Centenarul este mai mult decât o simplă ocazie aniversară. Cei 100 de ani de nouă Europă se constituie într-o unitate de cunoaştere, un cronotop cu funcţie epistemologică axială în procesul de cunoaştere şi de memorare a Europei profunde şi a unităţii de destin a neamului românesc. Un dialog asupra Centenarului este, de aceea, un dialog despre luminile centenarului, adică despre ceea ce putem înţelege şi învăţa din cei 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare a românilor, care se suprapune peste cel mai însemnat prag al Europei, graţie căruia putem vorbi despre Noua Europă, Europa naţiunilor, nu a imperiilor, o Europă care a rupt lanţul subordinaţionismului devenind primul continent locuit de popoare libere, asociate printr-un tratat comunalist, de inspiraţie testamentară vădită, Tratatul de la Trianon. Vă propunem aici un dialog despre luminile (şi umbrele) Centenarului spre triumful deplin al ştiinţei mărturisitoare ca să se risipească ceaţa de pe zorii dimineţii popoarelor şi să fie denunţate forţele saturniene care împing lumea spre un ciclu de nouă domnie a forţelor întunericului, după cum afirmă profesorul Ilie Bădescu. Interlocutorul nostru de astăzi este format la şcoala de gândire a unei prestigioase tradiţii sociologice româneşti, urmând, ca student, cursurile unuia dintre reprezentanţii iluştri ai acestei şcoli, profesorul H.H. Stahl, a cărui metodă de gândire şi de studiu a urmat-o în câteva dintre numeroasele sale cărţi. Profesorul Ilie Bădescu a fructificat totodată şi ocaziile de studiu şi de specializare la prestigioase universităţi americane, fiind în prezent exponentul conceptului de Noologie („sociology through the eyes of faith”), pe care îl dezvoltă cu acribie în lucrările sale recente. În zonele de submedia de pe frontul online de limbă română aproximativă, detractorii profesorului Ilie Bădescu s-au gândit să-l picteze drept „dughinist”, cu trimitere la o Postfaţă (pentru un alt necititor al ei, Mircea Morariu de la Adevărul – „Prefaţă”!) scrisă de acesta la cartea lui Aleksandr Dughin, „Bazele geopolitice”. Trolii telecomandaţi în cauză nici nu s-au obosit să citească sau măcar să facă trimitere la Postfaţă, unde altfel orice cititor cu mai mult de o urmă de creier ar fi descoperit cea mai bună analiză critică – şi singura din România – la adresa geopoliticianului rus şi a direcţiilor „Noii Rusii”. Profesorul Bădescu este de părere, între altele, că sărbătoarea Centenarului Marii Uniri trebuie să continue până la celebrarea Centenarului Trianonului.
(Interviu cu profesorul Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei şi membru corespondent al Academiei Române)
* Mişcări şi mulţimi sociale în 1918 şi în 2018
Victor Roncea: Domnule profesor, aş vrea ca, înainte de a vorbi despre anul Centenarului, să faceţi o referire la mişcările recente din 10 august şi de după aceea, din Bucureşti. Ce înţeles le atribuiţi? Cum trebuie abordată chestiunea aniversării celor 100 de ani de la Marea Unire Întregitoare din 1918-2018 în contextul unor asemenea sfâşieri lăuntrice?
