Categorie: Interviu

Vasilica Grigoraș – Interviu cu poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista DANIELA GÎFU

Bârlădeanca de la Cluj

„Obsesia pentru adevăr a filosofilor  ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.”

 

Vasilica Grigoraș: În primii ani ai venirii mele în Vaslui, ca profesor de științe umaniste, am cunoscut o parte dintre colegii de la Bârlad. Adevărați profesioniști, cu o cultură solidă și oameni de omenie. Am cunoscut și elevi ai școlii bârlădene cu ocazia concursurilor școlare, apoi, în anul 1983 mergând cu grupul de olimpici ai județului Vaslui la Olimpiada națională de filosofie și economie, la Baia Mare. M-au impresionat în modul cel mai plăcut acei copii minunați, studioși, politicoși, cu simțul umorului și reale disponibilități de comunicare. În următorii ani, fiind bibliotecar la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” am participat la o serie de activități culturale, literare, artistice, spirituale bârlădene. Învățământul de calitate, tradiția și mediul intelectual reprezentate de școli de prestigiu, Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, Teatrul „Victor Ion Popa”, Muzeul „Vasile Pârvan”, Societatea culturală „Academia Bârlădeană”…, au constituit pilonii de rezistență ai formării generațiilor de copii și tineri. Dintre aceștia face parte și poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista…, Daniela Gîfu. Ce ne puteți spune despre Bârlad, orașul copilăriei și adolescenței?

Daniela Gîfu: Da, sunt originară din Bârlad şi această mândrie locală am purtat-o mereu cu mine, mândrie pe care am mai divulgat-o în urmă cu câțiva ani Prietenului nostru, jurnalistul și scriitorul George Roca. Am venit pe lume un secol și jumătate mai târziu, după Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, Moldova şi Țara Românească. Bârladul (Baaadul de altădată) a fost vatra multor personalități dragi atât copiilor, cât și adulților cu spirit viu. Mă gândesc la poeta Elena Farago care a scris îndrăgita poezie „Gândăcelul”. Sau la Nicolae Tonitza, pictorul inegalabilelor portrete de copii. Sau la lingvistul Alexandru Philippide care dispreţuia formele fără fond. Sau la dramaturgul Victor Ion Popa, al cărui nume îl poartă şi Teatrul din urbe, autorul piesei „Tache, Ianke şi Cadâr”. Sau la savantul fizician Ştefan Procopiu, a cărui biografie m-a urmărit în anii adolescenţei, dar care a avut neşansa să se nască în România, motiv pentru care premiul Nobel l-a pierdut în favoarea fizicianului Niels Bohr pentru formula magnetonului. Şi, special l-am lăsat la urmă, pe fostul om politic al epocii comuniste, Gheorghe Gheorghiu Dej, figură extrem de contrariantă, care, se pare, că de pe patul de moarte, în martie 1965, convocându-i pe membrii Biroului Politic, l-a desemnat drept succesor pe Gheorghe Apostol şi nu pe Nicolae Ceauşescu, cel din urmă nici nu votase. Întrebarea mă supune la un efort cel puțin responsabil… Se adună în mintea mea aproape toate întâmplările din trecut, mă refer la trecutul meu în acest spațiu binecuvântat. Mă voi opri la una tare dragă mie. Să fi avut vreo 13 ani. Eram la teatru. Şi se juca piesa „Rămâne pe joi” în regia lui Cristian Nacu. În distribuţie se afla – pe atunci era atât de chipeş! – actorul (Dumnezeu să-l ierte!) George Alexandru. Juca personajul care se chema Liviu Diaconescu. Ştiu că făcea parte din trupa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa” din Bârlad. La una dintre replicile interogative pe care le avea, eu, fascinată de acel bărbat tânăr, am strigat DA cu voce tare şi sala a izbucnit în râs!!! Dar copilăria pălește în fața adolescenței pe care am trăit-o! Dincolo de inocență, bun simț, reținere, în lăuntrul meu își croiau drum ambiția, consecvența, responsabilitatea. Amintirea bunicii mele din partea mamei, a cărei prezență o simt mai ales atunci când timpul e îmbrăcat în haine de sărbătoare, m-a stimulat să progresez, mereu. De parcă ar dori să-mi risipească bucuria de a trăi altundeva decât pe prispa casei ei modeste, unde scrijelisem pentru prima oară tabla înmulțirii. Satul bunicii, Bălăbănești, aflat la 16 km de Bârlad, rămâne simbolul paradisului pe care fiecare și-l închipuie opusul vieții pământene ezitante. Să revin. Am avut un trecut bogat, mai ales spiritual.

V.G.: Citind interviul pe care l-ați acordat poetului, scriitorului, eseistului, jurnalistului, animatorului cultural, George Roca și eseul „Scrisul mă fericește”, publicat în Antologia „Taina scrisului” (București, ANAMAROL, 2019) m-am trezit în fața unui portret fascinant al unei tinere inteligente și ambițioase care s-a construit pe sine treptat, prin muncă și perseverență, în varii domenii ale cunoașterii umane. Curiozitatea debordantă, setea de știință și învățătură, seriozitatea omniprezentă și dăruirea v-au ajutat să adunați un portofoliu bogat: absolventă de fizică, specialistă în comunicare, doctor în filosofie și doctor în informatică… Un adevărat diamant uman. Vă propun să discutăm, pe rând, fațetele personalității Danielei Gîfu.

          Așadar, Daniela Gîfu – omul de știință, cercetătorul…

D.G.: Mda, cum precizam, sunt o femeie curioasă, abilă, asemenea unui „argint viu”,… cred că sunt câteva atuuri necesare ca să reușești. Studiile postdoctorale m-au ajutat să revin în mediul academic, devenind pe rând cercetător ştiinţific la cele mai prestigioase instituții academice din țara noastră și cadru didactic asociat la mai multe facultăți ale Universității ieșene. Sunt pietrele de temelie pe care am mizat și pe care le păstrez cu recunoștință… Într-o zi, sacrificiul pe care-l făcusem a început să se materializeze. Da, după o activitate de mai bine de 10 ani la Universitatea Populară din Cluj-Napoca, unde predasem cursuri de operare pe calculator, de grafică pe calculator şi de formatori, timp în care studiam permanent, finalizând un masterat în comunicare şi relaţii publice şi un doctorat în filosofie-comunicare, am obţinut o bursă postdoctorală la UAIC (o cotutelă între Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei şi Facultatea de Informatică) de 30 de luni. Cred că a fost cea mai revigorantă perioadă din viaţa mea. Deşi era un domeniu nou, prelucrarea limbajului natural (în engleză, NLP – Natural Language Processing), noua realitate m-a ambiţionat peste măsură. Îmi demonstram mie însămi, în primul rând, că cercetarea, chiar dacă nu în biofizică, așa cum îmi dorisem, este ceea ce mi se potriveşte cel mai mult. După finalizarea studiilor postdoctorale am obţinut un post de cercetător ştiinţific III (echivalent poziţiei de lector) la Facultatea de Informatică a Universității ieșene, devenită a doua mea casă profesională. Aici mi se oferiseră condițiile să mă dezvolt și să-mi construiesc cariera după care tânjisem. Și cum cercetarea este în simbioză, cel puțin în cazul meu, cu activitatea didactică, am pus bazele propriului curs, fiind titulara cursului de „Semantica şi pragmatica limbajului natural” (în cadrul masteratului de Lingvistică computațională), elemente din acesta fiind folosite și la Tehnici de Ingineria Limbajului Natural. De altfel, atât de mult m-am ataşat de colectivul de aici, încât am decis să mai fac un doctorat în informatică, finalizat în anul 2016.

V.G.: Intelectualul cu preocupări în filosofie și știința comunicării…

D.G.: Un început îndrăzneț, privind peste Carpați. Poziția de referent la Casa de Cultură a muncipiului Cluj-Napoca mi-a deschis câteva ferestre de unde puteam privi cu îndrăzneală. Începutul carierei mele… Am profitat de comunicarea pe Internet, în cel mai „ortodox” mod, drum care mi-a alimentat ambiția. Dialogul pe care l-am purtat cu oameni deosebiți, acum PRIETENI pe viață!, mi-a insuflat suficient carburant spiritual ca să îndrăznesc. Parcursul pe care mi-l pregăteam își avea seva în această instituție privită cu prea puțină socotință de mulți dintre noi. Ei bine, aici în instituția gândită de Carol al II-lea cu diferite funcțiuni, după bunul plac al autorității publice locale, am cunoscut minți strălucite care se bucurau de o audiență selectă, deși seniorială. Este și motivul pentru care acum, când merg la Cluj, resimt un tip de emoție aparte. Îmi lipsește filosofia acelor ani care a însemnat, mai mult decât oricând, schimbări importante în modul de a privi viața, în special reflectate în discurs. Mi-a călăuzit preumblarea perspectiva pragmatistă a lui Rorty despre solidaritate și diferență culturală (și implicațiile acesteia asupra modului în care concepem azi politicile culturale pentru integrarea comunităților etnice, într-un oraș multicultural cum este Clujul). Încadrată, așadar, în așa numitul neo-pragmatism, m-am „abandonat” analizei limbajului, în  2010 susținându-mi teza de doctorat în filosofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, teză care a fost primită ca deschizătoare de drumuri, filosofia mână-n mână cu informatica. Era o temă centrată pe violența simbolică în discursul electoral, analizată cu metode computaționale. Invitată să urmez studiile postdoctorale la aceeași Universitate, de data aceasta la Facultatea de Informatică, am cunoscut o nouă lume, cea a prelucrării limbajului natural. Și cum eram preocupată de analiza discursului public, începând cu anul 2011 am început o minunată colaborare cu prof. univ. dr. Dan Stoica la două catedre: Jurnalism (Facultatea de Litere) şi Comunicare şi Relaţii Publice (Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice). În semestrul al II-lea al aceluiaşi an universitar, împreună cu prof. univ. dr. Mihai Dinu Gheorghiu am colaborat în cadrul masteratului de Relaţii umane şi comunicare organizat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei și tot așa. În fața studenților, am respins ideea că există o singură descriere a lumii. Obsesia pentru adevăr a filosofilor ar trebui înlocuită cu speranța într-un  viitor mai bun al omenirii.

V.G.: Jurnalistul experimentând atât presă scrisă, cât și radio, tv…

D.G.: Pentru mine jurnalismul nu e o profesie, ci o pasiune. Este și motivul pentru care am investit în el mai mult de pe margini. Dar, îmi aduc aminte de vremurile când urmam cursurile studiilor aprofundate în Biofizică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC). Atunci am făcut mai multe reportaje pe teme culturale la o televiziune locală din urbe. A fost un moment de cotitură în viața mea, înțelegând fascinanta lume jurnalistică pe care aveam să o cultiv permanent. Începând cu anul 2002, aflată deja la Cluj-Napoca, lucrând într-o instituție de cultură în care se întâlneau remarcabile personalități clujene, am început să mă implic în presa scrisă. Începând cu publicațiile clujene – „Curierul Primăriei”, „Cetatea culturală”, „Orașul” etc. dar și cele online, aflate în plin avânt, condeiul meu începea să prindă consistență. În paralel, din dorința de a-mi pune bazele teoretice ale comunicării de masă, am urmat și cursurile masteratului de Comunicare și Relații publice, organizat de SNSPA, București, și ale școlii doctorale în Filosofie și Științe Social-Politice, în cadrul UAIC, finalizată cu teza „Discursul presei scrise și Violența simbolică. Analiza unei campanii electorale”. Din 2011, aveam să fiu redactor șef adjunct și, la scurtă vreme, redactor șef la revista „Destine literare” din Montreal. De altfel, sub oblăduirea unor scriitori și jurnaliști prețuiți în țară și în afara ei – îi voi aminti în ordine alfabetică – Virgil Bulat, Alexandru Cetățeanu, Virgil Cisteianu, Dan Culcer, Dan Ionescu, Lucian Hetco, Corneliu Leu, Marcel Mureșeanu, George Roca, Victor Roșca, Artur Silvestri și mulți alții) am început să fiu prezentă și în presa de limba română din Canada, SUA, Franța, Germania, Australia ș.a.m.d. Din anul 2013, când am devenit parte din familia Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), condeiul meu jurnalistic a fost primit cu deschidere și validat, de trei ani fiind și redactor șef al Revistei UZPR. În egală măsură, ca cercetător științific la Facultatea de Informatică, în cadrul UAIC și la Institutul de Informatică Teoretică, Academia Română – filiala Iași, am o activitate extrem de bogată în colectivele de redacție ale multor reviste de prestigiu din domeniul prelucrării limbajului natural / inteligență artificială din USA, Australia, India etc. Ceea ce pot spune, activitatea jurnalistică este o provocare continuă. Este normal ca un jurnalist bun, adevărat, să se „descurce” la fel de bine în toate domeniile presei. Se pare că am reușit să le îmbin inspirat. Cel puțin asta afirmă despre mine jurnaliști mult mai vechi și mai experimentați. Sigur, față de acești maeștri ai artei jurnalistice, eu mă consider încă o novice, dar constat cu satisfacție că evoluez în fiecare zi.

