Categorie: istorie

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (29)

Spre sfârşitul secolului, noile idei despre natura şi destinul naţiunii, maghiarizarea şi contextul extern, i-au silit pe fruntaşii români să reconsidere pasivismul. Chemările la activism veneau din multe direcţii, tribuniştii s-au aflat în fruntea unei campanii pentru renunţarea la pasivism şi participarea la viaţa politică a Ungariei. Astfel, Eugen Brote arăta că pasivismul nu realizase de fapt nimic, mai degrabă, după Memorandum, a condus la ,,stagnare” şi ,,dezorientare”, or, pentru atingerea obiectivelor, era necesară ,,lupta constituţională”, pentru a trimite în parlment cât mai mulţi deputaţi .

La începutul secolului al XX- lea, elita românească era tot mai atrasă de activismul politic, reconsiderându-şi poziţia, V. Goldiş, de pildă, afirma public necesitatea abandonării vechilor teze ale autonomiei şi adoptarea unora noi, întemeiate pe apartenenţa etnică a populaţiei. Printre opţiunile politice româneşti, dominantă era autodeterminarea, însuşită de ,,tinerii oţeliţi”, dar şi de majoritatea liderilor PNR. Schimbările din societatea românească ardeleană au adus în prim planul vieţii politice şi sociale o generaţie nouă, dinamică, cu tendinţe radicale în susţinerea dezideratelor de de luptă naţională. S-a constituit acum o adevărată societate civilă, diversificată, activă, care a reuşit să ralieze în jurul ideii naţionale majoritatea locuitorilor români din Transilvania. Noul activism nu ignora creşterea corpului electoral românesc, fiind promovat mai ales de generaţia tânără, provenită din clasa de mijloc ardeleană, cuprinzând funcţionari, preoţi, învăţători, jurişti, ziarişti. Ei nu se mai mulţumeau cu pasivismul susţinut de conducerea PNR, Memorandul fusese momentul de vârf al acestui curent, dar îşi epuizase efectele.

După 1900, noua elită politică românească (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Şt. Cicio Pop, Ioan Suciu ş.a.), receptivă la schimbările epocii, urmărea o nouă abordare a luptei naţionale. În aceşti ani, mai ales după 1895, Partidul Naţional Român nu a mai reuşit să iniţieze sau să controleze ,,un demers politic coerent” (Liviu Maior), dezorganizat, ca urmare a interzicerii sale, cu o conducere contestată de cei tineri, partidul nu a reuşit să se reorgnizeze, între 1899-1901, iar moartea lui I. Raţiu şi dispariţia ,,Tribunei” de la Sibiu au agravat disoluţia PNR. Înainte chiar de 1900, elemente ale noului activism erau grupate în zona Aradului, în jurul Băncii ,,Victoria” (a doua după ,,Albina”), care militau pentru reorganizarea partidului şi modificarea programului său, fiind susţinuţi de gazeta rdicală ,,Tribuna poporului”, condusă de I. Russu –Şirianu. Însă conducătiorul grupării era V. Goldiş, care, după 1901, în mai multe articole publicate aici, se adresa tuturor românilor din Monarhie şi vorbea despre un concept nou, autodeterminarea naţională. În 1903, în mai multe articole, gruparea arădeană îşi preciza programul politic, reorganizarea partidului, cooperarea cu naţionalităţile din Ungaria, întărirea instituţiilor culturale şi economice româneşti, atragerea ţăranilor în lupta politică, ,,solidaritatea” naţională, sloganul grupării fiind ,,prin noi înşine trebuie să învingem”. Alte grupări activiste fiinţau la Orăştie, Hunedoara (împreună, cele două grupări au reuşit alegerea lui Aurel Vlad în parlament), la Blaj, unde activa energicul om politic Iuliu Maniu şi ziarul ,,Unirea”.

Conferinţa partidului, chemată să ia importante decizii, a fost convocată pentru 10/23 ianuarie 1905, la Sibiu. În perioada premergătoare acesteia, s-a desfăşurat o opoziţie înverşunată din partea pasiviştilor, o campanie intensă împotriva grupărilor neoactiviste de către unele publicaţii ca ,,Drapelul” (Lugoj), ,,Gazeta Transilvaniei” (Braşov) şi ,,Răvaşul” (Cluj), dar organizatorii au acţionat în sprijinul dechiderii cinferinţei. La data stabilită, 10/23 ianuarie 1905, s-a deschis Conferinţa PNR, fiind prezenţi 97 de delegaţi ai cercurilor electorale româneşti, proveniţi în cea mai mare din rândul adepţilor noului activism. Lucrările întrunirii s-au deschis cu un   cuvânt al lui Gh. Pop de Băseşti, preşedintele interimar al Partidului Naţional Român, apoi, Vasile Lucaciu, ca secretar general, a prezentat o analiză a celor 12 ani trecuţi de la ultima conferinţă, desfăşurată în 1893. El a propus schimbarea programului PNR, din 1881, aprobată apoi prin vot de o mare majoritate, ,,întregirile” (completările) la program erau făcute în spirit modern, cerut de noile împrejurări. Preambulul programului, elaborat de T. Mihali şi Aurel Vlad, era o sinteză a manifestelor şi proiectelor neoactiviste, prin care erau conciliate opţiunile grupurilor de la Arad şi Orăştie, popularizate de cele două publicaţii, ,,Tribuna” şi ,,Libertatea”. Programul era o îmbinare între naţionalism şi liberalism, era vizată democratizarea instituţiilor, iar drepturile individuale erau abordate în spirit modern, accentul fiind pus pe nerespectarea principiilor liberale şi constituţionale, pe nevoile resimţite ale diferitelor categorii sociale. Se cerea, în spiritul începutului de secol, introducerea votului universal, care ar fi avantajat pe români, majoritari în Transilvania.

În cadrul Conferinţei, s-au formulat cereri de recunoaştere a românilor ca ,,individualitate politică” şi de acordare a unor garanţii legale pentru ,,dezvoltarea lor etnică şi constituţională”. Fruntaşii naţionali cereau acum autonomia naţională pentru toate zonele locuite de români, urmând ca administraţia, justiţia şi instrucţia să fie asigurate în limba română. În anul următor, 1906, apărea cartea lui Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, în care adepţii autonomiei naţionale apreciau că federalismul era cadrul constituţional adecvat pentru dezvoltarea naţiunii, ca alternativă la dualism. Dar alegerile din martie 1905 n-au reprezentat un succes, Partidul Naţional Român a trimis în parlament doar opt deputaţi, activitatea lor fiind axată pe mluate în faţa alegătorilor. Astfel, în 1906, Iuliu Maniu, fruntaş al PNR şi deputat în Parlament, declara în incinta acestuia că fiecare naţionalitate avea dreptul să se dezvolte în conformitate cu propriile sale calitaţi etnice. El cerea o restructurare politică a Austro-Ungariei pentru a asigura cadrul necesar de dreptate şi libertate, făcând aluzie la ce ar putea să ducă în cele din urmă autonomia naţională. Maniu propunea ca românii din Ungaria să-şi coordoneze acţiunea politică cu cea dusă de românii de pretutindeni, deoarece slujeau cu toţii o singură idee, românismul. El adăuga că această că această idee nu va putea să fie niciodată alterată de graniţele politice şi geografice.

La începutul anului electoral 1910, a avut loc o nouă Conferinţă naţională, desfăşurată pe fondul unui masiv suport popular, din păcate, PNR a suferit o grea înfrângere electorală, fiind aleşi doar şase deputaţi. Insuccesul electoral din acest an a evidenţiat existenţa unor divergenţe serioase în conducerea Partidului Naţional Român. Se constituise o generaţie nouă de intelectuali şi activişti naţionali, cunoscuţi sub numele de ,,tinerii oţeliţi”, adepţi ai sloganului prin noi înşine, care respingeau dialogul româno-maghiar, federalismul şi mitul ,,bunului împărat”. Printre aceştia menţionăm pe Oct. Goga, I. Lupaaş, Silviu Dragomir, Ilarie Chendi, Octavian Tăslăuanu ş.a., care au intrat în polemică publică cu conducerea PNR şi pe care o contestau. Apropiaţi de poporaniştii din Vechiul Regat, ,,tinerii oţeliţi” concepeau educarea şi instruirea ţărănimii drept instrumente fundamentale în dezvoltarea conştiinţei politice şi în promovarea ideii naţionale. Pe această linie, ei au manifestat intransigenţă faţă de atitudinea pro-maghiară a mitropolitului ortodox Vasile Mangra, dar şi faţă de I. Slavici, Eugen Brote, au criticat vehement conducerea partidului, pe deputaţii români din parlament, dar şi clericalismul din mişcarea naţională românească.

După eşecul din 1910, conflictul, provocat de radicalismul grupului condus de Goga, s-a extins, fiind implicate şi personalităţi din România, C. Stere, I. A. Bassarabescu, I. L. Caragiale, A. D. Xenopol ş.a. În 1912, C. Stere a încercat o mediere, care a dus la încetarea ,,Tribunei” din Arad şi înlocuirea ei cu ,,Românul”, condus de Vasile Goldiş. Dar ei nu au abandonat convingerile lor politice, revista sibiană ,,Luceafărul” devenea publicaţie politică, considerând că unitatea partidului era compatibilă cu existenţa unor curente de idei, a unor dezbateri publice. Goga şi tinerii din jurul său vorbeau despre necesitatea legăturilor culturale cu România, introducerea limbii române în unităţile militare formate din români, predarea limbii şi literaturii române în universităţi de către profesori propuşi de Astra, cămine  pentru studenţii aflaţi la studii la Cluj sau la Budapesta. Ei considerau că de acceptarea acestor revendicări depindea reluarea tratativelor cu guvernul maghiar, fiind o condiţie prealabilă a dialogului politic.

În ciuda anilor de suspiciune şi ostilitate provocate de politica autorităţilor de la Budapesta, existau români şi maghiari care considerau încă posibil ,,un fel de înţelegere” (Hitchins) între Partidul naţional român şi Guvernul ungar. Instalarea la putere a unui nou guvern, după victoria impresionantă în  alegerile din iunie 1910, a lui Istvan Tisza (1861-1918), şeful Partidului Naţional al Muncii, a oferit prilejul unor astfel de negocieri. Acesta, prim-ministru din 1913 până în 1917, considera că venise momentul pentru o rezolvare ,,cuprinzătoare” a chestiunii româneşti şi a problemei naţionalităţilor din Ungaria, în general. Cu toate că scopul lui Tisza era consolidarea statului ungar, el dorea o pace generală cu toate naţionalităţile, hotărând mai întâi să-şi îndrepte atenţia asupr românilor. El îi considera pe români cheia rezolvării trainice a problemei naţionalităţilor, prin mai buna organizare (în raport cu sârbii) şi prin mai marea rezistenţă la asimilare (în comparaţie cu slovacii), fiind în acelaşi timp minoritatea cea mai numeroasă din Ungaria (în 1910, erau 2, 9 milioane de români, adică 16,2%). Pe Tisza îl deranja ,,înstrăinarea” românilor de viaţa politică şi socială a Ungariei, şi era stânjenit totodată de legăturile Partidului naţional cu oamenii politici de la Bucureşti, precum şi de sentimentul puternic de solidaritate naţională care-i unea pe români de o parte şi de alta a frontierelor. Pe de o parte, el considera că acestea constituiau ameninţări potenţiale la adresa ţării sale, dar, pe de altă parte, el observa că timp de veacuri maghiarii şi românii s-au aflat alături împotriva ,,ameninţării slave”.