Ilie Bădescu: Aş sesiza, mai întâi, distincţia dintre cele două tipuri de mulţimi şi de mişcări, cele de la începutul veacului al XX-lea, care au premers şi au realizat Marea Unire, şi cele de acum, la 100 de ani de atunci. Marea Unire Întregitoare din 1918 acoperă cu sensurile ei durata lungă a istoriei poporului românesc. Acel mare moment şi toate manifestările înfăptuitoare de atunci ţin de teoria dăinuirii neamurilor şi nu pur şi simplu de istoria circumstanţială, de frământările şi de necazurile vieţii zilnice ale celor care compun neamurile. Noi, cei de azi, s-ar putea să nu sesizăm diferenţele când privim în urmă cu un veac, ba neliniştile legate de dăinuire par să ne fie tot mai străine. În lumea aceea, acest tip de nelinişte înconjura chiar şi comunităţile mici, satul sau familia. Familiile voiau să aibă mulţi copii ca „să nu se stingă neamul”, spiţa casei. Frica şi grija pentru dăinuirea familiei, a spiţei de neam se transmitea şi planului mai înalt al grijii pentru dăinuirea de neam a naţiei însăşi, a poporului ca fiinţă morală pe lărgimea pământului. Azi, tema dăinuirii nu pare să mai fie în vreun fel preocuparea cuiva, nici a celor mici, nici a celor mari, care ar trebui să-şi facă din această temă neliniştea şi nesomnul vieţii lor. Or ceea ce vedem nu este deloc încurajator: viaţa celor de sus se derulează într-o manea continuă, fără de chemări mai înalte, şi, în orice caz, fără de altruism şi spirit de jertfă pentru cei mulţi, pentru dăinuirea cea de obşte, nici măcar pentru ziua de mâine. Nu pretind, desigur, că unghiul meu de privire este cel corect. În fond, semnificaţia chiar a unor evenimente majore ale istoriei unui popor variază în timp, uneori în chip surprinzător, după cum se schimbă unghiul privitorului. Principial vorbind, orice evaluare a stărilor trecute, evenimente, prefaceri etc., se realizează în lumina unor stări şi evenimente prezente. Marea Unire de la 1918 şi Tratatul de la Trianon îşi schimbă culoarea, nuanţându-şi înţelesurile, după stările şi evenimentele actuale din unghiul cărora privim în urmă spre acele evenimente cruciale. Chestiunea devine şi mai complicată atunci când evoluţii recente par a contrazice prefacerile trecute. Mişcări ca cele din 10 august sunt nutrite de energii care vin dintr-o direcţie opusă spiritului marilor transformări şi evenimente de acum 100 de ani. Acum 100 de ani, mulţimile veneau spre fiinţa neamului cu evlavie, cu spirit de sacrificiu, pregătite spre jertfă, încrezătoare şi altruiste, mişcate de pasiuni înălţătoare, primind numai sentimente ale ascensiunii, emoţii celeste, eutopiene, nimic din atractul teluric, regresiv, distopian care îneacă uneori sufletele mulţimilor din zilele noastre.
Părţile erau solidare în jurul unui ideal şi deci a unei mari idei, idealul şi ideea de unitate a neamului. Prin contrast, mişcările de stradă, ca cele de azi din România, de ieri din Grecia, din Ucraina, de alaltăieri în ţările din Cornul Africii, din Spania, Italia etc., atestă o trăsătură comună: frenezia mâniei (K. Jowitt le-a şi denumit movements of rage, mişcări ale mâniei, mulţimi furioase), cu polarizări puternice, care, odată stârnite, se autoîntreţin prin impulsul unor sloganuri, variind în funcţie de conjuncturile locale, dar şi de vectori meniţi să electrizeze mulţimea parcă pregătită pentru pasiuni violente, saturniene, spre evoluţii lumeriene. Dedesubtul acestor mişcări, vizibile în sistemele de la suprafaţă, putem intui curentul latent-manifest al unei anarhii stârnit de acumularea unor nemulţumiri cronicizate, mai degrabă difuze, a unei decepţii publice de mare întindere şi adâncime, cu manifestări dezordonate, supradeterminate de mixtura unor interese intern-externe (de unde impresia de manipulare), agravate de ciocniri abil întreţinute între partide şi între instituţii ale inteligence-ului naţional şi internaţional, ciocniri ale căror rădăcini se pierd în masa intereselor de fundal ale unor cercuri corporatiste. Însă niciunele dintre acestea, vizibile ori pre-vizibile în planul de la suprafaţă, nu controlează fenomenul. Asemenea manifestări anarho-nihiliste îşi au cauza profundă în desubstanţializarea, golirea de substanţă economică şi morală a popoarelor în era postmodernă (şi numai cel ce caută soluţii vindecătoare la o asemenea stare poate lua sub control respectivele manifestări).
