Victor RONCEA în dialog cu cu profesorul Ilie BĂDESCU – Luminile (şi umbrele) Centenarului

Centenarul este mai mult decât o simplă ocazie aniversară. Cei 100 de ani de nouă Europă se constituie într-o unitate de cunoaştere, un cronotop cu funcţie epistemologică axială în procesul de cunoaştere şi de memorare a Europei profunde şi a unităţii de destin a neamului românesc. Un dialog asupra Centenarului este, de aceea, un dialog despre luminile centenarului, adică despre ceea ce putem înţelege şi învăţa din cei 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare a românilor, care se suprapune peste cel mai însemnat prag al Europei, graţie căruia putem vorbi despre Noua Europă, Europa naţiunilor, nu a imperiilor, o Europă care a rupt lanţul subordinaţionismului devenind primul continent locuit de popoare libere, asociate printr-un tratat comunalist, de inspiraţie testamentară vădită, Tratatul de la Trianon. Vă propunem aici un dialog despre luminile (şi umbrele) Centenarului spre triumful deplin al ştiinţei mărturisitoare ca să se risipească ceaţa de pe zorii dimineţii popoarelor şi să fie denunţate forţele saturniene care împing lumea spre un ciclu de nouă domnie a forţelor întunericului, după cum afirmă profesorul Ilie Bădescu. Interlocutorul nostru de astăzi este format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H. Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre numeroasele sale cărţi. Profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane, fiind în prezent exponentul conceptului de Noologie („sociology through the eyes of faith”), pe care îl dezvoltă cu acribie în lucrările sale recente. În zonele de submedia de pe frontul online de limbă română aproximativă, detractorii profesorului Ilie Bădescu s-au gândit să-l picteze drept „dughinist”, cu trimitere la o Postfaţă (pentru un alt necititor al ei, Mircea Morariu de la Adevărul – „Prefaţă”!) scrisă de acesta la cartea lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopolitice”. Trolii telecomandaţi în cauză nici nu s-au obosit să citească sau măcar să facă trimitere la Postfaţă, unde altfel orice cititor cu mai mult de o urmă de creier ar fi descoperit cea mai bună analiză critică – şi singura din România – la adresa geopoliticianului rus şi a direcţiilor „Noii Rusii”. Profesorul Bădescu este de părere, între altele, că sărbătoarea Centenarului Marii Uniri trebuie să continue până la celebrarea Centenarului Trianonului.

(Interviu cu profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei şi membru corespondent al Academiei Române)

* Mişcări şi mulţimi sociale în 1918 şi în 2018

Victor Roncea: Domnule profesor, aş vrea ca, înainte de a vorbi despre anul Centenarului, să faceţi o referire la mişcările recente din 10 august şi de după aceea, din Bucureşti. Ce înţeles le atribuiţi? Cum trebuie abordată chestiunea aniversării celor 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare din 1918-2018 în contextul unor asemenea sfâşieri lăuntrice?

Ilie Bădescu: Aş sesiza, mai întâi, distincţia dintre cele două tipuri de mulţimi şi de mişcări, cele de la începutul veacului al XX-lea, care au premers şi au realizat Marea Unire, şi cele de acum, la 100 de ani de atunci. Marea Unire Întregitoare din 1918 acoperă cu sensurile ei durata lungă a istoriei poporului românesc. Acel mare moment şi toate manifestările înfăptuitoare de atunci ţin de teoria dăinuirii neamurilor şi nu pur şi simplu de istoria circumstanţială, de frământările şi de necazurile vieţii zilnice ale celor care compun neamurile. Noi, cei de azi, s-ar putea să nu sesizăm diferenţele când privim în urmă cu un veac, ba neliniştile legate de dăinuire par să ne fie tot mai străine. În lumea aceea, acest tip de nelinişte înconjura chiar şi comunităţile mici, satul sau familia. Familiile voiau să aibă mulţi copii ca „să nu se stingă neamul”, spiţa casei. Frica şi grija pentru dăinuirea familiei, a spiţei de neam se transmitea şi planului mai înalt al grijii pentru dăinuirea de neam a naţiei însăşi, a poporului ca fiinţă morală pe lărgimea pământului. Azi, tema dăinuirii nu pare să mai fie în vreun fel preocuparea cuiva, nici a celor mici, nici a celor mari, care ar trebui să-şi facă din această temă neliniştea şi nesomnul vieţii lor. Or ceea ce vedem nu este deloc încurajator: viaţa celor de sus se derulează într-o manea continuă, fără de chemări mai înalte, şi, în orice caz, fără de altruism şi spirit de jertfă pentru cei mulţi, pentru dăinuirea cea de obşte, nici măcar pentru ziua de mâine. Nu pretind, desigur, că unghiul meu de privire este cel corect. În fond, semnificaţia chiar a unor evenimente majore ale istoriei unui popor variază în timp, uneori în chip surprinzător, după cum se schimbă unghiul privitorului. Principial vorbind, orice evaluare a stărilor trecute, evenimente, prefaceri etc., se realizează în lumina unor stări şi evenimente prezente. Marea Unire de la 1918 şi Tratatul de la Trianon îşi schimbă culoarea, nuanţându-şi înţelesurile, după stările şi evenimentele actuale din unghiul cărora privim în urmă spre acele evenimente cruciale. Chestiunea devine şi mai complicată atunci când evoluţii recente par a contrazice prefacerile trecute. Mişcări ca cele din 10 august sunt nutrite de energii care vin dintr-o direcţie opusă spiritului marilor transformări şi evenimente de acum 100 de ani. Acum 100 de ani, mulţimile veneau spre fiinţa neamului cu evlavie, cu spirit de sacrificiu, pregătite spre jertfă, încrezătoare şi altruiste, mişcate de pasiuni înălţătoare, primind numai sentimente ale ascensiunii, emoţii celeste, eutopiene, nimic din atractul teluric, regresiv, distopian care îneacă uneori sufletele mulţimilor din zilele noastre.
Părţile erau solidare în jurul unui ideal şi deci a unei mari idei, idealul şi ideea de unitate a neamului. Prin contrast, mişcările de stradă, ca cele de azi din România, de ieri din Grecia, din Ucraina, de alaltăieri în ţările din Cornul Africii, din Spania, Italia etc., atestă o trăsătură comună: frenezia mâniei (K. Jowitt le-a şi denumit movements of rage, mişcări ale mâniei, mulţimi furioase), cu polarizări puternice, care, odată stârnite, se autoîntreţin prin impulsul unor sloganuri, variind în funcţie de conjuncturile locale, dar şi de vectori meniţi să electrizeze mulţimea parcă pregătită pentru pasiuni violente, saturniene, spre evoluţii lumeriene. Dedesubtul acestor mişcări, vizibile în sistemele de la suprafaţă, putem intui curentul latent-manifest al unei anarhii stârnit de acumularea unor nemulţumiri cronicizate, mai degrabă difuze, a unei decepţii publice de mare întindere şi adâncime, cu manifestări dezordonate, supradeterminate de mixtura unor interese intern-externe (de unde impresia de manipulare), agravate de ciocniri abil întreţinute între partide şi între instituţii ale inteligence-ului naţional şi internaţional, ciocniri ale căror rădăcini se pierd în masa intereselor de fundal ale unor cercuri corporatiste. Însă niciunele dintre acestea, vizibile ori pre-vizibile în planul de la suprafaţă, nu controlează fenomenul. Asemenea manifestări anarho-nihiliste îşi au cauza profundă în desubstanţializarea, golirea de substanţă economică şi morală a popoarelor în era postmodernă (şi numai cel ce caută soluţii vindecătoare la o asemenea stare poate lua sub control respectivele manifestări).

Victor Roncea: Cum explicaţi declanşarea acestui fenomen global?

Ilie Bădescu: În toate cercurile fierbinţi ale globului putem identifica uşor propagarea, în cascadă uneori, a două procese de masivă desubstaţializare (golire de conţinut) a popoarelor: a) îndatorarea (cazul Greciei este lămuritor fiindcă acolo s-au văzut foarte bine ciclurile scurte de intrare şi ieşire a banilor dinspre băncile globale spre cele din Grecia, de unde ieşeau lăsând în urmă imense dobânzi de plătit) şi b) „revolta maselor” (Ortega Y Gasett), care lasă impresia unor societăţi active (în realitate acestea sunt doar societăţi dezbinate şi haotice). Eu îmi explic această instabilitate, extrem de volatilă, prin efectele proceselor de „distrugere creatoare” (poate chiar a unor politici de acest tip), menite a pava drumul spre un nou tip de sistem mondial denumit globalism. Procesul este agravat de alternarea celor două stihii: stihia banilor speculativi şi stihia „revoltei maselor”. Fenomenul din urmă, precum am precizat, a fost cercetat de către Ortega y Gasett, care a proorocit generalizarea lui cu multe decenii în urmă, când, sub impulsul potenţator al „şerpilor troţkişti”, se dăduse startul acestui curent al marilor emoţii de tip oceanic, saturnian, prin care se inaugura globalismul larvar, nonetnic, areligios, cu mase fără identitate, anaţionale, anarhice şi anarhizante, dirijate uneori de elite saturniene ascunse, cu o agendă foarte întunecată, cu reverberaţii la scara istoriei planetare. Noul sistem global, ca sistem golit de substanţă, se distinge tocmai prin creşterea la proporţii astronomice a datoriilor celor mici şi deopotrivă a celor puternici, ale „mai marilor planetei” (statele mari şi puternice au acumulat datorii cu cifre astronomice, de mii de miliarde de dolari), datorii transformate, pe piaţa secundară de capital, în credit monetizat, adică în monedă golită de valoare. Altminteri spus, societăţile sunt golite de substanţă valorică, trăiesc pe datorii, sunt îndatorate, uneori pentru două-trei generaţii, fiindcă banii care circulă sunt purtătorii unui gol, al unui deficit de valoare, trecut în sarcina muncii viitoare, îndatorate (cu mărimea datoriei) şi supraîndatorate (cu mărimea dobânzilor de plătit la masa datoriei). Alternarea celor două metode de golire de conţinut a vieţii colective a popoarelor – îndatorarea şi revolta maselor – este agreată şi, cu siguranţă, iniţiată de puterile purtătoare ale unor energii obscure, care năzuiesc să împingă omenirea spre un fel de eră nocturnă, saturniană. Ceea ce se vede la suprafaţă ascunde codul puterilor ocultate, adică a celor care, în ascunsul manifestărilor de la suprafaţă, tind să preia sub direcţionare proprie energiile care susţin şi mişcă lumea cu ierarhiile ei, cu guvernările ei etc. În golul acesta teribil trebuie să căutăm explicaţiile de ultimă instanţă ale unor mişcări ca cele din 10 august (fără a ignora desigur interacţiunea cauzei cu toate condiţionalităţile discernabile, precum s-a precizat, în frunte, evident, cu golul moral din medalionul celor ce se perindă, orbiţi de lăcomie, la cârma ţării, semănând tot mai mult cu piloţii orbi din eseul parabolă al lui Mircea Eliade).

* Stihia revoltei oarbe

Victor Roncea: Aţi vrea să detaliaţi? În altă parte aţi vorbit despre paradigma ştiinţei mărturisitoare. Ce-ar aduce aceasta în plus la lămurirea chestiunii discutate aici?

Ilie Bădescu: Ştiinţa mărturisitoare atestă războiul nevăzut, dar vădit al omului tocmai cu cele două puteri obscure stihiale: stihia banilor (masa datoriei) şi masa turbulentă. Acest război s-a arătat în toată grozăvia lui universală chiar în vremurile de început ale Noului Legământ. Atunci, Iisus Domnul deconspiră sensul abisal al puterii banilor (care sunt purtătorii forţei întunecate ce năzuieşte să aducă la închinăciune idolatră omenirea, încât Dumnezeu Fiul avertizează în chip răspicat asupra primejdiei noului tip de robie faţă de puterea abisală a banului spunând: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei, 6, 24). Tot atunci, în vremea vieţii pe pământ a lui Iisus, ni se descoperă, în chipul unei profeţii sociale, primejdia maselor subjugate de cealaltă putere abisală, care aduce orbirea minţii, adică stihia revoltei oarbe, a maselor orbite. Masa devenită roaba puterilor obscure, din adâncurile întunericului, cere, în orbirea ei, răstignirea lui Dumnezeu. Într-un fel, atunci şi în toate paginile Vechiului şi Noului Testament se dă startul ştiinţei mărturisitoare restauratoare. Sfânta Scriptură este opera omnia, sublimată, a lungii serii a ştiinţei mărturisitoare, având o caracteristică unică – cuprinde în ea toate celelalte expresii ale ştiinţei mărturisitoare din lunga serie istorică a exprimărilor sale, ceea ce ne îngăduie să punem o primă concluzie: ştiinţa mărturisitoare este una singură în toată seria variaţiunilor sale istorice, iar exponenţii ei sunt parte dintr-una şi aceeaşi comunitate sfinţitoare de luptători ai adevărului întreg. Atunci, la momentul judecării lui Iisus, masa revoltei abisale se arată în formula ei prototipică de izvor malefic al revoluţiilor abisale, care vor traversa istoria universală sub tendinţa planetarizării, adică a ridicării sale la scara revoluţiei mondiale aşa cum o voise Troţki (cei ce, astăzi, din mediul unor mişcări saturniene, strigă sloganuri împotriva catedralei devastaţi de sugestia obscură că tocmai cheltuielile construirii acesteea ar ameninţa bunăstarea poporului se fac martorii acestei tentaţii lemuriene, a unui atract obscur, pătimaş, descendent). Dar să rememorăm momentul acelei revolte abisale prototipice fulgerate de impulsul morţii şi al marelui întuneric: atunci a fost înduplecat norodul să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei, 27, 20-23). Trăsăturile dominatoare ale acestor mase ale revoltei obscure sunt acestea: a) ele sunt mase pulsionare, b) sunt lovite de orbire sufletească (sunt brusc lipsite de privirea cu sufletul) şi, deci, c) intră sub puterea unei încrâncenări oarbe, a unei pulsiuni care poate atinge praguri incontrolabile (o formă de posesiune), d) se mişcă prin autoaprindere (self-reinforcement) până la momentul epuizării impulsului pasionar care le menţine în agitaţie oarbă. Istoriceşte, mai toate revoluţiile au avut de rezolvat această chestiune a punctului de inflexiune, de la care mulţimile până ieri cucerite de energii luminoase, intră brusc într-o altă constelaţie când devin oarbe, ba chiar înclinate spre violenţă şi distrugere. Este momentul care desparte mulţimea floriilor (din dimineaţa intrării lui Iisus în Ierusalim) de mulţimea oarbă, care-i va cere răstignirea (în una şi aceeaşi masă agitată). Felul acesta are veracitatea unei legităţi în sensul că fenomenul s-a petrecut mereu şi se va repeta mereu, indiferent de profilul etnic al mulţimilor. Nu trebuie confundate niciodată stările de mulţime cu popoarele şi ca atare trebuie părăsit referenţialul etnic în asemenea analize. Măcar atâta lucru să învăţăm din ştiinţa sociologiei noologice a mişcărilor sociale dacă altceva nu suntem abili să deprindem. Şi tot astfel, trebuie să înţelegem că nu putem înlocui la temelia schimbărilor de orice fel (de la ciclurile electorale la marile reforme) „poporul” cu „mulţimile agitate”. Nici nu le putem delegitima pe una prin cealaltă, dar nu trebuie să le confundăm, adică să ne închipuim că putem schimba o entitate cu alta. Prin urmare, trebuie să căutăm mult mai adânc decât adâncul etnic atunci când voim să pătrundem înţelesuri altfel impenetrabile ale unor situaţii şi/sau mişcări etc. Există altfel spus, puteri obscure, de adâncime mai mare decât adâncimea la care ne-ar coborî o perspectivă etnopolitică asupra trecutului ori a prezentului.

* Opţiunea saturniană

Victor Roncea: Cum devin aceste fenomene metode de guvernare şi încă la scara sistemelor mondiale?

Ilie Bădescu: Puterile care vin asupra lumii, cu incidenţă planetară, susţin cele două manifestări stihiale ca pe cele mai eficiente metode de „supraguvernare” planetară, adică de control asupra percepţiei globale sau planetare şi deci asupra energiilor intelectului (de scară universală). Aceste energii au îmbrăcat, în faza mediană a erei nocturne, forma ideologiilor şi astfel s-a derulat războiul sau ciocnirea acestora (Huntington l-a denumit „război al ideologiilor”) cunoscut sub denumirea de „război rece”. Ne dăm seama uşor (şi repetăm ideea aceasta) că forţele care susţin cele două stihii aparţin puterilor din adâncuri, adică unor puteri care tind spre autonomie abisală (şi care se folosesc de cele două vehicule ale lor: banii datoriilor planetare şi marile mişcări de mase din categoria revoltei maselor proorocite de Ortega). Ţinta acestor puteri este schimbarea identităţilor abisale la scară colectivă şi cel mai teribil experiment în această direcţie a fost derulat în Rusia asupra identităţii abisale a poporului rus. Chestiunea fusese proorocită din interiorul cercului cel mai lăuntric al imperiului ţarist, lucru dovedit de publicarea celebrului Testament al lui Rasputin, de care avea ştiinţă Ţarina Alexandra, fiindcă pentru ţar şi pentru ea îl redactase Rasputin cu puţin timp înainte de uciderea lui (testamentul a fost descoperit la Odessa în 1927, ne spune Jean Parvulesco, 2017, p. 79) şi publicat în Occident abia în 1973. Într-un fel, lucrarea abisală a puterilor nocturne a început cu marea deflagraţie de anarhie, memorată o vreme sub sintagma de „mare revoluţie socialistă din octombrie”, şi a fost acompaniată la polul atlantist de „revoluţia sexuală” (experimentată ca metodă de metaguvernare în Ungaria prin iniţiativa lui G. Lukacs şi în Rusia sovietizată, valorificând iniţiativele comisarului cultural Lunacearski), dusă la adeverire tragică în Occidentul atlantist actual, prin revoluţia sexuală, statul magic şi corectitudinea politică. Merită să reproducem aici Testamentul lui Rasputin (prin mijlocirea datorată unui excepţional portret al acestui personaj saturnian): „Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Petersburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică niciunul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. (Apud Şchiopu Ana Maria: cf.: https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rasputin-misterul-despre-care-rusii-prefera-sa-vorbeasca-n-soapta). Vom pune o primă concluzie la cele de până aici: ştiinţa mărturisitoare de ieri şi de azi a fost şi este chemată să cerceteze şi să mărturisească ordinea divină, aşa cum ne este ea descoperită de Dumnezeu prin legile firii, ale zidirii, ale curăţiei şi ale harului (confirmând că toată făptura este susţinută nu doar de energiile lucrurilor care compun materia pieritoare a existenţei, ci şi de energiile necreate care compun substratul nepieritor din tot ceea ce este vremelnic şi care la om îmbracă forma latenţelor sufleteşti).

* Forţe mai puternice decât forţele istoricităţii

Victor Roncea: Să înţelegem că lucrarea anarhizantă este mai adâncă şi mai amplă decât ceea ce ne arată strada în şi prin violenţele ei? Continue reading „Victor RONCEA în dialog cu cu profesorul Ilie BĂDESCU – Luminile (şi umbrele) Centenarului” →

Cristina OPREA: Interviu cu Cătălin Grigoraș – directorul Teatrului „Aureliu Manea” din Turda

„A fi actor nu e o meserie,

E un mod de a fi,

Un mod de viață!”

În perioada 28 iunie – 8 iulie 2018 la Turda a avut loc Festivalul Internaţional de Teatru, ediţia a doua. În cadrul acestui eveniment cultural am purtat un scurt dialog cu directorul acestui teatru – actorul Cătălin Grigoraş.

***

Cristina OPREA: Domnule director Cătălin Grigoraş, din nou Festival Internaţional de Teatru la Turda! Cum de se întâmplă lucrurile acestea într-un oraş aşa de frumos şi pitoresc?

Cătălin GRIGORAȘ: Exact cum spuneaţi întrun oraş frumos şi pitoresc cu o comunitate destul de închegată care se coalizează atunci când se întâmplă lucruri frumoase, nu se putea să nu se facă un festival. Anul trecut a fost în septembrie, o încercare foarte reuşită. Am hotărât împreună cu echipa să îl mutăm în iulie pentru ca să beneficieze de acest fenomen care se întâmplă la Turda – turiştii care vin să ne viziteze oraşul. Toate acestea puse cap la cap au generat această nebunie frumoasă spun eu, festivalul de teatru, dar în spate stă o echipă minunată. Până la urmă. Tot ce înseamnă administraţie la nivel local s-a coalizat şi e foarte, foarte important pentru că fără sprijin din partea tuturor nu poţi să faci, să susţii un asemenea eveniment. şi până la urmă, de ce nu, se naşte, suntem în perioada de facere a unui brand al oraşului. Trebuie să ajungă să fie asimilat şi să fie pe buzele tututror turdenilor şi de ce nu, pe buzele tuturor, la nivel internaţional.

Cristina OPREA: Aşa cum Salina este cunoscută şi Turda e cunoscută prin intermediul Salinei, probabil acesta este demersul dumneavoastră, să fie cunoscută Turda şi prin intermediul teatrului.

Cătălin GRIGORAȘ: Eu cred că putem beneficia de acest avantaj care se numeşte Salina Turda, de asta am gândit şi spectacole care se vor întâmpla în Salina Turda, spectacole care vor fi jucate în tot felul de spaţii neconvenţionale. Da, eu aşa văd. Un festival trebuie să fie un pilon care cumva să croşeteze în jurul acestor obiective turistice tot felul de evenimente, evenimente care pot aduce oamenii împreună. Cu siguranţă Turda va fi şi mai cunoscută prin intermediul salinei pentru că ce se întâmplă acolo este fantastic, am văzut şi proiectele care care se vor dezvolta, pentru mărirea capacităţii, se vor deschide şi alte mine…Mă rog nu sunt eu în măsură să vorbesc despre asta dar trebuie să beneficiem cu toţii de ce se întâmplă acolo şi atunci vin în sprijinul comunităţii cu acest festival . Şi de ce nu, dacă acolo vin peste 600.000 de turişti pe an, probabil că în curând se va atinge milionul, de ce nu acei turişti în iulie să poată rămâne la Turda să vadă şi spectacole, să viziteze muzeul, se va face castrul roman, să vadă şi ce se întâmplă acolo, mormântul lui Mihai Viteazu, Fabrica de Bere…Sunt puncte încărcate cu o energie specială şi … de ce nu?

Cristina OPREA: Aveţi foarte mulţi invitaţi. Am citit programul şi sunt prezente teatre din Cluj, Bucureşti, Satu Mare, Craiova, Suceava, Deva, Galaţi, Petroşani şi chiar o Asociaţie pe picioroange.

Cătălin GRIGORAȘ: Cum am grupat aceste evenimente: fiind anul în care sărbătorim Centenarul am spus că trebuie să aducem invitaţi cam de peste tot din ţară. Avem şi din Constanţa Harry Tavitian în curtea Muzeului de Istorie, o să fie o nebunie de spectacol,un concert fabulos, unul dintre cei mai buni jazz-man-i din România. Din Timişoara avem studenţi de la facultate, care vor veni, cam din toate zonele, Târgu-Jiu, Petroşani. Sunt spectacole foarte bune, care cu siguranţă vor merge la sufletul celor care vor veni să le vadă. Avem două zile dedicate lui Shakespeare, or să fie şi lansări de carte.

Cristina OPREA: Sub egida festivalului se dezvoltă un pic şi alte activităţi culturale, adică lansări de carte, expoziţii, prezentări de one-man show, concerte…foarte interesant.

Cătălin GRIGORAȘ: Până la urmă acest festival trebuie să fie o platformă pe care artele să se îmbine şi să nască frumosul. Cum v-am zis sunt două zile dedicate lui Shakespeare, cu două spectacole, de la Suceava ,,În zadarnicile chinuri ale dragostei” şi al teatrului nostru ,,Visul unei nopţi de vară’’. Vine Emil Boroghină directorul Festivalului Shakespeare de la Craiova, o mare onoare ne face pentru că a acceptat invitaţia noastră. Se va lansa o carte a lui Aureliu Manea. Se întâmplă nişte lucruri fantastice. Apropo de Asociaţia pe picioroange. Sunt tineri. Pe această platform care se numeşte Festivalul Internaţional de Teatru se întâlnesc generaţii diferite. Generaţia de actori consacraţi , cum sunt Cotimanis, Catrinel Dumitrescu, Sigartău, Bodochi şi o generaţie de actori tineri, cum e şi Teatrul din Turda care conţine o generaţie tânără de actori. Asociaţia pe picioroange este format din tineri extraordinari care fac teatru pe picioroange. Au fost prezenţi şi la ,,Românii au talent”. Sunt tineri foarte talentaţi care au ajuns în finală şi pe care îi cunosc. Au fost colegi de clasă la Şcoala din Sibiu, la Marian Râlea. Mai avem Crina Svobodă, un spectacol de ventrilogie, tot o tânără care a fost la ,,Românii au talent”. Mai este Alex Ştefănescu care, anul acesta a fost în finala ,,Românii au talent”, cu un spectacol excepţional ,,9 Piese remixate” sunt piese scrise de Shakespeare, Caragiale…versurile le cântă şi iese o nebunie de spectacol. De fapt cine l-a văzut şi cine ştie va veni cu siguranţă şi se va bucura. Cumva le-am grupat. Mai sunt două spectacole Mihai Sandu Gruia ,,Trik Show” o premieră a Teatrului ,,Aureliu Manea” din Turda, făcută special pentru a merge în străinătate şi ,,Comedia din Comendie”, spectacolul celor din Târgu-Jiu, care este un spectacol de comedia dell’arte şi care se va juca în curtea Muzeului de Istorie. Programul este destul de bogat. Am dublat evenimentele în comparaţie cu anul trecut. Am fi putut merge şi mai mult, dar vreau să o luăm treptat. Suntem la a doua ediţie, nu vreau nici să ne hazardăm, vreau ca ceea ce se întâmplă în aceste 90 de evenimente, care sunt în aceste zece zile, să ajungă acolo unde trebuie. Până la urmă pentru public facem, dacă publicul umple sala, dacă vine în tot felul de spaţii unde jucăm pariul nostru e câştigat.