El urmărea să atragă, în primul rând, păturile educate şi intelectuale, clerul, după care se va alinia ţărănimea, intenţiona să asculte doleanţele reale ale românilor, în timp ce era decis să menţină supremaţia politică ungară. La rândul lor, conducătorii naţionali ai românilor erau doritori să angajeze un dialog cu Tisza, dar erau sceptici cu privire la posibilitatea unei apropieri între ei, deoarece obiectivele lor erau diametral opuse măsurilor guvernului ungar. Principalul purtător de cuvânt al românilor era Iuliu Maniu, fruntaş al PNR, apărător neobosit al aspiraţiilor la autonomie şi devotat democraţiei. Scopul său şi al colegilor din conducerea partidului era autonomia naţională, considerând federalizarea cea mai bună cale de a o atinge. Însă el nu s-a structura politică şi socială a Ungariei. Maniu cerea o reformă ,,drastică” a sistemului politic, şi în primul rând introducerea votului universal, după părerea sa, cheia soluţiei problemei naţionalităţilor, care le-ar fi dat posibilitatea organizării pe o bază autonomă.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (29)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (28)

Mişcarea memorandistă. Conferinţa naţională din 1884 a PNR s-a impus printr-o abordare nouă, modernă, a problemelor ce frământau pe români. Încă de la constituirea partidului, în 1881, Vincenţiu Babeş, deputat bănăţean în Parlamentul ungar, propusese delegaţilor ,,un fel de dualism româno-maghiar în Transilvania”. La a doua conferinţă, din 1884, el sugera o o nouă orientare politică ce cuprindea două elemente: mai întâi, deschiderea unui dialog româno-ungar, apoi să se apeleze la soluţia unui ,,dualism intern” între cele două naţiuni transilvane. Babeş a reluat ideea sa preferată că românii şi maghiarii fuseseră sortiţi să stea alături, între Germania şi Rusia, propunere bine primită de delegaţii la conferinţă. De asemenea, pornindu-se de la ecoul Memorialului, s-a decis menţinerea problemei Transilvaniei în atenţia opiniei publice şi a cercurilor politico-diplomatice europene. Dar legile şi actele administrative ale guvernelor ungare, dintre anii 1879-1891, au distrus treptat speranţele chiar şi ale celor mai optimişti fruntaşi politici, care credeau într-o colaborare cu maghiarii.

În aceste împrejurări, s-a propus redactarea Memorandului şi difuzarea lui în Europa, acţiune precedată de vii dezbateri şi dispute între liderii politici români. Astfel, Babeş şi Mocioni, foarte influenţi în partid, au propus să fie continuată acţiunea pe plan european, începută cu Memorialul, dar Raţiu, Lucaciu, Coroianu, dar şi tribuniştii sibieni conduşi de Slavici, după tradiţie,  propuneau ca documentul să fie înaintat Împăratului. După lungi discuţii, Conferinţa naţională, din 5/17-16/28 octombrie 1890, a adoptat proiectul elaborat de Coroianu, iar V. Babeş a fost ales preşedinte PNR. Dar polemica a continuat şi abia la Conferinţa naţională, din 8/20 ianuarie 1892, grupul din jurul lui Raţiu (ales preşedinte) a reuşit să impună multiplicarea şi difuzarea Memorandului şi plecarea unei delegaţii la Viena pentru susţinerea lui. Cei 300 de delegaţi, în frunte cu I. Raţiu, preşedintele PNR, s-au prezentat la Cancelaria imperială, la 16/28 mai 1892, dar încă de la 12/24 mai, guvernul ungar ceruse ca împăratul să refuze audienţa solicitată, ceea ce s-a şi întâmplat.

Memorandul, determinat de împrejurări istorice vitrege, era un document  democratic, care denunţa privarea de libertate a unei întregi comunităţi etnice (românii), ameninţată cu asimilarea, de către o minoritate care urmărea să impună uniformizarea naţională. Deşi tonul documentului era moderat, deoarece se adresa împăratului, moderaţia nu excludea fermitatea, cum rezultă chiar din preambul: ,,nemulţumiţi cu situaţiunea  politică creată de sistemul de guvernământ, inaugurat în anii 1866-1868, şi cu întreaga dezvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, românii nu mai au, după tristele experienţe pe care le-au făcut, nicio încredere în dieta de la Budapesta şi în guvernul maghiar”.Obiectivul principal urmărit de Memorand, conform afirmaţiilor autorilor actului, era respingerea formulei dualiste de conducere şi guvernare, autorii pronunţându-se categoric împotriva dualismului. În partea finală, sub forma unor concluzii, se afirma că pentru rezolvarea gravelor probleme existente se impune renunţarea la dualism, ca sistem politic, chiar dacă autorii actului îşi reafirmau loialitatea faţă de împărat.

În paralel cu această acţiune desfăşurată în Transilvania, studenţimea din Bucureşti s-a implicat, încă din octombrie 1890, în lupta de sprijinire a românilor din Austro-Ungaria şi a decis elaborarea unui memoriu destinat studenţimii europene. Textul, redactat de S. Mehedinţi şi P. P. Negulescu, cu sprijinul lui I. Slavici, larg răspândit în străinătate, se intitula Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania. Memoriul a declanşat o amplă şi ascuţită polemică, el a provocat ,,Răspunsul” studenţilor maghiari, care avea să determine ,,Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria”. Textul, alcătuit de către un grup de studenţi români, printre ei Aurel C. Popovici, acorda un spaţiu larg rechizitoriului tratamentului aplicat românilor de regimul dualist ungar, care îi transformase în ,,proscrişi”, în propria lor ţară. În cuprinsul Replicii se arăta că românii se aflau în faţa a două alternative: să caute o rezolvare a problemei naţionale prin adoptarea federalismului sau să se orienteze spre România, în spirit ,,daco-roman”.

Popovici recunoştea public existenţa acestuia, a aspiraţiei de unire cu România: ,,Negreşit, dacă masele mari ale poporului român ar fi întrebate, că ar dori unitatea lor politică cu România într-un singur stat, desigur ar răspunde că ar dori-o şi noi am afirma un neadevăr, o absurditate, dacă am tăgădui aceasta”. ,,Iridenta” română era pusă pe seama politicii guvernanţilor maghiari, ca o armă împotriva hegemoniei acestora, de apărare a identităţii naţionale: ,,Astăzi, nici noi nu putem tăgădui că, în mijlocul românimei, nu ar exista curente din ce în ce mai crescânde, care tind la unitatea naţională a tuturor românilor, dar aceste curente nu sunt decât producte fireşti ale asupririi îndelungate a naţiunii române din partea hegemoniei maghiare..” . Aurel Popovici şi ceilalţi autori ai Replicei înţelegeau că ,,daco-românismul” rămânea un ideal, în timp ce federalizarea putea fi doar o soluţie tranzitorie. În ultima instanţă, Replica era expresia protestului românesc, iar prin formula de rezolvare a problemei naţionale se propunea înlocuirea dualismului cu o nouă formă de stat .

Ambele documente au avut un ecou favorabil pe continent, presa eueuropeană a comentat sau a reprodus fragmente din cuprinsul lor, încât, se poate spune, la sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea naţională românească a polarizat atenţia opiniei publice europene. Ecoul internaţional s-a amplificat, după ce, în septembrie 1892, a fost începută cercetarea penală împotriva liderilor PNR şi a autorilor Replicii, ceea ce a provocat o reacţie populară de proporţii în Transilvania şi România (Aurel C. Popovici, condamnat la patru ani de închisoare, a reuşit să fugă în regat). Procesul memorandiştilor a început la Cluj, în mai 1894, în mijlocul unor manifestaţii impresionante româneşti. La 13/25 mai, cei 25 de inculpaţi au fost condamnaţi la închisoare pe diferite termene, în iunie, Partidul Naţional Român a fost interzis prin ordonanţă ministerială, dar şi-a continuat activitatea sub forma unui Comitet electoral, iar în iulie, după respingerea recursului, cei condamnaţi au fost întemniţaţi la Seghedin şi Vac. Ulterior, prin intervenţia regelui Carol I, aflat în vizită la Viena, în august 1895, cei condamnaţi au fost eliberaţi, în septembrie acelaşi an.

Mişcarea memorandistă a avut consecinţe multuple, punând capăt loialismului, ,,patriotismului dinastic” faţă de curtea austriacă, iar România devenea centrul spre care se îndreptau toate speranţele, formula înscrisă pe frontispiciul revistei ,,Tribuna” (,,soarele pentru toţi românii de la Bucureşti  răsare”) devenea o realitate politică. Momentul acesta, respectiv anii 1892-1895, s-a repercutat profund asupra românilor şi a dus la intensificarea pe toate planurile a luptei pentru unitate naţională. În aceşti ani, se constată o schimbare semnificativă în mişcarea naţională, românii îi percep pe slavi, slovaci, sârbi şi croaţi, ca aliaţi politici împotriva guvernului ungar. Era respinsă acum ideea mai veche a unui compromis româno-maghiar, considerat imposibil şi dăunător. Popovici şi membrii mai tineri ai PNR, grupaţi în jurul ,,Tribunei, aşa-numiţii ,,tribunişti”, cereau o alianţă oficială cu slavii şi au impus conducerii partidului formarea unei alianţe cu slovacii şi cu sârbii, ceea ce a dus la Congresul Naţionalităţilor, convocat la Budapesta, la 10 august 1895. Delegaţii prezenţi au arătat că scopul primordial era autonomia naţională, de pildă, românii menţionau succint: ,,noi nu întrebăm de când am fost aici sau dacă maghiarii au fost aici înaintea noastră, ci acţionăm aşa…pentru că formăm majoritatea cetăţenilor…şi vrem să dăm acestei ţări forma de guvernare pe care o dorim”. Ele ar fi dorit o restructurare politică a Ungariei, pe ,,baze naturale”, dar alianţa celor trei naţionalităţi a fost de scurtă durată şi ineficientă.

Această schimbare de atitudine era determinată de o nouă concepţie cu privire la naţiune După ce într-o serie de broşuri pledase pentru o Ungarie federalizată, după modelul elveţian, după refugierea în România, el a făcut ,un pas mai departe şi susţinea că, în Europa modernă, forţa creatoare dominantă era ideea de naţionalitate. El ajungea la concluzia că ceea ce lega membrii unui grup social şi-i distingea de toţi ceilalţi era conştiinţa naţională. Popovici argumenta că un popor ce devenea conştient de sine, precum românii, acesta îşi asuma toate atributele unui organism viu, şi avea dreptul inalienabil de a supravieţui şi a se dezvolta. El conchidea că un popor ce avea conştiinţa de sine trebuia, în mod inevitabil, să-şi constituie propriul său stat autonom şi independent sau, dacă dorea, să se unească cu alte state pe baza principiului naţionalităţii. Dar Popovici s-a abţinut să pledeze pentru distrugerea completă a Ungariei, a contestat centralismul şi pangermanismul, a criticat maghiarizarea, a combătut pe tradiţionalişti, pe partizanii autonomiei istorice. El a propus un impresionant proiect politic, în lucrarea sa, Statele Unite ale Austriei Mari (1906), prin care opunea tendinţelor combătute şi dualismului principiul etnic, ca bază a reorganizării statului în formula Austriei Mari, prin federalizare, prin reorganizarea Imperiului în state autonome.

Ideile lui Popovici şi teza Austriei Mari au avut partizani, dar şi adversari în rândul elitei româneşti, V. Goldiş, O. Goga, I. Russu-Şirianu şi grupul de ala ,,Tribuna” arădeană l-au respins, dar orientarea federalistă avea ca lider pe Al. Vaida-Voevod, care l-a susţinut pe Popovici, federaliştii români s-au raliat Vienei, în conflictul cu Budapesta, sperând că împăratul sau succesorul său vor abandona dualismul.