Victor Roncea: Cum explicaţi declanşarea acestui fenomen global?
Ilie Bădescu: În toate cercurile fierbinţi ale globului putem identifica uşor propagarea, în cascadă uneori, a două procese de masivă desubstaţializare (golire de conţinut) a popoarelor: a) îndatorarea (cazul Greciei este lămuritor fiindcă acolo s-au văzut foarte bine ciclurile scurte de intrare şi ieşire a banilor dinspre băncile globale spre cele din Grecia, de unde ieşeau lăsând în urmă imense dobânzi de plătit) şi b) „revolta maselor” (Ortega Y Gasett), care lasă impresia unor societăţi active (în realitate acestea sunt doar societăţi dezbinate şi haotice). Eu îmi explic această instabilitate, extrem de volatilă, prin efectele proceselor de „distrugere creatoare” (poate chiar a unor politici de acest tip), menite a pava drumul spre un nou tip de sistem mondial denumit globalism. Procesul este agravat de alternarea celor două stihii: stihia banilor speculativi şi stihia „revoltei maselor”. Fenomenul din urmă, precum am precizat, a fost cercetat de către Ortega y Gasett, care a proorocit generalizarea lui cu multe decenii în urmă, când, sub impulsul potenţator al „şerpilor troţkişti”, se dăduse startul acestui curent al marilor emoţii de tip oceanic, saturnian, prin care se inaugura globalismul larvar, nonetnic, areligios, cu mase fără identitate, anaţionale, anarhice şi anarhizante, dirijate uneori de elite saturniene ascunse, cu o agendă foarte întunecată, cu reverberaţii la scara istoriei planetare. Noul sistem global, ca sistem golit de substanţă, se distinge tocmai prin creşterea la proporţii astronomice a datoriilor celor mici şi deopotrivă a celor puternici, ale „mai marilor planetei” (statele mari şi puternice au acumulat datorii cu cifre astronomice, de mii de miliarde de dolari), datorii transformate, pe piaţa secundară de capital, în credit monetizat, adică în monedă golită de valoare. Altminteri spus, societăţile sunt golite de substanţă valorică, trăiesc pe datorii, sunt îndatorate, uneori pentru două-trei generaţii, fiindcă banii care circulă sunt purtătorii unui gol, al unui deficit de valoare, trecut în sarcina muncii viitoare, îndatorate (cu mărimea datoriei) şi supraîndatorate (cu mărimea dobânzilor de plătit la masa datoriei). Alternarea celor două metode de golire de conţinut a vieţii colective a popoarelor – îndatorarea şi revolta maselor – este agreată şi, cu siguranţă, iniţiată de puterile purtătoare ale unor energii obscure, care năzuiesc să împingă omenirea spre un fel de eră nocturnă, saturniană. Ceea ce se vede la suprafaţă ascunde codul puterilor ocultate, adică a celor care, în ascunsul manifestărilor de la suprafaţă, tind să preia sub direcţionare proprie energiile care susţin şi mişcă lumea cu ierarhiile ei, cu guvernările ei etc. În golul acesta teribil trebuie să căutăm explicaţiile de ultimă instanţă ale unor mişcări ca cele din 10 august (fără a ignora desigur interacţiunea cauzei cu toate condiţionalităţile discernabile, precum s-a precizat, în frunte, evident, cu golul moral din medalionul celor ce se perindă, orbiţi de lăcomie, la cârma ţării, semănând tot mai mult cu piloţii orbi din eseul parabolă al lui Mircea Eliade).
* Stihia revoltei oarbe
Victor Roncea: Aţi vrea să detaliaţi? În altă parte aţi vorbit despre paradigma ştiinţei mărturisitoare. Ce-ar aduce aceasta în plus la lămurirea chestiunii discutate aici?