Cristina OPREA: Ce m-a impresionat pe mine este faptul că aţi invitat tineri, studenţi de la Universitatea Babes Bolyai Cluj, UNATC București, Universitatea de Vest Timişoara şi Universitatea din Craiova. Continue reading „Cristina OPREA: Interviu cu Cătălin Grigoraș – directorul Teatrului „Aureliu Manea” din Turda” →

Vavila POPOVICI – Interviu cu George STROIA (În dialog cu inima)

Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre.

Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

Sunt o nordică bucovineancă, născută într-un colț minunat de lume, la Sulița, județul Hotin, România, localitate situată la 30 kilometri distanță de orașul Cernăuți, astăzi parte a Ucrainei. Părinții și bunicii au fost născuți pe aceleași meleaguri, ambele bunicuțe au fost de neam polonez, venite cândva în spațiul românesc, astăzi ucrainian. Prietenii mei au fost românii din aproape toate părțile țării, fiindcă, plecând din locul nașterii mele, am locuit, împreună cu părinții, în Ardeal, Oltenia, Moldova, Muntenia. În cartea „Popasurile vieții”, editată în 2014, am un capitol pe care-l încep cu motoul dintr-o carte a scriitorului francez Antoine de Saint – Exupery (1900–1944), cunoscut cititorilor în special datorită povestirii „Le Petit Prince“ („Micul Prinț“): „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”

Sunt o ființă care mi-am găsit cu greu rostul pe această lume. L-am tot căutat, mă îndrăgosteam de fiecare activitate descoperită, o cultivam cât îmi era cu putință. Când am înțeles cât de amplă este oferta vieții, am încercat să-mi mai restrâng aria preocupărilor. Tatăl meu care vedea cât de diversă este paleta activităților, îmi tot spunea să mă opresc asupra uneia. Fiindcă îi semănam, mă înțelegea, și el se risipise în viața lui în multe preocupări, dar și-a ordonat destul de devreme viața. Eu – întârziam, îmi era greu să decid, oscilam între vis și realitatea dură a vieții care se ivise la un moment dat și pe care o conștientizam dureros. Oricum, am pornit în viață cu dorința de a cunoaște cât mai multe, cunoașterea într-o direcție neputându-mi fi mulțumitoare. M-am risipit mult, însă sufletul meu simțea că se va opri cândva, la ceva care să-mi dea suprema satisfacție. Am frecventat cele mai bune școli, cele teoretice, dar asta nu mă împiedica să fac cunoștință cu literatura, muzica, dansul, chiar cu teatrul, cu sportul în aer liber. Tot ce e firesc pe lumea asta mi se părea că omul e dator să încerce. Energie parcă aveam, suficient timp însă – nu! Efuziunile de dragoste le exprimam în versuri, în fragmente de jurnal. Nu am avut pe nimeni care să mă îndrume în adolescență. Sau poate eu nu mă lăsam îndrumată, ajutată. Părinții se ocupau de educația și formarea caracterului meu, bunicii, în scurtul lor trai alături de părinți, mă iubeau, mă răsfățau. Bunica îmi spunea povești, bunicul îmi recita poezii ținându-mă-n brațele sale, iar mie îmi plăcea muzicalitatea cuvintelor. Uneori adormeam, alteori rămâneam într-un somn al viselor. Citind mai apoi singură, poeziile îmi păreau cântece. Le învățam pentru muzicalitatea lor și numai apoi descifram înțelesul cuvintelor.

Părinții deveniseră preocupați de supraviețuire în regimul care se schimbase brusc și mă lăsau să visez în libertate… Se creau noi pârghii sociale, politice, cercuri cultural-științifice care propulsau alți oameni în funcții, în acele vremuri tumultoase, de schimbare a regimului în țara noastră, când se instalase lupta de clasă și ura. Nu mai concurau valorile, concurau dosarele. A trebuit să mă descurc mai mult singură. Uneori am dat greș, dar din greșeli am prins a învăța câte ceva. Visam la o carieră artistică, dar vremurile m-au determinat să renunț și sfătuită, nevoită, am ales una științifică. Țara la acel moment deschisese porțile facultăților care trebuiau să pregătească cadre pentru industrializarea țării. Chimia era una dintre științele care se dezvoltau, pentru cercetare și industrie. Am intrat cu greu la Politehnică din cauza dosarului și am terminat cu greu, tot din cauza, pot spune, a dosarului. Important este că am dus studiul până la capăt, înfruntând obstacolele. Știința mi-a ascuțit gândirea. Înainte de a intra la politehnică eram o mare visătoare, eram ca un creion de calitate dar cu vârful neascuțit, științele pozitive m-au făcut să trec prin lamele ascuțitoarei, să iasă un vârf cu care să pot face ceva… Cineva mi-a îndreptat mâna într-o direcție, cea de a scrie…

După terminarea facultății am dat examen de intrare la doctorat și am fost respinsă, din cauza… dosarului. Am lucrat în Combinate – Chimic Borzești și Petrochimic Pitești, ca inginer. Am considerat că trebuie să-mi fac datoria față de viață. Din ceea ce mi-a cerut viața, i-am dat cât am putut.

Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Îmi amintesc cu plăcere de o oră de limba română din clasele inferioare, în care profesoara ne dăduse ca temă să povestim „Baltagul” lui Sadoveanu. La următoarea oră, a întrebat cine vrea să citească ce a scris. Elevele, printre care și eu, am ridicat mâinile. Profesoara s-a orientat spre mine. Era parcă în clasa a VI-a. Cu un an înainte fusesem premiantă pe întregul liceu, fiindcă îmi ieșise media cea mai mare. De îndată Directoarea m-a mutat în altă clasă cu elevele cele mai bune și la acel moment aveam colege noi, necunoscute. Am început să citesc. Se făcuse liniște completă în clasă, profesoara, mică de statură, dar, dacă nu greșesc, era membră a Academiei Române, se așezase pe catedră și eu citeam… La sfârșitul lecturii, amețită într-un fel de acea liniște, și curioasă de cum era primit rezumatul cărții de către profesoară și colege, am privit de la catedră spre băncile din clasă. Atât profesoara cât și multe colege aveau lacrimi în ochi. Plânseseră. Atunci nu mi-am dat seama prea mult de semnificația acestei stări provocate de lectura mea, dar, mult mai târziu, amintindu-mi, am înțeles ce fel de lectură îmi va plăcea și cum voi scrie, dacă voi scrie cândva. Țin minte că acele lacrimi mă emoționaseră puternic… Aceeași profesoară ne punea de multe ori să găsim sinonimele unui cuvânt. Odată, după ce i-am răspuns, mi-a zis: „Ai imaginație, ai talent, fetițo!” Nu am dat seamă! Pe atunci scriam poezii de dragoste pe care le ascundeam, compuneam mici piese muzicale, dansam pe scenă…

Curând profesorii buni au fost dați afară din școli și înlocuiți cu alții. Noul regim comunist se instalase în toate instituțiile din țară. Noua profesoară de limba română a dat ordin ca premiantele clasei să scrie o odă „noului tătuc” – Stalin, spunându-ne că putem pleca acasă de la următoarele ore, să ne concentrăm și să scriem… Tatăl meu, în acea zi, mi-a dat o lecție de demnitate care m-a pus pe gânduri, m-a trezit puțin la realitate, atât cât puteam înțelege la acea vârstă.

În Oltenia, la Tg. Jiu am făcut o școlarizare foarte bună, fiindcă am avut profesori foarte buni, înainte ca aceștia să fie dați afară de noul regim instalat. În timpul acestor frământări, am plecat în Ardeal la Tg. Mureș, unde am găsit echipa de profesori schimbați. Am simțit diferența, dar îmi vedeam de treabă, diminețile la liceul teoretic „Unirea” și după amiezile la Conservatorul maghiar, unde continuam lecțiile de pian și balet și unde participam cu tot sufletul. Orașul era civilizat, cu multe posibilități de a te cultiva și de a face sport. Mi-am dorit o carieră artistică, cu toate că profesoara de Chimie care mă îndrăgise – ne preda și chimia și fizica – mă sfătuia să urmez Chimia, fiindcă eram bună la chimie, fizică și matematică, iar chimia era o ramură de viitor. Balansam între artă și știință, dar la un moment dat nu am avut dreptul de a mai alege. A ales viața pentru mine. Certificatul de sănătate nu mi-a permis să fac ceea ce doream, cariera artistică. În fine, povestea este lungă și am ajuns studentă la Politehnică. Toate aceste frământări le scriam în jurnalul meu. Din adolescenta plină de speranță și curaj, devenisem dintr-odată o fire meditativă, speriată de ceea ce viața îmi scotea în drum.

Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

M-am jucat devreme cu scânteile flăcării din sufletul meu – cuvintele. Curios poate să vă pară, dar paralel cu toate activitățile mele școlare și culturale, scrisul continua, în taină.

A apărut, cred, datorită intensei mele trăiri extatice, trăire care nu aparține oricărei ființe. Cred că te naști cu ea. Te naști cu o largă încăpere a inimii, cu intense vibrații ale ei. Pe la 9-10 ani scriam poezii pentru flori, în general pentru ceea ce mă impresiona plăcut. Erau frumuseți pe care Dumnezeu ni le dăruise și le descopeream la vârsta aceea fragedă, frumuseți pentru care artiștii au chemarea, inspirația de a le arăta celorlalți, care poate nu simt, sau nu au timp să-și deschidă sufletele. Mai apoi, am scris despre prietenie, și pe la 13-14 ani – poezii de dragoste. Poezia era vorbirea mea interioară. Era acea libertate de a vorbi și bucuria, iluzia că ești ascultat… Le ascundeam în biroul tatălui meu, să nu mi le găsească mama, care deși o ființă sensibilă și cu o inteligență nativă, avea motivele ei să nu fie de acord cu această, așa cum o numea ea – „pierdere de timp”, iar tata, fiind foarte ocupat la serviciul lui, nu cotrobăia prin sertare, și dacă le-ar fi găsit, eram convinsă că nu m-ar fi mustrat. „Pierduse” și el mult timp pictând sau cântând din instrumente cu corzi… Eu, îmi vorbeam mie însămi în acele jurnale în care existau și poezii, fiindcă simțeam nevoia să vorbesc cu cineva care să mă suporte, să mă înțeleagă și, mi se părea că acea persoană eram tot eu, nevrând să deranjez sau să chinuiesc pe un altul cu gândurile mele. Poate era o lipsă de curaj? Nu știu. Totuși, dacă ar fi fost o lipsă de curaj, nu aș fi ajuns mai târziu, mult mai târziu, a le și publica.

Am început deci, să scriu din copilărie, dar am publicat târziu. Din mai multe motive. Unul dintre ele a fost schimbarea continuă a domiciliului, a școlii, adică a mediului în care trăiam. Tatăl meu era Administrator CAM (Casa Autonomă a Monopolurilor – Regatul României), primea ordine de mutare, avansare, așa cum primeau cei din armată și pleca cu familia dintr-o parte a țării, în alta. Motivul de bază, mai târziu, a fost lipsa timpului disponibil scrierii, acele clipe de singurătate necesare despre care am vorbit deseori, întrucât familia întemeiată și cariera au avut prioritate, din dragoste și sentimentul datoriei. Se știe că pentru activitatea spiritului artistic și literar trebuie căutate și găsite clipele de singurătate desăvârșită, în caz contrar spiritul rămâne sub influența spiritului străin activității artistice.

Am publicat pentru prima oară în orașul Onești, în ziarul Combinatului Chimic la care lucram și în placheta Cenaclului „Cântece în coloană”, în 1966. Mai întâi am scris câteva articole despre activitatea mea profesională – la cererea unor redactori foarte buni ai ziarului, după care mi-au cerut și mi-au publicat câteva poezii. A urmat apariția plachetei Cenaclului. Mai târziu, după o pauză de 16 ani, timp în care am mai scris dar nu am publicat, versurile mele au apărut în revista „Ramuri” a lui Marin Sorescu, în 1982, apoi în revista „Flacăra” lui Adrian Păunescu, unde mi s-a acordat și un premiu. Au urmat alte apariții în reviste din diferite localități. În 1988 a fost a doua apariție editorială colectivă, în urma premiului editurii „Eminescu” (1987). În 1993 – primul volum individual. De atunci și până astăzi 43 de volume, la care se adaugă cele 7 colective.

Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Am scris și scriu pentru că nu pot altfel. Nu pot să nu scriu. Și, în continuare, pot adăuga cuvintele lui Octavian Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu”. Cum pe unii nu-i poți opri să vorbească, pe noi scriitorii, nu ne poate nimeni opri să scriem. Este modul în care ne trăim o parte a vieții. Este libertatea noastră de a exprima ceea ce gândim, în deplin acord cu propria noastră conștiință. Am și scris un poem intitulat „De ce scriu” la provocarea obraznică a unui cenaclist care, întâlnindu-mă în oraș, m-a întrebat: „De ce scrieți? Mie nu-mi place nimic din ceea ce scrieți. Nu credeți că vă pierdeți timpul degeaba ? Și m-am gândit imediat la Constantin Noica care a avut parte și el de o astfel de umilire și mi-am spus: Dacă Noica a putut trece peste așa ceva, cu atât mai mult eu, o scriitoare anonimă, trebuie să ignor spusele cenaclistului și să-mi văd de drumul meu. Am ajuns acasă, am dat drumul lacrimilor, m-am răcorit și mi-am scos „arma” – vorba lui Nicolae Steinhardt – dând drumul „gloanțelor”: De ce scriu? / Scriu pentru că sunt încă vie, / pentru că scrisul este al celor vii, / pentru că miracolul creației / sălășluiește încă în sufletul meu. / Scriu pentru că iubesc viața / și-ți mărturisesc că uneori mi-e teamă / de bătaia de aripă a pasării în agonie… / În acele clipe m-arunc asupra unei coli de hârtie, / ca-ntr-o mare cu valuri iubitoare / m-arunc… / Poți înțelege singurătatea unui suflet, / când arzi ca o lumânare / și te hrănești cu lumina flăcării? / Oh, sufletul singur, flămând, / într-o singurătate perfectă, absolută…

Nu știu dacă scrierile mele aduc ceva nou, dar am credința că destăinuirile, gândurile pot îmbogăți experiența oamenilor. Poate cineva nu a gândit în felul meu și poate intrăm într-un virtual dialog din care adevărul să poată fi mai bine conturat. Poate! Dar știu că am avut o mare bucurie de fiecare dată când cineva mi-a spus: „Știți că m-am regăsit în poemul/scrierea dvs. ?”, sau „Mi-ați făcut o bucurie citindu-vă cartea” sau, „V-am citit toată noaptea cartea…”. Sunt, în general, cuvinte care ne fericesc și ne dau curaj. Scriitori au nevoie de aceste cuvinte dacă ele sunt sincere, fără însă a deveni lipsiți de modestie și a se supraestima. Ele mențin încredrea fiecărui scriitor că nu scrie degeaba.

Dacă mă întrebați de atuul scrierilor mele, amintesc că Lev Tolstoi, în jurnalul lui, spune: „Parcă îmi aduc aminte că am fost și eu cândva îndrăgostit… nu mai știu de cine, dar de muncă îmi aduc aminte tot timpul”. Cred că munca, dar și dragostea din acele ore ale zilelor, sau nopților, pe care le dăruiam literaturii au fost atuul meu, câștigul meu în viață. Se întâmplă ca în momentele de inspirație poetică să apară clar ceva pe cerul minții și care dispare curând dacă nu ai voința și forța de a citi până la capăt ceea ce este scris, și a reține. E acea fărâmă de har pe care o trimite Divinitatea pe calea știută de Ea, deschisă uneori pentru tine – poetul.

Cu timpul am constatat că Eseul care este greu definit – după spusele unora și altora fiind o specie de proză literară fixată la granița cu literatura, la granița dintre stilul beletristic și cel științific, „un gen de frontieră situat între literatură și filosofie” – se bucură de interes în zilele noastre. Poate și faptul că nu presupune un tipar strict; poate pentru că multora nu le plac constrângerile în literatură, ci le plac libertățile ei. Poate, din aceste motive, sau a unuia dintre ele, eseurile mi-au fost bine primite și acest fapt m-a bucurat.

Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

Mie aș avea să-mi reproșez multe, dar scriitorilor de azi nu sunt în măsură a putea să le reproșez ceva. În fond, scrie fiecare cum vrea și ce vrea. Important este să fie citit.

Uneori mă gândesc că ar fi trebuit să revizuiesc mai mult conținutul cărților, dar, alteori mă consolez cu părerea că nu trebuie pierdute momentele de inspirație și nici timpul cu revizuiri, fiindcă timpul vieții dăruit nouă nu așteaptă, el fuge nepăsător, iar eu chiar am de recuperat un timp al scrisului. Un scriitor ar trebui să ceară ca inspirația să-l bucure zilnic și dacă ea îl mai ignoră, el totuși să tragă măcar „o linie” după sfaturile eruditului senior al Imperiului Roman – Plinius.

A, dacă o carte este catalogată drept prețioasă și vrea cineva să o reediteze, este altceva. Atunci scriitorul este obligat de a revedea cu o maximă atenție cartea respectivă. Dar tu singur – autorul – nu poți aprecia valoarea scrierii tale. Nu poți fi obiectiv cu propria-ți scriere. De aceea reproșul este îndreptat către proasta înștiințare a aparițiilor și de difuzare a cărților.

Până la urmă, mă gândesc cu ce drept pot reproșa unui scriitor ce scrie? Am ajuns la concluzia că fiecare este liber să scrie ce vrea, pentru a se elibera, doar cu grija de a nu lovi în demnitatea celui care îl citește. Și dacă totuși o face, să ne apărăm lăsându-i cele scrise în ne-citire. Dai cartea sau rândurile scrise la o parte. Celui care scrie i s-ar mai cere să aibă idei și să propună modele pentru viața spirituală. Dacă poate, desigur.

Este rolul criticului să aprecieze valoarea unei scrieri, eventual să-l facă pe cititor să „deschidă bine ochii”. Dar, criticii au dispărut, ei au fost mai practici, nu au vrut să-și mai irosească energia în van. Acea simpatie, prietenie existentă cândva între scriitor și critic, a cam dispărut, a dispărut și umanitatea criticului, „privirea lui de îndrăgostit” pentru un text scris și pentru cel care l-a scris. În concordanță cu vremurile! Cineva explica rațional starea la care s-a ajuns și, „în lipsa oceanului informațional, fiecare carte a trebuit să se justifice prin ea însăși”. Și în acest mod scriitorul rămâne singur „în bătaia vântului”.

Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Cred că mulți, luați de valul materialist, timorați de neajunsuri, uită să-și vadă de cerințele sufletului. Uită de faptul că în final faptele le vor fi cântărite după cât au iubit această viață și ce i-au dăruit, cu cât și-au îmbogățit sufletul.

Da, oamenii au nevoie de lectură fiindcă lectura exersează mintea și înalță sufletul. Este menirea omului pe acest pământ, să plece mai înzestrat de cum a venit. Cărțile ar trebui să le considerăm drept tăcuții și înzestrații noștri prieteni, întrucât paginile – măruntele și ordonatele șiraguri de perle strălucitoare – ne arată podoaba lor, și ne îndeamnă a o folosi. Bucuriile și suferințele întâlnite într-o carte au efectul vaselor comunicante asupra cititorului; o carte bună te transportă în lumea ei și uiți de toate durerile vieții care te frământau până în acea clipă. Am scris cândva un articol intitulat „Cartea nu este o amăgire”, în care redam tragica soartă a cărților din antichitate, despre care a scris autoarea Aurora Peţan, citând afirmațiile lui Alexandru Papadopol, istoric, publicist și om politic din secolul XIX, privind „îngustimea și fanatismul celor care au incendiat cele mai prețioase biblioteci din lume, preocupările împăraților bizantini pentru politică și disprețul lor față de cultură, decadența și uriașele cheltuieli inutile de la curțile lor…” Am amintit în acel articol și despre cărțile care au fost arse în perioada comunistă la noi în țară… Au fost și astfel de vremi! Tot Paul Papadopol mai scria: „Problema moralei în artă nu trebuie luată dintr-un punct de vedere filozofic, ci din acela al culturii generale a unui neam”. N-am scăpat în acel eseu, să-l citez pe Voltaire, spirit lucid, care vorbea despre eternitatea cărților: „cele mai bune cărți sunt acelea pe care cititorii le îndrăgesc; ei dezvoltă ideile în germene, îndreaptă ceea ce li se pare greșit și întăresc prin reflecții proprii ceea ce li se pare șubred”. Tot el era de acord cu trecerea în anonimat a multor cărți, spunând cinic și elegant: „Cu cărțile se întâmplă ca și cu oamenii…” Și încheiam articolul cu următoarele cuvinte: „Cartea nu este o amăgire, ea este o lumină din lumina vieții acestui pământ”.

Să nu ne lăsăm descurajați de nimic, pentru că veacul acesta este interesant în felul lui, nu trebuie să fim triști că nu ne sunt vândute cărțile, că nu suntem citiți, că nu suntem băgați în seamă! Unii dintre noi sunt mai îndrăzneți, alții mai rezervați, mai timizi, valorile greu pot fi evaluate corect. Să creăm, dacă aceasta ne este pasiunea și harul, să înfrumusețăm lumea cu scrisul nostru, cu gândirea noastră. Avem mulți poeți, multe situri de literatură, de poezie, de artă, multe cărți… Este extraordinar! Avem din ce alege pentru lectură. În fond fiecare scriitor are gândirea sa, limbajul său propriu, fiecare poet – muzicalitatea sa.

Îmi amintesc cum i-am dat unei profesoare, la cerința ei, pentru un interviu, o listă cu cărțile pe care le citisem în adolescență. Apoi m-am răzgândit, fiindcă erau prea multe și erau preferate de generația mea, și am rugat-o să renunțe la acea listă. Totuși a publicat-o și poate, până la urmă, a făcut bine. În fond era oglinda sufletelor generației de atunci. Lumea se schimbă, se schimbă și preferințele, dar așa cum perceptele morale ale Bibliei rămân veșnice, și frumosul din literatură rămâne veșnic.

Avem mulți și mari poeți români. Am iubit poezia lui Eminescu, Bacovia, Blaga, Octavian Goga și mulți alții. Am iubit poezia Magdei Isanos, Anei Blandiana, Ilenei Mălăncioiu. Apreciez poeții francezi, dar și cei persani. Recitesc poeziile uneori, după dispoziția mea sufletească.

În adolescență am citit romanul „Torentele vieții” a unei scriitoare franceze și mi-am spus: dacă voi scrie cândva o carte, o voi scrie în genul ei. În general preferam lectura cărților care erau scrise bine, care îmi captivau atenția de la primele rânduri, diverse genuri literare, diverși autori, diverse epoci, totul parcă avea locul său în sufletul meu. Bineînțeles, cu înaintarea în vârstă, au apărut alte, noi preferințe. Acum sunt atentă la conținutul comunicării dintr-o carte, prefer proza filozofică, publicistică și memorialistică. În ultimii ani, prin plecarea mea din țară, am pierdut biblioteca care ocupa una dintre camerele mele, și am luat cu mine doar câteva colete cu cărți. Le recitesc, le aprofundez, caut să le înțeleg cât mai bine. La fiecare vârstă înțelegi puțin mai diferit și este… interesant. Uneori parcă ai fi o altă ființă, gândești altfel, ai o altă înțelegere a vieții, noi semne de întrebare, dar și o mai mare putere de iertare. Citesc unele cărți de pe internet. Alegerea o fac în momentul în care văd autorul și titlul cărții. Aceste cărți online sunt un beneficiu al internetului, nu au însă farmecul cărților tradiționale. Una este să pui mâna pe hârtie și să întorci foaia cu degetele mâinii tale și alta să pui mâna pe mausul din plastic și să butonezi cu un deget accesul la pagina următoare. Direcționarea către suflet pare diferită.

Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Mă consider semi-promovată. Am luptat singură. Cu încercări, unele nereușite, altele reușite. Și nu am ajuns prea departe, nu am prea multe cuceriri, dar cele pe care le am sunt foarte prețioase pentru mine. Sunt o scriitoare din oceanul de scriitori ai planetei. Știam că nu sunt un talent special, dar nici de plecat din sfera literaturii nu doream, fiindcă eram conștientă că vreau să scriu, că am multe de scris, dar nu știam cum le voi scrie, dacă vor reuși scrierile mele să și placă, să prezinte interes. Mă consolam uneori cu propria-mi părere, cu câte o poezie pe care o credeam reușită. Am avut și perioade când dezarmam, considerând că nu voi putea învinge obstacolele ivite în cale. Vorbesc de publicare, înainte de anul 1989. Publicarea în reviste era mai mult pentru scriitorii cunoscuți, preferați, recomandați. Nu puteam „îndrăzni” prea mult. De edituri, nu mai vorbesc! Eram departe de lumea literară a capitalei, munceam în fabrică și era umilitor pentru mine, să afle unii subalterni că tovarășa ingineră scrie poezii, sau că se duce uneori și la Biserică. Așa erau vremurile! Dar, după ce redactorul șef al ziarului Combinatului îmi ceruse câteva articole în legătură cu pilotul pe care îl coordonam, scriitor fiind și el, și ca mai toți scriitorii având simțul dezvoltat pentru cei care țineau oarecum bine condeiul în mână, m-a întrebat direct într-o zi, dacă scriu poezii. Cu o oarecare sfială i-am confirmat. Mi-a cerut și i-am dat câteva poezii pe care, cum am spus, mi le-a publicat: „Aseară în parc”, „Zi de concediu”, „Capriciu” și „Ecuații”. Curând au apărut alte două poezii într-un volum colectiv publicat de către conducătorul Cenaclului literar din localitatea Onești, județul Bacău, un bun profesor, scriitor talentat. A urmat o pauză lungă, întrucât profesorul mă atenționase că se interesează o persoană de producția mea literară, un informator, membru al cenaclului care insistase să-i răspund la întrebarea dacă, mai am poezii filozofice precum cea publicată în volum, de altminteri trunchiată, adică cenzurată. Poezia trimisă era: „Sus, un cer îndepărtat, / albastru. / Sub mine, un astru. / În mine – universul reflectat. / Infinitul? / Mister plin de mistere. / Moartea printre ere. / În mine – infinitul reflectat”. Apăruse în volum: „… Mister fără mistere…”. Cealaltă poezie era una de dragoste, căreia îi mutilaseră rima. Exemplific numai două strofe, care sunau astfel: „Iubite, pe vremuri urcai / Ca aripa întinsă de vânt / Spre larg și sfânt orizont, / De vise și vise, de cânt… / Astăzi când pare că ieri ardea ce s-a stins, / Mai caut un sens, oh, mai caut, / De-același elan sunt cuprins’…”. Să nu mai apară cuvântul „sfânt” au tăiat strofa la jumătate: „Iubite, pe vremuri urcai / Ca aripa întinsă de vânt.”

În fine, scriam în continuare, când mai aveam timp, fiindcă în fabrică făceam ore suplimentare, neplătite desigur, și munceam șase zile pe săptămână, mai aveam și casă și soț și copii. Scriam, eram în dialog nocturn, imaginar cu cineva de încredere, în contrast cu starea din vremurile acelea când eram urmăriți de securitate și înfricoșați.

După ani de zile am trimis două poezii la revista „Ramuri” a lui Marin Sorescu și puțin mai târziu, una la revista „Flacăra” condusă de Adrian Păunescu. Amândoi mi le-au publicat. În revista „Ramuri” au fost publicate poeziile: „În odaie” și „Iubesc oglinda”, în revista „Flacăra” – poezia „Vis”. Era în anul 1982. Una dintre fiicele mele s-a dus în centrul orașului și a cumpărat revista „Ramuri”, aducându-mi-o. De emoție mi s-a încețoșat vederea. Era însoțită de câteva rânduri scrise de ea: „Mami scumpă, Am avut onoarea să fiu prima care să-ți cumpere și să-ți arate revista „Ramuri”. Azi a apărut, azi am cumpărat-o. Pentru cele două poezii – Congratulations! Fetița ta.” Atunci mi-au dat lacrimile… Adrian Păunescu premiase poezia publicată. Revista „Argeș” a preluat poeziile apărute în reviste. Au urmat alte apariții în revista „Argeș” și în alte reviste din țară. După această publicare în revista „Argeș” m-a căutat poetul argeșean Nicolae Ioana, redactor pe atunci la o revistă din capitală, rugându-mă să-i arăt și alte poezii. Mi-a făcut o prezentare frumoasă în revista locală, intitulată „O grație a profunzimilor”, urându-mi, în încheiere, „un vânt prielnic”. Așa a și fost, dar ceva mai târziu!

Aveam pregătit un roman, dar acesta a fost respins de către o editură din capitală, cu motivația discretă că soțul meu fusese deținut politic. Am înțeles atunci, din nou, că nu trebuie să mai încerc a merge mai departe, să am pretenții de publicare.

A mai trecut ceva timp. În 1986 am aflat de concursul Editurii Eminescu și la insistența soțului meu, iubitor de literatură (dar parcă numai de literatură?), am trimis un „mănunchi” de versuri. Curând, uitasem complet de această încercare, dar cel care era aproape de plecare din această viață, pe patul de spital, m-a întrebat dacă am primit rezultatul concursului. După pierderea lui, vecinii de la fosta locuință, mi-au adus scrisoarea Editurii care anunța premiul câștigat. Trebuia să mă prezint la Editură. Nu am putut, eram în prima lună după decesul soțului. Au fost premiați 13 poeți, cărora li se promisese publicarea volumelor. Din dispoziția „îndrumătoarei culturii” de la acea vreme, tovarășa Elena Ceaușescu, pentru economie de hârtie, s-a publicat un volum colectiv intitulat „13 Poeți”, în 1988. A fost, pentru mine, cel de al doilea volum colectiv. Transcriu doar una dintre poeziile premiate, cu titlul „Iepurele”: Pe șoseaua dantelată de frunze / un animal îmi taie calea. / Tresar cu-ntârziere și-i reconstitui imaginea: / Lucios și pământiu / cu ochi ce reflectau lumina… / Un suflet, îmi zic, cu săritură de-acrobat! / Dar săritura parcă-ncetinise… / Alerg și caut prin tufele de mărăcini… / Se-aud doar frunzele crăpând / sub pașii mei, în liniștea crepusculară. / Găsesc doi ochi sticloși / ce mă privesc de parcă / prin ei ar fi putut să se salveze. / Bietul animal! / Îi simt inima ceasornic, / dar arcul se rupe… / O stea pe cer se stinge, ochii-i aburesc… / Îi mângâi blana caldă, lunecoasă, / privesc cerul, dealurile golașe, / pământul acoperit cu frunze maronii, / animalul frumos și mut / zăcând pe-un pat de frunze moarte… / Privește undeva departe / și tace, / căci el acum, cunoaște prea bine tăcerea.

A venit revoluția din 1989, am scăpat de comunism. Am încercat să-mi public volumul complet de versuri, la Editura Eminescu, așa cum se promisese la premiere. Au fost trei directori, imediat după 1989. Cu primul, poetul, prozatorul Mircea Ciobanu, am stat mult de vorbă în cabinetul său. A fost un dialog interesant, plăcut. Mi s-a părut că eram apropiați ca vârstă, gândeam la fel, simțeam la fel, un om sincer care iubea frumosul și adevărul. M-a rugat să mai revin în timp ce se va edita volumul, să mai stăm de vorbă, fiindcă „avem ce vorbi” – spusese. Dar a plecat și a venit la conducerea editurii eseistul, criticul Valeriu Râpeanu. Am intrat în cabinetul dumnealui împreună cu poeta Virginia Carianopol care era lectorul lucrării, făcuse referatul pentru publicarea cărții, dl. Râpeanu cunoștea volumul și mi-a promis că va fi publicat curând. Copia referatului îl păstrez și acum, drept amintire. Se încheia astfel: „Cultivând mai cu seamă o poezie de notație, descriptivă sau de reflexie în ceea ce privește transpunerea stărilor nostalgice, melancolice sau de reverie, volumul definește în Vavila Popovici o voce elegiacă cu un autentic sentiment al naturii, cu trecerea timpului răvășitor peste tristeți și singurătăți”.

Era în anul 1990 și titlul cărții stabilit – „Oglinda vieții”. Când am revenit, am fost anunțată că volumul a fost trimis la tipografie, indicându-mi-se adresa. L-am căutat, nu l-am găsit. L-am căutat până și la tipografia din Sibiu, indicată ca posibilă. Am renunțat, neînțelegând ce se întâmplase cu micul meu volum de versuri.

Mi-am luat inima în dinți și am început să-mi public cărțile pe cont propriu, la edituri particulare. Primul volum de versuri l-am intitulat „Nopți albe” și l-am încredințat unei alte tipografii, în anul 1993. A urmat editarea romanului refuzat, a altor romane, cărți de poezie, chiar trei cărți editate la editura „Elion” a poetei Virginia Carianopol, în anii 2000, 2002 și 2005. Romanele: „Binele și răul”, „Mai sunt bărbați buni”, Ultima piruetă”, Cartea mamei”, au fost publicate la alte edituri din București și Pitești.

Când am ajuns în străinătate, am continuat să scriu cărți de memorialistică, de versuri, articole și eseuri, fiindcă revistele din străinătate mi-au primit lucrările, colaborarea a fost dintr-un început excelentă și continuă și în zilele de astăzi. Am continuat să trimit și în țară articolele și eseurile, am mai publicat cărți la unele edituri din străinătate, dar și din țară. În sfârșit, am îndrăznit! Norocul mi-a surâs.

Zborul meu spre literatură, repet, a fost singular, deși au fost câțiva oameni care au crezut în poezia mea de început: soțul meu, poetul, traducătorul Marcel Gafton – vărul soțului, și poetul Nicolae Ioana. M-au încurajat de asemenea și unii colegi de breaslă care au participat la lansările cărților.

Nu mai știu pe unde sunt împrăștiate cărțile mele. Știu doar că există un număr restrâns de cărți în câteva biblioteci din țară. Am avut grijă însă, să trimit toate volumele la Biblioteca „Dinicu Golescu” din Pitești. De asemenea știu că atâta timp cât am fost în țară, editurile la care am publicat, au trimis exemplare la Biblioteca Națională. Acolo, în orașul în care am poposit timp de 40 de ani, am scris mult, am lansat câteva cărți, am mulți prieteni, martori ai travaliului meu literar, cărora le duc dorul.

Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?

Primul sfat este acela de a se cultiva mult. „Cultura, nu politica ne va salva”, spunea Mircea Eliade. Al doilea de a nu spera la un câștig material de pe urma scrisului. Cel puțin în momentul de față. El poate fi doar întâmplător sau doar pentru o perioadă de timp, oricât de bun manager ar fi scriitorul. Fiindcă este vorba de puterea talentului, dar și de conjunctură. Au fost unii care m-au întrebat câți bani câștig din activitatea mea scriitoricească. I-am considerat naivi sau neinformați, fiindcă nu am scris și nu scriu pentru a câștiga bani. Pot să spun că întâmplător, dar spre norocul meu, întâi mi-am asigurat existența muncind într-o muncă calificată și astfel, având asigurată viața materială, am putut să-mi permit publicarea cărților care au ajuns la numărul de 43 și încă 7 colective. Este adevărat că la primele cărți am apelat și la sponsori, în țara noastră editurile pretinzând sume mari pentru publicare. Apoi mi-am planificat publicarea cărților, în funcție de venit.

Dacă există dragoste și putere de muncă, trebuie să persevereze în scris. Să nu mizeze pe succesul care poate veni sau – nu. Și dacă nu vine să nu deznădăjduiască. Dragostea de scris să nu-i părăsească; este cea mai frumoasă dragoste. Să nu divorțeze de ea! Important este să scrii atâta timp cât poți scrie, cât timp ești îndrăgostit de scris și când ai ce scrie.

Visez ca în toate țările civilizate să se facă lecturi publice plătite, la care cei iubitori de literatură să vină și să asculte versuri sau fragmente din creațiile autorilor în viață. Iar pentru poeții plecați de lângă noi, visez spectacole în săli de teatru, în care actorii să citească versurile poetului plecat. Să devină un obicei care să nu fie întrerupt, uitat. O oră, o oră și jumătate din versurile lui Eminescu, cu anunțul: „Astăzi Eminescu!”. „Astăzi Bacovia”, „Astăzi…”. Și cu un decor al epocii în care a trăit poetul. Am văzut actori care nu știau să recite versuri, ceea ce este inadmisibil. Actorii, sunt primii care trebuie să cunoască creațiile poeților și să știe să le recite.

Munca intelectuală este tot atât de grea ca și munca manuală. Ea epuizează organismul prin nopți nedormite, prin suprasolicitare a creierului, a nervilor. Și una și alta cer dăruire și talent. De ce nu și recompensă? Aprobarea unei lecturi publice s-ar putea face în baza unei cronici de carte făcută de cronicari, interesați și ei de cartea respectivă, prieteni fiind cu autorii, pe care trebuie să-i înțeleagă. Poate cândva se va ajunge și la acest nivel de înțelegere a muncii intelectuale, iar oamenii – la prețuirea culturii, la îmbogățirea sufletelor.

Și, ceea ce cred că s-ar mai cere începătorului ar fi interesul pentru ceea ce se întâmplă în jurul său; realitatea vieții să-i fie materia primă a creației.

Dar, cultura nu este suficientă, mai este nevoie și de morală. Religia fiind parte a culturii și bază a moralității, scriitorul s-ar cere să fie un om credincios. Atunci, nu ar exista atâta vanitate printre oamenii scrisului. Modestia i-ar folosi mult creatorului. Ar realiza adevăratul loc pe care îl ocupă fiecare. Și, locuri sunt destule „sub soare”.

Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Cred că scrisul diferă. Unii îl pot face în orice moment din obligație, alții scriu doar când sunt inspirați. Cei care scriu din obligație, o pot face cu pasiune, plăcere, bucurie sau cu lipsa acestor stări sufletești. Și mai cred că Noica a exprimat un adevăr când a scris în „Jurnal de idei”: „Sunt în ceasul fericit când pot să lucrez fără a mai fi silit să muncesc”. Inspirația artistică, această stare de tensiune creatoare, nu este dăruită tuturor, nu poate delimitată, nu poate dăinui continuu, ea apare în anumite momente, dar este comună nașterii tuturor operelor, fie ele de artă sau literatură, și care bucură sufletul creatorului și sufletele celor care iau contact cu creația respectivă. Deosebesc inspirația poeziei de cea a prozei. Cea a poeziei este o stare de spirit fulgerătoare, este o țâșnire a iubirii din suflet, precum a apei dintr-o fântână arteziană, este un plâns sau o bucurie a sufletului, este un mănunchi de dorințe, de rugi și unul de speranță ridicat spre cer. Este o voce care vine de undeva – cum afirma Petre Țuțea – și pe care trebuie să știi s-o asculți. Este catharsis după afirmațiile unora – purificare a spiritului, descărcarea unei trăiri refulate. Poate – un mod de supraviețuire a celui care scrie și a celui care se regăsește în ea. „Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui, și lumea nu se satură să-l asculte!”, scria Nicolae Iorga. „Poezia ne este scut, adăpost, leac și armă”, spunea Nicolae Steinhardt. „Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită…”, striga poetul Nichita Stănescu. Gândind la prețiozitatea poeziei, am definit-o în modul următor: „Poezia este aura unei piese de Shakespeare / E melodia cântată pe strunele viorii Stradivarius / E culoarea și lumina dintr-un tablou al lui Rembrandt / E marmura de Carara dăltuită de Michelangelo / E o piruetă a Anei Pavlova.” Inspirația prozei vine ca un subiect obsesiv. Apare o idee. Vrei să scrii despre ceva, dar îți trebuie timp, fiindcă proza cere răbdare, proiect, imaginație și memorie cu care vrei să construiești un „edificiu”. Cred că poetul poate fi și scriitor, dar scriitorul nu întotdeauna poate fi poet. Poetul, după părerea mea este hăruit cu inspirația de moment, scriitorul este mai mult muncit. El va căuta momentele de inspirație și va căuta să nu le scape. Depinde ce fel de proză abordezi. La romanele pe care le-am scris (doar câteva), după apariția ideii inspiratoare, a depășirii momentelor de îndoială, am pornit inginerește. Am zis că va fi ca și cum aș construi o casă. Trebuie să am un proiect, adică să-mi imaginez casa, în mare, să torn o fundație solidă pe care să încep construcția. Știam că trebuie să aleg cărămizi – amintiri din trecutul meu sau/și al altora. Întotdeauna construim din memoria unor întâmplări; trecând la treabă intră în lucru imaginația – unii o consideră puterea sufletului – , precum și ficțiunea care își cere dreptul la construcția casei… În interiorul scrisului, al istorisirii, apărea o luptă: înfruntarea între memorie și închipuire, pentru a ajunge la un final care se creiona de-a lungul povestirii. Și interveneau atâtea transformări, atâtea adăugiri, încât chiar nu mai știam când și cum voi termina construcția. Dar, era nespus de frumos să dau drum liber imaginației! Când am început un roman, în câteva săptămâni sau luni l-am și terminat. În pauzele scrisului, când îmi făceam cumpărăturile pentru a mă hrăni, sau ieșeam puțin la plimbare prin parcul de lângă blocul în care locuiam, eram personajul principal al acelui roman, imaginația lucra continuu… Noroc că la orele la care ieșeam, nu mă întâlneam cu oameni cunoscuți să-mi tulbure starea de transă. Mi s-a întâmplat să-mi fie foame după miezul nopții, mă duceam la frigider și nu găseam mai nimic. Mă îmbrăcam repede și mă duceam la colțul clădirii unde funcționa o brutărie non-stop, îmi cumpăram o pâine caldă pe care o consumam rupând din ea animalic. În timpul scrierii romanului se întâmpla un lucru ciudat: mă identificam cu acțiunea descrisă și aveam impresia că toate faptele, trăirile îmi aparțin. Aici, cred, că este nebunia noastră, a scriitorilor… Cred că și actorii încearcă același sentiment în timpul reprezentațiilor.

Dar, răspunzându-vă la întrebare, mi-am amintit că odată, stând de vorbă cu un preot – scriitor și el – , acesta îmi povestea că Liviu Rebreanu se mai întâlnea cu cititorii săi și unul dintre ei, l-a rugat să-i spună cum se scrie un roman. Rebreanu i-a răspuns spunându-i să se gândească cum face o ciorbă: întâi pui carnea, o lași să fiarbă până face spumă, iei spuma și apoi începi să adaugi… și guști, și mai adaugi și altceva, și guști, și mai adaugi, tot așa, până iese gustoasă. Și-atunci te oprești. (Am reprodus cu cuvintele mele)

Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Poezia, desigur este cea mai apropiată de sufletul meu. Ea a fost primul copil născut și probabil că voi sfârși viața recitând o poezie. Cel puțin așa îmi închipui.

Aș aminti volumul bilingv „Love Story”, editat în 2013 și premiat de Academia „Il Convivio” din Italia, despre care compozitorul, scriitorul Doru Popovici, cu vibrantul său suflet, a scris: „… prin opera ei, maestra Vavila Popovici ar putea „melodia“ pe cuvintele divinului Horațiu: – „Exegi monumentum aere perennius“ (Am înălțat un monument mai durabil decât bronzul)”. Frumos, chiar poate prea frumos!

Am strâns aproape toate poeziile mele în cartea „O mie și una de poeme”, editată în 2016. Am crezut că acest volum va cuprinde toată activitatea mea în domeniul poeziei. Am crezut doar… Poetul Eugen Evu scria, printre altele, în prefața acestui volum: „Vavila Popovici ne este dintre cele mai în-minunate Voci ale Poeziei… atemporale. Cititorul și autoarea ne ierte prețiozitățile, ele fiind inspirate de chiar magnetismul subtil al unei poete deloc… cuminte, cum scrie Nicolae Manolescu, dar CU MINTE, a unei opere recursive prin patos, la rațional. Arta cuvântului este și arma cuvântului, una melodioasă, plăcută Inimii. Rostire și altar al unei religii deopotrivă culturale”. Sunt rânduri de dragoste pentru poezie, a unui alt mare poet.

Îmi plac și jurnalele. Cred că George Călinescu avea mare dreptate când spunea: „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putință să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului”. Și cred că toate genurile abordate de mine: poezie, romane, jurnale, eseuri, zugrăvesc parcursul unei/unor vieți.

Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Am scris mai sus despre acest aspect. Bună stare materială a existat doar pentru puținii norocoși ai acestei bresle. Astăzi această muncă este complet, sau aproape complet desconsiderată. Nimic organizat pentru promovarea valorilor adevărate. Și atunci de unde să aștepte, un biet poet sau scriitor, recompensă pentru munca sa? Poate, înainte de a se apuca serios de scris, să se ducă să-i ghicească cineva în palmă; poate îi va găsi acolo norocul!? Mai poate crede puternic în cuvintele lui Hristos: „cine își dăruie viața, și-o va câștiga”, de care ne amintește Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”, spunându-ne că este valabilă atât în sfera religiei, cât și în sfera artei și a poeziei.

Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Știu, din informațiile din presă, că „Uniunea Scriitorilor din România este o asociație de creație, profesională și sindicală a scriitorilor din România, structurată în douăsprezece filiale regionale, la care se adaugă filiala Chișinău și că ea numără acum aproximativ 2500 de membri. U.S.R. (Uniunea Scriitorilor din România) a apărut în 1949, deci în regimul comunist, prin fuziunea Societății Scriitorilor Români (S.S.R.) creată în anul 1909, cu Societatea Autorilor Dramatici”. Mai știu că în data de 9 martie a acestui an a avut loc ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România și au fost discutate probleme ale activității USR.

Nefiind membră a USR, nu cunosc amănunte ale organizării acestei Uniuni.

Continue reading „Vavila POPOVICI – Interviu cu George STROIA (În dialog cu inima)” →

Interviu cu profesorul Ioan Sbârciu realizat de Mihai Pop

„Pentru a crea un stil nou se recreează un alt spațiu, de fiecare dată mai proaspăt”

Mihai Pop: Din perspectiva mea, un lucru interesant de discutat ar fi relația care se întinde pe durata câtorva zeci de ani între profesorul – de gimnaziu, liceu, facultate – și artist. Mă interesează ce ați luat din practica de dimineață, a profesorului, și ați dus în atelierul nocturn al artistului. Trebuie să existe o legătură, eu o văd și de asta cred că este interesant un interviu care să își păstreze relevanța în timp, să vorbim despre cele două fațete ale dumneavoastră, care v-au ocupat timpul, fără întrerupere, din 1973 până azi.

Ioan Sbârciu: Dacă ar fi să răspund într-o propoziție, aș cita mai degrabă din Noica: „În pedagogie, nu știi niciodată cine dă și cine primește”. De ce? Pentru că sunt multe așteptări din partea elevilor, studenților, „învățăceilor” și orice spui poate să-i influențeze în timp foarte mult. E un amestec acolo de știință și afectivitate; învățământul nu poți să-l faci fără dăruire și, hai să zicem, har (dar e vanitos să zic eu despre mine că am har…). Eu de fapt am pornit din altă parte, urmărind un fir, aș fi vrut să fac ceva ce alții nu au făcut pentru mine, ceva ce mi-ar fi plăcut să mi se întâmple mie. […] Bineînțeles că nu poți să fii profesor la arte dacă tu nu lucrezi sau dacă nu ai talent cât de cât ca să poți corecta, să zicem, un studiu […] Educația vine cu toate legile compoziției sau cele ale cromaticii, organizării suprafeței, până la mesaj și atitudine față de evenimente, dar în același timp nu trebuie să uiți că activitatea aceasta trebuie să aibă ceva înălțător, să te ducă în visare. Trebuie să fie altceva decât obișnuitul. Profesorul de felul acela, cum am încercat eu să fiu, vine din exemplele avute la Bistrița. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că o să ajung profesor căci nu-mi plăceau deloc modelele văzute până atunci – erau prea exigenți, dar erau profesori dedicați meseriei; doar în privința asta am încercat să-i copiez: ei veneau la ora șapte și jumătate în școală și plecau seara la opt; făceau meditații gratuit, ceea ce și eu am făcut mai târziu cu elevii mei.

MP: Cât de mult din timpul și spațiul mental ia această muncă? Să reformulez întrebarea inițială. Când ați ajuns la Liceul de Artă din Cluj erați tânăr profesor și în același timp tânăr artist și trebuia să vă construiți în ambele sensuri. Cele două roluri, profesor-artist, s-au împletit și v-au ocupat cea mai mare parte din timp. Ce tip de legatură este, în cazul dumneavoastră, între școală și atelier?