Din 1881, în planurile politice ale românilor transilvăneni, regatul român a început treptat să joace un rol însemnat, afinităţile etnice şi culturale între locuitorii de pe cele două versante ale Carpaţilor au făcut ca, în anii 90, privirile să se îndrepte din ce în ce mai mult spre Bucureşti. Etnicii ardeleni încercau să folosească strânsele legături ale guvernului român cu Tripla Alianţă, ca un mijloc de presiune asupra guvernului ungar, iar guvernul de la Bucureşti asigura un generos sprijin financiar bisericilor şi şcolilor româneşti din Transilvania. Ajutoarele acestea au fost plătite regulat încă din 1860, în vremea lui Cuza, iar în anii 1892-1895, au fost plătite bisericilor şi şcolilor româneşti de aici 723 900 lei. Oamenii politici s-au pronunţat în parlament şi adunări publice pentru apărarea drepturilor românilor înstrăinaţi, în timp ce oamenii de cultură au fondat societăţi culturale în sprijinul fraţilor oprimaţi, precum Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, înfiinţată la Bucureşti, în 1891.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

11 decembrie, 2018

Galina MARTEA: Constatarea evenimentelor istorice – apariție editorială în onorarea Centenarului Marii Uniri

În semn de recunoștință pentru marele eveniment Centenarul Unirii a fost lansată ediția specială a revistei de cultură istorică COLUMNA 2000, serie nouă, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara. Fiind în al 19-lea an de existență, revista Columna 2000, cu numerele 73-74-75-76 (ianuarie-decembrie 2018), este o publicație remarcabilă care, la rândul ei, ar putea fi comparată cu o monografie științifică de o valoare aparte în domeniul istoriei, având un conținut de 330 pagini și o consistență analitică ce predispune către reflecții profunde, în cazul dat, către onorarea/ reamintirea/ constatarea celor mai reprezentative evenimente din istoria neamului românesc din perioada anilor 1918-2018 și nu numai. Publicația respectivă este binevenită prin prezența unor personalități marcante din sfera academică, universitară și scriitoricească atât din cadrul țării, cât și din afara ei, avându-l pe Aurel Turcuș în calitate de conducător spiritual, iar în consiliul științific al revistei fiind prezenți renumiți oameni de știință precum Ioan Aurel-Pop (acad., prof.univ., dr., președinte al Academiei Române), Ioan Hategan (dr., cercetitor științific la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române), Doina Benea (dr., membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Berlin), Adrian Bejan (dr., prof.univ., membru al Societății de Științe din România), Radu Paiușan (dr., prof.univ, președinte al Asociației Istoricilor Bănățeni), Cornel Petroman (prof, dr., responsabil al Secției de Istorie Modernă a Societății de Științe Istorice din România-Filiala Timiș), cât și alți savanți eminenți ai națiunii române. Corespunzător, existența revistei este onorată prin contribuția majoră a Colegiului Directorilor Onorifici și, nu în ultimul rând, construită și pusă în lumină de Colegiul de Redacție, redactor sef fiind istoricul Tiberiu Ciobanu (fondator, director, dr., conf.univ., prorector al Universității „Ioan Slavici”), iar redactorii-sefi adjuncți fiind domnii Dumitru Mnerie (dr., prof.univ., președintele Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici”) și Otilia Breban (prof.), și, respectiv, redactorii Ana Caia, Ion Jurca Rovina, Zaharia Pereș, Mariana Gurza, Alina Șușoi, Veronica Balaj și mulți alții, care prin inteligența și capacitatea lor profesională reușesc să ofere publicului cititor o lucrare demnă de respect și apreciere.

O revistă consacrată în totalitate marelui eveniment – Centenarul Unirii, dar și multor altor evenimente/ acțiuni istorice ce au fost prezente în viața poporului român. O lucrare oportună și de o importanță extraordinară, aceasta însumând în sine aspecte despre istoria, cultura, tradițiile, unitatea și identitatea neamului românesc. Scopul principal al acestei ediții este de a relata realitatea trăită în țara românească de-a lungul timpului și, nemijlocit, de a elucida conținutul obiectiv prin intermediul căruia se profilează personalitatea poporului român în diverse perioade istorice. Pentru început, în cuvântul de deschidere, la secțiunea Editorial, ne vorbește Dumitru Mnerie despre „Cultura și demnitatea României în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire”. O descriere fascinantă și impunătoare despre trecutul și prezentul istoric al României. Referindu-se la semnificația anului 2018, Domnia Sa scrie: „Anul 2018, prin Decizia 864/ 2017 a Parlamentului european și a Consiliului UE, este declarat Anul european al patrimoniului cultural. Revista Columna 2000, încheie al XIX-lea an de existență în Serie nouă, cu îndeplinirea menirii de păstrător la loc de cinste al patrimoniului cultural românesc, al demnității României – vatră statornică a tuturor românilor”, continuând cu: „Întregul an 2018 este presărat de momente de aduceri aminte, de aniversări și comemorări, dovezi de recunoaștere și prețuire a valorilor culturale adunate de poporul român de-a lungul veacurilor. Lista momentelor se deschide cu numele a doi mari români, tată și fiu, personalități de care se leagă de istoria românilor, în special istoria medievală a Transilvaniei și Banatului: Iancu de Hunedoara (n.1407, Hunedoara – d.1456, Zemun) și Matia Corvin (n. 1443, Cluj – d. 1490, Viena). Se împlinesc 580 de ani de când Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale (remarcat mai ales pentru numeroasele campanii antiotomane), devine Ban al Severinului și Comite al Timișoarei (1438)”. În același timp, Domnia Sa semnalează că „Anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri marchează România (suprafața 238.397 km² și 19.549.220 locuitori), ca țară membră în principalele organisme internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite – ONU (1955), Uniunea Latină (1980), Consiliul Europei (1993), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE și Organizația Internațională a Francofoniei – OIF (2003), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (2004), Uniunea Europeană – UE (2007). Acum România, ca țară europeană bine integrată, se pregătește să preia chiar și Președinția Consiliului Uniunii Europene (în 2019)”. Concomitent, Dumitru Mnerie face o analiză și descriere succintă despre activitatea și viața marilor domnitori, istoriografi, umanisti, filozofi, cărturari, oameni de știiință, episcopi, scriitori, oameni politici de origine română, care prin contribuția lor au dezvoltat și au venerat țara românească, aceștea fiind Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul,  Ștefan cel Mare (Domnitorul Moldovei timp de 47 ani, considerat cu cea mai mare domnie din epoca medievală din Țările Române), Miron Costin, Vasile Alecsandri, Ioan Inochentie Miku-Klein, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Grigorescu, Regina Elisabeta, Regele Carol I, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu și multe alte personalități distincte ale națiunii române. În încheiere, domnul Dumitru Mnerie menționează cu multă satisfacție sufletească și demnitate națională despre valoarea Actului de Unire din 1918: „Și totuși, aniversarea cea mai dragă a poporului român din acest an este Centenarul României. Prezentul număr al revistei „Columna 2000” este dedicat, în special acestui mare eveniment. În editorial se amintesc două momente premergătoare extrem de importante, și anume: 27 martie/9 aprilie 1918, momentul hotărârii prin vot de către Sfatul Țării (adică Parlamentul proclamatei Republicii Democratice Moldovenești) a unirii Basarabiei cu România (act ce reprezintă concretizarea și biruința mișcării «româniste» din acest ținut), precum și 15/28 noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu România, hotărâtă în Congresul general al Bucovinei, când, în fapt s-a decis adoptarea Moțiunii prin care se cerea „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Momentul de referință al înfăptuirii Marii Uniri a fost marcat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918, fiind convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se se pecetluia unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul Român”. Sunt puse în relief idei fenomenale, pătrunse de spiritul național, desigur, totul fiind raportat la mediul, pământul și graiul românesc. Cuvinte extraordinar de frumoase, cuvinte care inspiră sentimente de venerație și provoacă omul în realizarea cât mai multor acțiuni nobile pentru țara natală.

Cu aceleași gânduri de bună credință și fidelitate în valorile spirituale, umane, naționale, Col.(r.) Constantin C. Gomboș scrie un eseu în memoria regretatului Aurel Turcuș (mentorul revistei Columna 2000, savant, poet, prozator, etnograf, jurnalist, istoric), întitulând „Gânduri pentru un prieten plecat în nemurire, Aurel Turcuș (1943-2012)”. Acesta este un moment de reculegere pentru o personalitate și identitate autentică a neamului românesc. În memoria scumpului prieten, Col.(r.) Constantin C. Gomboș mărturisește: „La 1 decembrie anul acesta voi aprinde o candelă și pentru tine în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Nu te pot uita, drag și de neuitat prieten!”.  

La secțiunea Pagini de Istorie autorii înscriu subiecte nespus de importante despre etnogeneza românilor, voievodat, ideea și indentitatea națională, recunoașterea independenței, naționalizare, acțiunile politice românești, cultură, relațiile socio-umane, etc.; iar componentul Marii Uniri este transpus în cel mai detaliat mod și cu multă demnitate națională. Pentru început, profesorul universitar și dr. Doina Benea ne face cunoștință cu studiul privind „Cercetările arheologice din castrul roman de la Tibiscum (1976-2015). Rezultate și perspective”. Respectivul studiu științific oferă o largă posibilitate de înțelegere concretă a modului de integrare culturală a unor populații provinciale (traci, vindelici), cu etnii din spațiul sirian și nord-african cu populația locală dacică în secolele II-III, autoarea argumentând că ascendența rapidă a veteranilor din castrul de la Tibiscum în rândul elitei aristocrației urbane locale, dar și de la Apulum și mai ales, în Capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, constituie indiciul cel mai clar al romanizării unei pături importante din populația anticului Tibiscum”.

La aceeași secțiune Pagini de Istorie, profesorul universitar și dr.Tiberiu Ciobanu prezintă descrieri foarte clare și destul de interesante „Despre Vlad Țepeș – un „voievod absolut” și „cel mai mare cârmuitor și comandant militar” al vremii sale – la împlinirea a 570 de ani de la urcarea sa pentru prima oară pe tronul Țării Românești”; „Despre Mihai Viteazul («stăpân [chiar dacă doar vremelnic] al întregului neam românesc», «eroul naţional [pentru veșnicie] al tuturor românilor» și «principe valah [român] de interes [indiscutabil] universal») la aniversarea a 460 de ani de la nașterea sa și a 425 de ani de la urcarea lui pe tronul Țării Românești”; „Despre Dimitrie Cantemir, principele-cărturar al neamului românesc, la aniversarea a 345 de ani de la nașterea sa și la comemorarea a 295 de ani de la trecerea lui la cele veșnice”; „Despre Alexandru Ioan Cuza, părintele statului național român modern, la comemorarea a 145 de ani de la trecerea sa la cele veșnice”. Cercetările Domniei Sale sunt marcate de o viziune amplă despre marii voievozi, domnitori, cărturari români, în mod aparte, despre acele personalități distincte care, în timp, au contribuit substanţial la realizarea aspirațiilor milenare de unitate, respectiv, de creare a statului naţional român. Făcând o descriere relevantă despre domnitorul Mihai Viteazul, Tiberiu Ciobanu spune: „Neîndoielnic că „fiul marelui și preabunului răposatului Io Petrașco Voievod”5 este conducătorul nostru politico-militar cel mai temeinic cunoscut pe plan naţional şi internaţional din întreg Evul Mediu românesc, el meritând pe deplin să fie pomenit cu evlavie, mândrie și recunoștină de către toți românii cu ocazia Centenarului, deoarece este, practic, primul unificator de neam și țară din îndelungata și zbuciumata noastră istorie”. Cât despre Dimitrie Cantemir (domnitorul Moldovei și marele cărturar al umanismului românesc), autorul menționează: „… deși a domnit foarte puțin, prin întreaga-i activitate, pusă atât în slujba luptei pentru neatârnarea patriei sale, cât şi a dezvoltării culturii româneşti şi europene, poate fi considerat unul dintre cei mai valoroşi voievozi şi cărturari ai neamului nostru”. Afirmații de mare preț în adresa marilor personalități românești.