Ilie Bădescu: Ştiinţa mărturisitoare atestă războiul nevăzut, dar vădit al omului tocmai cu cele două puteri obscure stihiale: stihia banilor (masa datoriei) şi masa turbulentă. Acest război s-a arătat în toată grozăvia lui universală chiar în vremurile de început ale Noului Legământ. Atunci, Iisus Domnul deconspiră sensul abisal al puterii banilor (care sunt purtătorii forţei întunecate ce năzuieşte să aducă la închinăciune idolatră omenirea, încât Dumnezeu Fiul avertizează în chip răspicat asupra primejdiei noului tip de robie faţă de puterea abisală a banului spunând: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt” (Matei, 6, 24). Tot atunci, în vremea vieţii pe pământ a lui Iisus, ni se descoperă, în chipul unei profeţii sociale, primejdia maselor subjugate de cealaltă putere abisală, care aduce orbirea minţii, adică stihia revoltei oarbe, a maselor orbite. Masa devenită roaba puterilor obscure, din adâncurile întunericului, cere, în orbirea ei, răstignirea lui Dumnezeu. Într-un fel, atunci şi în toate paginile Vechiului şi Noului Testament se dă startul ştiinţei mărturisitoare restauratoare. Sfânta Scriptură este opera omnia, sublimată, a lungii serii a ştiinţei mărturisitoare, având o caracteristică unică – cuprinde în ea toate celelalte expresii ale ştiinţei mărturisitoare din lunga serie istorică a exprimărilor sale, ceea ce ne îngăduie să punem o primă concluzie: ştiinţa mărturisitoare este una singură în toată seria variaţiunilor sale istorice, iar exponenţii ei sunt parte dintr-una şi aceeaşi comunitate sfinţitoare de luptători ai adevărului întreg. Atunci, la momentul judecării lui Iisus, masa revoltei abisale se arată în formula ei prototipică de izvor malefic al revoluţiilor abisale, care vor traversa istoria universală sub tendinţa planetarizării, adică a ridicării sale la scara revoluţiei mondiale aşa cum o voise Troţki (cei ce, astăzi, din mediul unor mişcări saturniene, strigă sloganuri împotriva catedralei devastaţi de sugestia obscură că tocmai cheltuielile construirii acesteea ar ameninţa bunăstarea poporului se fac martorii acestei tentaţii lemuriene, a unui atract obscur, pătimaş, descendent). Dar să rememorăm momentul acelei revolte abisale prototipice fulgerate de impulsul morţii şi al marelui întuneric: atunci a fost înduplecat norodul să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Dregătorul a luat cuvântul şi le-a zis: „Pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc?” „Pe Baraba”, au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit”, i-au răspuns cu toţii. Dregătorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” (Matei, 27, 20-23). Trăsăturile dominatoare ale acestor mase ale revoltei obscure sunt acestea: a) ele sunt mase pulsionare, b) sunt lovite de orbire sufletească (sunt brusc lipsite de privirea cu sufletul) şi, deci, c) intră sub puterea unei încrâncenări oarbe, a unei pulsiuni care poate atinge praguri incontrolabile (o formă de posesiune), d) se mişcă prin autoaprindere (self-reinforcement) până la momentul epuizării impulsului pasionar care le menţine în agitaţie oarbă. Istoriceşte, mai toate revoluţiile au avut de rezolvat această chestiune a punctului de inflexiune, de la care mulţimile până ieri cucerite de energii luminoase, intră brusc într-o altă constelaţie când devin oarbe, ba chiar înclinate spre violenţă şi distrugere. Este momentul care desparte mulţimea floriilor (din dimineaţa intrării lui Iisus în Ierusalim) de mulţimea oarbă, care-i va cere răstignirea (în una şi aceeaşi masă agitată). Felul acesta are veracitatea unei legităţi în sensul că fenomenul s-a petrecut mereu şi se va repeta mereu, indiferent de profilul etnic al mulţimilor. Nu trebuie confundate niciodată stările de mulţime cu popoarele şi ca atare trebuie părăsit referenţialul etnic în asemenea analize. Măcar atâta lucru să învăţăm din ştiinţa sociologiei noologice a mişcărilor sociale dacă altceva nu suntem abili să deprindem. Şi tot astfel, trebuie să înţelegem că nu putem înlocui la temelia schimbărilor de orice fel (de la ciclurile electorale la marile reforme) „poporul” cu „mulţimile agitate”. Nici nu le putem delegitima pe una prin cealaltă, dar nu trebuie să le confundăm, adică să ne închipuim că putem schimba o entitate cu alta. Prin urmare, trebuie să căutăm mult mai adânc decât adâncul etnic atunci când voim să pătrundem înţelesuri altfel impenetrabile ale unor situaţii şi/sau mişcări etc. Există altfel spus, puteri obscure, de adâncime mai mare decât adâncimea la care ne-ar coborî o perspectivă etnopolitică asupra trecutului ori a prezentului.