V.G.: Scriitorul, poetul, eseistul…

D.G.: În urmă cu mulți ani, m-am întâlnit cu doi amici de condei, îndoiți de faptul că și-au rătăcit neașteptat inspirația în timpul trecerii lor. Impresia pe care mi-o lăsaseră cu privire la nesiguranța lor, apreciați de-a lungul vremii de un public pestriț, dar constant, e că implorau o falsă empatie. În acea perioadă eu învățam să supraviețuiesc, făcând uz de emoția resimțită într-o lume complet străină. Inspirația, ca proces divin, include promisiunea prezenței vii a imaginilor și figurilor de stil aflate sub semnul contemplării native și a neviciatei relații emoție – cuvânt. Forțată de mâna vanității, inspirația este împinsă mai departe, în faza de expirație care, fiind un proces pasiv, exclude prezența metaforei. Cele două stări se succed într-o manieră instinctivă, adesea irațională. Ești atât năucit, cât și înfricoșat de faptul că starea de epuizare emoțională acuză purtătorul de crize motivaționale. E asemenea asteniei de primăvară care poate fi combătută cu variate infuzii din amestecuri de ierburi robuste și aromate. Ceea ce apărea ca dislocare a imaginației ne pare acum clar ca expresia unei pasagere pustiiri spirituale. Imaginația dislocată se reconstituie într-un alt fel de coerență alinătoare. De aceea, trebuie reluate temele marilor clasici care au experimentat deșteptarea și menținerea spirituală. Este și motivul pentru care refuz să mai privesc la cele care mi-au mâhnit pasul și mi-au slăbit cugetul. Un prieten drag mie mi-a tot spus că vede în scrisul meu (ba chiar și în felul în care mă exprim de multe ori în conversații) un talent literar autentic. Spusele lui – pentru că am încredere în judecata sa – m-au ambiționat. Am început prin a scrie un jurnal, în care am notat, între 1 ianuarie și 31 decembrie a anului în care împlineam 33 de ani, „vârsta Hristică”, într-o formă trecută prin judecata mea legată de învățăturile creștine, observații din cursul fiecărei zile. Așa s-a născut prima mea carte, 33. Jurnal de inițiere spirituală, binecuvântată de mitropolitiul Bartolomeu Anania, care a fost lansată în Catedrala Ortodoxă din Târgu-Mureș și s-a bucurat de succes. Asta m-a încurajat și am continuat. Am scris o nouă carte de eseuri, temele fiind legate de pilde biblice, după care am îndrăznit să scriu poezie. Am deja trei volume de poezie care, după părerea mea, dar și a criticilor, „desenează sentimente şi stări cu linii clare” (Ștefan Mitroi). Cred că acum pot îndrăzni să mă consider și scriitoare.

V.G.: Raționalitate și sensibilitate. La prima vedere un cumul de contrarii. Știința presupune rigoare, logică imbatabilă, poezia înseamnă trăire, transmite stări, emoții. Cum se împacă una cu cealaltă?

D.G.: Doar la prima vedere pentru că, așa cum spunea matematicianul și poetul (sau invers…) Ion Barbu (pe numele său adevărat Dan Barbilian), referindu-se la geometrie și poezie: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.” Eu consider că raționalitatea și sensibilitatea, știința și poezia sau, dacă vreți, realismul și romantismul, sunt forme ale cunoașterii care se completează și se întrețin reciproc. Astfel, continuând de la „punctul luminos”, invocat de Ion Barbu, pot spune că prin raționalitate și știință putem descoperi legile fizice ale mișcării fotonilor, cuantele de lumină. În același timp însă, sensibilitatea ne face să ne bucurăm intens la apariția, pe cer, a miracolului curcubeului spectral al luminii albe. Un alt exemplu, de data aceasta din cultura universală este Johann Wolfgang von Goethe, un mare poet și, în același timp, un ilustru gânditor, filozof și om de știință. Referindu-se la satisfactia pe care o oferă cunoașterea filosofică, Goethe spunea: „Acum pentru prima dată mi se pare să-mi surâdă o teorie”. Să amintesc și cunoscutul roman „Rațiune și simțire” al scriitoarei engleze Jane Austen (1811) în care autoarea analizează în profunzime aceste stări, trăiri, prin intermediul personajelor pe care le creează. Cred că gândind și acționând cu raționalitate, realist, putem să ne construim starea de echilibru și siguranță care „protejează” sensibilitatea noastră și ne permite să ne bucurăm de frumusețea zilei. Pe de altă parte, sensibilitatea, emoțiile plăcute, bucuria vieții, ne oferă hrana pentru regenerarea sufletească, atât de necesară ca să putem gândi și acționa rațional, realist, eficient. La aceasta se adaugă și facultatea sensibilității de a-ți deschide dimensiuni ale existenței pe care rațiunea doar le bănuiește, dar la care nu poate accede. Poetul persan mistic Jalalluddin Rumi ilustrează diferențele dintre rațiune și simțire printr-o grăitoare pildă în versuri. În poezia „Zugravii din Râm și cei din China”, povestește cum, odată ca niciodată, un sultan, dorind să-și împodobească palatul, a chemat la el pictori vestiți din China și pictori renumiți din Roma. Fiecare colectiv de pictori se lăuda că este cel mai bun. Acceptând să-i testeze, sultanul le-a distribuit spre împodobire două săli alăturate ale palatului (săli din acelea, despărțite după moda orientală doar de draperii și nu de ziduri și uși). Pictorii chinezi au solicitat pigmenți scumpi din care să prepare măiestrite culori. Pictorii romani au solicitat doar unelte de șlefuit. Zilele au trecut și pictorii chinezi l-au anunțat pe sultan că au terminat de pictat sala lor. La foarte puțină vreme și zugravii romani au anunțat că și-au terminat munca. Iată că veni și ziua minunată a verdictului sultanului asupra echipei câștigătoare. Sultanul vizită întăi sala chinezilor. A fost vrăjit de pictura acestora… totul părea viu. Apoi, trecu în sala romanilor. Pentru asta a dat la o parte cortina care despărțea cele două săli. Și ce credeți ? Toată pictura chinezilor se reflecta pe un perete șlefuit de romani precum oglinda. Dar în reflexia oglinzii, toată pictura chinezească părea și mai frumoasă! Morala lui Rumi este înălțătoare: „Gândirea amuțește ori face să mă-nșel. / Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El. /A inimii oglindă în veci o să arate / imaginile pure-n adâncu-i reflectate. / Acei ce-o șlefuiră scăpat-au de culoare. / Divina frumusețe-o privesc fără-ncetare.” Cred că avem de-a face, în acest context, cu un adevărat dualism.

V.G.: Sunteți o persoană cu multă adrenalină. De unde vine satisfacția cea mai mare?

D.G.: Am să răspund cu vorbele lui George Enescu, de la „odihna din muncă prin muncă”. Continui să trăiesc în numele adevărului, trăindu-l în metafore simple care mă țin pe un piedestal din ce în ce mai șubred.

V.G.: Vă considerați în continuare un explorator în ale vieții, profesiei, ori v-ați stabilit ținta și vă concentrați cu toate forțele spre a o atinge? Dacă da, care este aceasta și prin ce mijloace, pârghii veți accede la rezultatele dorite?

D.G.: Cum spuneam, sunt curioasă precum cei mici… Da, continui să explorez. Pot spune că domeniul inteligenței artificiale, căruia m-am dedicat de 10 ani încoace, este inepuizabil. Deși pentru unii pare de domeniul fantasticului, domeniul este regăsit și în mitologia greacă, când, de exemplu, se vorbește despre creațiile mecanice ale zeului Hefaistos. Un alt exemplu, pe înțelesul majorității, este monstrul doctorului Frankenstein care face referire la ideea de inteligență artificială creată de om. Ideea construcției unei minți artificiale, pe care o întâlneam în anii ’40, nu doar a prins contur, ci a atins apogeul în zilele noastre. Este și motivul rămânerii mele profesionale în acest domeniu. Fiecare țintă atinsă trezește în mine nevoia de mai mult… Consecvența, ambiția, sacrificiul sunt mijloacele pe care personal am mizat. Cel puțin, acestea mi-au adus cunoaștere și profunzime. Și aici există un exemplu mitologic. La nordici, zeul suprem Odin, pentru a afla secretul fiecărei rune (deopotrivă literă și semn magic cu valențe creatoare) a trebuit să stea nouă zile spânzurat de un picior de Arborele Lumii, în piept având înfiptă o lance, fără mâncare și fără băutură. Mai mult, a trebuit să-și scoată un ochi și să-l ofere ca ofrandă.

V.G.: Cu un asemenea CV extrem de bogat, care oferă mari oportunități de realizare în alte țări, nu ați fost tentată să emigrați? Nu ați avut oferte, ori, în ciuda acestora, ați decis să rămâneți în țară? Cum explicați/argumentați această decizie?

D.G.: Am mai spus-o: străinătatea, cu atât mai mult în acest context în care mă aflu, e pentru mine doar experiență turistică, științifică și literară. Nu m-am născut și format în România ca să slujesc o altă țară. Probabil sună prea patriotic, dar chiar îmi iubesc rădăcinile. Pe oriunde am fost, în deja multe țări aparținătoare altor 3 continente, nu am uitat să promovez și să fac cunoscută originea mea și Universitatea care mi-a dat aripi.

V.G.: În România generației mele și mult după, știam că, dacă urmăm o facultate, avem o profesie/meserie, ne perfecționăm în domeniul respectiv și lucrăm până la pensie în acea sferă de activitate. Prin tot ceea ce ați realizat, prezentați o cu totul altă perspectivă a instrucției și formării tinerilor. Ce le puteți împărtăși, recomanda în acest sens?