Însă, Ioan-Aurel Pop (prof.univ., dr.hab., președintele Academiei Române) scrie despre „Etnogeneza românilor – dincolo de aspectul enigmatic și miraculos”, în concluzie declarând: „Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II și VIII-IX d. Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potențialul uman. Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi și în celelalte regiuni ale Daciei, așa cum se impusese și în Moesia și Dacia Aureliană. Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca și latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Gallia, și a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română. Unitatea limbii române și faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum și faptul că izolarea protoromânilor și românilor de la sud de fluviu de masa nord-dunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele al VII-lea – al VIII-lea, când etnogeneza și glotogeneza erau aproape terminate”.

Eugen Mioc (prof., dr.) prin intermediul lucrării despre „Ideea națională și Revoluția de la 1848-1849 în Banat și Transilvania” zice că „Revoluțiile dintre anii 1848-1849 au reprezentat, atât prin aria de răspândire cât și prin durată, o ridicare populară nemaiîntâlnită până atunci la nivel european. Ele au fracturat regimurile monarhice neoabsolutiste de pe bătrânul continent și au adus ca noutate naționalismul.1 Organizatorii mișcărilor au fost cu predilecție intelectuali, proveniți atât din rândurile burgheziei liberale cât și din cele ale nobilimii reformatoare. Majoritatea liderilor revoluționari aveau contingență cu lojile masonice și combinau ideile iluministe de sfârșit de secol XVIII – libertate, egalitate, fraternitate, specifice Revoluției franceze de la 1789 – cu idealuri romantice de început de secol XIX – conceptele de națiune și naționalism. Prin urmare, scopurile mișcărilor revoluționare au fost multiple: democratizarea societăților, cu tot ceea ce presupune acest fapt dar, și emanciparea popoarelor asuprite și formarea unor state naționale pe criterii etnice. Conceptul de națiune în sensul modern al termenului apare la sfârșitul secolului XVIII în vestul Europei și în Statele Unite și de acolo se extinde în întreaga lume…”.  Anul 1848 a constituit însă și momentul trezirii conștiinței naționale a românilor. A fost pentru prima oară când, idealul formării unui stat românesc unitar a coborât de la nivelul elitelor la nivelul poporului de rând”.

Respectiv, profesorul Otilia Breban prin articolul „140 de ani de la recunoașterea independenței de stat a României” înregistrează următoarele: „Anul 1878 se înscrie în istoria neamului românesc ca anul în care a fost dobândită pe calea armelor (în urma victoriei obținute de armatele ruso-române asupra forțelor militare turcești în Războiul din 1877-1878) și recunoscută prin acțiuni diplomatice (care au culminat cu Congresul de Pace de la Berlin din iunie-iulie 1878) Independența de stat a României (ce fusese deja proclamată la 9 mai 1877), fără înfăptuirea acestui ideal național nefiind posibilă, practic, evoluția ulterioară a țării noastre și înscrierea acesteia în rândurile marii familii a statelor europene”. „În primăvara anului 1877 existau toate condițiile interne și externe pentru îndepărtarea suzeranității otomane. Întreaga națiune dorea și era interesată să obțină independența deplină a României. Un război victorios, care să înlăture suzeranitatea Porții otomane și să consfințească independența țării, reprezenta o necesitate, nu numai de ordin istoric, ci și de ordin moral și național”. „În ciuda unor condiționări și îngrădiri, Tratatul de la Berlin a recunoscut independența statului român și intrarea cu drepturi depline a României în concertul european. În lunile următoare, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia, au recunoscut fiecare noul statul internațional al țării, stabilind cu ea relații diplomatice. Italia va recunoaște independența în 1879, după ce articolul 7 din Constituție se va modifica, articol care făcea referire la drepturile civile și politice, iar celelalte trei mari puteri, Franța, Marea Britanie și Germania, vor recunoaște independența țării, abia în anul 1880, după ce guvernul român avea să accepte condițiile de răscumpărare a căilor ferate de la acționarii germani. Datorită recunoașterii sale internaționale, România a străbătut o etapă decisivă în procesul ei de afirmare europeană. Totodată, dobândirea independenței de către statul român a contribuit în a pregătii desăvârșirea unificării statale a națiunii române”.

Profesorii Radu Botiș și Mircea Botiș analizează cu multă pasiune Acţiunile politice româneşti în direcţia realizării Marii Uniri, la acest subiect concretizând: „În nemijlocită legătură cu activitatea politică şi diplomatică dusă pe diferite planuri de România în scopul realizării idealului său  national,cu lupta purtată de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr de români au desfăşurat în diferite ţări din Europa,precum şi în S.U.A. o acţiune multilaterală şi eficace,în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc. pentru cauza comună: victoria principiului naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii”. Pe când, Ana-Maria Ciupu (elevă în clasa a XI-a, Științe Sociale, Liceul Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara) vine cu o relatare destul de prețioasă despre „Propaganda românilor din Occident în favoarea Marii Uniri”, astfel afirmând: „În înfăptuirea Marii Uniri din 1918, un rol deosebit de important l-au avut acțiunile românilor aflați în Occident, și, mai ales, a celor aflați acolo cu un mandat. Propaganda românească în favoarea cauzei naționale s-a amplificat mai ales după retragerea armatelor române în cadrul campaniei de la sfârșitul anului 1916”. Astfel, marile personalități ai neamului românesc au desfășurat o activitate enormă pentru cauza românilor, pentru țara natală, printre aceștea regăsindu-se: Vasile Stoica din SUA, Gheorghe Mironescu și Dumitru Drăghicescu din Marea Britanie; Traian Vuia și Alexandru Lepădatu din Franța, Vasile Goldiș din Belgia și mulți alții. Prin această lucrare autoarea demonstrează că activitatea desfășurată de românii din străinătate a dat roade mari, constituindu-se într-o contribuție semnificativă la cunoașterea și înțelegerea cauzei românești.

            Fiind structurată în multiple secțiuni și cu diverse conținuturi (pagini de istorie, patrimoniu, evocări, din istoria învățământului românesc din Banat, homo religiosus, marea unire reflectată în artă, din larga românitate, mari personalități ale omenirii, restituiri, meridiane, consemnări, vitrina cu cărți), revista în cauză cuprinde o pleiadă întreagă de autori care, la rândul lor, transmit mesajul corespunzător pentru publicul cititor. În această listă a autorilor/ cercetătorilor/ academicienilor/ scriitorilor se înscriu și Horațiu Suciu și Monica Suciu cu lucrarea „Lugojul, Marea Adunăre Națională de la Alba Iulia și instaurarea administrației românești (1919)”; Laurențiu Nistorescu cu „Ultramontania, un ducat tardeno-dacic”, Sorin Gabriel Ionescu despre „Voievodatul – forma de organizare a comunităților din Banat la începutul Evului Mediu”, Ioan Hațegan cu „Studenți din Banat la universități străine în Evul Mediu. Studenți timișoreni”, Alexandru Gyuris cu „Cetatea Timişoara otomană în hărţi habsburgice din secolul XVIII”, Cristina Grecu „Aniversare. 170 de ani de la Revoluția pașoptistă din Banat”, Sorin Codaț „Prăbușirea Frontului de Est și consecințele sale politice pentru România (1917-1918)”, Marieta Rubaneț „Scurtă privire asupra evenimentelor din preajma Marii Uniri”, Horia Țâru „Regal la Marea Unire de la 1918”, Constantin C. Gomboș „Ecoul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 în documente de arhivă și presa vremii din Banat (1919-1940)”, Dușan Baiski „Rebeli cenăzeni, la Curtea Marțială”, Eusebiu Narai „70 de ani de la naționalizare. Naționalizarea principalelor mijloace de producție în județul Caraș”, Mariana Gurza „Vasile Plăvan – mărturii de istorie trăită”, Galina Martea „Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni”, Virginia Popovici „«Opinca», prima „foaie” românească din Banatul sârbesc” și mulți alți autori; în cele din urmă, redacția revistei venind cu studiul „Dovezi documentare ale participării la Marea Unire”. De menționat, în majoritatea cazurilor, lucrările tuturor autorilor se înscriu în categoria cercetărilor științifice, acestea fiind însoțite de surse bibliografice, introduceri, concluzii și alte aspecte caracteristice conținutului analitic. Autorii revistei, prin subiectele abordate, au încercat să pună accente clare pe evenimentele istorice care au marcat, în timp, identitatea poporului român.

            Printre multitudinea de autori prezenți în această revistă sau, mai bine zis, în această monografie științifică se regăsesc renumiți savanți, scriitori, pedagogi și istorici cu renume, iar cele scrise de domniile lor sunt realități despre destinul, viața și existența poporului român. Sunt formulate descrieri ce relatează, cu adevărat, istoria națiunii române din trecut și prezent, astfel lucrarea de față fiind nespus de necesară societății române de astăzi, cu atât mai mult, în Anul când se onorează marele eveniment – Centenarul Unirii. O lucrare ce merită a fi lecturată și înțeleasă cu întreaga totalitate a proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului – conștiința, cugetul, gândirea – unde sunt puse în evidență conținuturi extraordinar de interesante ce sunt pătrunse de spiritul național, în același timp, totul reprezentând o chemare întru valorificarea sentimentului autentic pentru neamul românesc de pretutindeni. Drept urmare, COLUMNA 2000 este o revistă de cultură istorică construită conform celor mai moderne tehnici editoriale și care, la rândul ei, este publicația care completează, în mod onorabil, patrimoniul cultural român.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

10 decembrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (27)

Un alt prilej de contestare a dualismului a fost legea naţionalităţilor din noiembrie 1868; proiectul naţionalităţilor prevedea nu doar o singură naţiune, cea ungară, ci ,,următoarele popoare istorice ale ţării: maghiarii, românii, sârbii, slovacii, germanii şi ucrainenii”. În paralel cu aceste acţiuni, s-a hotărât trecerea la organizarea instituţiilor moderne, de tipul partidelor politice şi, la iniţiativa lui Mocioni, în ianuarie 1869, a fost răspândit apelul pentru organizarea unui partid al românilor bănăţeni. În februarie 1869, s-a întrunit o conferinţă la Timişoara, cu participarea a 500 de delegaţi, care au aprobat constituirea partidului şi programul, sub numele de Partidul Naţional Român din Banat, care a obţinut zece locuri în Parlament

În aceeaşi vreme, s-a trecut şi la organizarea politică a românilor din Transilvania, în ianuarie 1869, la conferinţa de la Miercurea, ei s-au pronunţat pentru pasivism politic. Totodată, s-a hotărât constituirea unei organizaţii politice şi, la 11/23 februarie 1869, Elie Măcelariu lansa un manidest în acest sens, iar la 23 februarie/7 martie, se întrunea conferinţa de la Miercurea cu participarea a 400 de delegaţi. În deschiderea ei, Elie Măcelariu şi Visarion Roman au pledat despre unire (solidaritate) în lupta politică, în final, hotărându-se formarea Partidului Naţional al Românilor din Transilvania, apoi s-a aprobat programul şi tactica (pasivistă) a acestuia. A fost ales un Comitet Electoral Central, dizolvat apoi de autorităţi, iar o ordonanţă ministerială interzicea existenţa partidului.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia Transilvaniei a cunoscut o creştere însemnată, de la 3, 4 milioane (1851), la 5, 2 milioane (1910). Sub aspect etnic, situaţia era următoarea: în 1851, români (59,5%), maghiari (26%), germani (9, 3%), în 1910, români (53,7%), maghiari (31%), germani (10,7%), iar structura confesională era cam aceeaşi.