* Opţiunea saturniană
Victor Roncea: Cum devin aceste fenomene metode de guvernare şi încă la scara sistemelor mondiale?
Ilie Bădescu: Puterile care vin asupra lumii, cu incidenţă planetară, susţin cele două manifestări stihiale ca pe cele mai eficiente metode de „supraguvernare” planetară, adică de control asupra percepţiei globale sau planetare şi deci asupra energiilor intelectului (de scară universală). Aceste energii au îmbrăcat, în faza mediană a erei nocturne, forma ideologiilor şi astfel s-a derulat războiul sau ciocnirea acestora (Huntington l-a denumit „război al ideologiilor”) cunoscut sub denumirea de „război rece”. Ne dăm seama uşor (şi repetăm ideea aceasta) că forţele care susţin cele două stihii aparţin puterilor din adâncuri, adică unor puteri care tind spre autonomie abisală (şi care se folosesc de cele două vehicule ale lor: banii datoriilor planetare şi marile mişcări de mase din categoria revoltei maselor proorocite de Ortega). Ţinta acestor puteri este schimbarea identităţilor abisale la scară colectivă şi cel mai teribil experiment în această direcţie a fost derulat în Rusia asupra identităţii abisale a poporului rus. Chestiunea fusese proorocită din interiorul cercului cel mai lăuntric al imperiului ţarist, lucru dovedit de publicarea celebrului Testament al lui Rasputin, de care avea ştiinţă Ţarina Alexandra, fiindcă pentru ţar şi pentru ea îl redactase Rasputin cu puţin timp înainte de uciderea lui (testamentul a fost descoperit la Odessa în 1927, ne spune Jean Parvulesco, 2017, p. 79) şi publicat în Occident abia în 1973. Într-un fel, lucrarea abisală a puterilor nocturne a început cu marea deflagraţie de anarhie, memorată o vreme sub sintagma de „mare revoluţie socialistă din octombrie”, şi a fost acompaniată la polul atlantist de „revoluţia sexuală” (experimentată ca metodă de metaguvernare în Ungaria prin iniţiativa lui G. Lukacs şi în Rusia sovietizată, valorificând iniţiativele comisarului cultural Lunacearski), dusă la adeverire tragică în Occidentul atlantist actual, prin revoluţia sexuală, statul magic şi corectitudinea politică. Merită să reproducem aici Testamentul lui Rasputin (prin mijlocirea datorată unui excepţional portret al acestui personaj saturnian): „Scriu şi las în urma mea această scrisoare la Sankt Petersburg. Simt că voi părăsi această viaţă înainte de 1 ianuarie. Vreau să fac cunoscut poporului rus, Papei, Rusiei, mamei şi copiilor mei, pământului rusesc ce trebuie să înţeleagă. Dacă voi fi ucis de asasini de rând, şi în mod special de fraţii mei, ţăranii ruşi, tu, ţarul Rusiei, nu trebuie să te temi de nimic pentru copiii tăi, ei vor domni sute de ani în Rusia. Dar dacă voi fi omorât de boieri, nobili şi dacă ei îmi vor vărsa sângele, mâinile lor vor rămâne mânjite cu sângele meu, pentru 25 de ani, şi ei nu-şi vor spăla mâinile de sângele meu. Ei vor părăsi Rusia. Fraţii îşi vor ucide fraţii, se vor ucide şi se vor urî şi pentru 25 de ani nu vor fi nobili în ţară. Ţar al pământului Rusiei, dacă vei auzi sunetul clopotului care îţi va spune că Grigori a fost ucis, trebuie să ştii asta: dacă rudele tale mi-au provocat moartea, atunci nimeni din familia ta, adică niciunul dintre copiii tăi sau