IS: Da, pot să zic că mi-am sacrificat majoritatea timpului pentru învățământ, dar am avut și noroc să pot să lucrez noaptea. Eu am desenat de mic și am vrut să devin artist. Tata voia să mă facă inginer, dar eu am vrut să fiu pictor și am avut norocul să reușesc. Nici măcar în anul trei de facultate nu îmi imaginam că voi ajunge profesor sau că o să mă prindă chiar atât de mult profesoratul. Faptul că am ajuns cu repartiție la Cluj, imediat după facultate, a fost o șansă, însă nu credeam că o să rămân acolo. Dar după ce am ajuns la Liceul de Artă, mi-a plăcut foarte mult. Mai târziu mi-a plăcut și munca cu elevii mici, dar la început mi-a plăcut să lucrez cu cei din clasele mari; mă solicitau și stăteam foarte mult cu ei în fiecare după-masă și eram conștient că poate să fie o ratare treaba asta; în același timp, dacă nu introduceam o altă metodă, preluând ceva din cea de la Bistrița, nu cred că se putea ajunge la un rezultat. Și cineva trebuia să o facă. Dar zilnic. Și în fiecare zi, eu, pentru mine, mă străduiam să fac mai mult. În atelier făceam desene, pasteluri, pentru că nu poți sa fii un profesor dacă nu profesezi. Mai devreme sau mai târziu se vede lucrul ăsta. Și arta e o chestiune de lung-parcurs; […] eram conștient că trebuie să am răbdare, să continui și încet, singur, să ajung acolo.

MP: Dar putem spune că în primii ani de profesorat v-ați construit ca artist și prin elevi? Ce lucrați cu ei avea rezonanță în propriul atelier? Nivelul de exigență impus lor se regăsea în atelierul propriu?

IS: Ce am învățat eu din experiența cu ei era că arta trebuie să aibă, indiferent de curent, o anumită prospețime. Când se creează un nou curent se distruge un spațiu – arta plastică se referă la spațiu, iar tot ce intră în spațiu se referă la plastică – și pentru a crea un stil nou se recreează un alt spațiu, de fiecare dată mai proaspăt. Din acest punct de vedere, sigur, pentru că elevii și studenții sunt întotdeauna proaspeți, am rămas cel puțin mental tânăr. Iar generațiile se schimbă, gândesc altfel.

MP: Ceea ce spuneți nu este totuși valabil pentru orice profesor; mă interesează particularitatea muncii dumneavoastră; dacă mă gândesc la alți profesori, fie la nivel de liceu sau la facultate, mulți s-au „osificat” repede, contactul cu studenții nu a însemnat pentru ei prea mult.

IS: Sunt unii profesori care ies în lume și aparent sunt foarte inteligenți și talentați, însă nu se leagă nimic de ei, incredibil. Și cred că e din cauză că nu lucrează în mod sincer cu ei. Trebuie să ai acest exercițiu introspectiv, să stai de vorbă cu tine, să-ți scrutezi propria ființă și să te împaci cu sufletul tău. Trebuie să fii autocritic. Cu studenții uneori trebuie să empatizezi, altădată trebuie sa fii exigent, dar educația are rădăcini amare – cu cât e mai serioasă, cu atât e mai bine mai târziu în viață. Spiritul ăsta e important și trebuie păstrat, pe mine mă interesează zona acesta, nu materială, ci spirituală. Ce mi-am dorit să fac e legat de dorința omului de a schimba lumea și de credința că poți să o schimbi, în sensul spiritului lui Don Quijote.

MP: Țin minte că în clasa a VIII-a am făcut o pictura cu Don Quijote, evident influențat fiind de lucrările dumneavoastră, iar tema aceasta se identifică în amintirea mea cu ideea de libertate avută la orele de pictură, în contrast cu toate constrângerile școlii. Uitându-mă înapoi, eram atât de implicați în ceea ce făceam, încât întreaga noastră viață de elevi gravita în jurul acestor ceasuri de atelier.

IS: Îți spun de ce. La un moment dat, am avut norocul să citesc în studiile lui Jean Piaget despre specificul vârstei, despre ce trebuie să faci sau ce nu trebuie să faci la o anumită vârstă. Și atunci am constatat că toată pedagogia pe care o practicam era foarte greșită. De ce? Până la o anumită vârstă, până la 14 ani, copiii văd diferit. Același obiect, același pahar unii îl văd mai lat, alții mai suplu, unii văd partea stângă mai mare, alții invers. Și nu trebuie să-i corectezi. Nu trebuie să-i înveți să facă axe, tu poți să le dai exemple, arătându-le, dar nu trebuie să le impui corecturi. Și atunci mi-am zis că vreau să iau clase mici. Și am început cu clasa lui Cristian Rusu, mai mare cu doi ani decât voi; i-am luat din a V-a și un an am făcut crochiuri cu ei spunându- le să nu măsoare. La vârsta respectivă, deci până la 14 ani, e important să le spui povestea, să le vorbești despre culoare, despre compoziție, despre desen – de câte feluri poate să fie desenul, caracterul liniei și așa mai departe, dar să îi lași pe ei. Pentru că unul are un gest mai primitiv, altul mai sensibil, unul mai rafinat, altul mai tensionat. Să îi lași să se desfășoare, punând accent pe imaginație, realizând lucrări din imaginație. Și atunci foarte multe teme erau ca un joc. […]

Ca să fie ca un joc, trebuie să fii pregătit să îi spui de fiecare dată altceva, măcar o frază nouă, să nu repeți același lucru. Pentru asta, recunosc că am avut noroc cu colegi mai mari, prieteni de la filozofie. Mi-a plăcut să stau în cercul lor. Seara, la Cola [Cola a fost un local clujean al anilor ’70-’80 – nota MP], erau discuții despre ce a apărut nou. Erau vremuri în care se citea, dar cam toată lumea citea aceleași cărți. Lumea comună, nu vârfurile, nu elita, ei probabil că citeau altceva. Și de acolo eram la zi oarecum cu ce se putea, cu ce apărea la noi. Bineînțeles că îi admiram pe Andrei Pleșu, pe Gabriel Liiceanu sau pe Dan Hăulică, care coordona revista Secolul 20; și acum îi consider extraordinari pentru România, cu ce au reușit să facă. Preiei anumite idei și la clasă se transmit.

MP: Cum se pot transfera ele la clasă? În temă, în abordare?

IS: Nu ținând un curs de filozofie, nici într-un caz! În teme sau în felul de a privi viața, omul sau de a lămuri anumite lucruri. A vorbi despre ce e important. Pentru mine era importantă partea aceasta mai spirituală, cum ar fi definirea culorii sau conceperea imaginii ca mesaj artistic. Mesajul întotdeauna este dat de atitudinea față de evenimente. La școală mă interesa sensul dat de Brâncuși lucrurilor, mai puțin de César, de exemplu. În ceea ce făceam eu încercam și una și alta, e adevărat.

MP: În atelierul propriu?

IS: Da, acolo oricum eram obsedat încă din școală de Don Quijote, de spiritul lui liber, și m-a marcat toată viața.

MP: Legat de spiritul liber, pentru noi era formidabil să fim la Liceul de Artă, credeam că automat suntem artiști și asta ne făcea să ne luăm treaba în serios, țin minte cu cât interes ne uitam la toată arta modernă, la avangarda artistică a secolului XX.

IS: Da, da. Și eu mă uitam cu același interes ca și voi.

MP: …și ne imaginam modernitatea acesta, temperatura ei prin temele pe care le primeam, prin acest fel de a ne juca de care vorbiți.

IS: … în același timp era și exigența necesară pentru a face Academism, care s-a păstrat și după ’90.

MP: Da, noi știam că trebuie sa fim serioși și buni în ceea ce facem.

IS: Să fiți foarte buni la competiții, da, exact. Era o permanentă competiție, nici nu aveai cum altfel. Eu personal – asta e un soi de declarație – cred că lumea este dusă înainte de lucrul împreună, este dusă înainte de iubire, nu de câștigarea unei lupte. Nu cred în competiție. Eu nu cred că o competiție duce înainte omenirea. Dar viața te obligă să iei parte la competiții. […]

MP: A devenit atelierul propriu mai exigent sau mai relaxat în urma muncii cu elevii și apoi mai târziu cu studenții? Odată cu trecerea de la clasa a V-a, la liceu, la facultate, apoi în perioada în care v-ați asumat Rectoratul și multă muncă administrativă. Cum s-au reflectat perioadele acestea în atelier?

IS: Eu am desenat de la 4 ani și am fost sigur că voi fi artist. Atunci desenam cai. Și la un moment dat era în vizită la noi un domn care m-a văzut desenând și mi-a zis: „ia fă-mi și mie un cal”. Și am făcut. „Tu știi să faci așa? Tu vei fi un mare artist!” Nu sunt eu un mare artist, dar asta e altceva (râde). Și mi-a intrat în cap treaba asta. Tot timpul am desenat. Pe urmă la școală, […] când aveam ora de desen, învățătoarea mă scotea la tablă și-mi zicea „desenează” și copiii desenau după mine. Atunci eram cel mai mare artist. Chestia asta a fost foarte importantă: să cred că voi fi artist.

Mai târziu, când am început să predau, am vrut să îmi fac datoria în sensul în care eu am crezut. Și am lucrat destul de mult și lucrez în continuare. N-am simțit că mă încurcă. Deci nu pot să știu cum ar fi fost dacă n-aș fi fost profesor. Poate că m-a ajutat foarte mult lucrul ăsta, poate că a fost necesar, poate că m-a ținut întotdeauna în pas cu dorințele tinerilor, cunoscându-le. Cu visele lor. Visul e foarte important; să ai un vis și să ți-l urmezi. Foarte, foarte important. Și pentru elevi este important să le sugerezi lucrul ăsta, căci asta e imaginația. Învățământul ai zice că îți ia din energie sau că îți fură idei, dar nu e numai asta. Da, foarte multe idei se preiau și nu le mai faci, e adevărat. Sau vrei să fie întotdeauna grupa ta bine pregătiță să arate bine mai ales la expozițiile de sfârșit de an. După cum cred că știi, modelul meu a fost Gustave Moreau. Adică în aceeași grupă să fie unul expresionist, unul impresionist, unul realist, unul conceptual.

MP: Nu am simțit că v-ați impus….

IS: Nu pe o anumită direcție – să picteze ca și mine, de exemplu – dar de foarte multe ori e necesar să sugerezi o idee și atunci nu mai poți să o faci tu, clar. Dar e și o provocare asta, mereu să contribui. E o provocare foarte mare. Pentru că în felul acesta te educi.

MP: Dar s-a întâmplat să dați ideile din atelier studenților?

IS: Foarte multe, fără să vrei. Felul cum definești frumosul sau forma e automat legat de ceea ce crezi tu. Ca profesor nu poți să nu fii informat și nu poți să te bazezi pe o lecție pe care, din rutină, o știi și o tot spui. Există anumite formule care sunt aceleași, dar chiar și așa-zisele legi ale culorii sau ale compoziției se schimbă mereu. Știința descoperă mereu ceva nou și trebuie să mergem în pas cu ea. Dar trebuie să și prevezi cumva, să pregătești elevul sau studentul pentru orice curent care va veni. Noi n-am abandonat academismul în momentul când a venit neo-realismul, nu? E un lucru foarte important. Bun, de aici până la șansa reușitei în carieră e cu totul altceva.

MP: Revenind la pictura dumneavoastră, lucrul acesta pe suprafețe mari a venit cred în anii din urmă, nu?

IS: Nu. La un moment dat, aveam o cameră mică pe post de atelier și n-am mai putut lucra în ulei pentru că mirosea, mai ales că atunci au apărut copiii – fetele. Și am lucrat pastel, având un sentiment de ratare. Iar în momentul când am ajuns într-un atelier mai mare pfff am avut o dorință de a lucra pe suprafețe mari teribil, a devenit o necesitate. Îmi place să fac și lucrări foarte mici, de atunci, de când aveam un spațiu mic am rămas și cu chestia asta. Dar îmi place și să mă desfășor pe suprafețe mari pentru că acolo poți să te simți liber. Dar depinde ce vrei să lucrezi. Sunt subiecte care aproape te obligă să faci un lucru mai intim, mai apropiat, pe care poți să îl atingi.

MP: Întreb și pentru că mi se pare că după ́89 și mai ales în anii recenți, toată lumea a început să facă lucrări mari.

IS: După ́89 a existat într-adevăr o dorință în sensul acesta. A fost o explozie. Chiar generațiile care au participat la Revoluție au avut dorința de a demonstra forță, gest… Acum filozofii spun că din punct de vedere fenomenologic s-a trecut de la polaritatea corp-suflet la gest-comunicare. Și atunci gestul poți să îl faci pe diverse dimensiuni. Oricum, secolul XX a fost un secol al vizualului și în continuare e așa. Pentru că e bazat pe comunicarea prin gest. Gestul poate să fie minimal, poate să fie analitic, poate să fie complex… depinde. […]

MP: Ar trebui încurajat studentul să fie o voce recognoscibilă sau nu mai e un subiect problema asta?

IS: Este foarte importantă întrebarea… Ziceam că un profesor nu poate să dea talent. Dar rolul lui este de a descoperi talentul, fiecare om are genialitatea lui. Dar problema e să nu-l încurci. Deci rolul profesorului este să vadă, dacă poate – poate să și rateze, bineînțeles – dar asta ar fi ideal, să nu îi distrugă aripile studentului, să nu șteargă praful ăla de pe aripi, care e necesar. (râde) Înțelegi?

MP: Da, da da. Frumoasă metaforă

IS: Deci nu știu dacă eu am făcut bine sau nu, dar în momentul în care am simțit că l-aș încurca, m-am oprit. Îmi plac foarte mult cei care apar și au cu totul altă direcție. Dacă toată grupa e foarte cuminte și apare un obraznic, îl scot în evidență. Îmi place că e obraznic. Dacă toată lumea e obraznică și unu-i cuminte, îl scot în evidență pe cel cuminte. Și sunt atâtea exemple care în istoria artei au schimbat mersul lucrurilor. De la Duchamp la Miró sau alții care nu excelau printr-o dexteritate înnăscută de a copia […] Până la urmă trebuie să le sădești această încredere că ceea ce fac ei este cel mai bine. Și la asta am lucrat. Adică am lucrat foarte mult pe voi. […] Ca profesor, aici este solicitarea mare, nu legile culorii sau compoziției, pe care le știți și le știi, ca și Tatăl Nostru. Dar cum te adaptezi, cum îl ghicești.

MP: Trebuie să fii tot timpul alert, să nu adormi niciodată.

IS: Am să-ți spun ceva ce nu știu dacă știi; era oarecum la modă în anii ’70 „de-școlarizarea omenirii”. Și eu atunci așa gândeam și oarecum gândesc și în continuare, că de fapt metodele folosite nu sunt bune. Am avut totdeauna obsesia asta că trebuie să găsesc o altă metodă.

MP: Deci v-ați văzut mai degrabă în logica asta a de-școlarizării. Asta e foarte interesant.

IS: În de-școlarizare, da. Eu cred că este încă foarte contemporană. Pentru că, știi ce se întâmplă? Noi îl apreciem pe acela care poate să fie olimpic la matematică; și-a însușit niște noțiuni, s-a prins care e artificiul de calcul și e foarte inteligent și foarte sclipitor, dar nu-i sigur că acela va fi geniul omenirii, cel mai util pentru omenire… Pentru că omenirea are nevoie de ceva care să participe la mersul înainte, are nevoie de cineva care să ne descompună și care să ne recompună, cineva care să găsească formula respectivă. Din păcate, noi acordăm note, deși eu nu cred în ele neapărat, niciodată nu am crezut. Dar le dau. Și fac această departajare. Dar sistemul e foarte greșit.

MP: Cum ați vedea – ajungem deja la ceva foarte interesant – cum ați vedea învățământul de artă în perspectivă? Fie că îl puteți schimba sau nu. Cum l-ați vedea la modul ideal?

IS: Eu nu pot să-l schimb. Din păcate, nu pot să-l schimb. Eu l-aș vedea, la modul ideal – de formulă veche. Un profesor trebuie să fie selectat în așa fel încât să poată să formeze un artist în atelier lui. Să știe și matematică, să știe și istorie, să știe de toate. Deci un profesor trebuie să fie complex. Este greu astăzi să faci lucrul acesta.

MP: Aici este vorba de faptul că trăim în epoca industriilor creative și atunci toată lumea e în artă.

IS: Exact. Nu se poate. Dar asta cu de-școlarizarea toată viața m-a obsedat, pentru că nu-mi plăcea învățământul cum era, dar până la urmă l-am aplicat și într-un anume fel, introducând anumite părți de joc, educație, visare. Trebuie să-i educăm să creadă în lumină sau în soare. Pentru că el luminează și dacă nu strălucește. Deci tot are un efect asupra noastră, nu? […]

MP: E o meserie foarte grea, pentru că, nu știu, cât poți să le spui lucrurile astea? Le spui indirect…

IS: Ar fi multe canale; apropo că la un moment dat ziceai că ar fi bine să ne plimbăm prin pădure. Eu mă mai duc și mă plimb prin pădure. Și așa o revelație am avut acum câteva seri când am fost să văd asfințitul. Îmi place asfințitul foarte mult. Și până la urmă cred că e cel mai important moment. Și dimineața îmi place, când apare soarele, dar parcă dispar alte lucruri. Însă seara e teribil de frumos, asfințitul, amurgul este foarte frumos. Dacă mă gândesc că prima lucrare care m-a impresionat la muzeu a fost amurgul; și eu pictez un fel de amurguri.

MP: Andreescu? Acea lucrare e fantastică. IS: Da, da, da. Am avut o revelație când am stat și am văzut amurgul. […] MP: Cum sunt studenții de acum, de astăzi? Știu că e o întrebare foarte generală, dar cum vă simțiți cu ei?

IS: Eu cred că studenții, ca și oamenii, sunt tot mai frumoși. Lumea merge înainte, nu pot fi mai urâți ca noi. Și sunt la fel ca și atunci: unii sunt mai buni, unii sunt mai talentați, unii mai puțin. Dar sunt foarte mulți foarte serioși. Și foarte talentați. Mie îmi plac foarte mult. Mă înțeleg foarte bine, chiar foarte bine.

MP: Ați expune și cu ei, cu cei de acum?

IS: Da. Liniștit. Pentru că sunt foarte buni, mă impresionează. Și culmea, chiar dacă au note mai mici la început, descoperă ceva și explodează. Eu un lucru foarte important să aibă încredere în ceea ce fac ei. Trebuie să apară această dorință să facă mai mult decât generația dinainte și chiar mai mult decât profesorii. […]

Până acum cred că m-am realizat mai mult ca profesor. Așa, din afară privind lucrurile. Ca artist, eu cred că am realizat în egală măsură ce mi-am propus, dar timpul va spune asta, nu pot eu să spun. Însă am lucrat mult și lucrez mult în continuare. Dar categoric, ca profesor am avut șansa asta să am elevi sau studenți care au mers mai departe. Eu întotdeauna am spus: „vai de profesorul care nu-i depășit de elev!”.

Ioan Sbârciu (n.1948) este pictor, profesor universitar doctor în cadrul Departamentului Pictură al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, fiind unul dintre cei mai cunoscuți artişti şi pedagogi din spaţiul artistic contemporan românesc, cu o activitate expoziţională remarcabilă în galerii şi muzee din ţară şi străinătate. Dintre temele sale amintim Pădurea de cenușă dedicată pădurii transilvănene, Don Quijote, labirintul, atelierul artistului, ș.a. Lucrările sale se regăsesc în colecții de stat și private din România, Germania, Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Grecia, Italia, Spania, Ungaria, Polonia, Japonia, Canada, Argentina și SUA, fiind astfel apreciat și recunoscut atât de către critici, cât și de publicul iubitor de artă.

A consemnat,

Mihai Pop

Cluj, 2018

Marin BEŞCUCĂ: Corneliu COPOSU – Ultimul interviu

Corneliu COPOSU şi Marin BEŞCUCĂ

Era un 18 de octombrie a lui 1995, când m-am conectat înălțimii unui așezământ în interiorul căruia se vorbea mai mult în șoapte.

– Domnul Președinte o să mai întârzie puțin, pentru că a lucrat toată noaptea și vă cere îngăduința de a-i ierta întârzierea.

Nu e drept să fiu șocat de o astfel de exprimare ?

Ba era !

Cine eram eu, un nimeni care din obscuritatea provinciei, prin zbaterea efectivă a deputatul țărănist de Olt, Valentin Argeșanu, intram într-o casă care după atâtea devastări minerești, purta o nespusă măreție. Mobilă veche, un mic tablou al Papei, un colț de bibliotecă înțesat, câteva fotolii cam de vârsta stăpânilor, o măsuță probabilă martora atâtor întâlniri, telefon, o combină muzicală bună, sufrageria asupra căreia ochii nu căutau să se oprească, iar în peretele cu biblioteca o pendulă care, după ce aveam să realizez filmul, aveam să-mi dau seama de sumbritatea și cinismul zbaterilor ei în lupta cu timpul.

Sora Președintelui, Rodica, ne-a servit cu o cafea, iar discușiile au decurs fără noimă, până la venirea Omului.

Era trecut de douăsprezece și jumătate, când îl auzirăm venind pe micul hol ce făcea legăturaîntre cele două dormitoare și salonul în care ne aflam.Se deschise ușa, și apăru… un bătrân atât de simplu, după vorbă după port !

– Ce vreți voi ? (întrebarea aceasta era legătura cu poezia ce ne lega de secolul trecut și negrul istoriei deopotrivă). Bine ați venit pe la mine și să-mi iertați că v-am făcut să mă așteptați, dar trebuie să știți că eu numai noaptea găsesc liniștea necesară să mă aplec asupra lucrului cu cartea, și numai de-aia îmi permit să mai odihnesc ceva ziua. E, ia să-mi ziceți ce vreți voi de la mine de-ați bătut atâta cale de drum !?

Ce era să mai zic ? Istoria mă cuprinsese și misia a cărei apăsare o simțeam, (dar fără să intuiesc măcar că aveam să iau ultimul interviu acestui Bărbat care se căznea să țină țara pe umerii săi obosiți de atâta istorie) parcă-mi deveni sfetnic:

– Domnule Președinte, am venit la dumneavoastră pentru ca împreună să facem un reportaj pentru istorie, mai ales că mi se pare mie că nici acum nu spunem prea multe copiilor noștri și tare mi-i teamă că nu prea știm ce să le spunem. Aș fi vrut să știu cam cât timp ne puneți la dispoziție pentru că am înțeles, că nu avem prea mult timp … la ora două, ni s-a spus, și am arătat spre consilierul său Ion (Ionuț) Gherasim … știm că la două aveți o întâlnire la sediu, intră omul arătat de mine cu degetul …

– Lasă-i domnule, că ei pot să mai aștepte, omul ăsta a venit atât de departe să stea de vorbă cu mine și voi … Uite ce e, se întoarse către mine, eu pot să stau de vorbă cu dumneavoastră și zece ore numai să văd ce vreți să mă întrebați.

– Domnule Președinte, repet, cu respectul cuvenit, am venit ca împreună să facem un reportaj pentru istorie și vă rog să-mi acordați încrederea că voi reuși acest lucru.

În momentul acela și-a schimbat poziția în fotoliu și ochii săi mari, care se desfătaseră destui ani cu chipul lui Maniu, se revărsară asupra mea și în acel moment flacăra clipei îmi dădu convingerea că fluidul s-a creat. Eram sigur deja că istoria va face loc încercării mele, iar eu trebuia să-mi adun gândurile din seva existenței românești pentru a scoate cât mai multe aspecte din analiza unui secol căruia el, Corneliu COPOSU, îi fusese martor și actor șaptezeci și nouă de ani.

Și iată testamentul istoric încredințat mie de Corneliu COPOSU, această chintesență a demnității românești:

… învățături pentru timpul prezent !!

… fă ceva pozitiv ! oricât de modest sau de neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi ! ne tot spunea Ion RAȚIU, fie-i memoria mereu vie !… iar eu fac ceva pozitiv, vi-l aduc pe Corneliu COPOSU …

Marin BEŞCUCĂ: Cum ar arăta o radiografie a societății românești în momentul discuției făcută cu omul politic, de talie națională, Corneliu COPOSU ?

Corneliu COPOSU: Da, mai întâi vreau să transmit teleascultătorilor dumneavoastră cele mai bune sentimente și preocuparea noastră pentru ca ei și Țara Românească să depășească impasul grav economic, să ajungem la o normalitate și la un nivel cât mai aproape de ceea ce ar trebui să însemne la ora actuală economia românească. Din păcate, ceea ce trebuie din primul moment este că situația din țara noastră este din punct de vedere economic, catastrofală. Bogăția nemaipomenită a țării mai anihilează din consecințele dramatice și dezastruoase pe care poporul român trebuie să le suporte de pe urma unei guvernări incapabile care vreme de aproape șase ani de la Revoluție încoace nu a făcut altceva decât să-și menajeze propria ei agonie guvernamentală. Sigur că atunci când te adresezi unor telespectatori care sunt avizi să cunoască realitatea țării, ai obligația de a fi sincer, de a nu ocoli adevărul, de a nu încerca să păcălești lumea, așa cum ne-am obișnuit în ultimii șase ani. Situația este dramatică, pentru că noi, românii, care ar trebui să ne găsim cel puțin în fruntea țărilor foste comuniste, dacă nu la nivelul țărilor europene avansate, fiind a doua țară bogată din Europa, după Franța imediat, din toate punctele de vedere – avem resurse, avem materii prime, avem bogății care ne-ar îndreptăți să râvnim la standardul țărilor din Vest. Din păcate, suntem în urma Albaniei ! … lucru care sigur că nu se potrivește nici cu situația pe care ar trebui să o aibe România în momentul de față. Eu n-aș putea să trag o concluzie negativă aruncând EXCLUSIV în spatele guvernanților nenorocirea care s-a abătut asupra poporului român; sigur că sunt și alte motive obiective:

– sunt cei 45 de ani de comunism care au lăsat amprente ce nu se șterg așa ușor;

– avem două generații, dacă nu trei, crescute în mentalitatea comunistă și foarte greu de recuperat pentru o lume normală care este așezată de DUMNEZEU și de împrejurările care sunt, la răscrucea istorică dintre competițiile permanente ale marilor puteri.