După 1867, Biserica juca un rol însemnat, iar interferenţa dintre confesiune şi politică era o realitate în comunităţile bisericeşti din Transilvania. Cele două biserici româneşti s-au opus sistematic legislaţiei şcolare dualiste, mitropolitul Şaguna a reglementat riguros învăţământul confesional ortodox, iar la greco-catolici, Ioan Vancea, un om de cultură, a luat decizii similare. Reţeaua şcolară s-a extins, între 1880-1913, astfel: cele maghiare, de la 7342 la 13608, germane, de la 867 la 449, româneşti, de la 2756 la 2170 etc.. Această statistică şcolară denotă succesele politicii de maghiarizare a guvernelor de la Budapesta. Situaţia şcolilor secundare româneşti era dificilă, numărul de gimnazii şi licee româneşti era redus, astfel, la începutul secolului al XX-lea, erau 41 de licee şi 5 gimnazii maghiare, 6 licee şi 3 gimnazii germane, 4 licee şi 2 gimnazii româneşti, iar numărul profesorilor era următorul: 736 profesori maghiari, 109 germani şi 66 români.

După 1867, guvernările dualiste erau preponderent conservatoare, iar mişcarea antiliberală a avut efecte negative asupra Transilvania. În acest context, oamenii politici maghiari, ostili modernităţii, au conceput maghiarizarea drept singura soluţie de a controla naţionalităţile. După 1875, această politică a devenit metodică, sistematică, legile şcolare Trefort (1879), legea învăţământului secundar (1883), legea grădiniţelor (1891), culminând cu legile învăţământului promovate de Apponyi (1907). Această legislaţie restrictivă, respinsă de naţionalităţi (români, sârbi, slovaci), îşi propunea să instaureze controlul statului maghiar asupra şcolilor, inclusiv confesionale, întreţinute de comunităţile naţionale. Cultivarea metodică a ideii superiorităţii maghiarilor, exacerbată între 1875-1914, a dus la deteriorarea relaţiilor interetnice, presa devenind un instrument al acestei politici.

Politică ofensivă conservatoare iniţiată de guvernul Tisza, după 1875, impunea reorganizarea mişcării naţionale, unificarea ei politică, în contextul favorabil al obţinerii independenţei României. Efectele războiului de independenţă au întărit curentul pasivist, refuzul integrării în viaţa politică ungară . Ajutoarele sosite de-aici pentru răniţii din armata română, voluntarii ardeleni, manifestaţiile de la Blaj, Năsăud şi Braşov, amploarea solidarităţii pan-româneşti au dus inevitabil la o reconsiderare a organizării luptei naţionale.

La începutul lui 1880, a fost lansată o campanie de organizare a partidului pe comitate şi cercuri electorale, pentru ca, în 17/29-18/30 octombrie, Conferinţa naţională de la Sibiu să marcheze un pas esenţial în unificarea partidului. A urmat, la începutul lui martie, lansarea apelului pentru convocarea la Sibiu, la 30 aprilie/12 mai 1881, a delegaţilor din Transilvania, Banat şi Crişana. În preajma deschiderii conferinţei, G. Bariţiu avea consultări cu T. Maiorescu, A. T. Laurian şi alţi lideri români. Aceste contacte erau observate de diplomatul austriac Lachmann, care nota că ,,românii tanscarpatini, odată cu reluarea acţiunii politice, intră în legătură directă şi mai apropiată cu conaţionalii de aici”

După pregătiri serioase, în dimineaţa de 30 aprilie/12mai 1881, la Sibiu, s-a deschis Conferinţa naţională, alcătuită din delegaţi ai ambelor partide, care a decis unificarea, alegerea noii conduceri a Partidului Naţional Român şi a unui nou program politic. Programul partidului unificat, în nouă puncte, cuprindea obţinerea autonomiei pierdute, folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari români, revizuirea legii naţionalităţilor, o lege electorală pe baza votului universal ş.a. În prima sa şedinţă, la 2/14 mai 1881, Comitetul electoral permanent a ales pe episcopul Nicolae Popea ca preşedinte al PNR, iar Partenie Cosma a fost desemnat vicepreşedinte.

Pentru mişcarea naţională, existenţa unui partid politic unit era un moment crucial, se înfiinţase astfel un ,,mic parlament naţional” (conform aprecierii unui contemporan, în ,,Telegraful român”, nr. 39/1902), pentru apărarea identităţii naţionale, iar Comitetul de conducere al acestuia era perceput ca ,,un fel de guvern naţional”. Dar o grupare politică românească puternică nu putea fi întâmpinată decât cu ostilitate de guvernul ungar, iar cei doi mitropoliţi, Miron Romanul şi Ioan Vancea, erau îndemnaţi să dezavueze programul PNR. Mai mult, la sugestia guvernului, Miron Romanul, ierarhul ortodox, era îndemnat să declanşeze o nouă sciziune, prin înfiinţarea unui ,,partid constituţional”, dar tentativa de sciziune a eşuat.

După unificarea politică, petiţionarismul era reluat de pe alte poziţii, ceea ce marca modernizarea demersului politic. Expresia acesteia era Memorialul, redactat în 1882, cu intenţia de a recurge la Europa democratică şi de a internaţionaliza problema românească. G. Bariţiu, autorul Memorialului, a elaborat un act politic cu valenţe protestatare, antidualist, dar acesta includea şi o interpretare a noului program al PNR. Autorul documentului şi conducerea partidului au sesizat locul important deţinut de chestiunea transilvană în relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria. Să specificăm că ediţia în limba franceză a memoriului era tipărită la Bucureşti, cu sprijinul unor oameni politici ca T. Maiorescu, P. S. Aurelian, N. Gane, D. Brătianu şi, mai ales, a lui M. Kogălniceanu.

În acţiunea politică românească, Memorialul, destinat opiniei publice europene, era o noutate, o inovaţie însemnată, recursul la Curtea vieneză era abandonat, iar Budapesta ignorată, în timp ce referirile la drepturile omului erau alcătuite într-o manieră modernă. Presa naţionalităţilor de pe cuprinsul Monarhiei a salutat Memorialul, apreciindu-i conţinutul, un ecou favorabil s-a înregistrat şi în Apus, mai ales în Franţa şi Italia, în răspândirea acestuia au avut un rol personalităţi ca C. A. Rosetti, Al. Odobescu şi Ion Bianu.

În 1884, în urma schimbărilor în organizarea partidului, a sincopelor din sânul conducerii, a stării conflictuale dintre ierarhii români, a apărut publicaţia ,,Tribuna”, care a dat numele unui curent politico-cultural, ,,tribunismul”! Încă de la apariţia primului număr, la 14/26 aprilie, ziarul se pronunţa pentru susţinerea programului PNR, din 1881, în jurul căruia s-au declanşat discuţii aprinse între cele două grupări, sibiană şi braşoveană. De la început, ,,Tribuna”  a contestat ideologia dualistă privitoare la statul maghiar unitar şi naţiunea politică maghiară, subliniind acordarea de drepturi colective pentru toate naţionalităţile din stat. În sensul acesta, publicaţia a dus o luptă tenace, continuă, cu largă audienţă populară, împotriva legislaţiei dualiste, aducând mari servicii naţionale, în special în lupta pentru autonomia Transilvaniei. Gruparea sibiană a reuşit prin acţiunea sa metodică să apropie mişcarea naţională de masa ţărănească, baza socială a PNR, şi a contribuit la diversificarea relaţiilor culturale şi politice cu România, reuşind să aibă un rol în difuzarea literaturii şi istoriei române în Ardeal.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

4 decembrie, 2018

Edith NEGULICI: Premiera spectacolului ”REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR. Regina Maria, jurnale de război”

Joi, 20 decembrie 2018, ora 18.00, la Muzeul Național al Literaturii Române (Str. Nicolae Crețulescu, nr.8 ), Asociația Femeilor din teatru If/Dacă pentru femei în parteneriat cu UNITER, Muzeul Național al Literaturii Române, Arhivele Naționale ale Statului, Asociația România Culturală și Editura Humanitas  vă invită la premiera spectacolului ”REGINA MARIA, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR.  Regina Maria, jurnale de război”.

Personalitatea Reginei Maria este pe cât de seducătoare și captivantă pe atât de greu de cuprins, de redat, de trăit ca actor… Superlativele se epuizează fără a cuprinde “necuprinsul“ ființei ei.
Jurnalele de război sunt o parte doar a vieții ei , o parte importantă și foarte frământată, plina de tragedii, personale și naționale, dar cum ea însăși mărturisește că “nu-și vede soarta ei despărțită de soarta țării,” viața ei se trăiește și se respiră odată cu viața poporului ei.
Jurnalele de război sunt jurnalele unei regine mame, mamă a unei Românii pe cale de a se naște ca o mare țară și o mare națiune, chinurile facerii trec printr-un război, prin foamete, epidemii, lipsuri de tot felul, dar pe cât de grele sunt încercările pe atât de mărețe sunt spiritele care se înalță pentru a depăși fără compromisuri greutățile și umilințele…Parcursul anilor de război 1916, 1918, este dens în întâmplări, în lupte interne și externe, în momente de maximă disperare și suferință, în momente de eroism glorios, în momente de trădare si dezamăgire, în momente de agonie…în momente critice când țara devenită din ce în ce mai mică, din ce în ce mai săracă și mai disperată” este pe punctul de a nu mai FI…Doar curajul, voința și IUBIREA unor oameni ca Regina Maria, au salvat-o de la dispariție…La capătul celor doi ani mărturisește:
,,Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani. De necrezut câtă muncă şi câte eforturi! Toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m- au adus aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie. Am învăţat să nu mă feresc de nici un efort. Acum pe drumul de întoarcere, strigătul „Împărăteasa tuturor românilor“ e o realitate…” (Liana Ceterchi)

——————————————-

Edith NEGULICI

30 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (II)

Cu aceste dezbateri, care s-au încheiat noaptea târziu, se apropia ziua cea mare a deschiderii Adunării, pe porţile cetăţii istorice Alba Iulia se revărsau români din toate părţile Ardealului şi Ţării ungureşti: «Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegaţiile sunt aşteptate de mii de oameni adunaţi în faţa gării, pentru a saluta pe cei sosiţi. La sosirea delegaţiilor, au loc manifestaţii, se rostesc cuvântări. Cântecele naţionale răsunau în toate părţile, miile de tricoloruri româneşti fluturau, grupuri de tineri jucau, acordurile cântecului ,,Deşteaptă-te române” răsună pretutindeni». Acest tablou mătreţ este zugrăvit de corespondentul ziarului ungar ,,Az Ujsag”, din 18 nov./1 dec. 1918). Primii sosiţi la Alba Iulia sunt moţii lui Horea şi Iancu, înarmaţi şi mândri, cu puştile pe umăr, în sumane albe şi cu căciulile ţuguiate, care urcă cei dintâi pe meterezele cetăţii şi scrutează zările. Vin apoi cei din Maramureş, Orăştie, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei şi alte locuri, fiecare comună cu steagul ei, având în frunte călăreţi falnici, muncitorii din Valea Jiului, încolonaţi, conduşi de Iosif Ciser. La gară aştepta, în ţinută marţială, compania de onoare a lt. Ovidiu Gritta, care dădea onorul delegaţilor, în cântecele naţionale ale studenţilor sosiţi, ordinea în oraş fiind asigurată de cei 17 000 de militari conduşi de cpt. Fl. Medrea. Mulţimile sosite în ajun au petrecut noaptea în internate, cazărmi, la oameni din oraş, iar mulţi au înnoptat sub cerul liber, în jurul focurilor: ,,Era frig, dar un spectacol neaşteptat se prezintă vederii: peste tot focuri care străluceau în aerul rece al nopţii. În jurul lor se adunară aceşti ţărani români…care, în ciuda frigului nopţii, aşteaptă cu nerăbdare dimineaţa de 1 Decembrie, care avea să pună capăt suferinţelor lor…, realizarea dorinţelor lor de români şi oameni liberi”, nota un martor ocular, Valeriu Boeriu.