dintre rudele tale nu vor mai rămâne în viaţă pentru mai mult de doi ani. Vor fi ucişi de poporul rus. Eu mă duc şi simt nevoia să spun ţarului Rusiei cum trebuie să trăiască dacă eu am dispărut. Trebuie să gândeşti şi să acţionezi cu prudenţă. Gândeşte-te la siguranţa ta şi spune rudelor tale că am plătit pentru ele cu sângele meu. Voi fi ucis. Nu mai sunt printre cei vii. Roagă-te, roagă-te, fii puternic, gândeşte-te la familia ta binecuvântată. Grigori”. (Apud Şchiopu Ana Maria: cf.: https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rasputin-misterul-despre-care-rusii-prefera-sa-vorbeasca-n-soapta). Vom pune o primă concluzie la cele de până aici: ştiinţa mărturisitoare de ieri şi de azi a fost şi este chemată să cerceteze şi să mărturisească ordinea divină, aşa cum ne este ea descoperită de Dumnezeu prin legile firii, ale zidirii, ale curăţiei şi ale harului (confirmând că toată făptura este susţinută nu doar de energiile lucrurilor care compun materia pieritoare a existenţei, ci şi de energiile necreate care compun substratul nepieritor din tot ceea ce este vremelnic şi care la om îmbracă forma latenţelor sufleteşti).
* Forţe mai puternice decât forţele istoricităţii
Victor Roncea: Să înţelegem că lucrarea anarhizantă este mai adâncă şi mai amplă decât ceea ce ne arată strada în şi prin violenţele ei?
Ilie Bădescu: Cu siguranţă da, şi sistemul de noologie, la care am trudit un număr de ani (hulit, nu întâmplător, dar şi din vina mea), se referă tocmai la asemenea deformări. În zilele noastre, stricăciunea şi lucrarea deformatoare aplicată ordinii divine a toată existenţa şi zidirea se propagă, o repet, sub forma unor stihii precum: a) stihia banului care a făcut din societăţile omeneşti libere societăţi îndatorate şi deci înrobite băncilor; b) stihia mulţimii orbite, zguduită de o rebeliune incontinentă, care o face inabilă să mai distingă binele de rău, pe Iisus de Baraba; c) „demenţa digitală”, dezvăluită prin grozăviile ei planetare de Spitzer; d) revoluţia sexuală cu toate deviaţiile care pot îngropa sufletul iubitor în impulsul idolatriei sexuale, a unui hedonism devastator care o readuce pe soclul idolilor postmoderni pe binecunoscuta Venus vulgivoga; d) corectitudinea politică prin care se derulează cea mai crâncenă bătălie împotriva logosului şi deci a raţiunilor divine din cele fireşti (create) şi din cele zidite de Dumnezeu; e) antigenia, care atinge proporţii înspăimântătoare ale unuia dintre cele mai monstruoase războaie contra pruncilor nenăscuţi (între 1958 şi 2015, deci în 57 de ani, în România, au fost ucişi în pântece peste 20 de milioane de prunci, arătând indirect ce declin a înregistrat în România sentimentul dăinuirii neamului. Când ai o asemenea deflagraţie de pruncucideri ai dovada prăbuşirii spre stingere a sentimentului dăinuirii. Acele mame nu mai vor dăinuirea familiilor lor de vreme ce consimt aşa de grabnic şi cu totul patologic să-şi omoare pruncul nevinovat şi neajutorat în pântece, transformându-şi pântecele din loc al zămislirii în loc al înmormântării). Toate acestea şi alte stricăciuni fac din ştiinţa mărturisitoare un imperativ divin şi deci o chemare la mucenicie şi martiriu pentru adevărul creaţiei.