D.G.: „Timpul nu a mai avut răbdare”, cum spunea Marin Preda. Cu alte cuvinte, vremurile s-au schimbat. Le sugerez tinerilor ca, atunci când își aleg facultatea pe care doresc să o urmeze, să se asigure că specializarea, calificarea pe care o vor dobândi la absolvire, să fie una utilă, căutată pe piața muncii, cel puțin pentru un orizont de timp previzibil. Știu că acest lucru nu este întotdeauna ușor, orientările din mediul economic fiind într-o continuă evoluție. Pe de altă parte, noțiunile care au fost predate în facultăți evoluează rapid, capătă noi valențe, chiar pe durata de timp în care o persoană este în puterea activității și împlinirii profesionale. Și pentru că eu „vin” din tehnologia informației, apreciez că aceasta constituie o expresie a adaptării tehnologiilor la arhitectura și organigramele funcționale ale societății viitorului care au și început a fi construite, pentru că „viitorul începe azi”. Le recomand tinerilor, absolvenți de facultate și nu numai, să aplice conceptul de învățare pe tot parcursul vieții, așa numitul „Life Long Learning” pe care eu l-am utilizat încă de la sfârșitul anilor ’90, fiind deja la Cluj. Cu alte cuvinte, să se perfecționeze continuu în domeniile lor de activitate sau în cele complementare, conexe. Este bine însă ca ei să se orienteze spre specializări cu un pronunțat caracter aplicativ, acestea fiind de interes pentru angajatori.  De multe ori, la interviurile de angajare, întrebarea „ce știi să faci?” este adresată prioritar. Ca obiectiv al formării profesionale, în meseria aleasă firește, se află modelul specializării largi, în care știi „câte puțin din fiecare”, dintr-un evantai larg de probleme, sau specializarea de tip „nișă” sau „lamă”, în care știi „din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin”.  În condițiile diviziunii muncii, orientate spre creșterea eficienței și performanței economice, al doilea model poate fi considerat unul care oferă sustenabilitate unei cariere profesionale. Făcând legătura cu tehnologia, de care depindem atât de mult cu toții, modelul de dezvoltare profesională și socială, pe care l-am expus anterior, este similar modelului „amplificare (putere) – banda spectrală”, folosit în fizică, în tehnologia informației și a comunicațiilor. Astfel, se poate transmite informația utilizând un spectru larg de frecvențe, dar cu o amplificare (putere) redusă sau, aceeași informație poate fi transmisă cu putere mare, dar într-o bandă îngustă, într-o „nișă” spectrală. Iată cât de fin se leagă, se întrepătrund lucrurile, cum se corelează tehnologia cu dezvoltarea profesională, cu modelele evoluției sociale.

V.G.: Sunteți un bun exemplu de schimbare a mentalității în ceea ce privește flexibilitatea pe piața muncii, un model de succes și demn de urmat de tineri. Cum vedeți acest aspect în societatea românească actuală? Au avut loc schimbări, se constată o adaptare la noile cerințe?

D.G.: Pregătirea mea în filosofie, prin teza de doctorat pe care am susținut-o, mi-a înlesnit înțelegerea conceptelor din diverse sfere de activitate, fapt care mi-a facilitat abordarea flexibilă a diferitelor domenii profesionale. Flexibilitatea pe piața muncii poate fi privită ca un mod sau o soluție prin care mediul de afaceri se adaptează constant la schimbările și provocările economice și sociale. Mentalitățile angajatorilor și angajaților evoluează și se modifică în consecință. Schimbările din societate, progresul acesteia influențează relațiile de producție și forțele de producție. Din punctul de vedere al relațiilor de producție, dezvoltarea culturii antreprenoriale a cetățenilor reprezintă o modalitate de adaptare individuală la noile cerințe ale mediului de afaceri. Înființarea propriei firme, a deveni din angajat – angajator, fiind propriul tău șef, este o oportunitate din ce în ce mai atractivă pentru tineri, fie că sunt, sau nu, absolvenți ai învățământului superior. Avem în România firme înființate de tineri, cu profilul de activitate în tehnologia informației, de exemplu, care au deja succes și o poziție bună pe piață. Fondurile europene și naționale accesibile prin programe de finanțare, de tip start-up de exemplu, pot fi o bună soluție pentru susținerea finanțării acestor firme dinamice, stimulându-le capacitatea de inovare. Tendința dezvoltării antreprenoriale va conduce la dezvoltarea clasei de mijloc în România, beneficiară a unui nivel bun al calității vieții. Din punct de vedere al forțelor de producție, schimbarea și adaptarea majoră a mentalității angajatului, în cadrul procesului muncii, și-au găsit o expresie importantă chiar în cursul pandemiei COVID-19, prin așa numitul „lucru de acasă” (în engl. „teleworking”), desigur în sferele de activitate unde acest lucru este posibil. Activitatea în regim online s-a dovedit în multe cazuri eficientă, contribuind și la menținerea stării de sănătate a angajaților. Tehnologia informației și a comunicațiilor își face din plin datoria de a susține economia bazată pe cunoaștere. Cred că putem propune, în contextul actual, o nouă sintagmă, mai cuprinzătoare, și anume „economia bazată pe sănătate și cunoaștere”!

V.G.: Familia, școala și biserica sunt cei trei „actori” care trebuie să colaboreze cu dibăcie în educația copiilor; care este rolul și contribuția statului în procesul instructiv-educativ din România?

D.G.: Constituția României stipulează clar ce îndatorire are statul în privința educației. Iar această îndatorire este nu doar importantă, ci, o responsabilitate esențială. O bună lege a educației trebuie să corespundă nevoilor concrete ale României și să aibă consensul tuturor partidelor, pentru a nu fi schimbată de fiecare dată când ajunge la putere un alt partid. De departe cea mai bună lege a învățământului românesc este cea elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea de Spiru Haret care ar trebui luată drept model pentru o bună lege corespunzătoare actualului moment de dezvoltare a societății românești. Ținându-se cont de ceea ce Spiru Haret susținea – și avea perfectă dreptate – că „sistemul școlar al unei țări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuințelor, aspirațiunilor și caracterului național al poporului care o locuiește”.

V.G.: Ce calități trebuie să aibă cineva pentru a reuși în viață?

D.G.: Deloc puține, iar media online nu se lasă mai prejos în a le descrie… Ați avut curiozitatea de a căuta pe Google? Pagini întregi de sugestii cu „Cele n aptitudini / calități pe care orice om de succes trebuie să le aibă” vi se vor afișa, gata să te instruiască. Nu trebuie decât să te uiți în oglindă și să vezi câte ai. Cu siguranță, trebuie să fii serios, cultivat, creativ, ambițios, neobosit, onest cu tine însuți, să-ți cunoști bine meseria, să-ți propui țeluri importante, să te gândești mereu și la ceilalți, la binele comun. Știu că unii – și nu puțini – reușesc în viață și prin necinste, prefăcătorie, minciună, falsitate, fățărnicie, micime sufletească. Dar „realizările” acestora sunt artificiale și adevărul iese până la urmă la iveală, iar de acești oameni sperjuri până la urmă nu-și va mai aminti nimeni. Chiar dacă vor acumula bogății materiale.

V.G.: Vă rog, precizați câteva idei, concluzii despre societatea românească desprinse în urma cercetărilor sociologice realizate! Unde ne aflăm, ce ar trebui să mai facem?

D.G.: Dialectica ne învață că societatea omenească evoluează constant, iar acumulările cantitative conduc la salturi calitative. În 1989, pentru societatea românească s-au încheiat câteva decenii de dictaturi succesive, care au constituit un obstacol în calea evoluției și manifestării dinamismului autentic al societăți civile. După 1990, societatea românească s-a înscris pe drumul dificil al revenirii la democrație iar, în economie, sectorul privat a început să își dovedească eficiența. Din punct de vedere geopolitic, al alianțelor și al parteneriatelor, România se află într-o poziție extrem de ofertantă. Eu cred că este bine să facem în continuare eforturi pentru ca scara normală a valorilor, bazată pe moralitate, toleranță, educație, competență, și performanță, să se manifeste la toate nivelurile societății românești. În acest fel, forța de muncă foarte bine pregatită, inteligența românească vor putea rezolva majoritatea obiectivelor pe care societatea noastră își va propune să le realizeze pe parcursul timpului, făcând față provocărilor viitorului.

V.G.: Cum vă considerați: optimistă, realistă ori pesimistă? E nevoie de schimbare a viziunii și a modului de a acționa? Dacă da, care ar fi primii pași?

D.G.: Sunt foarte realistă. Văd și apreciez lucrurile bune, le văd și le critic pe cele necorespunzătoare. Modul de a acționa trebuie să corespundă unei asemenea viziuni. Și trebuie acționat cinstit, legal, hotărât, urmărind binele țării și al semenilor, nimic altceva. Primii pași? Să eradicăm minciuna, falsitatea, prefăcătoria, urmărirea interesului personal, al interesului de partid, să nu ne ploconim în fața intereselor, a poruncilor sau „sfaturilor” venite din străinătate și dăunătoare nației române și, implicit, a fiecăruia dintre noi.

V.G.: Ce calificativ ați da școlii românești de ieri? Dar celei de azi?

D.G.: „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul”, spunea umanistul olandez Erasmus din Rotterdam. Noi, românii, îl avem pe Spiru Haret, părintele învățământului românesc modern, pe care l-a creat fără să dispună de resurse bugetare remarcabile, fiind animat însă de patriotism și de o pasiune deosebită. Spiru Haret a înfiinţat 1305  școli în zonele rurale, cu 2230 de posturi și 2660 săli de clasă. Pe savantul român Spiru Haret noi trebuie să îl considerăm de referință, când se pune problema realizării unei reforme a învățământului românesc. În această perspectivă istorică și dialectică, școala românească este parte integrantă a vremurilor de ieri și de azi, trebuind să se adapteze acestora. Există similitudini importante între școala românească de ieri și de azi. Astfel, ieri și azi ne dezvăluie olimpici remarcabili care sunt doriți de marile universități ale lumii. Ieri și azi, practica meditațiilor este încă o soluție pentru realizarea unei pregătiri superioare a elevilor, în vederea admiterii la universitățile bine cotate din țara noastră și nu numai. Într-un eventual demers de acordare a unui calificativ școlii românești de ieri și de azi, trebuie să avem în vedere că școala este nemijlocit influențată de contextul economic, social, politic, în care aceasta funcționează. Cel puțin la nivelul unei medii statistice, acest context influențează direct calitatea orelor de curs, motivația dascălilor și nivelul de promovabilitate al elevilor la examene. Cred că putem considera calificativul acordat școlii noastre ca fiind determinat de cel acordat societății românești.

V.G.: De ce aceste diferențe?

D.G.: Într-un anume fel, răspund prin continuarea răspunsului de la întrebarea precedentă. Înainte învățământul beneficia, din partea statului, de o relativă susținere și stabilitate economică fiind, în schimb, controlat din punct de vedere politic și ideologic. Astăzi acest control a îmbrăcat alte haine, resursele financiare alocate învățământului sunt adesea insuficiente. Înainte de 1990, era încurajată raportarea promovabilității de 100%, pe ansamblul învățământului, în timp ce astăzi ne alarmăm, pe bună dreptate, de ratele scăzute ale promovabilității, subiectele fiind din ce în ce mai ușoare. În ciuda acestor probleme ale învățământului, aflat într-o prelungită tranziție, trebuie recunoscut că elevii care doresc cu adevărat să învețe se vor evidenția, căci, într-o bună măsură, instruirea proprie devine cea mai validă formă de succes. Mai ales acum, când Internet-ul oferă posibilitatea accesului rapid la un volum imens de informație. E drept, trebuie să știi să filtrezi sursele de informare. Consider benefică încurajarea orientării și pregătirii practice a viitorilor absolvenți ai diferitelor forme de învățământ, deoarece doar Școala îi pregătește pe tineri în mod concret pentru profesiunea viitoare. În fond, „O privire în cărți și două în viață, vor da spiritului forma adevărată. (Goethe).

V.G.: Cum vedeți școala în perspectivă – în evoluție, ori involuție? Ce ar trebui făcut pentru a spori gradul de eficiență? Cum poate fi oprit abandonul școlar?