Sigur că toate acestea au consecințe directe asupra poporului român, dar pentru ca să nu închei răspunsul la această întrebare cu o concluzie negativă, eu am și am avut întotdeauna o ÎNCREDERE DESĂVÂRŞITĂ ÎN INTUIȚIA POPORULUI ROMÂN !… care DEȘI NEINFORMAT, TOTDEAUNA ÎN MOMENTELE CRUCIALE POPORUL ROMÂN A ȘTIUT SĂ ALEAGĂ DRUMUL CEL BUN!

Sunt convins că și de această dată, intuiția aceasta ne va ajuta să ne strecurăm pe sub furcile caudine ale tuturor întâmplărilor dezastruoase pentru Europa.SUNTEM UN POPOR MIRACULOS !… care, comparat cu alte popoare, supuse acelorași vicisitudini, ar fi dispărut din istorie. Noi am rezistat și vom rezista și în viitor pentru că am trecut prin atâtea împrejurări grele, încât nu mai există greutăți pe care să nu le mai putem surmonta. De aceea, încrederea în intuiția poporului român mă determină să trag concluzia că avem bune speranțe că într-un viitor apropiat ne vom redresa și vom intra în normalitate.

M.B.: V-aș ruga să accentuați locul ce-l ocupă România în concertul european nu numai din punct de vedere economic, deoarece sunt și celelalte planuri, social, politic, cultural …

C.C.: Importanța deosebită pe care o are în prezent România este determinată tocmai de poziția ei geografică. Aici, noi, din fericire, suntem o oază de relativă liniște. Această liniște după care tânjește toată lumea politică ar vrea să o prelungească să o eternizeze, se datorește poate, poate zic, pentru că nu s-au făcut analizele politice ale împrejurărilor pe care le străbatem, se datorește, poate zic, și caracterului poporului nostru. Într-o lume învolburată în care există la fiece pas butoaie de pulbere gata de explozie, noi reprezentăm un factor de stabilitate. Ați văzut la dreapta și la stânga noastră, în vechea Iugoslavie sunt în plină desfășurare conflictele întemeiate pe diversiuunea confesională, pe diversiunea etnică, pe un prost aranjament de la sfâșitul Întâiului Război Mondial și fiecare popor caută să-și afirme o independență care simte că i-a fost călcată în picioare de către vecinii săi. Așa s-a ajuns la desființarea unui stat care ar fi trebuit să lege prin solidaritate slavă popoarele din S-E Europei. Din punctul ăsta de vedere, România reprezintă un factor de stabilitate în Balcani, pentru că atâta vreme cât noi rezistăm pe o poziție neutră și avem o armată suficient de puternică să-și impună punctul de vedere al guvernului nostru, atâta vreme cât avem certitudinea că în Balcani nu se va întâmpla nimic. Dacă pierdem controlul organizaţiilor politico-militare din Balcani însemnează că S-E Europei intră în flăcări. Noi sperăm că vom fi factorul de stabilitate care va asigura liniștea în Balcani. Pentru acest motiv a fost invitat domnul Iliescu la Clinton, pentru acest motiv se depun eforturi ca acest factor de stabilitate să nu fie diminuat, să nu fie afectat cu nimic, pentru ca pornind de la un punct fix să putem construi în jurul unei oaze de liniște situația normalizată în Balcanii care sunt în fierbere.

Acum mai există două puncte vulnerabile în S-E Europei: problema Macedoniei și problema Skoplije. Se speră că vor fi aranjate fără ca să izbucnească nici într-o parte, nici în alta. Sunt suficiente conflictele care sunt între bosniaci, între sârbi, între croați, între sloveni, între slovaci. Toate aceste conflicte de natură etnică, politică, religioasă, administrativă, sigur că pot fi îndreptate spre un aranjament cu caracter politic dacă există bunăvoință, dacă există înțelegere. Din punctul ăsta de vedere România reprezintă un factor decisiv ! De aceea ni se face curte, ca să vorbim în limbaj familial, de aceea ni se dă atenție, nu de dragul nostru !… de dragul nostru Occidentul, așa cum a arătat de multe ori în istorie, ne-ar putea lăsa să murim de foame, sau să fim călcați de nu știu care interese străine de istoria noastră. Dar în momentul în care o țară prezintă interes pentru politica marilor puteri, beneficiază de o atenție deosebită. Totul depinde dacă guvernanții noștri vor ști să exploateze în folosul țării acest moment decisiv de care depinde viitorul organizării păcii în S-E Europei și în Balcani. De aceea eu zic că România are obligația ca în plan extern să se mențină în poziția de oază de pace și de liniște în Balcani și în S-E Europei. Și pe de altă parte, să caute umbrela protectoare a instituțiilor atlantice pentru a asigura independența, suveranitatea și integritatea țării. Vorbind de integritate, și nu în paranteză !! … trebuie să subliniez că România nu beneficiază de integritatea teritoriului asigurat de granițele etnice ale poporului român, o parte din țara noastră, incontestabil românească !! … Basarabia, Herța, Hotinul, insulițele din Dunăre și Insula Șerpilor ne-au fost luate cu hapca !… Sigur că deocamdată noi nu avem nici condițiile, nici forța ca să recuperăm aceste teritorii naționale din moși strămoși, dar … NU NE ESTE PERMIS, NICI NOUĂ, NICI GENERAȚIILOR VIITOARE SĂ RENUNȚĂM CA ACESTE TERITORII SĂ REVINĂ LA PATRIA MAMĂ, ROMÂNIA !… Dacă generația noastră nu va putea realiza reintegrarea teritoriului generației Unirii, atunci rămâne ca urmașii noștri să-și pună ca principal obiectiv al vieții și activității lor reîntregirea țării. NOI NU PUTEM RENUNȚA NICIODATĂ LA TERITORIILE ROMÂNEȘTI CARE NE-AU FOST RĂPITE PRIN AMENINȚĂRI MILITARE ȘI CARE FAC PARTE DIN TRUPUL ȚĂRII, DIN VALORILE NOASTRE NAȚIONALE !!… ROMÂNIA NU ESTE ÎNTREAGĂ NICI FĂRĂ TRANSILVANIA, NICI FĂRĂ BASARABIA ȘI NOI NICIODATĂ NU VOM FI LINIȘTIȚI PÂNĂ CE ROMÂNIA NU SE VA REFACE ÎN FRONTIERELE ETNICE ALE POPORULUI ROMÂN ! Și noi nu avem dreptul să fim liniștiți până când țara noastră se va reface între frontierele pe care le arată extinderea etnică a poporului român !

– Și dacă mi-ați permite, am intervenit, nu avem nici dreptul să ne lăsăm copii să uite aceste lucruri.

– Sigur !… am spus-o, că dacă noi nu vom fi în stare, avem exemplul strămoșilor noștri din Transilvania care vreme de 1000 de ani au lăsat din generație în generație MANDAT TESTAMENTAR pentru UNIREA ROMÂNILOR !!… Și noi trebuie, dacă nu suntem în stare noi înșine, să lăsăm mandat testamentar generațiilor care vin că prima obligație este REÎNTREGIREA ȚĂRII !

M.B.: Și dacă tot suntem aici, considerați intrarea în NATO și în celelalte structuri europene ca fiind hotărâtoare pentru definitivarea statutului de stat democratic și de drept pentru România ?

C.C.: Absolut indispensabilă !

Noi trebuie să ne căutăm protecția integrității, a independenței noastre naționale sub umbrela protectoare a unor state puternice. Cine ne amenință pe noi ?America ? Franța ? Țările occidentale ? Nimeni din toate astea, iar țărișoarele astea mici care ar revendica și în ceea ce privește forța lor, și în ceea ce privește pretențiile lor, pentru a ne apăra de ei n-avem nevoie de nicio protecție. Armata noastră și entuziasmul românesc sunt suficiente pentru a le tăia orice fel de elan pofticios în ce privește teritoriul României. Noi avem nevoie de protecție pentru a ne apăra de niște amenințări veninde din partea unor puteri cărăra să nu le facem față. De aceea este obligatorie integrarea noastră în NATO, pentru că la adăpostul NATO să ne putem dezvolta în conformitate cu destinul pe care-l are Țara Românească. Deci, orice fel de tendință de a ne abate de la drumul nostru de integrare europeană în forțele Pactulu Atlantic ESTE O CRIMĂ ÎMPOTRIVA NAȚIUNII !… Sunt oameni și partide care militează și acum pentru o apropiere de Rusia. CATASTROFALĂ DUPĂ PĂREREA NOASTRĂ !!… Mai întâi a fost vorba de Panortodoxia dirijată de Kremlin, după aceea Panslavismul cu ajutorul căruia au vrut să pună mâna pe tot S-E Europei, după aceea a fost acest comunism dezastruos și cu drapelul roșu au vrut din nou să stăpânească tot ce puteau ciupi din Europa, cât mai adânc în interiorul ei, și acum, până la urmă s-au găsit a fi purtătorii de drapel ai creștinismului, și-n numele creștinismului vor să ne salveze. Noi renunțăm la apărarea creștinismului făcută de Mitropolia sau Patriarhia de la Moscova, renunțăm la orice protecție asigurată de Federația Rusă, VREM SĂ FIM NOI ÎNȘINE LA NOI ACASĂ !!… și mai vrem ca în treburile noastre interne să nu se amestece nu micile, marile puteri care întotdeauna au urmărit și urmăresc doar propriile interese. De aceea, indiferent că Moscova vine îmbrăcată în drapel roșu, ori cu Sfânta Cruce Panortodoxă, ori cu principiul de mult depășit al Panslavismului,NU NE INTERESEAZĂ !! … sunt la fel de periculoase pentru viitorul nostru !… și aici, îmi permit să fac o paranteză :

în 1940, când în urma unui ultimatum sovietic am fost forțați să cedăm parte din teritoriul țării, teritoriul de peste Prut, am făcut o declarație foarte riscantă, se găsește consemnată în ziarele vremii, că:

atâta vreme cât va exista Uniunea Sovietică, independența și suveranitatea României vor fi într-un permanent pericol și că sper că voi ajunge să văd prăbușit acest colos cu picioare din lut care se numește Uniunea Sovietică !

Sigur că a trecut foarte multă vreme și am suportat foarte multe suferințe, dar totuși până la urmă am văzut prăbușirea colosului. Sigur că asta nu înseamnă nimic încă, fiindcă locul lui vrea să-l preia acum, ca un jandarm, Federația Rusă, care prezintă același pericol pentru suveranitatea națională, cum l-a prezentat de-a lungul vremii mai întâi teoria Panslavistă, Panortodoxistă și apoi comunistă. Noi, sigur că, țară mică fiind și având în coasta noastră un popor de 250 de milioane de locuitori, trebuie să ducem o politică cuminte, de înțelegere cu vecinii noștri, dar această înțelegere nu trebuie să ducă nici la UMILIREA POPORULUI ROMÂN, nici la acceptarea unei vasalități pe care poporul român n-a suportat-o niciodată și s-a scuturat de ea în momentul oportun pe care i l-a oferit istoria. Noi sperăm că nu vom mai fi vasalii rușilor sub nicio formă s-ar prezenta, după cum sperăm că nu vom fi vasalii niciunuia dintre vecinii noștri care și-ar îndrepta privirile pofticioase spre teritoriul nostru. Noi sperăm că vom putea duce o politică independentă la nivelul și pe meritul poporului român pentru că poporul român CARE A ȘTIUT SĂ SE STRECOARE PRIN VICISITUDINILE ISTORIEI ȘI SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ UNOR PERMANENTE PRIMEJDII DE ANIHILARE, VA ȘTI ȘI DE ACUM ÎNAINTE SĂ ÎȘI DUCĂ O POLITICĂ SĂNĂTOASĂ ȘI IZBĂVITOARE PENTRU VIITORUL ȚĂRII.

Vreau să menționez aici o chestiune care m-a umplut de mândrie; acum zece ani am citit o carte franceză, datorată unui membru al Academiei Franceze, Lucienne Forte, care se numea Les peoples romantiques și care împărțea lumea din antichitate și până în zilele noastre în două categorii, în popoare romantice și în popoare politice, realiste. Am avut plăcerea să constat că poporul român este considerat un popor realist, cu un puternic simț politic !

Argumentul ?

În vreme ce marea și puternica Germania, imperiul cel mai puternic al Europei, la sfârşitul Primului Război Mondial nu a reușit să își facă unificarea teritorială, un biet stat ca România, care avea la ora aceea 15 milioane de locuitori, a reușit să-și aroge această performanță… datorită cărui fapt ?

Datorită intuiției sale politice !… și am văzut acolo citat ca exemplu de cumințenie politică și de simț realist, testamentul lui Ștefan Cel Mare, publicat în întregime ! … UITE O DOVADĂ A INTUIȚIEI POLITICE ȘI A CARACTERULUI DE POPOR REALIST, ALE POPORULUI ROMÂN !

Sigur că am fost foarte mândru, chiar flatat de această subliniere. Și într-adevăr, poporul român, care nu se poate spune că este un popor cult și nici instruit, comparat cu alte state occidentale, este UN POPOR REALIST !!

Suntem în urma lor !

Nu-i nimic, le vom ajunge, dar intuiția noastră politică ce ne-a făcut să supraviețuim aici vreme de 2000 de ani, în vâltoarea tuturor evenimentelor, este nu numai recunoscută, dar este demonstrată în mod științific într-o carte de rezonanță, carte a cărui lectură mi-a confirmat și mi-a întărit entuziasmul și ÎNCREDEREA ABSOLUTĂ în viitorul poporului român !

M.B.: Domnule Președinte Corneliu COPOSU, din fragedă tinerețe v-ați legat metabolic am putea spune, de nobilele idealuri ale național-țărănismului; ba mai mult, pe întreg parcursul vieții dumneavoastră de până acum nu v-ați îndepărtat nicio clipă de aceste înălțătoare simțăminte. Pornind de la aspectul că în momentul vizionării acestui interviu se vor afla copii și tineri, v-aș ruga respectuos a ne prezenta cum de se face că la dumneavoastră nu numai că a existat consecvența atașamentului, dar tot timpul ați adus adăugiri care, dacă vreți, și numai în acești ultimi ani au căpătat o audiență de largă reprezentare, și de-mi îngăduiți un complementar, ce ar trebui să știe un tânăr înainte de a adera la o orientare politică anume ?

C.C.: Pot să vă spun că am avut o situație specială, oarecum norocoasă, m-am născut într-o casă de români cu o veche tradiție românească și-mi aduc aminte din prima copilărie, că pe pereții casei în care m-am născut și în care am trăit, am văzut o serie de figuri necunoscute inițial, dar pe care cu timpul le-am învățat: Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Crișan alături de figurile care reprezentau la vremea aceea politica activă a națiunii române din Transilvania. Aici nu trebuie să uitați că m-am născut în străinătate !!… pe vremea aceea Transilvania era ocupată de Imperiul Austro-Ungar. Această tradiție de luptă care s-a permanentizat vreme de 900 de ani în Transilvania, sigur că a lăsat amprente. În familiile românești patriotismul, care nu era unul de tarabă, care nu se manifesta public, era o lipsă de decență să spui că ești un bun român, sau patriot … erai născut bun român, erai născut patriot și erai destinat ca acest patriotism să-l duci până la capăt, să-l duci până la ultima clipă a vieții tale, chiar dacă era necesar sacrificiul vieții pentru un ideal pe care l-ai moștenit.IDEALUL MOȘTENIT PÂNĂ LA 1918 ERA UNIREA !!Toți bătrânii noștri au murit de dorul UNIRII, și toți au lăsat generațiilor următoare testamentul care era primul obiectiv al fiecărui copil de când se năștea și până trecea în lumea cealaltă: OBLIGAȚIA DE A MILITA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR !!

Străbunicul meu dinspre mamă, care se numea Gavril Vaida de Glod – avea o particulă nobiliară de care noi în tinerețe râdeam, era văr primar cu Alexandru Vaida Voievod, a fost unul dintre promotorii PASIVISMULUI POLITIC !!, adică a acelui grup din Partidul Național Român din Transilvania care hotărâse ca semn de protest față de lipsa poporului român, poporul român se retrage din viața politică și sabotează orice fel de acțiune politică-administrativă. Această atitudine a PASIVISMULUI POLITIC, a durat până prin 1906, deci prin ea dorindu-se să se demonstreze opiniei publice din lumea întreagă că în condițiile feudale impuse de regimul de ocupație austro-ungar, poporul român nu se poate manifesta și că poporul român revendică egalitatea perfectă de drepturi cu naționalitățile conlocuitoare.

În 1906, o generație tânără, în frunte cu Iuliu Maniu, Aurel Vlad, cu Alexandru Vaida Voievod, fruntașii tineri de pe vremea aceea, au hotărât abandonarea pasivismului politic …

INTRĂM CU CAPUL ÎN SPINI !ÎNCEPEM LUPTA PENTRU DOBÂNDIREA PE CALE PARLAMENTARĂ, RESPECTÂND LEGILE ȚĂRII, A EGALITĂȚII DE DREPTURI DINTRE NOI, CARE SUNTEM AUTOHTONII ACESTUI PĂMÂNT ȘI DINTRE POPOARELE PE CARE ROMÂNII N-AU ÎNCETAT NICIODATĂ SĂ LE SPUNĂ VENITURI !!

Deci, noi, autohtonii trebuie să fim cel puțin egali cu veniturile pe care le-am ospitalizat și care NE-AU ÎNCĂLECAT !!astfel a început EPOCA ACTIVISTĂ ! Acum, tatăl meu, care a făcut politică și el, ca orice român din Transilvania, de la 12 ani, a ajuns senator al PNR. Sigur că s-a ocupat de treburile publice !

Eu, culmea, EU NU M-AM ÎNSCRIS VREODATĂ ÎN P.N.Ț. ! Nu țin minte, m-am pomenit a fi membru al acestui partid și dacă mi-ar căuta cineva documentul de înscriere nu l-ar găsi niciodată. Deci, m-am născut în acest partid, am început să activez de foarte tânăr, la 16 ani ! Am fost luat de Iuliu Maniu la cabinetul lui, unde m-a păstrat lângă el vreme 11 ani. Am fost în permanență umbra lui până în 1947, când am fost arestat în aceeași zi cu Maniu. Numai întâmplarea a făcut ca eu să fiu acela care a fost mai apropiat de președintele național-țărăniștilor, însă toată lumea românească din Transilvania nutrea aceleași idealuri, lupta pentru aceleași obiective și avea drept țel final, UNIREA!!

După Unire, Iuliu Maniu a realizat cel mai puternic partid din S-E Europei, nu din România! În momentul în care P.N.Ț. a fost desființat de trupele sovietice care au ocupat România, P:N:Ț: avea 2.125.000 de membri !! VĂ ÎNCHIPUIȚI FORȚA ACESTUI PARTID !?( ochii îi sclipeau de hotărârea cu care rostea aceste cuvinte și în acel moment realizam că mă aflam în ceasul lansării unui testament pentru istorie !) …

Bineînțeles că pentru o țară ocupată de tancurile sovietice nu era o problemă să desființeze nu numai din punct de vedere politic, ci și fizic acest partid. Partidul nostru a avut în primele faze de persecuție 272.000 de arestați, dintre care cel puțin jumătate au murit în închisori ! Fruntașii partidului nostru au executat în timpul comuniștilor 1.500.000 de ani de pușcărie, executați efectiv în condiții cumplite, în CONDIȚII DE EXTERMINARE ! Sigur că din această încrâncenare, din această CATASTROFĂ, eu numesc regimul comunist catastrofic, și cred că România a pierdut în cei 45 de ani de comunism mai mult decât a pierdut în ambele războaie mondiale (întrevedeam în lumina ochilor cum mă ardea, că și el, impunătorul bărbat care se descompunea din întreaga-i ființă în vorbele cu care apăsa atrocitățile prin care trecuseră ei în acele vremuri, era conștient că îmi transmite un MESAJ pentru istorie!)…

După 45 de ani de comunism sigur că au fost câțiva, foarte puțini supraviețuitori care s-au încăpățânat să nu moară în pușcăriile comuniste, ei bine, cu aceștia am realizat partidul în prima zi după Revoluție !… Din fericire, sigur că mănunchiul de bătrâni care supraviețuiseră holocaustului comunist nu era suficient pentru a da naștere unui partid, am avut șansa ca lumea, fie datorită tradiției fie datorită programului nostru, fie datorită încrederii pe care ne-a acordat-o, a venit alături de noi și încă în primul trimestru al anului 1990 am avut satisfacția de a înregistra 40.000 de noi aderenți din generația tânără !Foarte important, pentru că această generație tânără nu știa nici din cartea Istoria României – cei mai mulți îmbrățișaseră o istorie care falsificase tot trecutul nostru, și în special trecutul interbelic și ultima fază a ocupației comuniste. Totuși, eu am satisfacția că începând cu un mănunchi de oameni care puteau fi numărați pe degete, am realizat cel mai puternic partid din România ! Și spun asta fără niciun fel de reticență pentru că trebuie să știți că faimosul partid de la putere, PDSR, nu este un partid !!… PDSR este o adunătură de oameni legați prin interese de ordin pragmatic, un partid de conjunctură care rezistă atâta vreme cât conducerea lui e la putere și care se va spulbera când partidul va cădea de la putere.PENTRU CA SĂ EXISTE UN PARTID, TREBUIE MAI ÎNTÂI SĂ EXISTE O IDEOLOGIE, O DOCTRINĂ, ȘI O MASĂ DE OAMENI CARE TREBUIE REPREZENTATĂ !…Fără aceste condiții partidele care s-au înființat cu zecile, cu sutele, nu au decât o viață efemeră.

NOI AM FOST ÎNTOTDEAUNA UN PARTID DE MASĂ, AM REPREZENTAT TOATE CATEGORIILE SOCIALE ȘI CA URMARE AM AVUT BAZA CARE NE ASIGURĂ CONTINUITATEA ÎN TIMP!!Sigur că sutele de partide înregistrate la Tribunalul București vor dispărea, partidul nostru însă va rămîne pentru că el nu este un partid clientel și nu este un partid încropit în jurul unui lider, ci este întemeiat pe dorința unei categorii sociale de a se vedea reprezentată în dorințele și aspirațiile ei. Sigur că partidul nostru a avut în trecut mari lideri, ca Iuliu Maniu, care este cea mai importantă figură politică a epocii interbelice, calificat ca atare de analiștii străini, la avut pe Ion Mihalache, cel mai mare orator al țărănimii și reprezentant autentic al nevoilor și al durerilor acestei categorii sociale atât de neîndreptățite în țara noastră, l-a avut pe Titulescu. Dar, N-AM FOST UN PARTID DE LIDERI, UN PARTID FORMAT ÎN JURUL UNUI ILIESCU OARECARE, CARE ODATĂ CU DISPARIȚIA LIDERULUI SĂ SE SPULBERE ȘI PARTIDUL !

Partidul nostru are o doctrină, are o ideologie, are o alternativă de guvernare care din păcate n-a putut fi răspândită așa cum s-ar fi trebuit. Acum facem eforturi disperate să popularizăm alternativa noastră de guvernare, programul nostru de criză, programul nostru de guvernare de lungă durată.

Nu avem condiții pentru că suntem săraci !… pentru că toate toate bunurile țării sunt controlate de domnii de la guvernare. N-are nimeni nimic împotriva faptului că încearcă să-și umple buzunarele, dar MĂCAR SĂ FACĂ CEVA PENTRU NENOROCITUL ĂSTA DE POPOR !Nimeni din guvern nu se gândește la o inițiativă în folosul poporului român. Pentru că sigur oamenii își fac interesele, își augmentează bunăstarea. Nu asta e crima de căpetenie, CRIMA LOR ESTE CĂ NU SE OCUPĂ DE INTERESELE NAȚIUNII – UN MILIMETRU DE EFORT SĂ-L FACĂ ȘI PENTRU INTERESUL PUBLIC …!

M.B.: Ce anume mai păstrează omul politic de largă reprezentare, Corneliu COPOSU, din experiența dobândită lângă marele Iuliu Maniu ?

C.C.: E foarte complicată întrebarea !

Iuliu Maniu a fost, după opinia mea, expresia cea mai strălucită a tuturor revendicărilor politice, istorice și naționale ale poporului român. Iuliu Maniu a fost o figură care se naște la 200 de ani o dată într-o țară !Am avut marele noroc să-l avem conducător !!

