Spre sfârşitul secolului, noile idei despre natura şi destinul naţiunii, maghiarizarea şi contextul extern, i-au silit pe fruntaşii români să reconsidere pasivismul. Chemările la activism veneau din multe direcţii, tribuniştii s-au aflat în fruntea unei campanii pentru renunţarea la pasivism şi participarea la viaţa politică a Ungariei. Astfel, Eugen Brote arăta că pasivismul nu realizase de fapt nimic, mai degrabă, după Memorandum, a condus la ,,stagnare” şi ,,dezorientare”, or, pentru atingerea obiectivelor, era necesară ,,lupta constituţională”, pentru a trimite în parlment cât mai mulţi deputaţi .
La începutul secolului al XX- lea, elita românească era tot mai atrasă de activismul politic, reconsiderându-şi poziţia, V. Goldiş, de pildă, afirma public necesitatea abandonării vechilor teze ale autonomiei şi adoptarea unora noi, întemeiate pe apartenenţa etnică a populaţiei. Printre opţiunile politice româneşti, dominantă era autodeterminarea, însuşită de ,,tinerii oţeliţi”, dar şi de majoritatea liderilor PNR. Schimbările din societatea românească ardeleană au adus în prim planul vieţii politice şi sociale o generaţie nouă, dinamică, cu tendinţe radicale în susţinerea dezideratelor de de luptă naţională. S-a constituit acum o adevărată societate civilă, diversificată, activă, care a reuşit să ralieze în jurul ideii naţionale majoritatea locuitorilor români din Transilvania. Noul activism nu ignora creşterea corpului electoral românesc, fiind promovat mai ales de generaţia tânără, provenită din clasa de mijloc ardeleană, cuprinzând funcţionari, preoţi, învăţători, jurişti, ziarişti. Ei nu se mai mulţumeau cu pasivismul susţinut de conducerea PNR, Memorandul fusese momentul de vârf al acestui curent, dar îşi epuizase efectele.
După 1900, noua elită politică românească (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Şt. Cicio Pop, Ioan Suciu ş.a.), receptivă la schimbările epocii, urmărea o nouă abordare a luptei naţionale. În aceşti ani, mai ales după 1895, Partidul Naţional Român nu a mai reuşit să iniţieze sau să controleze ,,un demers politic coerent” (Liviu Maior), dezorganizat, ca urmare a interzicerii sale, cu o conducere contestată de cei tineri, partidul nu a reuşit să se reorgnizeze, între 1899-1901, iar moartea lui I. Raţiu şi dispariţia ,,Tribunei” de la Sibiu au agravat disoluţia PNR. Înainte chiar de 1900, elemente ale noului activism erau grupate în zona Aradului, în jurul Băncii ,,Victoria” (a doua după ,,Albina”), care militau pentru reorganizarea partidului şi modificarea programului său, fiind susţinuţi de gazeta rdicală ,,Tribuna poporului”, condusă de I. Russu –Şirianu. Însă conducătiorul grupării era V. Goldiş, care, după 1901, în mai multe articole publicate aici, se adresa tuturor românilor din Monarhie şi vorbea despre un concept nou, autodeterminarea naţională. În 1903, în mai multe articole, gruparea arădeană îşi preciza programul politic, reorganizarea partidului, cooperarea cu naţionalităţile din Ungaria, întărirea instituţiilor culturale şi economice româneşti, atragerea ţăranilor în lupta politică, ,,solidaritatea” naţională, sloganul grupării fiind ,,prin noi înşine trebuie să învingem”. Alte grupări activiste fiinţau la Orăştie, Hunedoara (împreună, cele două grupări au reuşit alegerea lui Aurel Vlad în parlament), la Blaj, unde activa energicul om politic Iuliu Maniu şi ziarul ,,Unirea”.