D.G.: O adaptare la standardele europene, nu asta ne-am dorit? Aici, mi-ați atins o coardă sensibilă. Școala românească de altădată, căreia i-am trecut și eu pragul, trebuia să rămână de neatins. Dar se pare că avem nevoie de mase de manevră, nu de o școală de înțelepți… Școala noastră este de multă vreme într-un proces de involuție. Programele nu urmăresc pregătirea unor intelectuali care să posede cunoștințe solide, cu adevărat folositoare în sensul de a cultiva în elevi un spirit civic, cu iubire de țară și calități morale superioare. Vedeți, în acest sens, lipsa oricărui recurs la textele scriitorilor latini sau greci, texte care au format caractere patriotice în veacurile trecute. Avem din ce în ce mai puține cadre didactice de calitate și pasionați de profesia de dascăl. Statul nu-i prețuiește pe dascăli, nu le creează condiții bune pentru a desfășura o activitate de succes, nu-i răsplătește nici salarial, nici moral, pe măsura importanței muncii lor. Conducătorii de azi nu înțeleg Continue reading „Vasilica Grigoraș – Interviu cu poeta, eseista, scriitoarea, jurnalista DANIELA GÎFU” →

Irina AIRINEI: Interviu cu Maria Găitan-Mozes – Amintiri despre Școala de Literatură „Mihai Eminescu”

Irina AIRINEI: Care sunt primele amintiri din viața poetei Maria Găitan?

Maria GĂITAN-MOZES: M-am născut în Basarabia și am venit în România în 1943. Am învățat primul an la Chișinău la o școală de educatoare și norocul a fost că toată administrația școlii a fost transferată în România. Dar, în România, am venit la… nimeni. Noroc că am găsit un consătean care m-a găzduit și, după aceea, când a început școala, internatul a fost casa mea. Mai aveam doi frați în România. Am terminat școala în ꞌ49. Cât am fost în școală am trăit sub pavăza unei evreice minunate care era directoare și care ne-a cazat undeva în spatele școlii pentru a nu fi găsite și trimise înapoi. Tata era mort deja. La terminarea școlii m-au trimis la una dintre primele gospodării colective, Livedea, ca educatoare la grădiniță și acolo eram vizitată de oameni politici, scriitori, pictori, muzicieni. Și, într-o zi,  a venit acolo Veronica Porumbacu. Unde s-o găzduiască? La mine. La urmă, poeta mă întreabă: „Dar cine îți face materialul didactic pentru copii?ˮ La care eu i-am răspuns: „Eu singură îmi fac materialul,în special poeziile. Am trimis și la concursuri, am început să fiu premiată.” Veronica Porumbacu mi-a citit versurile. O poezie a mea a fost publicată în Viața Românească.

Irina AIRINEI: Efectul era previzibil…

 

Maria GĂITAN-MOZES: Într-adevăr, am fost trimisă să fac parte din prima promoție a Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, școală care urmărea educarea în spirit comunist a viitorilor scriitori și critici literari meniți să creeze „literatura nouă” în Republica Populară Română. Școala de literatură oferea condiții materiale foarte bune într-o perioadă de penurie generală impunându-ne nouă, elevilor o disciplină aproape cazonă și o adevărată cenzură asupra minții și vieții fiecăruia dintre noi.

Irina AIRINEI: Considerați școala un rateu, așa cum o definește un cercetător?

Maria GĂITAN-MOZES: Deloc! În primul rând, în școală se prefigurau talente care vor deveni scriitori de valoare, oameni cunoscuți. Aurel Rău, Victor Felea de la Iași, Dumitru Ignea, Geogeta Sauciuc, viitoarea soție a lui Ion Istrate, Mira Iosif, Fiduș, Carol Isac și Ion Țârnu, critic, S. Damian, Paul Anghel, Ștefan Iureș, Ilie Purcaru, Ștefan Bănulescu, Cernescu. Eu venisem de la Livedea la Școală în prima promoție în care mai erau Olga Tudorache, Aneta Argint, Dumitru Hâncu. Proveneau din diverse domenii, zidari, țesătoare, eu eram educatoare… Talentați toți. Și acolo, profesori i-am avut pe domnul Gafița, pe domnul Andrei Strihan, pe Silvian Iosifescu. Iar școala era condusă de Petre Iosif. La Școala de Literatură era un entuziasm de nedescris… școala a fost un lucru foarte bun și a adunat oameni de mare talent. Georgeta Horodincă, bunăoară, era prietena mea. O constelație de talente pe cerul literelor românești s-a născut aici.

Ne întâlneam cu Sadoveanu, cu Jebeleanu, cu toți marii scriitori care fuseseră chiar în vizită la Livedea… La internat nu aveam voie să citim decât literatura permisă de autorități. Studiam foarte multă literatură rusă. Dar și foarte mult marxism. Cu Ștefan Bănulescu am fost prieteni, cu soția lui de asemenea. Sadoveanu venea la școală. Aveam ca profesori pe Andrei Strihan, pe Silvian Iosifescu, pe Galina Maievska, excepțională profesoară de rusă. Eu nu cerusem să ajung la Școala de Literatură, eu am fost adusă.

După terminarea școlii, pentru mine a început un alt episod dificil, nu aveam loc de muncă nicăieri. Cei de la Uniunea Scriitorilor au realizat că mă luaseră din învățământ unde avusesem un loc de muncă. Au vrut să mă trimită să lucrez în presa de la Bicaz. Nu puteam merge, deoarece frații mei erau în București. M-au trimis la „Albina”. Am intrat pe un post administrativ la „Tânărul Scriitor”. Eu, fiind din Basarabia, nu puteam fi angajată permanent. Traian Iancu, colegul meu, încerca din răsputeri să mă ajute. El m-a ajutat să obțin și casă în București. Cu Aurora Cornu aveam o relație de prietenie, ea lucra la „Viața Românească”, eu la „Tânărul scriitor”, în aceeași clădire.

Continue reading „Irina AIRINEI: Interviu cu Maria Găitan-Mozes – Amintiri despre Școala de Literatură „Mihai Eminescu”” →

George ROCA: INTERVIU CU UN JURIST – CONF.UNIV. DR. COSMIN DARIESCU

George ROCA: Domnule Cosmin Dariescu, mulțumesc ca ați acceptat acest interviu. Pentru a vă dezlega puțin misterul în care sunteți învăluit… să începem cu titlurile care se perindă în fața numelui dumneavoastră: avocat, doctor, cadru universitar…? De ce facultatea de drept? Motivația va rog!

 

Cosmin DARIESCU: Stimate domnule George Roca, sunt onorat de șansa acestui interviu! Îngăduiți-mi să urez cititorilor revistei și dumneavoastră, multă sănătate, prosperitate, speranță și forță de adaptare! Chiar dacă titlurile enumerate mai sus par intimidante și deconcertante la prima vedere, totuși, ele se ordonează în urzeala destinului meu, prin  legături logice și psihologice pe care le voi preciza. Dintotdeauna am simțit imboldul deslușirii motivelor ce i-au îndemnat pe cei etichetați în mod disprețuitor de majoritatea societății să abordeze conduita imputată. Explicația acestei neobișnuite dispoziții o găsim în realitatea epocii Ceaușescu (în disonanța dintre propagandă și realitate) și în istoria personală a familiei mele (bunicul dinspre mama, pe nume Gheorghe Dragomirescu, a murit ca deținut politic la Periprava în decembrie 1959). Așadar, în 1997, cariera de avocat mi s-a părut mai atractivă,  mai potrivită firii mele, decât alternativa magistraturii. Concomitent cu avocatura, am început lungul drum al învățământului universitar. Am devenit preparator universitar la Facultatea de Drept a Universității „Mihail Kogălniceanu” din Iași – una din primele universități private. Aveam în atribuții seminarele de Drept roman (curs predat de profesorul Mihai Vasile Jakotă – o personalitate în materie). Profesorul Jakotă mă remarcase din timpul studenției. Întrucât și în acea vreme, titlul de doctor era indispensabil pentru o carieră în învățământul superior, în decembrie 1998, am devenit doctorand al profesorului Jakotă, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, studiind Dreptul internațional privat. În 21 mai 2004, mi-am susținut public teza de doctorat cu titlul „Relațiile personale dintre soți în dreptul internațional privat” și mi s-a acordat titlul de doctor în Științe juridice. Astfel, am dobândit acest onorant titlu care îi destinde pe cei ce se interesează de mine, prin forța calamburului „Doctor în Drept”!.

 

 

George ROCA: Câteva cuvinte despre juristul Cosmin Dariescu!

 

Cosmin DARIESCU: Trăim în plină modernitate lichidă. Lucrurile sunt imprevizibile și se transformă pe zi ce trece. Cu voia Domnului, am trăit suficient de mult pentru a prinde întreaga perioadă de tranziție a României. Am intrat în avocatură și în învățământul superior în 1997, la terminarea facultății. În anul 1998, mi-am dat definitivatul în avocatură. In 1999, m-am înscris la doctorat. Ca avocat din oficiu, am avut câteva pledoarii, în procese penale, remarcate de presa locală a vremii. Erau cu citate din Francois Villon, adaptate realităților epocii. Totuși, mai mult mi-a plăcut latura civilă a litigiilor. M-am specializat în procese de divorț. Asta pâna-n 2001, când am decis să-mi concentrez toate forțele pe definitivarea lucrării de doctorat.

În 2001, am reusit, cu ajutorul profesorului Jakotă să devin cadru didactic al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la Facultatea de Drept. Eram succesorul lui la cursul de Drept roman (curs și seminare). De asemenea, predam și cursul de Sociologie juridică (un opțional foarte interesant, care mi-a rămas în grijă până în ziua de astăzi). În aceea vreme, salariile la „Cuza” și perspectivele (inclusiv prevederile legislative privind criteriile de performanță) erau mult mai promițătoare și mai facile decât cele ale unui tânăr avocat titular de cabinet individual (între noi fie vorba, niciodată nu am fost un bun negociator în materie financiară și nici figura de puștan nu mă ajuta…). Succesul susținerii tezei de doctorat (în mai 2004) m-a îndemnat să mă concentrez pe cariera universitară. De atunci am rămas in învățământul universitar, poate dintr-o dulce comoditate. Cu timpul, climatul universitar a devenit tot mai constrângător si mai sufocant. S-au schimbat legile, universitățile românești s-au aruncat în competiție cu universitățile din statele avansate (competiție pe care personal nu cred ca o vor câștiga vreodată, fiindcă doar statele avansate stabilesc criteriile de performanță la care ne raportăm)… Și totuși am rămas (poate din comoditate, poate din încăpățânare, ori, dintr-o oarecare detașare ce s-a instaurat în inima mea, în anii din urmă)! Cu trecerea vremii am început să-i înțeleg tot mai puțin pe tinerii ce îmi stăteau in față, iar ei sa mă descifreze tot mai puțin. La asta a contribuit si un nefericit eveniment care m-a adus in atenția presei naționale (Știți cum este… întotdeauna sexul vinde!).

În prezent, salariul pe care îl câștig este mai mic decât al unui mecanic auto în unele părți ale țării, iar exigențele sunt tot mai copleșitoare… Să fim, însă, cinstiți… nici eu nu mă mai rup cu munca! În privința revenirii in practica și aici, începând cu anii 2011, peisajul juridic s-a modificat consistent prin adoptarea unor noi coduri, civile, penale și de procedură… pe care, juriștii le-au aplicat inconsecvent, adaptându-se din mers… În prezent, în practică aș fi ca un pui care abia învață să zboare. Șederea în învățământul universitar m-a plafonat din punctul de vedere al practicii avocațiale… Să vedem ce va mai fi… Din fericire, personal mă adaptez mult mai bine la transformările impuse învățământului de către noua pandemie… Dacă voi supraviețui, poate că voi avea și realizări, dacă nu, mă voi înscrie in lungul șir de indivizi anonimi care prin îndeplinirea datoriei individuale (in cazul meu de a preda și a muștrului studenții!) au permis desfășurarea activității sociale în România la începutul secolului al XXI.