Sosesc şi cei 1228 delegaţi (deputaţi) de drept sau aleşi: 5 episcopi, 4 vicari, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 8 ai Astrei, 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădane, 10 ai diferitelor fonduri şi fundaţiuni, 12 ai presei, 27 ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai societăţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 61 delegate ale reuniunilor de femei, 27 ai colegiilor scolilor, 60 ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi militari), 60 ai reuniunilor de meseriaşi, 16 ai tinerimii universitare, 2 ai societăţilor sportive, 17 ai Partidului social democrat român şi 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale din cele 24 de comitate (judeţe), după cum consemnează  ,,Gazeta oficială”, din 1/14 decembrie 1919. Pe  lângă cei 1228 de delegaţi aleşi, cu credenţionale, au mai participat delegaţi a 166 de comune, trimişi de adunările comunale din mai multe judeţe.

În ajunul acelei zile memorabile, Cetatea răsuna de ecoul unui strigăt puternic, care străbătea văzduhul, repetat de zeci de ori de mulţimea adunată, care ovaţiona în delir: ,,România”! Programul Adunării a fost stabilit amănunţit, cu câteva zile înainte, deschiderea avea să se facă în sala Casinei militare din Cetate (numită apoi a Unirii). Fiecare comună, având în frunte steagul şi tabla indicatoare, avea să străbată în rânduri piaţa oraşului, apoi va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe cea a lui Mihai Viteazul, după care va ieşi pe locul adunării, pe Câmpul lui Horea, din apropierea Cetăţii, unde de pe patru tribune, urmau să fie prezentate mulţimii deciziile adoptate. Programul se încheia cu un apel fierbinte: ,,Fraţilor români! Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă…Veniţi…ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor Avram Iancu şi pe toţi care au lucrat la realizarea visului de veacuri…, răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”. A fost editat ziarul festiv al Adunării, ,,Alba Iulia”, cu participarea unor cărturari, Zah. Munteanu, Al. Borza, care adresa celor prezenţi la Adunare un apel vibrant: ,,Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

Duminică, 1 Decembrie 1918, îşi deschidea lucrările Adunarea naţională de la Alba Iulia. Duminică dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească: ,,Se ivesc zorile. Ninge liniştit. Zăpada imaculată acoperise străzile şi câmpiile din jur, iar primele raze ale soarelui dădeau oraşului un aspect strălucitor” (Emil Isac). Pe la 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită cu steaguri tricolore, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni, îmbrăcaţi de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde tricolore, cântând ,,Deşteaptă-te române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, ,,La arme” ş.a., legiunea română, precedată de fanfara minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut vreodată…Escadronul de ,,călăraşi”, moţii din Abrud flutură tricolorul…Poporul se deşteaptă. Este puterea ancestrală care defilează. Şi toată lumea cântă” (Emil Isac). După cum arăta un ziar german din Sighişoara, ,,Alba Iulia va fi martora ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate, adunat pentru a sărbători împlinirea visului unui viitor de mărire naţională, visul unirii tuturor românilor, până unde ajunge graiul românesc, într-o singură patrie comună”.

În jurul orei 8, din acea zi de duminică, în cele două biserici româneşti se oficiază Te Deum-uri solemne, înalţii clerici se îndreaptă spre biserica episcopală din oraş. Când episcopul Aradului, Ioan Papp, rosteşte cuvintele: ,,Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat vibrant: ,,Deşteaptă-te române”, acompaniată de corul lui Timotei Popovici. Apoi, la cuvintele ,,Murim mai bine-n luptă”, toţi cei prezenţi în biserică au ridicat mâna în semn de jurământ. Emoţia era copleşitoare: plângeau clericii care oficiau slujba, plângeau şi cei care asistau la ea.

 După încheierea Te Deum-ului, mulţimile s-au îndreptat spre câmpia din marginea oraşului, Câmpul lui Horea, preoţi cu crucea în frunte, învăţători, mii şi zeci de mii de ţărani înaintau în coloane nesfârşite. Militari şi ţărani înarmaţi vegheau pentru păstrarea liniştii şi ordinii. Atmosfera vibra de strigăte entuziaste, de exclamaţii de bucurie, de cântece curat naţionale: ,,Nu am văzut niciodată un număr atât de mare de ţărani împreună. Defilează puterea strămoşească şi toată lumea cântă. Separat merg grupuri de fete în costume naţionale, cântând. După muncitori. cu steaguri roşii, păşeşte o unitate de matrozi, sosiţi de la mare. Pe străzi nu te mai poţi mişca. Mulţimile aşteaptă afară strigând, ca un val de zeci de mii de oameni. Peste câteva minute începe istoria”, îşi încheia descrierea corespondentul gazetei ungare ,,Az Ujsag”. 110

În timp ce mulţimea se îndrepta spre Câmpul lui Horea, fruntaşii politici şi bisericeşti mergeau spre sala Casinei militare (a Unirii), împodobită cu brad, drapele ale României şi ale Puterilor Aliate. În sală pătrund cei 1228 delegaţi oficiali şi alte persoane, în total 1500. Erau de faţă reprezentanţii României, gen. Leonte, col. Băncilă, deputaţii Dănescu şi Ioanid, prof. Haliţă, şi cei ai provinciilor româneşti unite, Pan Halippa şi I. Cazacliu, din partea Basarabiei, şi prof. Procopovici, din partea Bucovinei. La ora 10, îşi fac apariţia membrii Marelui Sfat Naţional şi arhiereii, iar Şt. Cicio Pop rosteşte cuvântul de deschidere, subliniind însemnătatea istorică a momentului şi misiunea Adunării. El anunţa că Marele Sfat îşi depune mandatul, la încheierea misiunii sale. Au fost aleşi ca notari ai Adunării, Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar raportor al comisiei de validare Ioan Suciu- toţi deputaţii au fost validaţi fiind socotiţi ,,capace a aduce hotărâri decisive în Marea adunare naţională” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918). A fost ales apoi biroul Adunării, format din preşedintele Băseşti, episcopi, membri ai Sfatului, notari ş.a. La ora 11, preşedintele Gh. Pop de Băseşti deschide oficial Adunarea, salută ,,onorata Adunare a tuturor roomânilor…”, anunţând chemarea acesteia ,,de a zdrobi lanţurile robiei ..şi de a înfăptui marele vis al lui Mihai Viteazul, ,,unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege”, ca să clădească ,,temeliile fericirii noastre naţionale viitoare” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilorv de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc  de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit,  naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame.  Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.

 În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăte; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întruniea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din din Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotăraşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

După încheierea cuvântărilor oficiale, preşedintele Gh. Pop de Băseşti a supus Adunării spre aprobare Rezoluţia de unire, primită cu unanimitate de voturi şi cu mare însufleţire. Preşedintele Gh. Pop de Băseşti anunţa că ,,Adunarea naţională…a primit rezoluţiunes în întregimea ei şi astfel unirea cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”. Apoi, Al. Vaida-Voievod propune Adunării spre aprobare lista Marelui Sfat Naţional, organism legislativ provizoriu, format din 212 membri. Şedinţa Adunării se încheie prin cuvântul episcopului de Arad, Ioan Papp, care a mulţumit conducerii P.N.R. şi preşedintelui său pentru eforturile şi sacrificiile făcute, subliniind ,,răsăritul soarelui dreptăţii” pentru naţiunea română, liberă şi stăpână pe soarta sa. Episcopul Dem. Radu a evocat unele momente mai importante din lupta pentru unitate naţională, apoi întreaga Adunare în picioare intonează un zguduitor ,,Deşteaptă-te române” (,,Românul”, din 22 nov./4 dec. 1918). După încheierea şedinţei, Adunarea naţională a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care îi aducea la cunoştinţă unirea Transilvaniei cu România. În aceeaşi zi, căpitanul Precup a zburat cu avionul la Iaşi, ducând regelui Ferdinand un exemplar din documentul original, ce cuprindea Declaraţia autentică de unire a Transilvaniei cu România. Un alt exemplar era destinat guvernului român.

Mulţimile de zeci de mii de români de pe ,,Câmpul lui Horea” erau ţinute la curent cu desfăşurarea lucrărilor Adunării. După încheierea şedinţei Adunării, desfăşurată în sala Casinei militare, delegaţii (deputaţii) s-au îndreptat spre ,,Câmpul lui Horea” pentru a vesti mulţimilor adunate cele hotărâte. Mulţimile, în aşteptare, scandau: ,,Vrem unirea cu România”. La anunţarea adoptării Rezoluţiei de unire, mulţimile au izbucnit într-un singur strigăt: ,,Trăiască România Mare! Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Maria!”. A doua zi, la 2 decembrie, s-a întrunit Marele Sfat Naţional, care l-a desemnat preşedinte pe Gh. Pop de Băseşti, cei patru vicepreşedinţi, apoi a aprobat componenţa guvernului provizoriu, numit Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, având ca preşedinte pe Iuliu Maniu, cu reşedinţa la Sibiu. A fost aleasă apoi o delegaţie, din care făceau parte Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu şi alţii, care a sosit la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, pentru a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. Cu acest prilej, primul ministru I. I. C. Brătianu spunea: ,,Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile, care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.

Prin decretul-lege nr. 3631, din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand promulga acrul unirii Transilvaniei cu România. A fost dat un decret de organizare provizorie a Transilvaniei, cu menţinerea celor două organisme, Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent. Apoi, la 17/30 decembrie, au fost numiţi ca miniştri de stat în guvernul român, Al. Vaida-Voevod, V. Goldiş şi Şt. Cicio Pop.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

30 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (I)

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social-Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preiza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprjin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

În editorialul ziarului ,,Drapelul”, de la Lugoj, intitulat semnificativ ,,La Alba Iulia”, enunţând certitudinea că la Alba Iulia ,,va începe un nou capitol al istoriei noastre naţionale”, erau exprimate principiile politice, de democratism şi progres, ale românilor, în acea toamnă de mari prefaceri. La rândul său, ziarul ,,Românul” adresa chemarea cu litere uriaşe, ,,Toată suflarea românească să grăbească la Alba Iulia”, pentru a se folosi de dreptul ,,de liberă dispunere al popoarelor” şi a-şi croi soarta ,,în spirit democratic” (,,Românul”, din 10/23 noiembrie 1918). Chemarea Marelui Sfat Naţional a avut răsunet până în cele mai îndepărtate sate din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, membrii Sfatului şi ai consiliilor judeţene cutreierau satele, aşezările şi oraşele, îndemnând poporul să se organizeze pentru Adunarea de la Alba Iulia. Este semnificativ că, după convocarea Adunării naţionale, gândurile românilor ardeleni ,,erau curate ca razele soarelui, iubirea frăţească nemărginită, dorul de muncă…, ziua şi noaptrea nu ne cugetam decât la noua viaţă în Ţara Românească…” (,,Foaia Poporului”, din 3 decembrie 1939).