Conferinţa partidului, chemată să ia importante decizii, a fost convocată pentru 10/23 ianuarie 1905, la Sibiu. În perioada premergătoare acesteia, s-a desfăşurat o opoziţie înverşunată din partea pasiviştilor, o campanie intensă împotriva grupărilor neoactiviste de către unele publicaţii ca ,,Drapelul” (Lugoj), ,,Gazeta Transilvaniei” (Braşov) şi ,,Răvaşul” (Cluj), dar organizatorii au acţionat în sprijinul dechiderii cinferinţei. La data stabilită, 10/23 ianuarie 1905, s-a deschis Conferinţa PNR, fiind prezenţi 97 de delegaţi ai cercurilor electorale româneşti, proveniţi în cea mai mare din rândul adepţilor noului activism. Lucrările întrunirii s-au deschis cu un cuvânt al lui Gh. Pop de Băseşti, preşedintele interimar al Partidului Naţional Român, apoi, Vasile Lucaciu, ca secretar general, a prezentat o analiză a celor 12 ani trecuţi de la ultima conferinţă, desfăşurată în 1893. El a propus schimbarea programului PNR, din 1881, aprobată apoi prin vot de o mare majoritate, ,,întregirile” (completările) la program erau făcute în spirit modern, cerut de noile împrejurări. Preambulul programului, elaborat de T. Mihali şi Aurel Vlad, era o sinteză a manifestelor şi proiectelor neoactiviste, prin care erau conciliate opţiunile grupurilor de la Arad şi Orăştie, popularizate de cele două publicaţii, ,,Tribuna” şi ,,Libertatea”. Programul era o îmbinare între naţionalism şi liberalism, era vizată democratizarea instituţiilor, iar drepturile individuale erau abordate în spirit modern, accentul fiind pus pe nerespectarea principiilor liberale şi constituţionale, pe nevoile resimţite ale diferitelor categorii sociale. Se cerea, în spiritul începutului de secol, introducerea votului universal, care ar fi avantajat pe români, majoritari în Transilvania.
În cadrul Conferinţei, s-au formulat cereri de recunoaştere a românilor ca ,,individualitate politică” şi de acordare a unor garanţii legale pentru ,,dezvoltarea lor etnică şi constituţională”. Fruntaşii naţionali cereau acum autonomia naţională pentru toate zonele locuite de români, urmând ca administraţia, justiţia şi instrucţia să fie asigurate în limba română. În anul următor, 1906, apărea cartea lui Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari, în care adepţii autonomiei naţionale apreciau că federalismul era cadrul constituţional adecvat pentru dezvoltarea naţiunii, ca alternativă la dualism. Dar alegerile din martie 1905 n-au reprezentat un succes, Partidul Naţional Român a trimis în parlament doar opt deputaţi, activitatea lor fiind axată pe mluate în faţa alegătorilor. Astfel, în 1906, Iuliu Maniu, fruntaş al PNR şi deputat în Parlament, declara în incinta acestuia că fiecare naţionalitate avea dreptul să se dezvolte în conformitate cu propriile sale calitaţi etnice. El cerea o restructurare politică a Austro-Ungariei pentru a asigura cadrul necesar de dreptate şi libertate, făcând aluzie la ce ar putea să ducă în cele din urmă autonomia naţională. Maniu propunea ca românii din Ungaria să-şi coordoneze acţiunea politică cu cea dusă de românii de pretutindeni, deoarece slujeau cu toţii o singură idee, românismul. El adăuga că această că această idee nu va putea să fie niciodată alterată de graniţele politice şi geografice.
La începutul anului electoral 1910, a avut loc o nouă Conferinţă naţională, desfăşurată pe fondul unui masiv suport popular, din păcate, PNR a suferit o grea înfrângere electorală, fiind aleşi doar şase deputaţi. Insuccesul electoral din acest an a evidenţiat existenţa unor divergenţe serioase în conducerea Partidului Naţional Român. Se constituise o generaţie nouă de intelectuali şi activişti naţionali, cunoscuţi sub numele de ,,tinerii oţeliţi”, adepţi ai sloganului prin noi înşine, care respingeau dialogul româno-maghiar, federalismul şi mitul ,,bunului împărat”. Printre aceştia menţionăm pe Oct. Goga, I. Lupaaş, Silviu Dragomir, Ilarie Chendi, Octavian Tăslăuanu ş.a., care au intrat în polemică publică cu conducerea PNR şi pe care o contestau. Apropiaţi de poporaniştii din Vechiul Regat, ,,tinerii oţeliţi” concepeau educarea şi instruirea ţărănimii drept instrumente fundamentale în dezvoltarea conştiinţei politice şi în promovarea ideii naţionale. Pe această linie, ei au manifestat intransigenţă faţă de atitudinea pro-maghiară a mitropolitului ortodox Vasile Mangra, dar şi faţă de I. Slavici, Eugen Brote, au criticat vehement conducerea partidului, pe deputaţii români din parlament, dar şi clericalismul din mişcarea naţională românească.