 

George Roca: Sincer, îmi pare rău că sunteți atât de pesimist și vedeți viața cu umbre… Poate totuși o fi influența pandemiei! Ce materie predați la facultatea de Drept?

 

Cosmin DARIESCU: La Facultate, predau Drept internațional privat și Sociologie juridică. Sociologia juridică este destul de explicită ca denumire. Dreptul internațional privat reprezintă ramura de drept național care reglementează relațiile juridice cu element internațional  dintre particulari, arătând ce lege le stabilește drepturile și obligațiile, în ce țară se vor judeca și efectele hotărârilor străine într-o țară. Spre deosebire de concepția comună, populară, în cadrul unei facultăți, un cadru didactic poate preda, de-a lungul carierei și alte discipline decât cea pe care s-a specializat prin doctorat. Iată de ce, pe parcursul celor 23 de ani în învățământul superior, am predat, pe lângă Dreptul roman și Istoria dreptului românesc, Dreptul comerțului internațional sau Dreptul muncii. Așadar, am avut prilejul să-mi creez o cultură generală solidă în materia Dreptului privat, acea parte a sistemului de drept al unui stat care reglementează relațiile dintre particulari (persoane fizice sau persoane juridice). Apoi, Sociologia juridică, asemenea Sociologiei generale, te încurajează să gândești dincolo de textele legii. Te îndeamnă să-ți deschizi larg ochii și să-ți ascuți auzul și să cugeți la realitățile sociale pe care textele de lege le provoacă sau le mențin. Uneori, această ramură a sociologiei îți zdruncină certitudinile de teoretician al dreptului, evidențiind efectele perverse ale unor reglementări sau consecințele nedorite ale operei delicate de administrare a dreptății. Chiar simpla menționare a acestor discipline în CV-ul meu a avut un efect indezirabil. Atunci când am avut nevoie de o recomandare, un cadru didactic de la Universitatea din Cluj, mi-a reproșat infidelitatea mea față de o anumită disciplină și a refuzat sa mă sprijine cu scrisoarea solicitată. Poate că mulți dintre colegii mei privilegiați printr-un monopol „istoric” asupra unei științe juridice ar trebui să accepte că există și colegi cărora li se atribuie acele cursuri de care lumea bună academică se ferește, pentru că  nu sunt atât de prestigioase, în ciuda gradului de dificultate ridicat. Și în mediul academic este nevoie de ”pompieri”, adică de oameni care îndeplinesc sarcinile dificile de care cei bine văzuți se feresc.

 

George ROCA: Și de data aceasta afirmațiile dumneavoastră sună destul de pesimist! Dar să încercăm să vâslim spre soare și (sau) să vedem partea plină a paharului! Mergem mai departe cu întrebările! Un student care termină facultatea de drept în România ce cariera poate alege și ce cursuri post-universitare trebuie să facă pentru aceasta?

 

Cosmin DARIESCU: Din punct de vedere intelectual, Facultatea de Drept, îți oferă multiple perspective sociale. Prima și cea mai importantă carieră este cea de cetățean responsabil. Materiile predate în primii doi ani de facultate (Dreptul constituțional, Teoria generală a dreptului, Dreptul civil, partea generală, Dreptul administrativ, Dreptul penal, partea generală, Dreptul roman, Sociologia juridică, Dreptul internațional public etc.) sunt instrumente cognitive pe care ar trebui să le dobândească fiecare dintre absolvenții de învățământ superior. Dacă completezi acest mozaic juridic cu Dreptul penal, partea specială, cu Dreptul procesual civil și penal, cu Dreptul civil (Obligații și succesiuni), cu Dreptul internațional privat sau cu Dreptul comercial etc., atunci obții o vedere panoramică a complicatelor realități sociale contemporane. Cunoscând generoasele principii care orientează toate aceste discipline spre protecția drepturilor și libertăților inerente ființei umane, vei deveni mai greu de manipulat de către diverse grupuri de interese care își doresc puterea politică fără responsabilitățile juridice ale unui guvernământ legitim. Pregătirea juridică nu înseamnă că îți garantează victoria! Dar îți oferă reperele necesare pentru a te ghida chiar și în cea mai neagră noapte intelectuală și politică: să trăiești cinstit, să nu lezezi pe altul și fiecăruia să-i dai ce este al său. Cât de mult geniu și cât umanism se găsește în această maximă a lui Ulpian (jurisconsult roman din secolul al III-lea e.n.). Cât de mult seamănă această învățătură cu ghidul de viață îmbunătățită oferit de Iisus Hristos sau de Rabbi Hillel[1]. Așadar, un auditor silitor al cursurilor predate în Facultatea de Drept, chiar dacă nu va triumfa întotdeauna asupra vicisitudinilor sociale, va ști întotdeauna pentru ce luptă. Va dobândi o busolă care îi va indica binele întotdeauna, indiferent de fierul care îi apasă grumazul sau îi sugruma încheieturile!

Un absolvent de Drept poate deveni, de asemenea, un om de afaceri cu un atu. Experiența profesională dobândită într-un sector economic este completată armonios de cultura generală juridică pe care o dobândește în Facultate. Spre exemplu, învățând principiile dreptului financiar va descoperi rolul crucial al bugetului de stat și însemnătatea plății întocmai și la timp a impozitelor (statul român se poate îmbunătăți și așa nu doar prin reforme sforăitoare!). Apoi, profesionistul (astfel se numește, acum, agentul economic) descoperă și cum pot fi combătute abuzurile sau pe ce căi se pot soluționa litigiile inerente. Va afla, astfel, că în afara sistemului judiciar de stat există arbitrajul comercial și medierea! Deci, o brumă de cultura juridică este indispensabilă oricărui om de afaceri angajat în construirea unei cariere. Ce vă spun nu este un lucru nou! Știați că negustorii medievali (secolele XII-XIII) aveau cu ei cărticele de mici dimensiuni ce conțineau un rezumat al normelor cutumiare juridice aplicabile în fiecare port principal al statelor unde desfășurau comerț (spre exemplu, Cartea Consulatului Mării, în Barcelona sau Mica cărtică roșie de la Bristol) ?

Pentru aceste două nobile cariere, cei patru ani de studiu sunt suficienți. Desigur, un an de studii aprofundate (master) va ajuta la adâncirea acestei cunoașteri a dreptului. Tot cei patru ani de facultate, te pregătesc pentru cariera de secretar general de unitate administrativ-teritorială sau de subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor. Licența în Drept reprezintă temelia carierelor de magistrat (judecător sau procuror), avocat, notar public, executor judecătoresc sau jurisconsult și o mare înlesnire pentru profesia de grefier. Aici, se impun câteva detalii.

Judecătorii și procurorii trebuie să finalizeze două perioade de pregătire bazată pe practică. După promovarea examenului de admitere organizat de Institutul Național al Magistraturii (I.N.M.), studentul devine auditor de justiție. Auditorul trebuie să efectueze o pregătire de 4 ani care îmbină atât teoria (un an) și practica (ceilalți trei ani). După absolvirea Institutului Național al Magistraturii, auditorii trebuie să aleagă una dintre funcțiile disponibile de judecător stagiar sau procuror stagiar. Judecătorul stagiar sau procurorul trebuie să efectueze încă doi ani de pregătire sub îndrumarea unui judecător sau procuror superior. În această perioadă de formare, rolul principal îl joacă practica. După instruire, judecătorul stagiar sau procurorul va fi supus examinării finale în care îi sunt verificate abilitățile sale practice. Judecătorul stagiar sau procurorul respins de două ori la examenul final va pierde funcția și va fi obligat să restituie bursa încasată în calitate de auditor de justiție. Examenele finale sunt organizate tot de Institutul Național al Magistraturii. Avansarea judecătorilor și procurorilor este posibilă doar printr-un concurs național organizat de Institutul Național al Magistraturii în numele Consiliului Superior al Magistraturii.

Avocatul, la începutul exercitării profesiei, trebuie să efectueze o pregătire de 2 ani, în timpul căreia are calitatea de avocat stagiar. Condițiile în care se desfășoară pregătirea, drepturile și obligațiile avocatului stagiar, precum și ale baroului față de aceștia sunt reglementate de statutul profesiei. Avocatul stagiar este obligat să participe la cursurile Institutului Național pentru Formarea și Îmbunătățirea Avocaților. Practica avocatului în judecătorii sau în tribunale este supravegheată de un avocat calificat având cel puțin șase ani vechime în această calitate și o reputație profesională intactă. După instruire, avocatul stagiar va fi supus examinării finale în care jurisprudența joacă un rol major. Avocatul stagiar respins de trei ori la examenul final va fi exclus din profesie.

Cariera de notar public își deschide porțile în fața unui licențiat în drept, dacă acesta este declarat admis la concursul de dobândire a calității de notar stagiar, organizat de Institutul Notarial Român. Urmează apoi un stagiu de doi ani, pe parcursul căruia stagiarul participă la cursurile teoretice și practice organizate de Institutul Notarial Român. Trebuie să rețineți că spre deosebire de celelalte institute prezentate mai sus, studiile în cadrul Institutului Notarial Român sunt cu taxă. Acest perioadă de noviciat se finalizează prin examenul de definitivat. Și în cadrul acestei profesii juridice, definitivatul se poate da doar de două ori.

Deși mai puțin prestigioasă în trecut, profesia de executor judecătoresc câștigă o importanță tot mai mare astăzi. Nu este suficient pentru un justițiabil să obțină o hotărâre judecătorească prin colaborarea dintre avocați și judecători. Prevederile acelei foi de hârtie trebuie transpuse în practică. Aceasta este menirea executorului judecătoresc. Conform legii, executorul judecătoresc trebuie să fie licențiat în drept și să efectueze un stagiu de doi ani, finalizat prin examenul de definitivat (cu unele excepții pe care nu le vom dezvolta aici).După definitivat, rămâne obligația executorului de a parcurge, cel puțin o dată la trei ani, programe de formare profesională continuă organizate fie de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, fie de camerele executorilor judecătorești de pe lângă curțile de apel, fie de instituțiile de învățământ superior.

O alta profesie juridică cu o însemnătate considerabilă o reprezintă cea de consilier juridic. Și pentru aceasta, condițiile indispensabile sunt licența în drept și efectuarea unui stagiu de doi ani care se încheie prin definitivat.

Pentru a deveni grefier, absolventul de Drept trebuie să fie declarat admis la Școala Superioară de Grefieri ale cărei cursuri durează șase luni. Poți deveni grefier chiar daca nu ai studii superioare juridice, dar în această situație, perioada petrecută la Școala Superioara de Grefieri se dublează (12 luni).

De asemenea, licența în drept reprezintă trambulina care îi propulsează pe câțiva absolvenți înzestrați cu aptitudinile spirituale și fizice necesare fie în Corpul diplomatic și consular (specializându-se prin intermediul Institutului Diplomatic Român), fie în serviciile secrete ale României (după absolvirea masterelor organizate de Academia Națională de Informații „Mihai Viteazu”).

Pentru a descifra tainele atât de numeroase ale dreptului, oamenii au nevoie de ghizi. În general, aceștia se formează de tineri, deprinzând misterele cercetării dreptului de la profesorii mai în vârstă. Pentru a începe lungul drum al formării ca om de știință al dreptului (doctrinar), este nevoie de licență în științe juridice pe care o completezi printr-o diplomă de master și una de doctor în aceste minunate științe. Poți deveni cadru didactic și în urma unei strălucite cariere de practician al dreptului. Totuși, în opinia mea, formarea de tânăr ca doctrinar are avantajele ei, deoarece discursul didactic și misterele impermanente ale interacțiunii student-profesor trebuie deprinse de tânăr, devenind, altfel, extrem de solicitante si dezamăgitoare.

