mai bine decât cehii și vorbeam germana cu mai multă ușurință decât ei. Nu le-am spus noi lor că eram licențiat în germană. La verificarea componentelor sosite din România, le-am verificat cum văzusem că le verificaseră nemții și ai noștri. Voiau să ne penalizeze pentru că erau deformate. I-am contrazis pe cehiși le-am arătat că le descărcaseră și depozitaseră greșit. Grinzile fuseseră deformate când le-au aruncat din vagoane, unele peste altele și nu le-au depozitat pe traverse de tren, cum era corect. Ce credibilitate mai aveau, că le-am fi trimis noi deformate, când ei nu le descărcaseră și depozitaseră corect? Cehii au recunoscut greșeala lor zis că vor corecta deformațiile încălzind cu aparatul de sudură autogenă și răcind pe partea opusă cu cârpe ude. Le-am spus că era interzis să facă așa ceva cu grinzi de susținere. Trecusem cu bine testele lor și erau convinși că eram specialist în macarale. Așa că pentru macaraua noastră eram doi falși specialiști, eu și securistul plasat de Muncitoru. Eu barim știam destul de multe despre macarale, cât să-i fac pe specialiștii cehi să creadă că eram la fel de specialist ca și ei. Dar securistul nostru era habarnist în macarale și în multe alte privințe. Eu mi-am dat seama imediat că el nu cunoștea nimic despre macarale, nici măcar cum se numeau componentele pe românește. De prost ce era s-a deconspirat că făcuse armata la Securitate, la contrainformații și ca parașutist. Cum s-a dezvăluit singur? Simplu. Eu am rămas cu ochii pe cer la un planor, care se rotea în cerc, deasupra uzinelor, într-un curent ascensional, creat de acoperișurile negre, încinse de soare. El a ridicat ochii și a zis cu ton de expert, că era un avion de recunoaștere atât de perfecționat încât nu i se auzea motorul.

— Trebuie să fie spioni sovietici! a zis prostul. Sau or fi americani? Înseamnă că aici se fabrică armament.

— Cum să fie avion? am râs eu. E un planor Blanik, de fabricație cehă.

— Vrei să spui că tu vezi ce scrie pe el?

— Eu văd că nu este avion, ci e planor. E un planor Blanik. Știu, pentru că am pilotat Blanik.

— Cum așa?

— Eu am brevet de pilot pentru aparate de zbor fără motor. Am pilotat Blanik.

— Daaa? Așaaa? Eu sunt parașutist! a spus el cu mândrie. Și eu am făcut armata tot la Securitate, ca și tine. La contrainformații!

M-am uitat bine în ochii lui, am zâmbit ca o statuie egipteană și am tăcut, tot ca o statuie. Eu făcusem planorism la aeroclubul sportiv de la Ghimbav, la Școala de zbor Mircea Zorileanu, nu în cadrul serviciului militar, cum credea prostul. Nu i-am mai spus, că eu nici măcar nu făcusem armata, deoarece păcălisem Spitalul Militar Central din București și eram clasat ca inapt militar, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Cum am reușit asemenea performanță, e o altă istorie. Am povestit-o în Barca veselă, apărută al editura Alcor. După cinci ani de facultate, eram obligat să mai fac un an la o școală de ofițeri de rezervă. Așa făcuse și tatăl meu la terminarea facultății și a fost trimis pe front în linia întâia. În încercuirea de la Odessa, din 24 aprilie 1944, a primit frontal un proiectil, ce a explodat în el și a murit pe 25 mai, într-un spital militar provizoriu, la Beiuș. Asta m-a făcut să nu vreau să fac aceeași școală militară ca și tata. După ce m-am văzut în mână cu livretul militar, clasat inapt medical, am făcut planorism și alpinism de performanță. Carnetul de zbor mi-a rămas în țară. Pe aerodrom nu era voie să facă nimeni fotografii. Pot dovedi numai alpinismul, așa cum puteți vedea aici: <https://www.climbromania.com/Alpinist.aspx?Nume=Radu_Ni%C5%A3u#ShowImage>

Când au intrat rușii în Praga și ne temeam că vor intra și în țara noastră, a clocotit sângele în mine și m-am oferit ca voluntar pentru apărarea patriei, din planor. Ni se explicase tactica planoriștilor români și cum doborâseră mai multe avioane americane decât doborâse antiaeriana nemților. Mama nu m-a împiedicat să mă duc voluntar și mi-a spus să ucid cât mai mulți ruși, pentru că rușii l-au ucis pe tatăl meu.