După eşecul din 1910, conflictul, provocat de radicalismul grupului condus de Goga, s-a extins, fiind implicate şi personalităţi din România, C. Stere, I. A. Bassarabescu, I. L. Caragiale, A. D. Xenopol ş.a. În 1912, C. Stere a încercat o mediere, care a dus la încetarea ,,Tribunei” din Arad şi înlocuirea ei cu ,,Românul”, condus de Vasile Goldiş. Dar ei nu au abandonat convingerile lor politice, revista sibiană ,,Luceafărul” devenea publicaţie politică, considerând că unitatea partidului era compatibilă cu existenţa unor curente de idei, a unor dezbateri publice. Goga şi tinerii din jurul său vorbeau despre necesitatea legăturilor culturale cu România, introducerea limbii române în unităţile militare formate din români, predarea limbii şi literaturii române în universităţi de către profesori propuşi de Astra, cămine pentru studenţii aflaţi la studii la Cluj sau la Budapesta. Ei considerau că de acceptarea acestor revendicări depindea reluarea tratativelor cu guvernul maghiar, fiind o condiţie prealabilă a dialogului politic.
În ciuda anilor de suspiciune şi ostilitate provocate de politica autorităţilor de la Budapesta, existau români şi maghiari care considerau încă posibil ,,un fel de înţelegere” (Hitchins) între Partidul naţional român şi Guvernul ungar. Instalarea la putere a unui nou guvern, după victoria impresionantă în alegerile din iunie 1910, a lui Istvan Tisza (1861-1918), şeful Partidului Naţional al Muncii, a oferit prilejul unor astfel de negocieri. Acesta, prim-ministru din 1913 până în 1917, considera că venise momentul pentru o rezolvare ,,cuprinzătoare” a chestiunii româneşti şi a problemei naţionalităţilor din Ungaria, în general. Cu toate că scopul lui Tisza era consolidarea statului ungar, el dorea o pace generală cu toate naţionalităţile, hotărând mai întâi să-şi îndrepte atenţia asupr românilor. El îi considera pe români cheia rezolvării trainice a problemei naţionalităţilor, prin mai buna organizare (în raport cu sârbii) şi prin mai marea rezistenţă la asimilare (în comparaţie cu slovacii), fiind în acelaşi timp minoritatea cea mai numeroasă din Ungaria (în 1910, erau 2, 9 milioane de români, adică 16,2%). Pe Tisza îl deranja ,,înstrăinarea” românilor de viaţa politică şi socială a Ungariei, şi era stânjenit totodată de legăturile Partidului naţional cu oamenii politici de la Bucureşti, precum şi de sentimentul puternic de solidaritate naţională care-i unea pe români de o parte şi de alta a frontierelor. Pe de o parte, el considera că acestea constituiau ameninţări potenţiale la adresa ţării sale, dar, pe de altă parte, el observa că timp de veacuri maghiarii şi românii s-au aflat alături împotriva ,,ameninţării slave”.
El urmărea să atragă, în primul rând, păturile educate şi intelectuale, clerul, după care se va alinia ţărănimea, intenţiona să asculte doleanţele reale ale românilor, în timp ce era decis să menţină supremaţia politică ungară. La rândul lor, conducătorii naţionali ai românilor erau doritori să angajeze un dialog cu Tisza, dar erau sceptici cu privire la posibilitatea unei apropieri între ei, deoarece obiectivele lor erau diametral opuse măsurilor guvernului ungar. Principalul purtător de cuvânt al românilor era Iuliu Maniu, fruntaş al PNR, apărător neobosit al aspiraţiilor la autonomie şi devotat democraţiei. Scopul său şi al colegilor din conducerea partidului era autonomia naţională, considerând federalizarea cea mai bună cale de a o atinge. Însă el nu s-a structura politică şi socială a Ungariei. Maniu cerea o reformă ,,drastică” a sistemului politic, şi în primul rând introducerea votului universal, după părerea sa, cheia soluţiei problemei naţionalităţilor, care le-ar fi dat posibilitatea organizării pe o bază autonomă.
În septembrie 1910, conducătorii PNR şi-au prezentat poziţia favorabilă negocierilor într-un memorandum adresat primului-ministru Hedervary şi lui Tisza personal. În acest document, ei s-au concentrat asupra unui singur obiectiv, autonomia naţională, şi au cerut: autonomie politică (dreptul de a organiza şi conduce un partid politic, introducerea votului universal), autonomie administrativă (numirea de funcţionari români, folosirea limbii române în administraţie şi justiţie), autonomie pentru cele două biserici româneşti, pentru a-şi administra treburile interne, autonomia învăţământului, adică folosirea limbii române ca limbă de predare în şcolile urmate de români, autonomia economică, prin dezvoltarea zonelor locuite de români . Tisza a fost de acord cu spriinul statului pentru bisericile, şcolile şi întreprinderile economice româneşti, dar a refuzat să recunoască pe români ca entitate politică distinctă, a respins votul universal şi a insistat ca limba în administraţie şi justiţie să fie cea maghiară. În aceste condiţii, românii au considerat nesatisfăcător răspunsul şi au suspendat negocierile, în noiembrie 1910, până când se va produce o ,,schimbare substanţială” în atitudinea guvernului faţă de români.