George ROCA: Vă mulțumesc mult pentru acestă detaliată prelegere! Un adevărat curs explicativ pentru cititorii noștri și un îndemn/motivație pentru cei care doresc să urmeze facultatea de drept! Care sunt profesiile juridice din Romania și ce atribuții au ele ?

Cosmin DARIESCU: Așa cum cititorul bănuiește deja din răspunsul întrebării precedente, profesioniștii dreptului se împart în șase categorii: magistrații (judecătorii și procurorii), avocații, consilierii juridici, notarii publici, executorii judecătorești, grefierii și teoreticienii dreptului (doctrinari). Dintre aceștia, magistrații, grefierii și unii doctrinari ( cadre didactice ale universităților publice) sunt salarizați de către stat. Avocații, notarii și executorii judecătorești acționează, conform legilor în vigoare, ca liber-profesioniști. Consilierii juridici sunt plătiți de către persoana juridică ale cărei interese legale le apără, asemenea teoreticienilor care predau la universitățile private

Magistrații sunt vedetele scenei juridice. Îndeplinesc roluri esențiale pentru coeziunea socială și de aceea se bucură de o protecție specială. Judecătorii, după cum știm cu toții, soluționează litigiile de natură civilă (în sensul larg al termenului) ori penale, pe baza probelor aduse de părți (în procedura civilă) sau administrate de stat la sugestia părților (în procedura penală). Judecătorul este încurajat să aibă un rol activ, astfel încât (dacă consideră necesar), el poate administra orice altă probă pe care o consideră necesară pentru aflarea adevărului judiciar, indiferent de poziția părților. Dar atenție! Adevărul pe care îl caută judecătorul este JUDICIAR. Ce înseamnă asta? Că este adevărul pe care îl putem reconstitui din dovezi. Și cu toții știm că acesta poate fi diferit de adevărul obiectiv. De câte ori nu am trecut prin situații care s-au petrecut complet diferit față de versiunea construită din probe. Gândiți-vă cât de dificilă este reconstituirea unei scene de seducție dintre o femeie și un bărbat. Cine este de vină? Sunteți sigur că bărbatul a fost cel care a inițiat jocul? Revenind la rolul judecătorului, acesta trebuie să dovedească o mare deschidere spirituală combinată cu o vastă experiență de viață și cu puterea de a-și păstra viața privată necontaminată de reziduurile emoționale și morale care stau la temelia celor mai multor dosare. Și nu este deloc ușor să îmbini aceste calități într-un trup de carne și de oase!

Procurorul apără drepturile și libertățile cetățenilor. El este reprezentantul statului și apăra interesul public. De aceea, are un rol important în colectarea și administrarea probelor care atestă vinovăția unei persoane în săvârșirea unei infracțiuni. El este conducătorul și supraveghetorul organelor de cercetare penală (poliția judiciară și alte organe cu competențe speciale) în cadrul procedurii penale. Puterea lui este mare pentru că el decide mijloacele de probă care vor fi administrate în cursul urmăriri penale. Legea prevede că procurorul este obligat să administreze probe atât în acuzarea cât și în apărarea suspectului. Dar sunt situații în care procurorii se lasă captivați mai mult de latura acuzării, concentrând-se mai cu seamă pe probele în acuzare. Ambele profesii juridice (de judecător și de procuror) au un impact semnificativ asupra vieții private a celui care le practică. Familia și partenerii multor judecători sau procurori trebuie să aibă o răbdare nemărginită și o mare dragoste pentru a face față cantității uriașe de stres induse de aceste profesiuni. Există mulți judecători și procurori care, dedicându-se profesiei, și-au pierdut familia. Desigur sunt și exemple contrare. Am simțit nevoia să atrag atenția asupra acestui sacrificiu pe care societatea nu îl recunoaște!

Avocatul. Un dicton juridic roman ne cere să ascultăm întotdeauna și cealaltă parte (cum ar zice românul, „adevărul este undeva la mijloc”). Iată de ce, oricare dintre noi, prinși în vâltoarea unui litigiu, trebuie să avem un „înger păzitor”. Acesta este avocatul, adică profesionistul înscris în Uniunea Națională a Barourilor din România, pe care ni-l alegem sau în anumite cazuri ne este desemnat din oficiu și care ne apără drepturile și interesele în raport cu autoritățile statului și cu alte persoane juridice sau fizice. El ne sfătuiește, el ne ghidează în alegerea probelor și în utilizarea prevederilor legale. Și da, uneori, are grijă să aleagă acele probe, să sublinieze acele fapte care ne prezintă în cea mai favorabilă lumină. Este această manieră de modificare a adevărului judiciar reprobabilă? Nu! Pentru că, din păcate, cealaltă parte procedează la fel! Am vorbit mai sus despre seducția extraordinară a probelor centrate exclusiv pe acuzare căreia îi cad victimă mulți procurori și chiar judecători. Totuși există o limită! Un avocat inteligent folosește numeroasele dispoziții legale contradictorii sau normele de procedură pentru a câștiga! Acestea sunt mijloace licite, îngăduite de lege și de morală! Utilizarea cunoștințelor personale sau coruperea judecătorilor, procurorilor experților sau a altora sunt fapte reprobabile care sunt și vor fi pedepsite! De ce? Pentru că afectează în mod grav egalitatea părților în proces. Așadar, avocatul este călăuza ta în lumea dreptului. El este legat de secretul profesional. De aceea, ar trebui sa-i înfățișezi adevărul, așa cum s-a petrecut fără prea multa cosmetizare. În funcție de această spovedanie, avocatul va stabili ce este de făcut. Din păcate, timpurile pe care le trăim pervertesc și această relație sacră client-avocat. Astfel, în 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că se pot folosi interceptările convorbirilor telefonice dintre avocat și client pentru a-l incrimina doar pe avocat, dacă exista bănuiala că acesta participă la o infracțiune. În opinia mea, această hotărâre este un adevărat cal troian care ii oferă acuzării un avantaj nepermis: acela de a înlătura un avocat al apărării „incomod”, acuzându-l de o infracțiune neadevărată pe baza convorbirilor cu clientul. Nici nu contează dacă acuzațiile se vor dovedi adevărate sau nu! Important este că ai scăpat de un avocat care putea cu adevărat să-și apere clientul, contestându-ți probele în acuzare. Și această profesie induce o uriașă cantitate de stres care-ți influențează viața personală. Din păcate, astăzi, această profesie este disprețuită, deoarece democratizarea accesului la mijloacele de informare juridică generează falsa idee că oricine poate deveni un bun avocat prin intermediul Google! Off! Amară iluzie! Dacă avem în bibliotecă un tratat de chirurgie abdominală nu înseamnă că ne putem opera singuri de apendicită!

Consilierii juridici sunt un fel de avocați permanenți ai persoanelor juridice, având aceleași atribuții cu aceștia și beneficiind de o protecție asemănătoare.

Notarii publici reprezintă profesioniștii dreptului înzestrați de Ministrul Justiției cu autoritatea de a constata relațiile sociale neconflictuale reglementate de lege, de natură civilă sau comercială, ocrotind astfel drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice. În îndeplinirea acestei misiuni, notarii publici oferă consultații juridice și întocmesc acte notariale.

Executorii judecătorești îndeplinesc serviciul public al executării silite a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii (adică acele înscrisuri care potrivit legii pot fi puse în executare silită: hotărâri judecătorești definitive, cele cu executare provizorie, hotărârile arbitrale, înscrisurile întocmite de notari etc.). Vă reamintesc că rolul acestor urmași ai portăreilor de altădată este extrem de important! Fără ei, hotărârile judecătorești în materie civilă sau actele notariale ar putea deveni avioane de hârtie sau grațioși cocori origami.

Grefierii ce activează în cadrul instanțelor de judecată au însemnate competențe în administrarea efectivă a dosarelor și în desfășurarea ședințelor de judecată. Astfel, ei sunt cei care redactează citațiile ce te anunță despre ora, locul judecății și tipul pricinii, întocmesc actele de procedură dispuse de completul de judecată, se ocupă de corespondență, completează condica de ședință, tehnoredactează hotărârile judecătorești și le comunică etc.  Grefierii de la parchete înregistrează corespondența, inclusiv plângerile penale, înregistrează, predau sau expediază lucrările potrivit rezoluției procurorului, redactează actele procedurale din dosar și se ocupă de orice alte sarcini trasate de procuror.

Teoreticienii dreptului activează frecvent în calitate de cadre didactice. Ei pot cumula această profesie cu alte profesii juridice cum ar fi cea de magistrat, avocat, notar. Dar nu este o regulă. Din contra, dezvoltarea sufocantă a cerințelor carierei academice fac dificilă combinația dintre teorie și practică în cadrul aceluiași destin uman. Care este menirea teoreticienilor dreptului (a cadrelor didactice)? O glumă nesărată spunea că doctrinarii sunt inadaptații celorlalte profesii juridice. Dar adevărul este cu mult mai complex! Savanții dreptului oferă Perspectivă tuturor celorlalte profesii juridice! Ei reflectează asupra situației actuale a dreptului pozitiv folosesc cunoștințele filosofice, istorice, sociologice pentru a critica lacunele acestuia și proiectează soluții (propuneri de lege ferenda) pe care le oferă Parlamentului. Acesta împreună cu Guvernul, cu ajutorul Consiliului Legislativ pot transpune aceste propuneri legislative în norme juridice în vigoare (adică în drept pozitiv). Fără doctrinari, practicienii dreptului ar deveni niște simpli meseriași. Am putea desființa facultățile de drept și să le înlocuim cu școli profesionale cu durata de șase luni sau cel mult un an. Am aflat de la colegi de-ai mei, mai în vârstă decât mine, că la începuturile democrației populare în România, s-a făcut un astfel de experiment. Personaje cu origini sociale sănătoase deveneau, după un stagiu de pregătire de jumătate de an, judecători care, cel puțin în penal, judecau după tabel. În biroul lor, pe perete aveau un tabel unde în dreptul fiecărei infracțiuni aveau un număr de ani de închisoare care era acceptat de instanțele superioare. Prin urmare, la un dosar nu trebuia sa chibzuiești prea mult. În funcție de încadrarea juridică a faptei aplicai pedeapsa indicată de tabel. Apoi, treceai la alt dosar! Mi se face pielea de găină când mă gândesc că această specie de judecători se poate clona în epoca noastră… Și asta ar fi posibil doar în cazul absolvenților de drept care refuză să integreze și cunoștințe din alte discipline așa-zis auxiliare (istoria dreptului, sociologie juridică, criminologie, filozofie, retorică, deontologie etc…)… Nu aș vrea să fiu judecat de un astfel de judecător, îngust la minte și abrutizat de memorarea mecanică a prevederilor legale… Acesta este motivul pentru care și pe plan mondial, nu suntem încă judecați de calculatoare… Dar cine știe… primii pași spre dezumanizarea justiției sunt deja făcuți… În concluzie, savanții dreptului sunt visătorii profesiilor juridice care încearcă să croiască un drept mai just și un cadru legal mai echitabil și mai uman. Merită să fie prețuiți pentru această operă!

George ROCA: Care este organizarea tribunalelor din Romania si prin ce se deosebesc ele?