Cele zece zile care despart convocarea de întrunirea Adunării de la Alba Iulia au fost cele mai entuziaste, mai înfrigurate şi mai emoţionante din istoria românilor din Transilvania. Toţi simţeau ,,fiorul sfânt ce cutremură toate inimile româneşti la gândul adunării de la Alba Iulia, unde după veacuri de pătimiri şi robie” era ,,chemat poporul românesc să-şi proclame libertata sa naţională” (,,Drapelul”, din 15/28 noiembrie 1918). După convocare, Consiliul Naţional a depus o activitate stăruitoare pentru pregătirea Adunării. Pentru alegerea delegaţilor la Adunare a fost elaborat un regulament în care erau precizate normele de reprezentare, pornindu-se de la circumscripţiile electorale din 1910, când au avut loc ultimele alegeri parlamentare. După alegeri, delegaţilor (5 pentru fiecare circumscripţie) li se înaintau mandate (credenţionale), semnate de preşedinte şi secretar, alegerile fiind organizate de către consiliile naţionale locale. Problema reprezentării a fost avută în vedere: ,,Este de dorit ca Adunarea naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi de fericit toate straturile naţiunii noastre…”.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de entuziasm naţional, fiind însoţile de manifestaţii şi adeziuni, ale ţăranilor, intelectualilor, meseriaşilor şi negustorilor români, din Arad şi împrejurimi, Braşov şi Ţara Bârsei, Făgăraş, Cluj şi Valea Someşului, Sighet şi Maramureş, Orăştie şi Haţeg, Năsăud şi Rodna, Timişoara, Banatş.a. La 22 noiembrie, la Sighet, ,,s-au adunat românaşii din toate satele ca la un semn”, 5-6000 de oameni, cu steaguri, cu cocarde în tricolorul românesc, îndemnaţi de ,,dorul de a se arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul.., că stă ca stânca pe lângă Marele Sfat Naţional”, de emoţie, oamenii plângeau de bucuria ,,împlinirii visului neîmplinit al strămoşilor (,,Sfatul”, din 7/20 decembrie 1918). Adunări similare au avut loc în aceeaşi vreme la Baia Mare, Vişeul de Sus, Şomcuta Mare, adevărate manifestaţii naţionale, adeziuni acoperite de sute şi mii de semnături, dovadă şi textul jurământului: ,,obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nicio silă sau ademenire din partea cuiva, dă la iveală dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa nestrămutată este: voim alături, împreună cu teritoriile româneşti…la regatul României”. Apoi se adăuga: ,,aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va încâlzi pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

Referindu-se la alegerile din Apuseni, ziarul ,,Unirea” din Blaj consemna: ,,Cea mai înflăcărată lume românească pretutindeni şi poporul e conştiu de demnitatea sa şi de idealul naţional, a cărui înfăptuire o pretind sus şi tare, ca un covârşitor glas de tulnic” (,Unirea”, din 11/24 noiembrie 1918). Adunările erau impunătoare, nu era sat, nu era inimă            care să ,,nu ceară să se dovedească lumii voinţa nestrămutată de unire”, iar foile naţionale din Sibiu, Lugoj, Blaj şi Braşov glăsuiau la unison: ,,Veniţi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temeliile unui viitor mai bun şi fericit pentru întreg neamul românesc”. Comunele sprijină unirea fără rezerve, cum făceau moţii din Albac în numele celor 3000 de locuitori: ,,cu toţii aderează şi se vor supune întru toate hotărârilor aduse de adunarea naţională română din Alba Iulia”. Românii din Ţara Făgăraşului, precum cei din satul Ţânţari, delegându-şi reprezentanţii la ,,Marea adunare naţională…”, le cer să fie la Alba Iulia în 30 noiembrie şi ,,în numele celor 2800 locuitori” să declare ,,dorinţa noastră hotărâtă de a ne uni cu România…” Hunedorenii, de pildă, locuitorii din Leşnic, îşi aleg delegaţii şi îi învestesc cu depline puteri ,,să declare în mod solemn” că ,,noi toţi voim împlinirea marelui ideal naţional al românilor…”. Ziarul ,,Libertatea” din Orăştie îndemna pe români să participe la Adunarea de la Alba Iulia, pentru a hotărî  ,,asupra sorţii neamului nostru…”.  Românii din Ţara Bârsei, cei 766 săteni din Hărman, întăresc cu semnătura lor adeziunea la hotărârea de unire ,,cu toate teritoriile româneşti”. La fel procedează bănăţenii, cei din cercul Sebeş, care îşi împuterniceau aleşii să voteze în numele celor 2500 locuitori ,,numai şi numai pentru unirea Transilvaniei…cu România”, din Sarazeu şi Bârnova, dar şi cei din Beba Veche.

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureş, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

29 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU: Unirea Bucovinei cu România

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

 Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

 Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucopvinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Cogresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.

Congresul a ales apoi o delegaţie alcătuită din 15 membri, care urma să prezinte regelui Ferdinand, la Iaşi, actul unirii Bucovinei. Apoi au vorbit invitaţii din Basarabia şi Transilvania, care au felicitat Congresul pentru votatea actul unirii. Lucrările Congresului s-au încheiat printr-un cuvânt de închidere, rostit de preşedintele Iancu Flondor, în acordurile Imnului regal. Din delegaţia care a plecat la Iaşi făceau parte mitropolitul Vladimir Repta, preşedintele Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Eudoxiu Hurmuzachi, Ion Nistor, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Gh. Şandru, V. Marcu, Dim. Bucevski, Erast Tarangul, Alex. Şesan, Gh. Voitcu, Vasile Alboi-Şandru, Ioan Candrea, Stanislaus Kwiatkowski.

Prezentând regelui actul Unirii, în audienţă festivă, la 16/29 noiembrie 1918, Iancu Flondor a spus: ,,Aducem maiestăţii voastre, rege al tuturor românilor, Unirea unei ţări întregi, a Bucovinei. (…) Această ţară ţi-o închinăm, măria ta, noi toţi, nu numai urmaşii vajnicilor luptători de pe vremuri…, ci şi reprezentanţii tuturor neamurilor” ce locuiesc în ea.

Regele a răspuns, adânc emoţionat, că primeşte cu bucurie Actul unirii, asigurându-i de dragostea, ocrotirea şi grija sa părintească. În aceeaşi zi, delegaţia bucovineană pleca spre Bucureşti, însoţind familia regală, guvernul român şi celelalte oficialităţi, în călătoria de întoarcere în capitala ţării. Ulterior, la 5/18 decembrie 1918, regele Ferdinand şi primul ministru Brătianu semnau decretul-lege ce consfinţea unirea Bucovinei cu România. În aceeaşi zi, prin decret regal, Iancu Flondor şi Ion Nistor erau numiţi miniştri de stat fără portoliu în guvern, din partea Bucovinei. Printr-un alt decret-lege pentru Administraţia Bucovinei, se prevedea că rămân în vigoare vechile legi şi ordonanţe, instituindu-se un Serviciu administrativ, care cuprindea 9 secretariate de serviciu, sub conducerea ministrului delegat, Iancu Flondor.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

26 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (26)

La sfârşitul lui 1864, temerile românilor, în privinţa viitorului lor politic, începeau să se adeverească, iar orientarea împăratului Franz Joseph se contura clar o dată cu vizita lui la Pesta, în aprilie 1865, înlocuirea cancelarului Ungariei şi demisia lui Schmerling. Toate aceste demersuri, care aveau să se finalizeze în iunie 1867, în Transilvania au avut un curs mult mai precipitat şi mai abrupt! Astfel, înlocuirea cancelarului Nadasdy cu generalul Haller Ferenc a fost urmată, în august 1865, de o adevărată bulversare politică: au fost readuse în conducerea comitatelor elementele maghiare din 1861, au fost reactivate consiliile municipale de atunci, sediul Guberniului s-a mutat la Cluj, atenţia comisariatelor de poliţie era orientată asupra publicaţiilor şi ,,instigatorilor daco-români”, se cerea o nouă dietă etc..

Încă de la începutul negocierilor dualiste, era pusă pe tapet cu toată claritatea uniunea Transilvaniei cu Ungaria, revendicarea Marelui Principat era o condiţie sine qua non a ,,reconcilierii” istorice dintre părţi. Rezultatul acestor tratative secrete a fost publicarea rescriptului imperial din 20 august/1 septembrie 1865, prin care se anunţa convocarea unei noi diete la Clu, la 7/19 noiembrie, pentru un scop ,,exclusiv şi unic”. Pentru a răspunde întocmai acestei chemări, dieta era alcătuită pe baza legii electorale feudale din 1791, pentru a asigura o majoritate maghiară confortabilă. Astfel, din cei peste 100 000 alegători ai Transilvaniei, 74 000 erau nobili (67,2%) şi numai 11 684 (10,6%) erau alegători pe bază de cens (avere). Practic, problema uniunii avea să fie dezbătută şi decisă de o minoritate, naţiunea română majoritară, recunoscută în 1863 printr-o lege sancţionată de împărat, nici măcar nu era menţionată în rescriptul de convocare a noii diete.

Noul curs al politicii vieneze însemna o lovitură foarte grea pentru românii din Transilvania, care pierdeau toate roadele acţiunii lor naţionale, obţinute cu mari eforturi după 1860. Ei riscau să piardă până şi cadrul statal al evoluţiei lor istorice, cu tot ceea ce însemna el, căci autonomia principatului prezenta avantaje, care se pierdeau prin uniunea cu Ungaria.

Ca şi în primăvara anului 1848, în faţa alternativei: supunere sau rezistenţă, de la început s-a conturat planul unui Congres naţional al românilor sau conferinţă, precum în 1861 şi 1863, care să elaboreze o strategie de luptă naţională. Acesta a fost lansat la Consfătuirea clerului şi profesorimii din Blaj, din 9/21 septembrie 1865, condusă de mitropolitul Şuluţiu, care invita pe Şaguna la un demers pe lângă autorităţile vieneze. Dar episcopul Şaguna, care avea promisiunea împăratului de restaurare a Mitropoliei ortodoxe, a refuzat să se asocieze acestui demers, ceea ce nu a împiedicat pe Şuluţiu să ceară generalului Crennville, guvernatorul Transilvaniei, aprobarea Congresului naţional (cf. scrisoarea lui  Şuluţiu către Crennville, din 10/22 septembrie 1865). Dar acesta, receptiv la noul curs al politicii imperiale, nu a dat curs solicitării, mai mult, a prevenit Cancelaria aulică, astfel că bătrânul mitropolit va fi convocat la Viena, pentru explicaţii.

Prăbuşirea acestui plan ducea la ruptura deschisă dintre capii celor două biserici româneşti, preşedinţii Comitetului Naţional, instituit în 1861, ce avea să se propage asupra celor două Biserici, astfel fiind paralizat angrenajul ierarhic bisericesc, singurul care străbătea societatea românească pe toată întinderea sa. În mijlocul acestei răsturnări politice, a consternării şi confuziei pe care o provoca, a autoamăgirii că este ceva trecător, că Împăratul nu-i va lăsa (abandona) pe români, printre intelectuali se petreceau dureroase convulsii, înclinând fie spre acceptare fie spre refuz.

Între timp, evenimentele îşi urmau cursul lor implacabil, în octombrie 1865, aveau loc alegerile pentru Dieta convocată la Cluj, încheiate cu aceste rezultate: 58 deputaţi aleşi maghiari, 31 saşi şi 14 români (atât au obţinut aceştia în toată Transilvania), la care se adăugau regaliştii (membrii dietei numiţi): 110 maghiari, 47 saşi şi 34 români. Deşi maghiarii deţineau majoritatea absolută în noua dietă, românii alături de saşi au luat parte la lucrările ei (un pas greşit, spune Bariţiu), poate sperând că împăratul îşi va reconsidera poziţia. În acest context, la 7/19 noiembrie, Dieta de la Clu îşi deschidea lucrările, iar la 24 noiembrie/6 decembrie 1865, a votat pentru valabilitatea legii uniunii din 1848. Aplicarea ei urma să se stabilească în Dieta Ungariei de la Pesta, unde erau ,,invitaţi” şi cei 73 de deputaţi ai Transilvaniei.