Victor Roncea: Sugeraţi că dincolo de istorie există ceva care poate influenţa fluxul istoriei la un moment dat. Ce vreţi să spuneţi?
Ilie Bădescu: În pragul primului război mondial, un savant britanic, H. Mackinder, publica un studiu care a influenţat decisiv şi mişcarea ştiinţei societăţii şi concepţia organizatorilor păcii europene după război. Acel studiu are titlul: „The Geographical Pivot of History” (1904). În viziunea geopoliticianului britanic, există în dinamismul istoriei ceva mai puternic decât istoricitatea însăşi, acel „pivot geografic”, care este heartland-ul geografiei politice planetare şi care induce influenţe modelatoare asupra comportamentului politic al tuturor statelor. În raport cu acest heartland se constituie şi prima linie de ciocniri între puterile uscatului (continentaliste, cu termenul consacrat) şi puterile maritime (cu termenul lui Mahan), dar se afirmă şi o „conştiinţă geopolitică”, cum ar zice Parvulesco, mai puternică şi ea decât istoria. Lucrul încă mai curios este că există epoci în care se precipită un fel de conştiinţă malefică la nivelul unor segmente semnificative ale elitelor de care depind deciziile majore în istorie, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu intrarea bolşevicilor antiteişti, anarho-nihilişti, pe scena unei Rusii creştine. Parvulesco face demonstraţia că aceştia vin de dincolo de lume şi de realitate, dintr-un rău abisal, care chiar dacă n-are echivalenţă ontologică cu binele, are totuşi eficacitate istorică relativă. Dacă admitem că dincolo de istorie este un fel de structură şi conştiinţă geopolitică şi dincolo de lume, dincolo de realitate (au dehors du monde et de realite), cum se exprimă J Pârvulescu, există forţe obscure, care răzbat în istorie şi în dinamica realităţii sub forma unor episoade funciar inutile şi perverse, absurde, aberante, precum a fost episodul de 70 de ani al comunismului în lunga şi marea istorie a Rusiei, atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu sunt canale tot iraţional prezente, mijlocite de localnici, pentru ca acele stranii energii să răzbată în viaţa unui popor. Care a fost rolul localnicilor în asemenea deviaţii datorate unor asemenea energii de dincolo de realitate şi deci de lume? Nu cumva, la nivelul istoriilor locale se structurează asemenea canalizări ale răului pe care cultura vieţii şi a învierii nu încetează niciodată să le proorocească!? În veacul al XIX-lea Amos Cassioli (1832-1891) picta celebrul Carroccio din Legnano, în care zărim acel „altar de război pe patru roţi, tras de boi, un fel de platformă rectangulară pe care era aşezat un fel de altar şi preoţi oficiind în bătălii, cu trâmbiţaşi meniţi a încuraja luptătorii, iar în planul de jos al tabloului este pictat masacrul bătăliei. Acel Carroccio fusese inventat de republicile italiene, simbolizând o bizară binecuvântare acordată războiului de către şi prin mijlocirea altarului creştin, sugerând astfel legitimitatea acelui război. Pictorul Cassioli intuia adevărul acesta simplu: forţele din afară de lume şi de realitate ale războiului primiseră canalizare la cel mai înalt nivel de exprimare simbolică a localnicilor – platforma altarului. Este drept că acest Carroccio poate fi folosit şi pentru a mijloci intrarea în fluxul istoricităţii a forţelor benefice, de dincolo de realitatea imanentă, dar poate fi întors şi pentru a legitima canalizarea unor energii malefice. Cum se întâmplă lucrul acesta şi de ce, este o chestiune care ţine mai degrabă de teologie, iconomie şi noopolitică (sau geopolitică, în sensul dat acestui termen de către J Parvulesco). În studiul meu dedicat explicării acelui masacru împotriva familiei ultimilor Romanovi am încercat să arăt canalizarea localnică a acelei „iraţionalităţi dogmatice”, canalizare pe care exponenţii profetici ai culturii vieţii şi învierii din Rusia au preanunţat-o în felul lor (beletristic, precum literatura lui Dostoievski, neptunic, precum aflăm din acel document numit Testamentul lui Rasputin adresat ţarului de care a aflat apoi şi împărăteasa Alexandra etc., pe care l-am reprodus mai înainte, prin mijlocire).