Cosmin DARIESCU: România are o singură ierarhie de instanțe judecătorești pe patru nivele prevăzută în articolul 126 din Constituția României și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Curtea Constituțională este o autoritate jurisdicțională independentă. Următoarele instanțe constituie sistemul jurisdicțional românesc:

  1. Înalta Curte de Casație și Justiție

– 15 curți de apel

  • 42 de tribunale
  • 4 tribunale specializate
  • 176 de judecătorii

– Curtea Militară de Apel

  • 4 tribunale militare
  1. Curtea Constituțională

Răspunsul detaliat la întrebarea dumneavoastră formează obiectul cursului de organizare a sistemului judiciar, predat de colega mea, Carmen Moldovan, chiar în primul semestru al anului întâi. Așadar, din grija pentru buna dispoziție a cititorului și din respect pentru munca colegei mele, mă voi limita la a preciza câteva elemente esențiale.

Înalta Curte de Casație și Justiție este curtea supremă a României (vârful piramidei). Rolul ei este acela de a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legii de către celelalte instanțe. Procedurile pentru atingerea acestui obiectiv sunt denumite „recurs în interesul legii” și „cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”. Înalta Curte de Casație și Justiție are patru secții independente cu jurisdicție proprie: Secția penală, două secții civile și Secția de contencios administrativ și fiscal. În plus, există alte secții cu competență specială, cum ar fi cele patru completuri de cinci judecători, Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Completurile de cinci judecători reprezintă un expedient care înlocuiește Secțiunile Unite ale Înaltei Curți în cazurile prevăzute de lege. Ele au competență atât în ​​materie civilă, cât și în materie penală. În materie civilă, acestea judecă recursurile împotriva hotărârilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, conflictele de competență dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și diverse cereri de recurs, în cauzele stabilite de lege. În materie penală, aceste completuri hotărăsc asupra apelurilor și recursurilor împotriva deciziilor date în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți sau în apel de completurile de cinci judecători.

Secțiile Unite soluționează sesizările privind modificările jurisprudenței Înaltei Curți sau sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de adoptare. Tot Secțiile Unite au dreptul să stabilească și să comunice Ministerului Justiției cazurile în care îmbunătățirea legii este necesară.

Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii decide cu privire la problemele legale soluționate diferit (prin decizii judecătorești definitive) de instanțele inferioare. Procedura în fața acestui complet poate fi inițiată doar de patru categorii de autorități: Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de Conducere al Înaltei Curți, conducerea colegială a Curților de Apel , precum și Avocatul Poporului (Ombudsman-ul).

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept soluționează cererile depuse pentru obținerea unor hotărâri preliminare care elucidează aspecte juridice specifice, atât în ​​dreptul penal, cât și în dreptul civil. Completul se va pronunța numai cu privire la aspectul neclar. Soluția lămuritoare este obligatorie pentru instanța care a solicitat-o de la data pronunțării hotărârii, iar pentru celelalte instanțe de la data publicării hotărârii în partea I din Monitorul Oficial al României.

Pentru soluționarea cauzelor civile (în sensul litigiilor de drept privat), Înalta Curte are două secții: Secția I și Secția a II-a. Acestea nu au o competență specializată, soluționând recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel,cererile de revizuire în cazurile stabilite de lege,contestațiile în anulare, cererile de strămutare de cauze, conflictele de jurisdicție (în cazurile specificate de Codul de procedură civilă) și recursurile împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor judiciare de orice natură care nu pot fi atacate altfel, atunci când procedurile legale au fost întrerupte în fața unei curți de apel.

Secția de contencios administrativ și fiscal are o jurisdicție similară cu secțiile civile, limitată la dreptul administrativ și fiscal.

Secția penală soluționează, în primă instanță, cauzele date de lege în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție datorită poziției sociale înalte a făptuitorilor. Aici intră infracțiunea de înaltă trădare și alte  infracțiuni comise de senatori, deputați sau deputați ai Parlamentului European, de membri ai Guvernului sau de judecători ai Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți ori de procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte. În calitate de instanță de control, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție verifică legalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate pentru infracțiuni grave și pentru infracțiuni comise de alți înalți oficiali ai statului (Președintele Curții de Conturi, Avocatul Poporului, Președintele Consiliului Legislativ) sau de către membrii înaltului cler. Astfel, această secție soluționează apelurile și  contestațiile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de o curte de apel sau de către Curtea Militară de Apel sau chiar de Secția penală a Înaltei Curți etc.

Al doilea etaj al piramidei, imediat sub vârf, este cel al curților de apel. Cele 15 curți de apel au în jurisdicție două sau trei tribunale și tribunale specializate din mai multe județe. În materie civilă, aceste curți sunt atât instanțe de apel ( judecând calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță), cât și prime instanțe (doar pentru litigiile administrative, financiare și penale importante). În materie penală, curțile de apel au, de asemenea, un dublu rol. Sunt atât instanțe de apel, cât și prime instanțe (în cazurile prevăzute în Codul de procedură penală cum ar fi: trădarea, spionajul, subminarea autorității de stat sau a economiei naționale, infracțiunile împotriva securității naționale a României menționate în legile speciale etc. ori infracțiunile comise de persoane cu calități oficiale cum ar fi: judecători ai tuturor instanțelor în afară de Înalta Curte, procurori ai parchetelor de pe lângă aceste instanțe sau avocați, notari, executori judecătorești, membri ai Curții de Conturi, Avocatul Poporului, Președintele Consiliului Legislativ sau conducători ai cultelor religioase recunoscute.

Curțile de apel decid, de asemenea, cu privire la conflictele de competență dintre tribunale sau între judecătoriile și tribunalele din zona lor de jurisdicție. Tot curțile de apel judecă cererile de extrădare sau  de transfer în străinătate a persoanelor condamnate.

Al treilea etaj al piramidei (dinspre vârf spre bază) este alcătuit din  cele 42 tribunale, câte unul pentru fiecare județ și unul pentru capitală. Și aceste instanțe de judecată au personalitate juridică (sunt considerate persoane juridice, cu buget propriu, cu drepturi și responsabilități proprii).  Ele au un dublu rol: prime instanțe și instanțe de apel pentru cauzele civile sau penale mai puțin semnificative. Tribunalele au secții sau completuri specializate în: litigii civile, penale, litigii care implică copii sau probleme familiale, cauze administrative sau dispute fiscale, de muncă ori  privind asigurările sociale sau companiile și Registrul comerțului etc. În materie civilă, tribunalele sunt instanțe de drept comun (adică se pronunță asupra tuturor cererilor care nu sunt date de lege în competența altor instanțe). În calitate de instanțe de control judiciar (de apel), ele judecă calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță sau în alte cazuri special prevăzute de lege. În materie penală, tribunalele judecă, ca instanțe de fond, infracțiuni grave împotriva vieții sau a integrității corporale și a sănătății, infracțiuni împotriva libertății personale, infracțiuni sexuale, infracțiuni de proprietate și alte infracțiuni prevăzute de Codul de procedură penală. În calitate de instanțe de control, ele judecă apelurile și contestațiile împotriva hotărârilor emise de judecătorii (contestațiile doar în cazurile stabilite de lege). De asemenea, tribunalele decid asupra conflictelor de competență dintre judecătoriile din județ.

Baza piramidei este alcătuită de cele 176 de judecătorii, aflate în circumscripțiile tribunalelor. Fiecare tribunal supraveghează activitatea mai multor judecătorii. Judecătoriile nu au personalitate juridică (adică, deși au conducere proprie, depind financiar și juridic de un tribunal). În materie civilă, judecătoriile judecă orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 de lei precum și litigiile prevăzute de Codul procedură civilă. De asemenea, judecătoriile se pronunță în căile de atac împotriva deciziilor autorităților jurisdicționale ale administrației publice în cazurile prevăzute de lege. În materie penală, judecătoriile sunt instanțe de drept comun, judecând toate tipurile de infracțiuni, cu excepția celor date de lege în competența instanțelor superioare.

În România, există patru tribunale specializate. Ele funcționează ca instanțe separate pentru litigiile care implică minori și dreptul familiei și pentru cazuri comerciale specifice. Aceste instanțe au o competență teritorială limitată la nivelul județului unde funcționează. Tribunalul pentru minori și familie Brașov soluționează cauzele cu privire la infracțiunile comise de minori sau împotriva minorilor și cauzele civile în materie de familie din județ. Cele trei tribunale specializate pentru cauze comerciale sunt: Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Specializat Mureș și Tribunalul Specializat Argeș. Acestea soluționează litigiile survenite între profesioniști. În Codul civil din 2011, toți cei care dețin o întreprindere (în sens de afacere) sunt considerați profesioniști.

Calitatea de militar impune o serie de exigențe traiului personal care sunt necunoscute civililor (inclusiv magistraților cu pregătire obișnuită). De aceea, pentru judecarea infracțiunilor și ale altor încălcări ale legislației civile și militare, în țara noastră, funcționează instanțele militare. Acestea sunt alcătuite din patru tribunale militare (București, Iași, Cluj, Timișoara) tutelate de Curtea Militară de Apel (cu sediul în București) coordonată, la rându-i, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalele militare judecă infracțiunile personalului militar până la gradul de colonel, inclusiv. Infracțiunile comise de generali, amirali și mareșali precum și cele comise de judecătorii și procurorii tribunalelor militare sunt date de Codul de procedură penală direct în competența Continue reading „George ROCA: INTERVIU CU UN JURIST – CONF.UNIV. DR. COSMIN DARIESCU” →

Ecaterina CHIFU: INTERVIU CU DOMNUL GHEORGHE A. STROIA – MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE DE ARTE ȘI ȘTIINŢE

Stăm de vorbă astăzi cu Gheorghe A. STROIA  – prozator, publicist, poet, exeget literar şi de artă, promotor literar şi cultural, editor român, și mai nou pictor, cu un parcurs literar de invidiat. La 1 aprilie 2010 debutează editorial cu un prim volum de literatură pentru copii, la 1 aprilie 2013 devine membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA), iar în 2018 membru al Uniunii Scriitorilor Europeni (USE). Este distins cu `Virtutea Literară”, medalie acordată de LSR, la propunerea președintelui acesteia, dl. Al. Florin Țene, pentru merite literare și editoriale deosebite. Are peste 50 de cărți publicate, multe dintre ele fiind premiate la diferite festivaluri naționale sau internaționale de profil. Scrie prefeţele sau postfeţele multor lucrări literare şi ştiinţifice ale autorilor din țară sau din diaspora şi publică cronici de artă despre opera unor renumiți artiştilor plastici români sau universali de pe toate meridianele globului (SUA, Iran, Ucraina, Rusia, Chile, Spania, Israel). Înființează la Adjud, în anul 2011, revista  universală de creație și atitudine culturală „„Armonii Culturale””. Tot în 2011, înființează editura cu același nume. În calitate de editor, girează peste 1500 de lucrări ale scriitorilor de limbă română și nu numai, revista și editura „„Armonii Culturale”” devenind branduri ale calității și valorii literare și științifice.

***

Ecaterina CHIFU: Ce resorturi interioare v-au determinat să înființați această revistă?

 

Gheorghe A. STROIA: Vă spun bună ziua, dumneavoastră, doamnă Ecaterina, și cititorilor dumneavoastră! „„Armonii Culturale””, revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, este deschisă tuturor celor care se dovedesc a fi de bună-credinţă şi ale căror contribuţii aduc un plus de valoare în literatura şi cultura contemporană românească. Ce resorturi interioare m-a determinat să aduc „„Armonii Culturale”” în peisajul cultural contemporan? Poate doar o dorință intensă de a aduce un serviciu pozitiv de imagine românilor și României, patria sufletelor noastre, oriunde ne-am afla în lume. Cred cu tărie că românii sunt oameni inteligenți, geniali, chiar, și că mai au foarte multe lucruri bune de arătat. M-am dezis mereu de compatrioții noștri care fac rău acestei imagini pozitive, am spus mereu că faptele lor reprobabile nu mă reprezintă pe mine ca român și nici pe noi ca neam. Dorința de a arăta că românii sunt încă oameni cu adevărat valoroși și că, nu degeaba, se regăsesc în multe dintre personalitățile lumii civilizate, care aduc un plus valoric însemnat și contribuie din plin la bunăstarea altor meleaguri, altor nații. Toate acestea obținute cu multă muncă, sacrificii personale, dedicație.