A avut o intuiție deosebită, un caracter fără de egal, a avut o intransigență și o temeinicie care nu au găsit echivalent în istoria românească. Iuliu Maniu nu are element de comparație în politica noastră interbelică !… În general, aproape toată activitatea pe care a desfășurat-o în ultimii 15 ani a fost făcută sub ochii mei, deci am fost martorul acestei activități, am avut posibilitatea să apreciez caracterul lui, intransigența lui, refuzul lui categoric de a tranzacționa cu ideile și principiile care-l ghidau. Era un om deosebit de curtenitor și de amabil, stătea de vorbă cu adversarii politici, a avut discuții interminabile despre viitorul țării dar nu s-a abătut nicio clipă de la principiile pe care le-a creat și condus.

Deci … N-A TRANZACȚIONAT CU PRINCIPIILE ! Acesta este și caracterul lui de căpetenie – intransigența cu care și-a urmărit obiectivele de căpetenie ale vieții – o parte realizate o parte nerealizate. Dar pentru partea nerealizată A PLĂTIT CU VIAȚA, A MURIT ÎN ÎNCHISOARE, LA SIGHET, ÎN CONDIȚII CUMPLITE, A MURIT CA UN CÂINE, ÎNFOMETAT, LIPSIT DE CELE MAI ELEMENTARE CONDIȚII DE IGIENĂ, PERSECUTAT, UMILIT …

În asta constă măreția lui Maniu, ESTE MARE NU NUMAI PRIN OBECTIVELE CARE ȘI LE-A PROPUS ȘI PE CARE A REUȘIT SĂ LE REALIZEZE, DAR ESTE MARE ȘI PRIN MOARTEA SA !!De aceea m-am opus categoric să se scormonească în cimitirul săracilor unde a fost aruncat într-o groapă comună din Sighet ca să i se descopere rămășițele.

NU !!… acolo trebuie să fie lăsat !… acolo unde l-au aruncat comuniștii !și de acolo, din pământul țări!!… cu care s-a amestecat !! …

VA EXERCITA ASUPRA VIITORULUI NOSTRU INFLUENȚA DEOSEBITĂ CARE NE VA CONSOLIDA POZIȚIA NOASTRĂ ȘI NE VA ÎNTĂRI OBLIGAȚIA DE A LUPTA PENTRU VIITORUL ȚĂRII URMÂND EXEMPLUL LUI !!

Eu personal trăiam un moment înălțător !… gâtuit de emoție am cerut un pahar cu apă…

M.B.: Domnule Președinte Corneliu COPOSU, la un moment dat, partidele istorice au reușit să se adune în jurul Dumneavoastră, pentru ca, mai apoi, să apară memente de tensiune care au condus spre căi diferite pentru fiecare dintre ele dar în ultima vreme se observă tendințe de apropiere, cum ați comenta aceste comportamente ?

C.C.: După Revoluție, mai precis în 1990, cu ocazia unui Congres internațional la Luxemburg, având o pauză de câteva zile și examinând de la distanță evoluția politică a situației din Romania, am ajuns la concluzia că în condițiile date, poporul român nu va scăpa de obsesia unor prelungiri ale guvernărilor comuniste decât strâns uniți. Am ajuns la concluzia că după 50 de ani de comunism nivelul civic al populației noastre, al electoratului român, nu-i va îngădui să perceapă deosebirile ideologice și doctrinare dintre diversele teorii sau formațiuni politice. Și atunci, prima fază pe care trebuia să o realizăm este să ne scuturăm definitiv de comunism. ATÂTA VREME CÂT MOȘTENIREA COMUNISTĂ ESTE CONDUCĂTOAREA TREBURILOR INTERNE, NOI NU VOM PUTEA REALIZA NIMIC !!

Cum ne putem scăpa de comunism ?

Ei având beneficiul de a controla toată baza materială a țării și beneficiind și de tradiția moștenită după cinci decenii de comunism, de subordonare a opiniei publice românești și, firesc, de TEAMA CETĂȚENILOR FAȚĂ DE NECUNOSCUT, TEAMĂ CARE EXISTĂ ȘI ASTĂZI !… uite, de veți merge într-o comună să staţi de vorbă cu oamenii, se uită la stânga, se uită la dreapta ca nu cumva să-i audă cineva. Deci, emanciparea de sub teamă încă nu s-a înfăptuit !… și, probabil că va trebui să mai așteptăm pentru ca racilele pe care le-au impus anii de comunism să se șteargă.

Deci, în condițiile astea este inutilă competiția dogmatică între formațiunile politice. Este momentul unei solidarități a întregii Opoziții democratice pentru a realiza dărâmarea acestui neocomunism, acestei a doua faze a nomenclaturii care a reușit să fure Revoluția pentru care s-au sacrificat peste 1000 de vieți tinere și care pur și simplu a fost confiscată de niște oameni versați care cunoșteau toate împrejurările și care aveau și o oarecare experiență de guvernare. Atunci s-au pus bazele acestei Convenții Democratice, pe care eu o vedeam ca un fel de solidarizare a tuturor formațiunilor politice democratice din România, unite cu un singur obiectiv:

SCUTURAREA ȚĂRII DE COMUNISM !! Abia apoi urmând ca după ce se va fi realizat acest obiectiv, în condiții de normalitate să putem să ne prezentăm în fața electoratului român fiecare cu programul și ideologia sa și să lăsăm poporul să decidă pentru ceea ce crede că e mai bun pentru viitorul și interesele sale.

Asta a fost ideea ! S-a realizat această CD în care am subordonat ideologiile unui obiectiv principal: LUPTA ANTICOMUNISTĂ ! ca prim obiectiv pentru a intra în normalitate sărind problemele de care v-am amintit. După ce vom obține izbăvirea de comunism vom merge în fața electoratului fiecare cu ideologia, cu programul, cu doctrina și vom invita poporul român să opteze pentru ceea ce crede el că este mai bine pentru viitorul său. Sigur că ideal ar fi ca această CD să consolideze, să adune în jurul său tot ce este anticomunist, tot ce este cinstit și tot ce urmărește un obiectiv de căpetenie: SALVAREA ROMÂNIEI ȘI ÎNDREPTAREA EI PE DRUMUL SPRE DEMOCRAȚIE !

Din păcate n-am reușit să realizăm aceste obiective și nu ne este permis să ne ascundem după deget ! Eu am avut e o serie de obiective de care m-am legat și pentru care am militat, dar n-am reușit !… unul dintre obiectivele de căpetenie a fost: PROMOVAREA TINERILOR !… am spus: noi trebui să pregătim urmașii noștri, oameni cărora să le predăm ștafeta, să-i pregătim.

Cum ?

PROMOVÂNDU-I ÎN LOCURI DE CONDUCERE ÎN CADRUL P.N.Ț. !

Ei, am făcut eforturi … în multe din eforturile făcute am reușit, dar nu în toate !…

Un al doilea obiectiv a fost:PROMOVAREA FEMEILOR ÎN LUPTA POLITITCĂ NAȚIONALĂ ! 56,8% din electoratul României este compus din femei. Dacă te votează femeile ai câștigat alegerile !… Am încercat cu eforturi deosebite ca să promovez femeile pe posturi de conducere în partid … n-am reușit !… Avem patru șefi de organizații femei și șefa organizațiilor feminine, care trebuia să fie femeie, nu ?! Deci un alt obiectiv care nu mi-a reușit ! TREBUIE SĂ RECUNOAȘTEM INSUCCESELE !!

În materie de CD am avut un rezultat promițător inițial … toate organizațiile considerate democratice au venit alături de noi și am consolidat această CD care și-a și dovedit forța la ultimele alegeri, și ne-am menținut pe o poziție promițătoare, dar …dar A INTRAT DRACUL CU COADA ÎN CONVENȚIE CARE A ÎNCEPUT SĂ SE DESTRAME !

Iată deci, un alt eșec pe care trebuie să-l recunoaștem !!… că în loc să mergem uniți la alegerile din `96, toată lumea anticomunistă, toată lumea care urmărește o schimbare de atitudine, o dirijare a României pe drumul democrației, al economiei de piață, al legăturilor tradiționale, această solidaritate pe care am denumit-o: SOLIDARITATEA CELOR BUNI !…

s-a spulberat !… adică lumea a început să dea importanță, culmea, PROBLEMELOR VELEITARE !… fiecare voia să se arate mai important decât este și în loc să realizăm o solidaritate anticomunistă care să reușească să schimbe situația politică din România și să ne impunem alternativa noastră de guvernare … ACUM TREBUIE SĂ O LUĂM DE LA CAPĂT !!

Așa e în politică, nu trebuie să disperăm … până la urmă sigur că mai încet decât ar fi fost nevoie vom reuși. Și vom reuși pentru că, pe de o parte, poporul român care e foarte răbdător, ajunge și el la capătul răbdării atunci când foamea, mizeria și nenorocirea îl copleșesc, iar în al doilea rând, lumea s-a plictisit de acest guvern de la care nu mai are nimic de așteptat, pentru că eu am vorbit cu domnii de la guvernare și le-am spus: ARĂTAȚI-MI UN MINISTRU CARE ÎN ACEȘTI CINCI ANI DE GUVERNARE A FĂCUT CEVA PENTRU POPORUL ROMÂN ȘI EU ÎL MĂNÂNC CU PENE CU TOT !!… penru că toți miniștri din guvern s-au preocupat de probleme de ordin personal și de prelungirea agoniei guvernamentale a d-lui Văcăroiu, ori … dacă într-un guvern nu găsești un om care să se dedice problemelor obștești, ori care să aibe o cât mai mică preocupare pentru cele 23 de milioane de oameni nenorociți care n-au așteptat de la altcineva decât de la proprii conducători o ameliorare a situației lor … ori, care e situația !?

Din ce în ce mergem din rău în mai rău și din nefericire în câteva luni sărăcia să năpădească de o asemenea manieră populația din România, încât să nu mai fim în stare să ne acoperim coșul zilnic. În condițiile astea sigur că guvernul nu poate supraviețui și că speranțele noastre se leagă de INTUIȚIA POPORULUI ROMÂN, o experiență făcută cu aceste guvernări postrevoluționare și sperăm că de data aceasta va urmări drumul care să ducă la democratizarea țării, la modernizarea economiei de piață și la încercarea de normalizare a situației din țară. Nu este admisibil ca a doua țară bogată din Europa să trăiască sub nivelul Albaniei și oamenii să-și facă preocupări pentru hrana lor zilnică … ESTE CONTRA NATURII ȘI TOT CE ESTE CONTRA NATURII NU POATE SĂ DUREZE, CHIAR DACĂ PRIN ARTIFICII ACEASTĂ SITUAȚIE SE PRELUNGEȘTE !!

Deci … eu închei într-un mod optimist cu speranța că la proximele alegeri guvernul va cădea, că alternativa noastră de guvernare se va pune în aplicare, că în câteva luni vom reuși să depășim criza acută cu care e confruntată țara și ne vom pune în aplicare un program care va conduce la normalizarea țării și la primii pași spre ceea ce trebuie să realizăm ca obiectiv:RIDICAREA ROMÂNIEI LA NIVELUL PE CARE TREBUIE SĂ-L ASIGURE SITUAȚIA EI MATERIALĂ, BOGĂȚIA ȘI INTELIGENȚA POPORULUI ROMÂN !!

M.B.: De acord cu dumneavoastră, domnule Peședinte Corneliu COPOSU, și, îngăduiți-mi să vă solicit comentariul asupra rolului și semnificației pe care le atribuiți dumneavoastră alianțelor electorale, și, dacă întrevedeți mutații care să surprindă electoratul pentru iarna-primăvara următoare ?

C.C.: Întrebarea este foarte potrivită referindu-ne la momentul prin care trecem și care este afectat de o serie de învolburări care determină în același timp mutații între o formație și alta. Sigur că într-un regim normal, aceste mutații care pe vremuri au dobândit și un nume clasic, rămas în istorie, nume inventat de răposatul Nicolae Iorga, aceste treceri de la un partid la altul, adică de la un partid de opoziție la un partid de guvernământ se numeu FRIPTURISM, iar cei ce le provocau se numeau fripturiști. Sigur că fripturismul a existat și există din toată vremea!… Principalul interes și ponderea de căpetenie care determină fenomenul este de ordin pragmatic, unele dintre aceste dintre aceste TÂRGUIELI fiind absolut DE TARABĂ, și foarte puțin onorabile: vin la dumneata în partid dacă mă faci subprefect, ori director FPP – sunt negocieri pe care le cunoaștem și care se practică nu spre onoarea celor care le practică. Sunt altele care sunt determinate de o viziune mai îndepărtată pe linie politică; angrenați într-o politică stabilă se îndreaptă spre alte formațiuni politice sau spre alte obiective și ele pot avea chiar justificări de ordin ideologic. În momentul în care ai ajuns la concluzia că ideologia care o sevești nu are perspective de afirmare, o părăsești.ASTA AR FI LATURA ONORABILĂ A ACESTOR FLUCTUAȚII !… de obicei foarte rar întâlnită, cele mai dese schimbări de atitudine și tribulații între partidele politice sunt absolut de ordin pragmatic. S-a văzut de exemplu că dl. Petre Roman care a fost prim ministru câțiva ani de zile și care reușise să adune în jurul lui câțiva oameni bine pregătiți, s-a văzut în cele din urmă părăsit rând pe rând de acești oameni ai lui, de încredere chiar.DACĂ ÎNSĂȘI CANDIDATUL LUI LA PREȘEDENȚIE L-A PĂRĂSIT !…sigur că pentru asta nu există justificări ideologice și există pur și simplu interese de ordin pragmatic care au operat sub niște promisiuni cărăra li s-a dat urmare.

În ce privește viitoarele coaliții, eu prevăd că pentru o reușită în acțiunea antiguvernamentală întreprinsă de Opoziție, ar fi utilă o coalizare a întregii opoziții democratice.

Fac o paranteză – sub opoziția democratică nu integrez toate formațiunile născute ieri sau alaltăieri, cu niște scopuri absolut nebuloase, așa numitele partide de buzunar sau partide de scară de apartamente care nu au nicio valoare în calculul politic, dar când e vorba de o formație care s-a evidențiat în politica noastră internă, se poate vorbi de o analiză a motivației pentru care s-au făcut anumite fuziuni, alianțe. Nu văd nicio explicație logică a niciuneia dintre alianțe, nici chiar dintre partidul domnului Cunescu și partidul domnului Roman, care purtau același nume de partid social democrat, dar se găseau într-o poziție antagonistă care nu ar fi îngăduit o fuziune sau alianță.

În ce privește viitoarele alegeri, eu nu exclud posibilitatea ca toată opoziția democratică autentică să se solidarizeze în jurul unui obiectiv primar: DOBORÂREA GUVERNULUI !… pentru că prima măsură pentru a scoate țara din impas este emanciparea de sub CRIPTOCOMUNISM !… deci, dacă aș fi întrebat aș răspunde că: NU VĂD NICIUN IMPEDIMENT ÎN REALIZAREA UNEI COALIȚII PRE ORI POST ELECTORALE ÎNTRE FORMAȚIUNILE SERIOASE CARE MILITEAZĂ PENTRU DEMOCRAȚIE ȘI AL CĂROR PROGRAM NU REPREZINTĂ NIȘTE ANTITEZE INACCEPTABILE !!

În ce privește alegerile proxime cred că numărul mare de candidați la președenție va face NESERIOASĂ alegerea președintelui. Dacă vom număra zece, doisprezece candidați vă închipuiți că indiferent de voturile pe care le vor recolta respectivii, seriozitatea alegerii va fi pusă în cumpănă. În ce privește partidul de guvernământ, nu știu dacă va continua alianța făcută cu partidele extremiste, alianța care a întunecat imaginea țării în străinătate. S-ar putea întâmpla ca partidul de guvernământ să meargă singur în alegeri, căutându-și după alegeri alianțe de care va avea nevoie eventual pentru a-și asigura o majoritate guvernamentală, ASTA O SPUN IPOTETIC !!… fiiindcă în aceeași stuație se află CD care în cel mai bun caz poate conta pe o MAJORITATE IPOTETICĂ !

Nicio formațiune politică, în condițiile politice actuale ale țării, nu poate conta pe o majoritate absolută care să o dispenseze de anumite alianțe de menținere a unui guvern majoritar. Deci, indiferent care formație va avea prevalență și va avea majoritatea preponderent relativă, va trebui să facă asemeni combinații care să se bazeze pe apropierile ideologice și corectitudinea partidului.

În ceea ce ne privește:N-AȘ FACE NICIODATĂ O ALIANȚĂ CU UN PARTID A CĂRUI CORECTITUDINE SĂ FIE PUSĂLA ÎNDOIALĂ !!… deci, este de prevăzut ca la alegerile viitoare să se facă anumite alianțe, n-aș zice fuziuni, fuziuni este mai greu de realizat, și chiar dacă se vor realiza vor fi de importană disparentă în lumea noastră politică. Dar să se facă niște alianțe care ar avea valabilitate în timpul alegerilor și, mai cu seamă, valențe post electorale, pentru că dat fiind rezultatul care se prevede, sigur că va fi nevoie în viitor pentru constituirea unui guvern majoritar de niște susțineri din afara formației politice majoritare. Eu sper ca în cene privește pe noi, CD, va realiza o majoritate relativă și va avea la îndemână formații corecte care să-i asigure majoritatea indispensabilă pentru guvernare.

M.B.: Vorbeați dumneavoastră despre seriozitate și v-am ruga, domnule Președinte Corneliu COPOSU, să comentați despre cum explicați, de la înaltul dumneavoastră spirit, puternica penetrare a vulgarului, a violenței chiar în disputele și comportamentul unor oameni politici, știut fiind că, măcar din cât am citit eu, în tradiția parlamentară română n-a existat așa ceva.

C.C.: Cine cercetează cu atenție istoria politică a României interbelice va fi impresionat de decența, de acuratețea și de totala comportare inexcepționabilă a factorilor politici care au activat în perioada respectivă. Vă dau un exemplu:că implică după sine și o diminuare sau o accentuare a afecțiunilor dintre oameni. În orice caz, relațiile erau exemplificatoare pentru situația politică a momentului. La noi, AU PĂTRUNS DERBEDEII ÎN PARLAMENT !!

Eu nu fac o apreciere generală, sunt mulți oameni politici din toate formațiunile care răspund noțiunii de om civilizat. Am și eu prieteni politici chiar printre fruntașii guvernamentali și printre fruntașii opoziționiști, dar asta nu mă impiedică să constat că masele care au pătruns în Parlamentul României sunt așa de lipsite de cultură politică, de cei șapte ani de acasă și de atitudine civilizată, încât atitudinea lor a făcut înconjurul lumii. Nicăieri în Europa unde te învârți nu vei găsi oameni care să nu cunoască cel puțin anecdotic câteva scene năstrușnice desfășurate în Parlamentul României. Sigur că Parlamentul este un loc de dezbatere, este un loc de desfășurare a polemicii și de contracție între tezele pe care le susține o formație sau alta. Asta nu implică însă înjurături de mamă și nu implică trivialități pe care nenorocitul ăsta de Parlament al României le-a auzit pentru prima dată cu ocazia sesiunilor parlamentare de acum. Căutați dumneavoastră dezbaterile parlamentare care apăreau în volumul trei al Monitorulei Oficial dintre cele două războaie și veți găsi acolo dispute vehemente, veți găsi și dezbateri parlamentare, REALITATEA E CĂ NOI NU AVEM DEZBATERI PARLAMENTARE ACUM!

ÎNAINTE VREME ERAU NIŞTE PARLAMENTARI CU UN LIMBAJ STRĂLUCIT, CU O INTUIȚIE DEOSEBITĂ, CU O PROMPTITUDINE ÎN REACȚIE ȘI CU O ATITUDINE STRĂLUCITOARE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL INEDITULUI CU CARE ERAU CONFRUNTAȚI !

Avem figuri ilustre de parlamentari care sigur vor rămâne scriși în istorie. În locul acestora, ce au apărut în Parlamentul ROMÂNIEI ?

Niște mojici, niște mârlani – nu toți vorbesc, doar unele exemple cunoscute care își fac de cap.ORBESC MAI CA LA UȘA CORTULUI !!

În condițiile astea sper că nivelul Parlamentului se degradează și eforturile pe care le fac unii pentru a păstra o anumită decență, sunt inoportune. În orice caz: MIE ÎMI E AȘA GROAZĂ DE LIMBAJUL PARLAMENTAR ÎNCÂT FAC TOT POSIBILUL SĂ-L EVIT !

M.B.: Undeva, în timpul dialogului nostru, pomeneați ceva de pasivitatea politică. Aș adăuga că în perioada scursă de la Revoluție am observat în vremea diferitelor alegeri un absenteism dincolo de limitele firescului din partea electoratului. Telespectatorii noștri au în acest moment posibilitatea de a se raporta atitudinal și comportamental la punctul de vedere al uneia dintre figurile de seamă ale politicului românesc. Ne-ar interesa comentariul dumneavoastră legat de acest aspect și unde credeți că se lovește forma cadrului democratic ce-l dorim țării noastre.

C.C.: Întrebarea dumneavoastră este bine pusă !

Din păcate, răspunsul pe care trebuie să vi-l dau are un aspect negativ. Această pasivitate cum o numiți, eu o numesc și mai grav: APATIE A OPINIEI PUBLICE !… ESTE UN CERTIFICAT DE DEZINTERES NAȚIONAL CARE REPREZINTĂ UN ASPECT FOARTE GRAV DIN PUNCT DE VEDERE AL RĂSPUNDERII POLITICE …!!

În momentul în care omul este nemulțumit, înjură, dar nemulțumirea lui se soldează fie cu efortul de a obține realizarea unui obiectiv care îi este refuzat, fie solidarizarea unor oameni, pentru ca împreună cu ei să poată să-și realizeze obiectivul. În momentul când cetățeanul român abandonează și una și cealaltă dintre aceste cărări spre realizarea obiectivului, atunci intervine această APATIE, extrem de periculoasă.

Ce înseamnă apatia politică ? – a electoratului, a omului, la obligația, nu vorbesc dreptul de a-și asigura propriul viitor, lucru pe care-l socotesc foarte periculos și în prelucrările pe care le fac acum de pregătirea viitoarelor alegeri, primul obiectiv pe care-l impun fruntașilor de partid este COMBATEREA ACESTEI APATII !… și asta, pentru că, atâta vreme cât noi nu vom convinge electoratul român că:ARE OBLIGAȚIA DE A PARTICIPA PÂNĂ LA UNU LA SOLUȚIONAREA PROBLEMEI DE CARE DEPINDE PROPRIUL LUI VIITOR, până atunci vom înghiți mai departe TEROAREA CRIPTO-COMUNISTĂ !… altfel spus, prima obligație electorală a tuturor prtidelor conștiente este să determine polulația să-și exercite dreptul de vot pentru că:ÎN MÂNA POPULAȚIEI STĂ VIITORUL EI !… dacă ea renunță cu bună știință la dreptul și posibilitatea de a-și crea un viitor pe măsură și obiectivele pe care și le-a propus, înseamnă că a intrat în ceea ce numeați dumneavoastră pasivitatea politică, care este de rău augur, de care vor profita bineînțeles toți stipendiații actualului guvern, toț oamenii puși în pâine de guvernarea actuală, și vor prelungi această agonie în defavorul poporului român până în momentul în care oamenii, nemaiputând răbda mizeria, oprimarea, sărăcirea și imposibilitatea de exprimare VOR PRODUCE O EXPLOZIE !!

De aceea obligația noastră este în primul rând de a combate această apatie, acest FATALISM !… pentru că, românul este fatalist de obicei și asta face parte oarecum tot dintr-un fel de fatalism, iată, auzi unii oameni: păi, mă rog, orice am face noi tot comuniștii rămân la putere!Deci, o mentalitate pe care au imprimat-o cei șase ani de guvernare criptocomunistă, în care oamenii s-au străduit să schimbe aspectul politic al societății, n-au reușit fie datorită terorii exercitate nu numai de organele de represiune: poliție, jandarmerie, s.r.i., ci și de autoritățile administrative silvice, școlare, medicale obișnuite care toate suportă teroarea, opresiunea și dirijarea guvernamentale.

Sigur că ar fi o nenorocire dacă această apatie electorală de care vorbim și de care ne temem ar lua extindere, și în special dacă ea s-ar extinde asupra generației tinere. Din totdeauna tineretul a fost în fruntea acțiunilor salutare care au dus la schimbările cruciale din politica românească.În momentul în care tinerii se dezinteresează de viața politică înseamnă că națiunea română a intrat cu un picior în groapă. Eu am combătut cu multă violență această ținută, această atitudine, acest fatalism care nu este cu nimic îndreptățit pentru că, dacă analizezi puțin situația îți dai seama că pentru a avea un primar ai nevoie de un număr de voturi. Dacă eu cu nevastă-mea și sora mea nu ne ducem la vot cu motivarea: dă-i dracului că tot comuniștii ies !… sigur că vor fi cu trei votuti mai puțin, și dacă se extinde la 20 de familii înseamnă că indirect AI CONTRIBUIT LA ALEGEREA UNEI PERSOANE NECONFORME CU DORINȚA OPINIEI PUBLICE !