Continue reading „Victor RAVINI: Încă o crimă perfectă” →

Era coadă la alimentară la Leonida. M-am oprit. „Ce se dă?” / „Unt.” Stăteam pe gânduri. Să iau, să nu iau? Aveam unt acasă, aveam destul. Dacă nu iau, cine știe când mai vine unt? Poate mai dau unt la careva din prieteni. Eu le dădeam ceva, ei îmi dădeau altceva, când aveau. Știam că mama avea unt în congelator. Nu se găseau congelatoare în comerț, dar mama cumpărase congelator cu aprobare de la Nicu Costea, care era nu știu ce ministru adjunct, după cum spunea el, la Ministerul Energiei. Nevasta lui, Matilda, îi venea cam nepoată, dinspre rudele noastre de la țară. Mi-au fost nași la nuntă. Am rupt-o cu ei imediat după cununie, dinaintea popii, înainte de a pleca de la altar. Am rupt-o și mai categoric cu ei, când am refuzat să-mi boteze ei fata. Ministrul adjunct i-a trimis mamei mele congelatorul acasă, fără să mai treacă prin magazinul de electrice.

Cum stăteam eu așa pe gânduri, să cumpăr unt, să nu cumpăr, hop, Dan Tărchilă. În loc de salut, a strigat încă de departe: Les grands ésprits se rencontrent. Da, doi scriitori, unul mare și unul mic, se întâlneau la coadă la alimentara. La restaurantul de la Uniunea Scriitorilor se găsea salam de Sibiu, de Sibiu-Sibiu, nu contrafăcut cu soia sau ce alte mizerii mai băgau în salam, dar nu se găsea unt. M-am simțit onorat cu acest salut și l-am înțeles ca o formă discretă de critică a sistemului. Dan Tărchilă a intrat grăbit în alimentară. Am intrat și eu, ca să mai vorbim. El de fapt voise să se ducă la florăria din Piața Romană, la coloane, ca să cumpere flori, să dea actorilor, că tocmai i se juca în seara aceea premiera la una din piesele sale, la Teatrul Național. I-am spus că eu veneam de la florărie, voisem să cumpăr flori, pentru că luasem banii de la casieria Uniunii, pentru o carte, și aveam buzunarele de la haină doldora cu pachete de sute. Dar la florărie nu aveau nicio floare. „Nici păpădii?” a întrebat dramaturgul, expert în replici. „Nici măcar Ciulinii Bărăganului.” Am răspuns eu, ca să creadă că citisem romanul lui Panait Istrati. Untul se vindea cu buletin de capitală, două pachete de căciulă, nu ca de obicei. Câtă generozitate din partea regimului. Regimul politic se ocupa de regimul nostru alimentar. Cumpăr cele două pachete și i le dau domnului Dan Tărchilă. Nu voia să le primească. L-am asigurat că aveam acasă unt „căcălău măria ta”. Așa îi răspunsese un țăran lui Carol I, când regele l-a întrebat cum se făcuse porumbul. Pentru cei ce au uitat întâmplarea ce făcuse ocolul regatului, Brătianu era cu regele în trăsură și îl învățase cum să-l întrebe pe țăran. Carol l-a întrebat pe Brătianu: „Cacalau? Was ist das cacalau?” Brătianu i-a explicat în germană că înseamnă: mult, foarte mult. Regele a băgat la cap cuvântul și a zis în parlament pe românește, pe cât putea el să pronunțe mai bine: „Eu iubesc poporul român căcălău.”

Dan Tărchilă a primit untul, l-a băgat în servietă peste hârtiile unui manuscris și mi-a dat două bilete pentru premiera la piesa ce urma să se joace în seara aceea. Nu mă puteam duce la premieră, pentru că aveam de făcut nu mai știu ce. Am strigat în alimentară că dau două bilete la Teatrul Național pe două pachete de unt. Imediat s-au repezit câțiva. „Pentru când?” / „Astă seară, premieră. Nu știu ce piesă este, dar e de Dan Tărchilă.” Desigur că nu le-am mai spus că autorul piesei era chiar acolo, de față. Cum au auzit numele dramaturgului, au sărit mai mulți să-mi ofere porția lor de unt pentru cele două bilete. M-am uitat cu subînțeles apreciativ în ochii lui Dan Tărchilă, ca și cum l-aș fi felicitat că lumea sărea să dea untul pe bilete la piesa lui. Am dat unuia cele două bilete, mi-a dat untul, i l-am înmânat lui Dan Tărchilă. Dânsul mi-a șoptit că mai avea bilete. „Mai am bilete!” am strigat eu. „Și eu vreau. Și eu vreau!” Eu le dădeam biletele, iar oamenii îmi întindeau pachetele lor de unt. Îmi întindeau untul. Până când dramaturgul a terminat biletele și a umplut servieta de unt. Ca să facă loc untului, a luat manuscrisele sub braț. Dan Tărchilă a oftat ușurat, că a scăpat dintr-o situație dificilă. Era fericit că putea să felicite actorii la scenă deschisă, cu câte un pachet de unt, în loc de flori.

Ce or fi zis spectatorii care își recunoșteau pachetele de unt? Dar ce or fi zis ceilalți, care nu fuseseră la coadă la unt și mai ales dacă nu aveau unt acasă?

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

19 martie 2019