* „Conştiinţa geopolitică” şi dinamica istoricităţii. Fiinţă, nefiinţă, înfiinţare şi desfiinţare
Victor Roncea: Jean Pârvulescu mă suna adeseori din Franţa după câte un articol de opinie din Ziua, pentru a-l comenta. A fost un personaj foarte respectat în mediile înalte franceze, plurivalent, din păcate complet necunoscut publicului larg din România. Ce credeţi că înţelege Parvulesco prin „conştiinţă geopolitică” şi în ce sens putem admite cu el că aceasta este mai puternică decât jocul istoricităţii?
Ilie Bădescu: Pentru Jean Parvulesco, geopolitica este „o proiecţie vitală a fiinţei”, încât fiinţial orice popor are propria sa geopolitică, adică deşi este scufundat în istorie, acel popor străbate, prin conştiinţa sa geopolitică, în ceasul său astral, deasupra oceanului istoric şi astfel se împotriveşte alienărilor pe care nefiinţa şi puterile ei de intervenţie şi de subversiune activă şi secretă încearcă până la urmă să le impună istoriei acelui popor şi deopotrivă marii istorii. „Istoria se lasă uneori alienată, geopolitica niciodată” (J. Parvulesco, „Semnificaţia supraistorică a ultimului masacru asupra ultimilor Romanovi”, conferinţă ţinută de Jean Parvulesco în faţa „cercului intern” al Societăţii filosofice, la Neuilly, pe 20 decembrie, 1994). În fine, Parvulescu ignoră, se pare, faptul elementar că liniile reţelelor care compun un tot, precum este şi ceea ce el denumeşte Imperiul european al sfârşitului edificabil pe axa Paris-Berlin-Moscova, sunt un fel de legături circulatorii ale unui organism, adică sunt menite să slujească unor circuite energetice şi informaţionale. Asemenea canale sunt viguroase în organismele tinere, dar încep a se obtura şi chiar osifica în organismele îmbătrânite, adică deformate de apucături precum tentaţia bogăţiei şi orgoliul puterii. Un J. Cl. Junker, de exemplu, intervine în afacerile juridice ale României, atestând, altfel spus, o deviaţie a organismului european. În felul acesta, se dezvoltă în interiorul organismului forţele morţii în luptă cu cele ale vieţii şi învierii, ceea ce poate aduce decesul organismului însuşi, adică declinul final al unei civilizaţii monumentale. În aceste condiţii, nonintervenţia culturii învierii face inevitabilă apocalipsa istorică a proiectului unui imperiu al sfârşitului, acel „Imperiu Eurasiatic al Sfârşitului”, al cărui nucleu pulsator ar fi, în viziunea teoreticianului acestui imperiu soteriologic, polul franco-german. Politicile hiperfiscaliste ale Berlinului, suprafinanciarizarea subalternistă a Europei, metoda stratificării Europei „unite” prin politica preţurilor, ceea ce aduce după sine o a doua osificare a canalelor interne dintre entităţile lăuntrice ale „poporului european”, numite naţiuni, toate acestea, ca şi refuzul de a consemna creştinătatea europenilor în tratatul constituţional de la Lisabona, arată semnele unor osificări grave, rău prevestitoare ale Europei unite. De ce-ar susţine naţiunile un asemenea edificiu, şi foarte apăsător, şi foarte costisitor? Necesitatea lui metaistorică este indubitabilă, dar realitatea lui istorică este inamicul său interior cel mai puternic, redutabil.
Victor Roncea: Vă mulţumesc!
––––––––––––––-
A consemnat VICTOR RONCEA
București
30 august, 2018
Sursa – http://www.bursa.ro/luminile-si-umbrele-centenarului-352267&s=politica&articol=352267.html