Da, simptomul e periculos, trebuie și combătut cu multă violență iar oamenii trebuie făcuți să înțeleagă că viitorul este în mâna lor – nu depind nici de mine, nici de alții, ci de ei înșiși depinde care va fi viitorul lor Și dacă reușesc să se lege de obiectivele viitoare, de acțiunea prezentă pe care îi obligă legea și datoria cetățenească înseamnă că ei înșiși își pot dirija viitorul. Sigur că vor trebui depuse eforturi !

Eu am spus, exagerând puțin, că jumătate din eforturile electorale vor trebui îndreptate spre combaterea apatiei electoratului și dirijate spre eforturile de a determina oamenii care nu-și exercită dreptul de vot ca să fie prezenți și să-și exprime punctul de vedere indiferent în ce fel, indiferent pe cine vor să voteze, dar să-și exercite acest drept, care E ȘI O OBLIGAȚIE MORALĂ !… și în același timp O OBLIGAȚIE PENTRU VIITORUL SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI ÎN CARE TRĂIM !… de multe ori de aceste atitudini depind nu numai niște schimbări sporadice de guvern, dar depind niște situații care ameliorează în ani de zile, în timp pierdut inutil din cauza aceste lipse de inițiativă, și acestei apatii a opiniei publice.

M.B.: Domnule Corneliu COPOSU, am avut bucuria de a fi martorii recentei dumneavoastră omagieri de către Președintele Chirac, prin înalta distincție ce v-a fost atribuită. Cum a primit omul politic de largă reprezentare Corneliu COPOSU gestul Președintelui francez ?

C.C.: Eu am avut onoarea să-l cunosc pe domnul Chirac de mai multă vreme, am stat de multe ori de vorbă cu dânsul, am discutat și politică franceză, și politică românească. Sigur că în tot acest gest semnificativ a fost faptul că prima măsură pe care a luat-o domnul Chirac a fost această decorare, lucru care îmi face deosebită cinste. Sigur că mă cunoștea dinainte, dar faptul de a se proceda înainte de a se lua alte măsuri cu caracter organizatoric și administrativ s-a gândit să facă gestul acestei decorări m-a flatat. Trebuie să recunosc însă, că nu atât decorația, ci maniera în care mi-a fost acordată mi-a produs o bucurie deosebită.

Sigur, eu eram recunoscut ca prieten al Franței !Am făcut atâtea călătorii acolo, am cunoscut toată lumea politică, inclusiv pe actualul premier, dl. Juppe, care de altfel a și fost candidat la președenție și a făcut și raportul pentru acordarea gradului de Ofițer al Legiunii de Onoare. Consider însă că această decorație nu mi-a fost acordată mie personal, Corneliu COPOSU,POATE CU UNELE MERITE ÎN LUPTA PENTRU DEMOCRAȚIE !!… cred că gestul semnifică o atenție acordată poporului român și luptei pentru democrație și libertate pe care a desfășurat-o poporul român și care nu este necunoscută în Occident. Am cunoscut, spre satisfacția mea istorici occidentali, chiar un olandez care a subliniat că, în vreme ce toate popoarele Europei năpădite de tancurile sovietice au capitulat la trei ani după ocupația sovietică, poporul român a continuat în munți lupta anticomunistă până în 1953, ceea ce este un lucru extraordinar.

Sub ocupația sovietică, în vreme ce Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria au plecat capul,resemnându-se în poziția de națiune ocupată, în același timp poporul român a răspuns prin organizarea de acțiuni în munți, refuzând să capituleze în fața unei ocupații împotriva căreia nu aveai apărare. Ori lucrul acesta n-a trecut neobservat, nesesizat, și față de celelalte state care au fost comunizate odată cu noi, înainte sau după noi, SINGUR POPORUL ROMÂN A REUȘIT CA PÂNĂ ÎN 1953 SĂ ȚINĂ SUS DRAPELUL LUPTEI ANTICOMUNISTE EFECTIVE, ȘI NU TEORETICE !!… că, teoretic !… toți am fost împotriva comunismului, toți am așteptat cu nerăbdare prăbușirea lui, toți !!… dar, care retrași în munți au luptat efectiv împotriva ocupației după ce tancurile sovietice controlau teritoriul țării.

Deci, ca să revin, consider că acest prim gest al noului Președinte francez nu mi s-a adresat numai mie, ci s-a adresat eroismului poporului român care a dovedit că în lupta pentru democrație, pentru independență, pentru recuperarea vechilor tradiții românești s-a expus și a luptat mai mult decât oricare alt popor din categoria celor ocupate de URSS.

Sigur că sunt recunoscător domnului Chirac și domnului Juppe pentru gestul care m-a onorat și pe care încă o dată-l consider: UN SEMNAL ADRESAT POPORULUI ROMÂN !!

M.B.: Cu ce mesaj pentru oamenii Oltului își dorește să încheie Președintele Corneliu COPOSU ?

C.C.: Sigur că am un mesaj, pe care-l adresez, CHIAR CU RISCUL DE A NU FI RECEPȚIONAT CU CĂLDURA ȘI CU SINCERITATEA CU CARE ÎL ADRESEZ … rog pe locuitorii județului dumneavoastră și pe teleascultătorii postului dumneavoastră ca în primul rând să-și exercite obligația și dreptul de vot, să aibe în vedere nu numai PREZENTUL MALEFIC, ci viitorul României, viitorul copiilor și nepoților lor, să participe la vot și cu ajutorul acestuia să determine o alternativă de guvernare care să reașeze România pe făgașul tradițional al vechilor deprinderi, al vechilor obiceiuri românești și să participe alături de noi la refacerea țării și la reașezarea ei pe drummul care va duce la normalizare și la o bună stare la care avem dreptul să nădăjduim și datorită condițiilor specifice țării noastre și datorită calităților poporului român.

EPILOG

… am pus microfonul jos, poate cumva mulțumit că reușisem aproape cât îmi propusesem.

Aproape ?

Da … venisem cu 18 întrebări și concentrasem 15 în 11 … îl simțeam pe Președinte satisfăcut de discuție și refuzam să cred c-ar fi obosit. L-am rugat să ne arate oarece fotografii, dar mi-a spus că toți ziariștii care au trecut pe acolo i le-au luat sub onoarea că i le vor returna, dar n-au mai făcut-o !!… inclusiv o prietenă de familie, care i-a luat mai bine de o sută și tot nu i le-a returnat; probabil c-ar vrea să facă un tezaur cu ele, adăugă râzând. M-a mai întrebat câteceva despre mine și că este surprins de un așa mod de a mă prezenta, el neștiind că și în provincie se poate face televiziune atât de bine. M-a întrebat despre postul nostru de televiziune, și, culmea, dacă poate face ceva pentru noi că pentru destulă lume a pus umărul și obrazul în acești ani; i-am relatat despre ce am reușit să fac eu cu copiii mei, din Cenaclul literar-gazetăresc OPTIMIȘTII și i-am adus o revistă a liceenilor la care lucrase și fiica mea, revistă pe care a privit-o cu interes și m-a întrebat, surprinzător pentru mine:

C.C.: La aceste reviste lucrează și profesori ?… dacă da, ar trebui să înțeleagă că e bine să-i lase pe copii în pace, ei știu mult mai bine ce probleme au !… ei, profesorii să și le facă pe ale lor!!

M.B.: Sunt și eu de acord cu asta, domnule Președinte, dar în țara asta multe mai sunt de făcut, dacă am făcut cumva cu adevărat ceva până acum !… l-am surprins cu această reflecție și mi-a răspuns răbdător:

C.C.: DE VOI, TINERII, DEPINDE CE VEȚI FACE CU ȚARA ASTA !!… iar în ce privește copiii ăia ai dumitale spune-le că am oprit revista lor și că o voi pune între lucrurile mele de preț !… Rodică, ai dat ceva de băut băieților ăștia care au bătut atâta cale de drum să vină până la mine ?… ia să ne dai ceva pentru că și eu vreau să ciocnesc și să beau ceva cu ei …!

***

Ce-ați zice, Cinstite Cititor, de încărcătura pe care o poartă simplitatea acestor cuvinte de cea mai adâncă perenitate !? Am băut și la câteva minute după ce pendula bătuse de patru ori am ieșit din nou în stradă, evident după după ce ne strânsesem mâinile cu mâinile acelea în palmele cărora s-au odihnit multe evenimente ale acestui secol. Am plecat convins că istoria va face loc la ceea ce eu realizasem cu una dintre cele mai mari figuri ale sale.

Eram în miezul grevelor studențești și DUMNEZEU probabil că n-a vrut să amestec întâlnirea pe care tocmai o avusesem cu unul dintre elevii săi și cu alte evenimente de care eram deja saturați.Am venit la televiziune și numai că n-am turbat instantaneu:TOTUL SE TRĂSESE ÎN CULOAREA ALBASTRU INDIGO ȘI DECI FILMUL MEU AVEAM SĂ-L REALIZEZ ALB-NEGRU !!

Impactul cu lumea în care mă întorsesem?

Ceva sub obișnuitul de fiecare zi, un oarece rău își făcuse locul și observam deja încercări de a se îndepărta de mine. Fusesem miercuri la Președintele COPOSU, într-un 18 de octombrie, iar vineri nu am rezistat ispitei și am dat telespectatorilor o porțiune de zece minute, la jurnalul de seară, slătinean.Minunea se produsese !Am lucrat în ziua de luni și am realizat primul serial de înaltă ținută de care-l denumisem:UN SPIRIT PENTRU VEȘNICIE !… nu-i așa că și Dumneavoastră vă place cum l-am intitulat ?… și, în seara de 23 de octombrie, într-o luni ca toate zilele de luni, telespectatorul slătinean lua contact cu un interviu adus lor, în provincie, într-un colț de provincie în care eram vitregiți de a beneficia de cel de-al doilea canal de televiziune națională și de multe alte lucruri de care se bucură alte părți de țară.

Impactul ? M-ați crede !?

Oameni care mă priveau cu surprinderea de a fi fost eu cel ce m-am zbătut să le aduc așa nestemat la care nici măcar nu speraseră.

Colegii ?

Reținuți și atât.Una auzisem că se lamenta prin anumite medii intelectuale pentru modalitatea de realizare pe care o alesesem.Treaba ei !Chiar și pe la ziarele locale unii mai zbârceau din nas ori se făceau a nu fi prins bine din cele aduse.Chiar Doamna ANDREI …( v-o aduceți aminte ?… v-o pomenisem pe undeva pe la început ca pe un argint viu al conducerii organizației județene ) îmi făcea o remarcă potrivit căreia mulți încă n-au găsit calea de a se întâlni cu ceea ce reușisem să le aduc prin televizor.Aveam semnale că în câteva zeci de case se înregistrase direct din televizor, dar i-am surprins cu acel început și l-au pierdut la înregistrare. De unde să știu că la foarte puțin timp aveam să-l dăm în reluare ?

Prezentul epilog, dar și integrala interviului și alte dimensiuni de însemnătate privind această întâlnire pentru istorie, se regăsesc în cartea ULTIMUL INTERVIU, realizată de mine, și apărută în 1997!

… frunte plecată ție Cititorule !

A consemnat,

Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

Veronica IVANOV: Interviu cu profesorul Ştefan Căescu

Profesorul Universitar Dr. Ştefan Căescu de la Departamentul de Marketing din cadrul ASE Bucureşti a susţinut la Şcoala Generală Pernera din Nicosia, în data de 28 aprilie, o sesiune de informare privind proiectul DIASPORA START-UP.

Veronica IVANOV: În ce a constat prezentarea proiectului Diaspora Start-up?

Ștefan CĂESCU: Prezentarea din această perioadă a vizat familiarizarea potențialilor participanți cu modul de organizare, condițiile de eligibilitate, etapizarea și desfășurarea propriu-zisă a proiectului. Cel mai important aspect discutat s-a referit la condițiile de eligibilitate, ținând cont de faptul că, deși la prima vedere proiectul pare unul dificil de abordat, el este gândit astfel încât să aducă în economie firme sustenabile. O persoană interesată să facă parte din proiectul Diaspora Biz trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

intenționează să înființeze o afacere non-agricolă în mediul urban
își au reședința sau domiciliul în mediul rural sau în cel urban, în regiunile mai puțin dezvoltate ale României, respectiv Nord-Est, Nord-Vest, Vest, Sud-Vest Oltenia, Centru, Sud-Est sau Sud Muntenia
își au reședința sau domiciliul în regiunea în care se implementează proiectul
au vârsta de minimum 18 ani
posedă cetățenia română
fac dovada domiciliului sau rezidenței în străinătate în ultimele 12 luni până la momentul înscrierii în grupul țintă
demonstrează experiență în domeniul în care se dorește deschiderea unei noi afaceri

Înscrierea în proiect se face până pe 15 iunie 2018, pe baza unui dosar ce conține următoarele:

Formular de înscriere în grup țintă (Anexa 1, doar secțiunea A)
Document descriere afacere (Anexa 2)
Declarație evitarea dublei finanțări (Anexa 3)
Acord de utilizare a datelor personale (Anexa 4)
Copie CI (copie conform cu originalul)
CV Europass (semnat și datat pe fiecare pagină)
Diplomă de studii absolvite (copie conform cu originalul)
Document ce face dovada domiciliului sau rezidenței în străinătate în ultimele 12 luni până la momentul înscrierii în grupul țintă
Document ce atestă experința în domeniul în care se dorește deschiderea unei noi afaceri

Documentele candidaților se vor transmite doar în limba română. În situația existenței unor documente scrise în altă limbă decât română, acestea vor fi prezentate însoțite de traducerea efectuată de către un traducător autorizat.

Dosarul se trimite la sediul Asociației de Marketing a Studenților din România: Str. Pictor Ștefan Dumitrescu nr. 65, sector 4, București, România.

Veronica IVANOV: Au fost românii din Cipru interesaţi de acest proiect?

Ștefan CĂESCU: Da, s-a văzut un interes pentru acest timp de proiect, însă există şi o anumită reticență în ceea ce priveşte încrederea în şansele de reuşită ale planului de afaceri de a primi finanţarea nerambrusabilă. Discuţiile din această ultimă întâlnire au vizat exact această reticenţă, pentru a creşte nivelul de încredere al grupului ţintă şi, astfel, şi numărul celor ce aplică pentru obţinerea finanţării.

Veronica IVANOV: Care au fost întrebările pe care vi le-au adresat după sesiunea de informare?

Ștefan CĂESCU: Cele mai multe întrebări au vizat modul în care poate fi făcut un plan de afaceri cât mai bun, ţinând cont de faptul că acesta reprezintă elementul în funcţie de care vor fi evaluaţi toţi participanţii în proiect. În final, din cei 620 de înscrişi, vor primi finanţare 75, în ordinea punctajului obţinut pe planul de afaceri depus la finalul cursurilor de formare antreprenorială.

Veronica IVANOV: Până când se pot înscrie românii în acest proiect?

Ștefan CĂESCU: Perioada de înscriere poate merge maxim până în luna septembrie, însă asta înseamnă că se va sacrifica perioada de pregătire antreprenorială şi timpul alocat conceperii unui plan de afaceri cât mai bun. De aceea, noi propunem înscrierea până la jumătate lunii iunie, astfel încât să avem timpul necesar pentru a pregăti grupul ţintă în realizarea unui plan corect, ce arată o afacere sustenabilă.

Veronica IVANOV: Ce mesaj doriţi să transmiteţi românilor care din diverse motive nu au putut participa la acesta întâlnire?

Ștefan CĂESCU: Ştim că există mulţi alţi români interesaţi de acest proiect, de aceea avem posibilitatea de a interacţiona cu ei şi după prezentări. Aşteptăm întrebările lor oricând la adresa stefan.caescu@mk.ase.ro şi pe site-ul proiectului www.diasporabiz.ro

Veronica IVANOV: În ce ţări aţi mai ţinut sesiuni de informare despre proiectul DIASPORA START-UP?

Ștefan CĂESCU: Marea Britanie, Danemarca, Israel, Italia, Spania şi continuăm

Veronica IVANOV: Vă pot contacta şi românii care nu locuiesc în Cipru?

Ștefan CĂESCU: Cu siguranţă, proiectul este deschis românilor din toată Diaspora.

Veronica IVANOV: Vă mulțumim!

—————————–

A consemnat,

Veronica IVANOV

Cipru, aprilie 2018

Maria Kornelia CHINTEIE: Interviu cu domnul Ioan Socol – Traducătorul în limbă engleză a cărții ,,Cărarea Împărăției” a Părintelui Arsenie Boca

„Este o singură cale senină: trăirea învăţăturii creştine,

în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră.

Asta rămâne singura cale sigură, pe care trebuie

s-o învăţăm mereu, în fiecare rând de oameni.”

(Arsenie Boca)

Am avut privilegiul să-l cunosc pe cel ales pentru a traduce şi a lansa pe plan mondial cartea de căpătâi a celui mai mare duhovnic şi făcător de minuni născut din poporul român: Părintele Arsenie BOCA. Este vorba despre distinsul domn Ioan SOCOL. Născut la 2 mai 1959 în România, este căsătorit cu Dr. Rodica SOCOL, medic şi pictor. Este absolvent al Institului Politehnic Traian Vuia din Timişoara, departamentul electronică şi telecomunicaţii. În prezent, ocupă de 10 ani poziţia de International Director pe Europa, Africa si Orientul Mijlociu la Advantage Associates International din Washington D.C., firmă de lobby condusă de foşti membri republicani şi democraţi din Congresul Statelor Unite ale Americii.

Anterior a ocupat postul de reprezentant al „The Malmgren Group” din Washington D.C. pe relaţiile cu Rusia şi Europa de Est, condusă de Harald Malmgren, U.S. Trade Representative în legislaturile preşedinţilor americani Kennedy, Nixon şi Ford.

Ioan Socol este un promotor al valorilor istoriei poporului român peste graniţele tării, în 2005 organizând în Schloss Primmersdorf din Austria expoziţia Tracia, cu sprijinul Ambasadei României la Viena, o expoziţie cu tablouri care reprezentau figurativ simboluri şi artefacte din istoria poporului român. Pasionat de istorie, teologie şi filosofie, a fost binecuvantat să fie îndrumat pe Cărarea Împăraţiei a Părintelui Arsenie, ca să facă cunoscut acest drum spre o lume astrală, o lume necunoscută pentru mulţi oameni. Traducând această carte, reuşeste să aducă în lumina Antimisului Cosmic valoarea spirituala cea mai de preţ a poporului român. După cum menţiona şi P.S. Daniil în „Epicleze”, axa Sfântului Andrei intersectează axa Părintelui Arsenie, formând necunoscuta X din ecuaţia neamului. O necunoscută venită din altă lume, unde timpul este unitatea de măsură a veşniciei.

În data de 31 noiembrie 2013, în cadrul celei de-a XIII-a ediţii a Târgului Naţional de Carte şi Revistă Religioasă din Sibiu, organizat excepţional de inimosul teolog Ştefan Lucian COCA, a fost lansat volumul: „Path to the Kingdom“, traducerea în engleză a „Cărării Împărăţiei“. La acest mare eveniment au participat: Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, Preasfinţitul Daniil al Episcopiei Dacia Felix, Pr. Consilier Episcopal Marius Ghidarcea din partea Preasfinţitul Gurie Georgiu, Episcopul Devei şi Hunedoarei şi alţi oaspeţi. Prezentarea primei lucrări, traducerea în limba engleză a cărţii „Cărarea Împărăţiei“, scrisă de Părintele Arsenie Boca, a fost făcută de P.S. Episcop Daniil, ucenic al marelui nostru duhovnic din Ardeal.

„Noi nu suntem creaţi în timp, ci în veşnicie…

Nu va putea omul avea pace pe pământ,

Câtă vreme-i în război cu Dumnezeu.” (Părintele Arsenie)

„Începând de astăzi, speram ca lucrarea Părintelui Arsenie Boca să aibă un impact deosebit, pozitiv, să aibă efecte şi să aducă roade bune pentru toţi cei care vor să cunoască o parte din spiritualitatea noastră ortodoxă, exprimata şi concentrată în această carte a Părintelui nostru Arsenie”. (P.S. Episcop Daniil)

«Am avut clipe, vă spun sincer, când eram atât de supărat că nu găseam cuvintele potrivite, încât aveam momente de adevărată frustrare. După aceea mă linişteam, mă gândeam, mă uitam la fotografia Părintelui pe care o am tot timpul pe birou, mă uitam la icoana Sfintei Treimi, îi căutam pe Sfinţii Părinţi prin cărţi bineînţeles, şi mă rugam la toţi aceştia să mă ajute să ies din starea de nemulţumire în care mă aflam.»

„CONCORDANTA VIITORULUI LA CLIPE ŞI LOCURI”

(O însemnare găsită pe Biblia Părintelui Arsenie Boca)

Prezent la festivitatea prin care s-au lansat aceste lucrări, I.P.S. Mitropolit Laurenţiu STREZA i-a felicitat pe autori şi pe editori pentru lucrările aduse la acest târg. Ierarhul a vorbit apoi despre personalitatea părintelui Arsenie Boca şi despre viaţa sa duhovnicească de excepţie: „Acum, aici, în Sibiul nostru drag, în inima României, s-a pus piatra de temelie a acestei construcţii duhovniceşti cu impact mondial”. Din mărturia unei vieţuitoare a sfintei mănăstiri a Prislopului, zi de zi se fac pelerinaje la crucea Părintelui Arsenie, iar alături de mii de pelerini din ţară vin zeci şi chiar sute de pelerini străini, printre care mulţi din Serbia vecină, din Ungaria şi chiar negri, japonezi şi indieni. Ce îi aduce pe toţi aici, că doar nu-i cheamă maicile de la Prislop? Îi aduce viaţa dusă de părintele Arsenie şi minunile pe care le face acesta. Iată primele semne de împlinire a proorociei Părintelui duhovnic Nil EFRIM de la Mănăstirea Mărcuş din judeţul Covasna, care mi-a spus în urmă cu mai mulţi ani că „aria de răspândire pe glob a cinstirii Părintelui Arsenie BOCA va fi mult mai mare decât a Sfântului Serafim de Sarov”.

A consemnat,

Matei SCHINTEIE

***

Truda traducătorului.

A doua zi de la lansare, după ce emoţiile traducătorului au mai trecut, am mers la Hotelul Hilton din Sibiu, unde era cazat acesta şi într-un cadru de o eleganţă rafinată am stat de vorbă cu omul care de acum încolo îl va reprezenta pe autorul “Cărării Împărăţiei” în toată lumea.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Aş vrea să vorbim despre munca dumneavoastra… Aşa cum se spune despre truda iconarului atunci când trudeşte pictând o icoană, vă rog să-mi spuneţi cum a fost truda traducătorului Ioan SOCOL la această carte?

Ioan SOCOL: Acestă carte pentru mine a fost o mare provocare. Foarte mare… Am avut foarte multe ispite. Le-am trecut însă cu bine, pentru că firea mea mi-a zis mereu : Fii optimist! Atunci am fost convins că Dumnezeu a creat pe om după firea şi asemănarea Lui, iar starea normală a omului este să fie fericit şi optimist, pentru că foarte interesant zicea Părintele Arsenie: „omul înainte de căderea sa din Rai era intruchiparea perfecţiunii, iar cele trei puteri ale sufletului: mintea, dragostea şi voinţa erau unite într-o sferă de energie, emiţând unda de lumină necreată prin care fiinţa astrală putea să-L vadă pe Dumnezeu. După căderea în păcat a omului, diavolul a cuplat cele trei puteri ale sufletului la pământ şi omul s-a văzut singur, nemaiputând să-l vadă pe Dumnezeu. Cea mai mare luptă a omului este să încerce să se desprindă de partea pământească, să se desprindă de valorile materiale şi să se conecteze la cele spirituale. Nimic din ceea ce este material aici pe pămant nu duci cu tine în lumea de dincolo. Din pacate, nu toţi oamenii înteleg aceste lucruri.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Care este lucru cel mai important pentru dumneavoastră?

Ioan SOCOL: Una din cele mai importante valori pentru mine este familia. Aşa cum zicea sfântul părinte Arsenie, căsătoria este a treia naştere. Aici sunt prezenţi, pe lângă Sfânta Treime, sfinţii din „Vechiul Testament” şi sfinţii din „Noul Testament”. Noi nu îi vedem pentru că, deşi suntem înzestraţi ca intentie divina de către Dumnezeu cu această funcţie, centrul sacral de comunicare vizuală divină este inhibat de la căderea lui Adam din Rai.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Aţi citit mai mult acum din scrierile părintelui Arsenie. Ce v-a marcat din zicerile lui?

IOAN SOCOL: Da, am reţinut ceva foarte interesant din ceea ce a spus Părintele şi asta în legătură cu relaţia între oameni… Spunea Părintele că oamenii iţi iartă orice. Dacă îi jigneşti, dacă – Doamne fereşte! – îi baţi, îi ponegresti etc.,… dar nu-ţi iartă un singur lucru: să le-o iei cu un pas înainte.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Ne puteţi spune dacă în decursul acestor trei ani şi jumătate aţi avut anumite întâmplări mai deosebite legate de traducerea acestei cărţi?