Minoritatea română şi cea săsească din dietă au înaintat voturi separate, demersul românesc, înfăţişat de Şaguna şi semnat de 29 deputaţi şi regalişti, contesta competenţa morală a majorităţii dietale (exponentă a unei minorităţi etnice!) de a decide asupra soartei ţării (Transilvania), cerea sancţionarea legii electorale din 1864 şi, pe baza ei, convocarea unei alte diete, legitime, care să dezbată problema uniunii. Protestele au fost ignorate la Viena, iar la 13/25 decembrie 1865, apărea rescriptul imperial prin care Principatul era  invitat să-şi trimită delegaţii în Dieta de încoronare a Ungariei. În martie 1866, aveau loc alegerile pentru dieta respectivă, care, pentru români, s-au desfăşurat sub semnul oscilaţiei între speranţele  întreţinute premeditat şi temerile care veneau din adânc, între datoria faţă de împărat şi grija pentru viitorul naţiunii. Era şi neliniştea provocată de faptul că intrarea în Dieta încoronării de la Pesta putea fi interpretată ca o recunoaştere tacită a uniunii. Noile alegeri s-au încheiat cu acelaşi rezultat, doar 14 deputaţi români, care, pe urmele proaspătului mitropolit Şaguna, vor intra unul câte unul, ,,ca oile la strungă”, în incinta (cursa!) Dietei Ungariei. Doar bătrânul mitropolit al Blajului, Şuluţiu, dintre regalişti, şi Ioan Raţiu, dintre deputaţi, şi-au depus mandatele.

Izbucnirea războiului cu Prusia, în vara lui 1866, a renăscut speranţele în inimile românilor, iar Bariţiu şi Raţiu propuneau generalului Crennville constituirea a patru batalioane de voluntari români, care să lupte alături de armata austriacă. Dar minunea nu s-a întâmplat, iar destinul, nemilos pentru români, şi-a urmat cursul implacabil. În mijlocul amărăciunii generale, a dezastrului care se profila, la 18/30 decembrie 1866, Bariţiu şi Raţiu, cei doi tribuni naţionali, au înaintat Împăratului o Petiţie, cu 1493 de semnături, în care se cerea menţinerea individualităţii istorice a Transilvaniei şi redeschiderea dietei sale. Acţiunea, desfăşurată numai în mediul greco-catolic, era un gest de demnitate naţională, rămasă fără niciun fel de urmări.

La începutul anului 1867, demersurile pentru încheierea dualismului erau reluate, iar la 5/17 februarie, împăratul a restabilit constituţia Ungariei şi legile din 1848, iar prin Legea XII din 1867, dualismul austro-ungar devenea sistem de stat, Cancelaria aulică transilvană fiind desfiinţată. În martie, guvernul Ungariei, condus de contele Andrassy Gyula, primea aprobarea Dietei pentru instituirea suveranităţii asupra Transilvaniei, a urmat, în iunie 1867, încoronarea împăratului Franz Joseph, ca rege al Ungariei, act care legitima şi finaliza noua formă de stat. În urma instituirii dualismului, autonomia Transilvaniei era anulată, fiind inclusă între ,,Ţările coroanei ungare”, alături de Croaţia, Slovacia şi Voivodina. La 8/20 iunie 1867, împăratul a dizolvat dieta Transilvaniei şi a anulat legile adoptate de Dieta de la Sibiu (1863-1864).

Încorporarea Transilvaniei în structurile politice şi administrative ale regatului Ungariei s-a făcut treptat, a fost menţinut provizoriu Guberniul, condus de contele Pechy, ca şi comisar regal. Ulterior, uniunea Transilvaniei cu Ungaria a fost reglementată printr-o lege specială din 1868, care introducea unele principii moderne, liberale. În urma promulgării legii uniunii, Transilvania dispărea ca entitate politică, Guberniul era suprimat la 19 aprilie/1 mai 1869, dieta fiind lichidată încă din 1867, însă au fost menţinute Universitatea săsească, fără jurisdicţia sa autonomă, comitele saşilor, juzii regeşti ai secuilor.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (26)” →

Ioan POPOIU: Unirea Basarabiei cu România

La 27 martie/9 aprilie 1918, o zi care avea să intre în istorie, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte o importantă decizie. Şedinţa s-a deschis după-amiază, la orele 16 şi 15 minute, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, în prezenţa membrilor Prezidiului (P. Halippa, I. Buzdugan ş.a.), fiind de faţă membrii guvernului moldovenesc, C. Stere, primul ministru român Al. Marghiloman, însoţit de T. Hârjeu, ministrul de război, şi suita sa. În deschiderea lucrărilor  Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat: ,,Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va  fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”.

 A urmat la cuvânt, la invitaţia preşedintelui Inculeţ, primul ministru Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului, apoi, în numele guvernului, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor Basarabiei: ,,Marea şi sfânta problemă…, a unirei Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi însuşi Sfatului Ţării”.

Apoi Marghiloman a dat citire declaraţiei guvernului român: ,,Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări”, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de ,,rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului”. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având Sfatul său, un organism executiv şi administraţia proprie. După unirea Basarabiei cu patria-mamă, în guvernul şi parlamentul ţării vor intra reprezentanţi ai provinciei, se va convoca apoi adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, ,,pentru a introduce în Constituţie, de comun acord, principiile şi garanţiile arătate mai sus”. După această declaraţie, primul ministru şi suita au părăsit sala, pentru ca deputaţii Sfatului să poată delibera nestânjeniţi. În continuare, la propunerea deputatului Cijevschi, din partea Blocului moldovenesc, a fost cooptat în Sfatul Ţării, C. Stere, pentru meritele ,,luptătorului politic şi profesorului savant basarabean”. Acesta a rostit un discurs impresionant, arătând: ,,Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru…Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei”.

 În continuare, I. Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, dă citire declaraţiei Blocului moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România, arătând: ,,În numele Blocului moldovenesc, care întotdeauna a fost straja intereselor poporului moldovenesc, apărând cu râvnă drepturile lui…, dau citire următoarei declaraţii” (vezi infra), după care, aceeaşi declaraţie, a fost citită în limba rusă de deputatul Cijevschi. Au vorbit apoi deputatul V. Ţiganko, în numele Fracţiunii ţărăneşti, R. Von Lesch, în numele populaţiei germane, C. Misirkov, reprezentantul bulgaro-găgăuzilor, A. Osmolovschi, delegatul ucrainenilor, A. F. Grekulov, din partea Ligii culturale ruseşti, I. Krivorukov, în numele muncitorilor, care au declarat că se vor abţine de la vot, arătând că nu au împuternicirea necesară, că trebuie aşteptată hotărârea viitoarei Constituante a republicii sau rezultatul unui referendum. O excepţie a reprezentat-o poziţia lui F. Dudchevicz, care a declarat că, ,,în numele poporului polonez, susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii autohtoni ai acestei ţări”. După o pauză, deputatul T. Bârcă a prezentat declaraţia unei părţi din Fracţiunea ţărănească, în care se arăta că ,,…în această zi măreaţă şi sfântă pentru naţiunea noastră, ne-am hotărât să ne unim cu toţi moldovenii din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România”.

 Sfatul Ţării, însuşindu-şi rezoluţia Blocului moldovenesc, a adoptat Declaraţia de unire a Basarabiei cu România: ,,În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Această unire se face pe următoarele baze (11): 1. Sfatul Ţării actual îşi continuă activitatea, pentru realizarea reformei agrare; 2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, cu sfat, organ împlinitor (executiv) şi administraţie proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării: votarea bugetelor locale, controlul zemstvelor şi numirea funcţionarilor publici; 4. Recrutarea armatei pe baze teritoriale; 5. Legile existente şi organizarea locală rămân în vigoare; 6. Respectarea drepturilor nimorităţilor; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în guvernul român; 8. Basarabia va avea deputaţii săi în parlamentul român, proporţional cu populaţia; 9. Toate alegerile din Basarabia se vor face pe baza votului universal; 10. Libertăţile cetăţeneşti vor fi garantate prin constituţie; 11. Toate încălcările de legi, săvârşite din motive politice, sunt amnistiate. Aceste drepturi şi libertăţi vor fi înscrise în constituţie. Trăiască unirea Basarabiei cu România deapururea şi totdeauna”.

 Ajungându-se apoi la momentul votării, în numele Blocului moldovenesc, Cijevschi propune vot nominal şi deschis, iar Ţiganko şi alţii au cerut vot secret. Cerând cuvântul, I. Buzdugan a pledat pentru vot deschis şi a declarat: ,,…ţara noastră şi toată lumea să ştie că noi românii basarabeni…dorim unirea cu fraţii noştri de peste Prut…Să ştie toată lumea, că noi vroim unirea tuturor românilor, de partea aceasta a Prutului şi de ceialaltă a Carpaţilor, într-o Românie Mare, una şi nedespărţită. (…) Noi suntem chemaţi să înfăptuim cel mai revoluţionar act, în istoria poporului nostru…, să votăm pentru unirea Basarabiei cu România. (…) Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat. Vă chem pe toţi să votaţi cu îndrăzneală şi deschis, ca istoria să fixeze pentru totdeauna numele tuturor fiilor adevăraţi ai poporului nostru moldovenesc, care au votat pentru unirea tuturor românilor, a viitoarei Românii Mari”. Majoritatea deputaţilor s-au pronunţat pentru votul deschis (82 contra 27). S-a trecut apoi la votarea propriu-zisă a rezoluţiei de unire propuse de Blocul moldovenesc (,,În numele poporului Basarabiei…”), rezultatul votului fiind: 86 voturi pentru (unire), 3 contra şi 36 de abţineri, 13 deputaţi au fost absenţi. Anunţând rezultatul votului, preşedintele I. Inculeţ a exclamat: ,,Trăiască unirea cu România mamă”, iar sala a reacţionat: ,,Vivat! Trăiască România!”.

Rezultatul votului este adus imediat la cunoştinţa primului ministru Marghiloman, care a revenit în sală şi a rostit o scurtă alocuţiune: ,,În numele poporului român şi al regelui Ferdinand, iau act cu mândrie de declaraţia…pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, una şi nedespărţită”. Apoi, întreaga asistenţă merge in corpore la Catedrala Soborulu, unde, la ora 8 seara, este oficiat un Te Deum, de către  arhimandritul  Gurie şi clerul mitropolitan, urmat de serbări, banchete, felicitări. Regele Ferdinand, care se afla la Bârlad, înştiinţat telegrafic de primul ministru, a adresat o telegramă lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu: ,,Cu adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. (…) Aduc prinosul Meu de calde mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes”.

 După votarea unirii, o delegaţie a Basarabiei, alcătuită din I. Inculeţ, D. Ciugureanu, Pan. Halippa, C. Stere, T. Ioncu, arh. Gurie ş.a., a sosit la Iaşi, la 30 martie 1918, pentru a înmâna guvernului şi regelui Actul unirii. În dejunul oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei, regele Ferdinand, urându-le bun venit, spunea că unirea Basarabiei reprezintă ,,înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului (…) V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va ştrege…”. În răspunsul său, I. Inculeţ îşi exprima satisfacţia pentru înfăptuirea unirii, amintind, în context, necesitatea introducerii reformelor, a celei agrare îndeosebi. Iaşul, ,,cufundat în tristeţe, după pacea înrobitoare de la Bucureşti, îşi uita pentru o clipă durerea…, iar lacrămile de jale se amestecau cu cele de bucurie”. La 3/16 aprilie 1918, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu erau desemnaţi miniştri în guvernul României preşedinte al Sfatului Ţării era ales C. Stere, iar în fruntea Consiliului de directori basarabean era desemnat Petre Cazacu. Ulterior, la 9/22 aprilie 1918, prin decret regal, regele Ferdinand a promulgat actul unirii Basarabiei cu România. În noiembrie, Sfatul Ţării, având ca preşedinte pe Pan. Halippa, în locul lui C. Stere, demisionat, a hotărât, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, că ,,Basarabia renunţă la condiţiunile de unire…, fiind încredinţată că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor…şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

20 noiembrie, 2018