În ianuarie 1913, a început o nouă rundă de negocieri între cele două părţi care a ţinut până în februarie 1914, cu întreruperi. La prima întâlnire, din 21 ianuarie, Tisza s-a arătat conciliant, dar a oferit românilor puţine elemente concrete, a respins însă afirmaţia că guvernul său urmărea o politică de maghiarizare. La 23 ianuarie, două zile mai târziu, Maniu şi Goldiş i-au prezentat lui Tisza un memorandum în 11 puncte, axate tot pe ideea autonomiei naţionale. Primul ministru maghiar a răspuns la 7 februarie: el a respins fără ezitare noile solicitări ale românilor, ideea împărţirii administrative pe criterii de naţionalitate şi aceea a folosirii limbii române în administraţie şi justiţie, iar diminuarea rolului limbii maghiare era ,,incompatibilă” cu ideea de stat naţional maghiar. Lucrurile au ajuns din nou în impas şi, la 16 februarie, discuţiile au fost suspendate încă o dată .
În toamna 1913, au intervenit elemente noi, s-au făcut presiuni de la Viena şi Bucureşti asupra lui Tisza şi a Partidului Naţional Român, arhiducele Franz Ferdinand şi ministrul Ottokar Czernin şi-au folosit toată influenţa în această direcţie. La sosirea lui Czernin la Bucureşti, el a fost şocat de amploarea ostilităţii opiniei publice româneşti faţă de Monarhie. Regele Carol însuşi şi unii oameni politici pro-germani ezitau să promoveze deschis o politică de apropiere de Austro-Ungaria. Îngrijorat, în decembrie 1913, el raporta la Viena că alianţa cu România ,,nu făcea nici cât hârtia pe care era scrisă”, iar în ipoteza unei crize, Monarhia nu se putea baza pe sprijinul ei militar. Negocierile dintre Tisza şi Partidul Naţional s-au încheiat, în februarie 1914, fără succes, cel care a explicat respingerea propunerile ungare a fost însuşi Iuliu Maniu. El indica drept cauză imediată a eşecului negocierilor insistenţa lui Tisza de a fi menţinut caracterul naţional maghiar al statului. Refuzul acestuia de a admite că Ungaria era în fond un stat multinaţional şi afirmaţia sa că ungurii sunt singurii creatori şi susţinători ai statului au golit de orice substanţă reală concesiile sale. Maniu argumenta că de-a lungul negocierilor primul-ministru ungar nu încercase să modifice structura constituţională existentă şi să asigure garantarea drepturilor naţionalităţilor.
După 1905, în special, elita politico-culturală românească s-a arătat preocupată de democratizarea vieţii politice, modificarea legii electorale şi introducerea votului universal, aplicat din 1906 în Austria. Lupta pentru vot universal era sprijinită de români şi alte naţionalităţi, la scurt timp după 1905, s-a constituit ,,Liga pentru dreptul de vot”, iar în 1907, a fost înfiinţată ,,Liga pentru sufragiul universal”. În această luptă, membrii Partidului Naţional Român au aţionat împreună cu radicalii maghiari şi socialiştii români. În 1908, la aniversarea revoluţiei române de la 1848, s-au desfăşurat manifestaţii în toate provinciile româneşti, a reînviat spiritul naţional, apoi semicentenarul unirii (1909), manifestaţia de la Ruginoasa au evidenţiat problematica unităţii politice a românilor. În acest context, în 1908, s-a întemeiat, la Bucureeşti, ,,Cercul românilor de peste munţi”, care îşi propunea legături mai strânse cu românii de peste Carpaţi. În sfârşit, în 1911, la Adunarea generală a ASTREI, de la Blaj, la sărbătorirea semicentenarului asociaţiei, cei 30.000 de participanţi prezenţi au reanimat spiritul Adunării naţionale de la 1848.
——————————-
Prof. Ioan POPOIU
22 decembrie, 2018