Ioan SOCOL: Da, au fost foarte multe. Am avut multe ispite, dar cel mai important mi se pare faptul că Părintele Arsenie m-a ţintuit în România să pot să traduc cartea şi totuşi am reuşit să-mi rezolv şi celelalte probleme. Am avut clipe, vă spun sincer, când eram atat de supărat că nu găseam cuvintele potrivite, încât aveam momente de adevarată frustare. După aceea mă linişteam, mă gândem, mă uitam la fotografia Părintelui pe care o am tot timpul pe birou, mă uitam la icoana Sfintei Treimi, îi căutam pe Sfinţii Părinţi prin cărţi bineânţeles, şi mă rugam la toţi aceştia să mă ajute să ies din starea de nemulţumire în care mă aflam. Aflându-mă de multe ori la răscruce, simţeam nevoia să mă duc la Prislop la Părintele Arsenie, să mă rog şi să ating Crucea care pecetluieşte mormântul. Interesant… „Cruce si răscruce în viaţa omului”…(„Epicleze” – P.S. Daniil)

„O samă de cuvinte”

Maria Kornelia SCHINTEIE: Spuneţi-ne pe scurt cum aţi găsit varianta de traducere la „o samă de cuvinte”???

Ioan SOCOL: Foarte interesant… Aş dori să menţionez un lucru important. Prefaţa „Cărării Împăraţiei” a Părintelui Arsenie începe cu… „O samă de cuvinte.” M-am sfătuit cu editorul din Chicago şi nici după o săptămână nu am ajuns la un consens. Orice traducere părea inadecvată, ne la locul ei. Mi-am amintit într-o noapte de „Catedrala de Cuvinte” din „Epiclezele” P.S. Daniil, legată de „Linistea de Catedrala”. P.S. Daniil a fost ucenicul Părintelui Arsenie, unul dintre cei mai erudiţi monahi, a cărui gândire depăşeşte graniţele teologiei pure. A trebuit să apară lucrarea „Epicleze”, pe care de fapt a aşteptat-o „Cărarea Împărăţiei ca să îşi ia prefaţa, „La început a fost cărarea” ca apoi să se desăvârşească într-o „catedrală de cuvinte”. „Catedrala de cuvinte” care înseamnă orânduirea tuturor cuvintelor inspirate de Duhul Sfânt din Sfânta Scriptură şi aşezate de acelaşi Duh Sfânt ca nişte pietre nevăzute în zidirea acestui templu al lui Dumnezeu, de la cea dintâi zi a Facerii pâna în cea din urmă zi a Apocalipsei.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Cine v-a ajutat la realizarea acestei deosebite lucrări de traducere a acestei cărţi de mare complexitate?

Ioan SOCOL: Am simţit foarte mult ajutorul Părintelui Arsenie BOCA, căruia îi mulţumesc pentru faptul că m-a lăsat să traduc această capodoperă. Mulţumiri aduc Sfintei Treimi, Sfinţilor Părinţi din Pateric şi Sf. Maxim Mărturisitorul care mi-au ascultat rugăciunile de a mă inspira prin Duhul Sfânt să duc această carte la bun sfârşit, P.S. Daniil de Dacia Felix şi mai ales familiei care m-a ajutat foarte, foarte mult. De asemenea, am avut sprijinul deosebit al doamnei Kimberly Bookless, editor, scriitor şi publicist din Chicago.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Unde aţi tradus cartea, în România sau în S.U.A.?

Ioan SOCOL: Aici în ţară. Aşa a vrut Părintele… Aici m-am simţit mai bine, acasă la mine, în România… Părintele spunea că omul va fi liniştit numai atunci când trupul este în locul unde Dumnezeu i-a dat suflare. M-am simţit mai bine aici pentru că eu iubesc această ţară chiar dacă am mai mult de lucru in Washington D.C. sau în alte colţuri de lume. Eu iubesc această ţară cu toate valorile ei, iubesc poporul român şi consider că poporul român merită incomparabil mai mult. Imaginea reală a noastră nu este cea evidenţiată acum în străinătate. Eu consider că valorile pe care le avem, noi insine trebuie să le apărăm şi să le promovăm. Eu consider că România este cu adevărat Grădina Maicii Domnului, după cum a spus şi Papa Ioan Paul al II-lea, care a avut această viziune în vizită în România. Tot aşa cum Părintele Arsenie a avut viziunea de a picta singurul sfânt catolic, Sf. Francisc de Assisi, între sfinţii Noului Testament din “Nunta Fiului de Împărat” din Biserica ortodoxă de la Drăgănescu. Ar putea fi oare o coincidenţă că noul papă a luat numele de Papa Francisc fiind inspirat de viziunea „Nunţii Fiului de Împărat” din „Capela Sixtină a Ortodoxiei Româneşti” de la Drăgănescu? Numai că noi câteodată nu suntem atenţi la detaliile şi semnele divine pe care le primim. Noi am fost binecuvântaţi cu atâtea lucruri pe care alţii nici nu le visează, şi vă spun ca unul care am vizitat foarte multe ţări.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Cum veţi face cunoscută cartea peste hotare?

Ioan SOCOL: Cartea are foarte multe învăţăminte. De aceea ea trebuie să ajungă la cât mai multă lume. Prin limba engleză, „Cărarea Împăraţiei” devine universală . M-am gândit să fac un itinerariu de lansări în Europa, începând cu Oxford şi Cambrige, precum şi alte universităţi. Fac demersurile pentru o lansare sau două în S.U.A. în cadrul câtorva universităţi de renume, cum ar fi Harvard, Stanford, MIT, Chicago, iar dacă sunt ocazii şi vin propuneri şi din alte părţi ale lumii, vom face promovare şi acolo. Unde este bine primit Părintele Arsenie BOCA, voi merge şi eu. Părintele Arsenie BOCA a spus un lucru foarte interesant atunci când a afirmat că omul nu va avea pace pe pământ până nu va avea pace cu Dumnezeu. Părintele Arsenie este un sfânt, fiind printre puţinii sau poate singurul care a reusit să explice formula de transcedere prin „poarta stelară” către Dumnezeu, o refacere în spaţiu şi timp a drumului parcurs de către Adam la căderea din Rai spre planeta Pământ. Nu întâmplător am făcut comparaţia cu descoperirea bosomului Higgs de materie şi antimaterie. Practic această carte este o cărare spre universul nevăzut, prin poarta Antimisului Cosmic, o lume astrală la care foarte puţini oameni au avut acces din timpul vieţii. Cum Einstein a „revelat” „Teoria Relativitatii”, Părintele Arsenie a mers mai departe, a revelat acest parcurs al omului în veşnicie. De fapt a evidentiat extraordinar raportul dintre viață și moarte, suflet și trup, veșnicie și vremelnicie, existență și judecată din perspectiva revelației creștine. „Viaţa este segmentul de timp acordat de Dumnezeu pentru a ne câştiga veşnicia.” („Epicleze”, P.S. Daniil) Un lucru extrem de important, aş zice eu, tot atât de important ca E=mc2, dacă nu mai mult. Cruce şi Răscruce.

Maria Kornelia SCHINTEIE: Ce va urma după acestă traducere, aveţi şi alte lucrări în planurile dumneavoastra de viitor?

Ioan SOCOL: Da. Tot ceva legat de Părintele Arsenie Boca, căci dacă am pornit pe acest drum o să-mi duc crucea până la capăt.

————————————–

Maria Kornelia & Matei SCHINTEIE

tel fix : (00 4) 0267 341 773

mobil : (00 4) 0745 012 332

matei.schinteie@gmail.com

www.schinteie.ro

www.comandaicoane.ro

Ioan IACOB: Interviu cu Daniel Ioniță – Președintele Academiei Româno-Australiene pentru Cultură

Ioan IACOB: Cum se vede România, in Anul Centenarului Marii Uniri, de la…celălat capăt al lumii?

Daniel IONIȚĂ: Cu riscul de a fi acuzat de nostalgie nefondată – România la modul general, și România în Anul Centenarului Unirilor (să nu uităm ca pe lângă Translivania, au mai avut lot in 1918 unirea cu Basarabia în martie, și cu Bucovia în Noiembrie) – se vede frumoasă, magică chiar. Am fost puțin adus la realitate de un bun prieten, cantautorul Nicu Alifantis – care mi-a re-amintit „Daniel, nu uita totuși că noi trăim niște realități dure, uneori.” I-am dat dreptate. DAR, imigranții români ca mine, care au părăsit România de multă vreme, văd lucrurile bune și pozitive. Distanța în timp și în spațiu (Australia este foarte departe față de Romania) ne face sa punem aceste lentile mai roze. Și poate asta e bine!

Ioan IACOB: Am aflat – de la Radio România Actualități – câteva lucruri deosebite despre modul cum ați sărbătorit Centenarul Marii Uniri in Australia, dar aș vrea să imi povestiți dumneavoastră câte ceva.

Daniel IONIȚĂ: Într-adevăr. Academia Australiano-Română pentru Cultură, a cărei menire este să promoveze, să susțină și să organizeze legături culturale între România și Australia, a organizat un eveniment la Biblioteca de Stat din Sydney, o instituție augustă, de prestigiu. Am reușit să adunăm aici pentru prima data în istoria diasporei românești de la antipozi, unii din cei mai buni și mai talentați artiști care trăiesc aici – între care soprana Adriana Paul, violonista Aliona Cigulea (originară din Chișinău), actorii Cătălin Anastase și Tug Dumbly (ultimul câștigător al multor premii de interpretare poetică, care a recitat Glossa lui Eminescu în engleză, bineânțeles, la parlamentul statului New South Wales – dar asta e altă poveste)… Apoi pianistul Gabriel Onțanu, cantautorul Daniel Reynaud, scriitorul și editorul George Roca, excepționala coregrafă Cristina Iordadche Yeo și grupul de dansuri românești de la Sydney Dance Rhythms.

Publicul numeros, sala a fost arhiplină, a gustat din plin evenimentul, al cărui sumar a fost preluat și de TVR Internațional, cât și de Corina Dobre în emisiunea ei „Corespondent TVR”. Excelența Sa, ambasadoarea României în Australia și Noua Zeelandă, dna. Nineta Bărbulescu, a vorbit despre semnificația istorică a Anului Centenar. Au mai fost prezenți și dl. Iulian Nițu, Consulul General al României la Sydney cât și alte personalități, cadre academice, oameni de cultură de origine română dar și australieni get beget. De aceea, evenimentul a fost bilingv… atât în limba română cât și în engleză.

Ioan IACOB: Am terminat recent un doctorat intitulat „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”, în urma căruia am aflat că Poe – dacă ar fi avut posibilitatea să opteze – a mărturisit că POEZIA ar fi fost prima sa opțiune. De ce Daniel Ioniță a optat definitiv pentru poezie? Sau, formulând altfel, de ce Daniel Ioniță nu a renunțat niciodată la poezie?

Daniel IONIȚĂ: Interesantă întrebare! Discutam acum trei ani cu regretatul romancier și poet brașovean Daniel Drăgan, care îmi mărturisea regretul de a nu se fi dedicat poeziei decât târziu, în cariera lui de scriitor. Personal, pot spune că am fost fascinat de literatură în general, dar total cucerit de poezie încă de mic copil. Părinții mei, oameni cu educație medie, erau cu toate acestea împătimiți cititori de literatura bună. Aveam o bibliotecă uriașă și foarte variată pentru o urbe bucureșteană, și o familie „neacademică”. Tată meu recita poezie de factură religioasă (Costache Ioanid, Traian Dorz, Vasile Militaru), iar mama era (și este încă) pasionată după marea poezie românească, de la clasici și moderni, la contemporani. Am simțit încă de mic că înțeleg și apreciez poezia. Dacă ni se dădea la teză analiza literară a unui poem (ceea ce s-a întâmplat de câteva ori), luam notă foarte mare (9 sau 10) fără să fi citit altceva decât poemul în sine. Dar ceea ce m-a „fixat” pe partea poeziei a fost, fără tăgadă, faptul că am editat și tradus peste 120 de poeți și peste 150 de poezii, din marea poezie românească, de la Alecsandri și Eminescu până la contemporani ca Ana Blandiana, Ioan Es Pop, Nora Iuga, Adrian Popescu sau Mircea Cărtărescu, ca și toți ceilalți poeți importanți dintre aceste două extreme. Această muncă a fost însumată în volumele „Testament – Antologie de Poezie Română” (acum se lucrează la ediția a treia) publicate de Editura Minerva, ca și o ediție specială apărută în Statele Unite anul trecut. Această muncă a cizelat, zic eu, talentul meu poetic, și a dus la volumele proprii: „Agățat Între Stele” (Minerva 2013), „ContraDicție” (Pim 2016), „Insula Cuvintelor de Acasă” (Limes- Cluj 2017). Ca și publicarea a două poezii ale mele în limba engleză, într-o importantă antologie de poezie contemporană Australiană, publicată de prestigioasa editură de poezie din Sydney, Puncher & Wattmann in 2016.

Ioan IACOB: Cum s-a născut ideea Academiei Româno-Australiene?

Daniel IONIȚĂ: Scânteia ideii a venit de la scriitorul și redactorul român din Sydney George Roca (editor, între altele la Confluențe Literare, ProLitera, și alte reviste print și on-line ale scriitorilor români din Romania și din afară). În Octombrie 2014, la Old Vienna Caffe din Sydney, am adunat un grup de actori, scriitori, artiști plastici, editori de carte, cadre universitare, și idea a prins imediat. Membrii fondatori sunt, printre alții, Associate Professor Dr. Daniel Reynaud, Dr. Carolyn Ricket, actorii Clara Vodă și Bogdan Vodă, scriitorul George Roca, subsemnatul și alții. Au devenit membrii ai academiei, între timp, istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi și Cătălin Condurache, actrița Manuela Hărăbor, și alții. Cu toți aceștia colaborăm activ la evenimente culturale organizate de Academie atât în Australia, în România cât și în Statele Unite ale Americii, unde de asemenea am avut evenimente și avem mebrii. Cum am mai spus, țelul important al academiei este organizarea și promovarea de evenimente și proiecte culturale în ambele direcții și cu participare atât românească cât și australiană. Continue reading „Ioan IACOB: Interviu cu Daniel Ioniță – Președintele Academiei Româno-Australiene pentru Cultură” →

Cristina MIHAI BALAJ: Întâlnire cu miracolul literaturii – Interviu cu Milena Munteanu

Niciodată nu este prea târziu să dai frâu liber imaginaţiei şi prea-plinului sufletesc. Milena Munteanu te atrage atât prin scrisul frumos, cald, plin de introspecţie psihologică şi bună ordonare, cât şi prin ancora Interioară prin care nu se îndepărtează de limba română şi de rădăcinile pe care le poartă cu eleganţă şi gingăşie în lumea canadiană. A publicat două cărţi: „Departe de ţara cu dor” şi „Amintiri din Ţara Soarelui Răsare”, pe lângă numeroase colaborări la diferite reviste din Canada (Observatorul, Candela de Montréal), dar şi la Confluenţe Literare, Prolitera, Starpress, Vatra Veche şi altele.

***

Cristina MIHAI BALAJ: Amintiri din Ţara Soarelui Răsare este, de fapt, o călătorie captivantă prin Japonia, văzută de turişti, de ochiul nord-american şi european, dar şi, puţin, prin înţelepciunea lor. Cum s-a născut această carte?

Milena MUNTEANU: Cartea s-a născut în urma unor călătorii în Japonia, când am fost fascinată şi de înţelepciunea lor, cum aţi observat, dar şi de diferenţa enormă dintre culturile noastre. Soţul meu a fost invitat de mai multe ori să conferenţieze în Japonia, așa că m-am bucurat şi eu de mai multe şanse de a-i descoperi cultura, obiceiurile, arta, şi de a-i înţelege istoria. Cartea „Din Ţara Soarelui Răsare” a fost scrisă în doar câteva saptamâni. De aceea, multă lume spune că a fost scrisă „la cald”, cu entuziasmul descoperirii, dar şi cu dinamismul şi căldura primelor contacte de la faţa locului.

Cristina MIHAI BALAJ: Fiecare capitol are drept motto un proverb japonez. Este impresionant cum le-aţi găsit. În ce-a constat pregătirea dinaintea plecării, dinaintea scrierii şi, mai apoi, şlefuirea cuvintelor?

Milena MUNTEANU: Pregătirea înaintea plecării a fost minimă, ştiam puţin sau deloc despre Japonia, aşa că, înainte de plecare, mă întrebam chiar care ar fi obiectivele majore de interes. Oare, dintre atâtea minunăţii nipone, de care să te apropii mai întâi? Japonia a avut de-a lungul istoriei mai multe capitale, diferite shogunate şi-au ales alte capitale. Kyoto a fost capitala ţării pentru aproximativ 11 secole, dar, în afara de Tokyo şi Kyoto, am vizitat şi alte foste capitale, cum ar fi Nikko, Kamakura şi Nara. Descoperirea la faţa locului a fost una caldă, entuziastă, ţin minte că dormeam puţin, poate din cauza diferenţei masive de fus orar, dar şi din cauza efervescenţei date de descoperirea unei lumi atât de fascinante, care ni se releva pe masură ce o cutreieram… Eu citisem înainte cărti semnate de scriitori japonezi, unele care câștigaseră chiar premii Nobel, dar nimic nu poate substitui întâlnirea cu oamenii ei. A fost o întâlnire emoţionantă cu lumea, cultura, valorile, trecutul şi speranţele unei ţări tumultoase, care parcă clocoteşte, precum izvoarele termale ce ţâşnesc din pământul vulcanic. Întâlnirea cu lumea niponă m-a impresionat profund, iar cartea a izvorât cu aceeași forţă şi determinare pe care o are firul de apă care iese la suprafaţă. Scrierea acestei cărţi a fost una însoţită de bucuria descoperirii, fără însă să fie chinuită de durerile facerii… A izvorât firesc, influenţată de miracolul japonez: volumul este scris în mai multe tablouri, mici puncte de vedere care captează farmecul nipon, mici crâmpeie de frumuseţe surprinse la faţa locului. Cartea este scrisă succint, alert, poate influenţată de concizia şi simbolistica lumii nipone. Este dezbărată de zorzoane inutile, în plus este scrisă cu ȋnflăcărare, mirare şi bucurie. După aceasta a urmat o revizuire repetată şi o şlefuire a textului, a imagisticii şi simbolisticii, în spiritul miniaturizării şi simplificarii, caracteristice mediului ce a inspirat scrierea de la capul locului. Întrebaţi despre provebele japoneze. Cele mai multe sunt găsite în alte limbi şi traduse de mine în română, din limbile în care le-am aflat. Mai apoi am găsit câteva proverbe japoneze în limba română, dar tot traducerile mele îmi plac mai mult.

Cristina MIHAI BALAJ: Volumul acesta, cu eseuri foarte bine scrise, în care, pe lângă descrierea locurilor şi a istoriei din spatele imaginilor, apare şi introspecţia psihologică, a avut parte de recenzii foarte bune. Este uşor, este greu să intri în graţiile unor scriitori cunoscuţi, ale unor critici literari, mai ales când eşti la început de drum artistic?

Milena MUNTEANU: M-am bucurat să văd cât de calde au fost recenziile la carte. Cumva, ea m-a conectat şi cu grupul cititorilor şi cu cel al criticilor. Mici selecţii de miniaturi din carte au luat premiul I la concursul internaţional Memoria slovelor şi mi s-a spus că toţi cei din juriu au fost plăcut impresionaţi. Cred că asta vine şi dintr-o foame de frumos, o curiozitate despre alte lumi, despre legea lor morală, iar felul ȋn care a fost scris acest volum, fără să dea lecţii, prezintă totuşi câteva dimensiuni legate de etica, determinarea, curăţenia, disciplina, rafinamentul artistic care i-a impus în locuri de frunte în ierarhiile mondiale din multe domenii. Aş spune că acest lucru este adevărat şi pentru locul pe care ei îl deţin în inimile oamenilor. Aveţi dreptate, am fost răsfăţată cu multe cuvinte critice extrem de favorabile, am fost încântată de recenziile primite la carte. Continue reading „Cristina MIHAI BALAJ: Întâlnire cu miracolul literaturii – Interviu cu Milena Munteanu” →

Emilia ŢUȚUIANU: O viaţă de Om şi un nume – Boris David (interviu)

,,Ismailul răpit rămâne pentru mine

parte din România Mare” (Boris David)

Născut în anul 1929 (10 mai) în oraşul de pe malul Dunării, Ismail, din România Mare, Boris David (Daris Basarab, pseudonim literar) este invitatul meu în a ne destăinui fapte, întâmplări, realizări, dintr-o interesantă şi exemplară viaţă de om. În anul 1941, aflându-se sub ocupaţie sovietică, familia sa scapă dintr-o coloană de deportaţi şi ia drumul pribegiei: Boris avea 12 ani. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România începe în primăvara lui 1944 odată cu spargerea frontului pe Nistru, la nici 15 ani împliniți : Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, se încheie în Cetatea Episcopală a oraşului de pe Crişul Repede, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Urmează studiile la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, apoi Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. A lucrat la Compania Naţională a Uraniului ca inginer chimist începând cu anul 1954; în instituţie s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive, realizând o serie de invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). În paralel, a continuat visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză, publicând sub pseudonimul Daris Basarab. Ca editor, am avut privilegiul să îi cunosc scrierile, care m-au ajutat să înţeleg că viaţa, pentru domnia sa, nu se măsoară în ani ci în lecţii însuşite şi misiuni îndeplinite. Iubitorii de carte l-au cunoscut foarte bine în diaspora, iar mai apoi s-a remarcat ,,şovăielnic” şi în România, cu deosebire în paginile revistei Melidonium. Timiditate? Nu, nu cred! Mai degrabă o prudenţă în a ne împărtăşi sentimente şi gânduri, care, aşa cum îmi spunea odată, s-au constituit într-un piedestal pe care a gravat adânc: prietenia, ,,lucru sfânt!”
Între un scriitor şi poporul său există o legătură indisolubilă, o întrepătrundere; aş spune chiar că există o osmoză, pe care scriitorul o transpune în scrierile sale. Autor al volumelor: Povod, Ed. Semne, Bucureşti, 2004; Ecvestra, Ed. Conphys, Bucureşti, 2007; Dor de ducă, Ed. Muşatinia 2014, (autobiografic); Rugul creaţiei – Nicolae Otto Kruch, Ed. Muşatinia, 2014, (dedicat sculptorului Nicolae Otto Kruch); Postume vii, Ed. Muşatinia, 2014, (volum de versuri, un omagiu adus poetei Mariana Gurza), îi confirmă talentul scriitoricesc.
Încerc să pătrund în universul lui Boris David printr-un dialog de cunoaştere şi evaluare a unui drum parcurs într-o viaţă de om.Boris David (pseudonim literar Daris Basarab)

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, spune-mi te rog de unde această dragoste pentru cuvântul scris?

Boris David: Adolescent fiind, elev la Emanuil Gojdu în Oradea, în încercarea mea de a dărâma cumva zidul invizibil, dar real, pe care l-am întâlnit în privirile şi atitudinile colegilor, care mă defineau ca ,,basarabeanul”, m-am aruncat, cu capul puţin plecat, în tot felul de activităţi. Sport de toate felurile, de la atletism, la înot sau baschet, la cercurile de băieţi şi fete bine conturate în viaţa jururilor organizate de părinţii fetelor, la turnee de şah, la excursii prin Apuseni, din toate câte puţin, ca în cântecul lui Julio Eglesias ,,Soy un trujan, soy un señor”. Am reuşit a fi acceptat ca ,,băiat de comitet”. Împins de fratele meu mai mare, am prins gust şi pentru muzica simfonică, participând la concertele organizate la Catedrala Romano – Catolică. Prima întâlnire a fost cu Simfonia a 8-a, Neterminata lui Schubert. Am cântat în corul operetei ,,Pericola” de Offenbach. Se contura în mine un fel de bas-bariton. Într-o zi m-am pomenit luat pe după umăr de noul coleg venit de la Arad, Titus Popovici. Locuiam pe aceeaşi stradă, a Castanilor, o adevărată alee. Am plecat acasă împreună, vorbea mult, am aflat că scrie, m-a invitat la el. Avea o cameră la mansardă, văruită impecabil, având pe pereţi citate şi panseuri personale, scrise într-o dezordine lucie, cu cărbune. Mi-a spus să nu mă sperii, că dacă mă bântuie vreo idee, o va mâzgăli pe loc. L-a întrebarea dacă scriu, am dat din cap a negaţie, mi-a propus să-mi citească ceva proaspăt, am acceptat şi m-am făcut comod într-un fel de fotoliu uşor incomod. Citea lent, nu mai era precipitat, trăgea cu ochiul spre mine, zâmbind uneori. O poveste inspirată din viaţa de la palatul regal de la Săvârşin. Aşa am aflat, cam pe nepusă masă, pentru acele vremuri, că era ,,regalist”. Mi-a plăcut povestirea, mi-a plăcut forma de exprimare cursivă. La acea vreme citeam tot ce-mi cădea în mână şi visam să scriu poezii. Au urmat alte vizite, am înţeles că mă prefera în locul celor cu care se ,,înhăitase”, vorba lui, într-un Cenaclu Literar, printre care se număra şi viitorul scriitor Mircea Zaciu. Continue reading „Emilia ŢUȚUIANU: O viaţă de Om şi un nume – Boris David (interviu)” →