Ecaterina CHIFU: Ce obiective are revista?

 

Gheorghe A. STROIA: Fondată la Adjud, în februarie 2011, de scriitorul Gheorghe A. Stroia şi poetul Ionel Marin, revista şi-a propus să promoveze valoarea, oriunde aceasta poate fi identificată. Încă de la început, în paginile online ale revistei au fost găzduiţi scriitori, poeţi, prozatori, eseişti, exegeţi, publicişti, istorici, teologi de mare valoare, dar şi tineri promiţători aflaţi la debut, ce au confirmat încrederea acordată. Prin noua revistă „Armonii Culturale”, ne-am propus să creştem vizibilitatea românilor şi României pe plan internaţional, să acordăm libertate de cuvânt tuturor celor ce vor să se exprime, însă pe un ton şi într-un limbaj decent, lipsit de trivial şi vulgarităţi. Revista „Armonii Culturale” creşte, cu fiecare pas, prin fiecare contribuţie adusă de colaboratorii noştri, cărora, cu mâna pe suflet, le mulţumim! Ne dorim să fim aproape de toţi cei care doresc şi îi invităm pe toţi românii de talent să sprijine o astfel de iniţiativă. Până la urmă, nu ne comparăm cu nimeni, nu facem concurenţă nimănui, nu dorim să deranjăm şi nici să stânjenim pe nimeni, nu vrem să aducem niciun prejudiciu de imagine nimănui, VREM doar să fim NOI, o picătură în oceanul planetar al culturii. Credem, cu tărie, că fiecare dintre noi putem realiza lucruri deosebite, putem promova tinerii de talent – mlădiţe ale acestui popor binecuvântat de Dumnezeu, rugându-ne pentru pacea şi prosperitatea acestei naţii! „ARMONII CULTURALE” – ÎNCĂ UN VIS ÎMPLINIT!

Ecaterina CHIFU: Aveţi o tematică generală a revistei?

 

Gheorghe A. STROIA: Tematica generală a revistei este culturală, asta însemnând literatură și artă, teatru, muzică, film, religie, psihologie, critică, orice se poate încadra în pozitivitate și sinergie, în spectacolul vieții, în genere.

Ecaterina CHIFU: Ce colaboratori aveţi?

 

Gheorghe A. STROIA: Această mare familie culturală – frumos intitulată „ARMONII CULTURALE” – a reuşit să strângă în jurul său peste 900 de colaboratori permanenţi din ţară şi din diaspora, pornind din România, Republica Moldova şi lărgind sfera colaborărilor pentru românii din diaspora europeană (Franţa, Germania, Belgia, Anglia, Suedia, Norvegia, Italia, Grecia) la diaspora americană (Canada, SUA), Asia (Israel, Korea), până la îndepărtata Australie (Australia, Noua Zeelandă). Din toată lumea, semnale pozitive, energii canalizate pozitiv, au stabilit pulsul real al fiecărui moment în parte, cuvintele de ordine în această unică familie culturală fiind: RESPECT, OMENIE, ÎNCREDERE, VALOARE, SPERANŢĂ.

Ecaterina CHIFU: Ce impact are revista în plan cultural internaţional?

 

Gheorghe A. STROIA: Avem, așa cum spuneam, colaboratori valoroși pe toate meridianele globului. A publica în revista noastră, pe care îmi place să o numesc FAMILIA „ARMONII CULTURALE”, este un act de curaj, încredere, speranță, dar și o dovadă a valorii și autenticității. Mai nou, am dorit să facilităm accesul colaboratorilor noștri la revistă, am creat contul de AUTOR Continue reading „Ecaterina CHIFU: INTERVIU CU DOMNUL GHEORGHE A. STROIA – MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE DE ARTE ȘI ȘTIINŢE” →

Ecaterina CHIFU: Interviu cu poeta Elena Armenescu – membră în Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement

D-na poetă Elena Armenescu, alături de alţi scriitori reprezintă cultura română în Mişcarea Mondială  pentru Poezie. Această mişcare consideră că poeţii pot schimba lumea în bine, pot influenţa deciziile politice, pot determina realizarea unor constituţii pe principii umaniste, căci orice societate trebuie să aibă în centrul omul şi interesele sale, să nu fie dominată doare de goana după profit. Iată ce a spus d-na Elena Armenescu în interviul ce mi l-a acordat:

***

Ecaterina CHIFU: Stimată doamnă, sunteţi o poetă foarte bine cunoscută şi apreciată, membră a USR din anul 1998, cu multe volume publicate. Ne puteţi aminti câteva titluri?

Elena ARMENESCU: Privind  activitatea literară,  înainte de anul 1989,  am participat şi obţinut două premii la concursul literar „Tudor Arghezi” şi în 1989 am debutat în revista „Luceafărul” cu poemul „Confluenţe”, apoi au apărut volumele: „Ferestrele somnului”, „Regatul ascuns”, „Exodul uitării”, „Dictatura iubirii”, „Strigăt spre lumină”, „Memoria statuilor”, „Joc tainic”, „Cântecul iubirii” (sonete), „Locul de lumină”, „De mână cu Orfeu”, „Insomnia căutării”, „Livada cuvintelor”, „Judecata animalelor” (poezii pentru copii), „Constelaţia inimii”… Am alcătuit şi editat antologii: „Poeţi români slăvind Dumnezeirea” (dedicată martirilor Sfinţii Mucenici Brâncoveni, 2014), „Unirea face puterea” (2018), „Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement” (2019) şi volumul de proză „Gânduri de utrenie”. Am colaborat la revistele: „Luceafărul”, „Poesis”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească” şi am acordat interviuri la radio, pe teme literare şi medicale.

Ecaterina CHIFU: Ce tematică abordaţi, care este universul creaţiei dumneavoastră?

Elena ARMENESCU: O tematică variată aşa cum este şi viaţa, cum este natura din jurul nostru din care ne inspirăm, iar unele scrieri – fie poezie ori proză – sunt chiar profunde, ca sufletul însetat de iubire şi cunoaştere.

Ecaterina CHIFU: Aţi înfiinţat „Fundaţia Mirabilis”. Vă rugăm să ne spuneţi care sunt obiectivele acesteia?

Elena ARMENESCU: Sunt mulţi oameni care fie din convingere (dintr-o profundă înţelegere a ideii, că, ce este natural este cel mai apropiat de structura noastră) fie că au urmat un tratament alopat îndelungat fără rezultate sau cu rezultate apreciabile, dar nu mai pot urma tratamentul respectiv, din cauza unor fenomene secundare ori intoleranţă sau sunt alergici la medicamente, se adresează celor care practică metode tradiţionale, neconvenţionale, adică nouă, celor care practicăm o medicină biofuncţională, holistică. Obiectivul nostru a fost de a implementa metodele terapeutice nemedicamentoase cu rezultate certe, în cele mai frecvente afecţiuni, constatate în practică la cabinetul „Fundaţiei Mirabilis”,  pe o perioadă de cinci ani, din care enumăr câteva: apifitoterapia, reechilibrarea energetică integrală, acupunctură, electropunctură, masaj terapeutic, bioterapie, chiropraxia, reflexoterapia, aromaterapia, relaxare prin meloterapie, dietoterapie individualizată pe boli şi grupe sanguine stabilită de specialişti în nutriţie, spiritualizare, prin convorbiri individuale, recomandarea lecturilor benefice stării de sănătate corporală şi mentală, evitarea factorilor perturbatori psihici sau de mediu (umiditate, frig, poluare etc).

Ecaterina CHIFU: Prin fundaţia pe care o conduceţi, faceţi parte din cluburile UNESCO şi prin activităţile organizate în Bucureşti şi în ţară din Mişcarea Mondială a Poeţilor. Vorbiţi-ne, vă rog, de ecoul literaturii române pe plan internaţional!

Elena ARMENESCU: Sunt de fapt două lucruri diferite care au în comun dragostea faţă de semeni. Mă voi referi în primul rând la „Fundaţia Mirabilis” care face parte din Cluburile UNESCO din România. Este o fundaţie pentru Medicină Alternativă Transdisciplinară care îşi propune să adune, sintetizeze, dezvolte, promoveze şi să facă totodată cunoscute totalitatea izvoarelor şi cunoştinţelor legate de vechile metode medico-terapeutice practicate de-a lungul vremurilor pe teritoriul României. Mă refer la cele zamolxiene, cunoscute şi peste hotare. „Fundaţia Mirabilis Club UNESCO” organizează anual simpozioane naţionale de medicină alternativă şi complementară ajunse la cea de a XXIII-a ediţie. Medicina holistică încearcă prin toate mijloacele, să întărească energia vitală, astfel încât, după declanşarea bolii, să aducă organismul într-o stare de echilibru cât mai apropiată de normalitate, adică de starea de dinaintea îmbolnăvirii. O abordare holistică presupune că există o forţă vitală (energia Qi) în fiecare pacient şi că aceasta este singura capabilă să determine restabilirea echilibrului. Acum să vă precizez şi despre „Mişcarea Mondială de Poezie” (WPM). Proiectul „Word Poetry Movement” a fost  iniţiat în Medellin, Columbia. Această mişcare a fost înfiinţată în contextul reuniunii mondiale a directorilor de la 37 de festivaluri internaţionale de poezie, care a avut loc la Medellin, Columbia, în perioada 4-8 iulie, 2011. Acolo, au discutat legătura dintre poezie şi pace, reconstituirea spiritului umanist, recuperarea naturii şi reconcilierea cu omul, unitatea şi diversitatea culturală a popoarelor, sărăcia materială şi justiţia poetică, precum şi posibile acţiuni în favoarea globalizării (extinderii) poeziei. Unul dintre scopuri este includerea celor mai puternice festivaluri internaţionale de poezie, poeţi, şcoli de poezie şi publicaţii tipărite şi virtuale, pentru a spori cooperarea reciprocă şi pentru a energiza vocea individuală şi colectivă a poeziei, în epoca noastră. Datorită naturii poeziei, „Mişcarea Mondială de Poezie” susţine şi va sprijini întotdeauna gândurile, acţiunile şi măsurile care pot contribui la pacea mondială, apărarea oricărei vieţi pe pământ, dezvoltarea durabilă a unei lumi noi, restaurarea frumuseţii, demnităţii şi adevărului, în procesul unei consolidări persistente a prezenţei poeziei în societatea contemporană din întreaga lume. Eu şi alţi poeţi români ca Ioana Trică, Victoria Milescu, Paula Romanescu ş.a am aderat la această mişcare. Eu organizez trimestrial seri de poezie şi muzică, lecturi publice, conform programului iniţiatorilor.

Ecaterina CHIFU: Prezentaţi-ne, vă rugăm, Proiectul „POESIS”?

Elena ARMENESCU: Am gândit un proiect românesc, prin înfiinţarea unui CLUB LITERAR ARTISTIC „POESIS” care presupune întâlnirea lunară a creatorilor de artă (poeţi, muzicieni, pictori), a actorilor şi artiştilor care, în mod profesional, recită ori cântă vocal sau la diferite instrumente, în mijlocul expoziţiilor de pictură care încântă ochiul – adică stimulăm organele de simţ (văz, auz) ca, prin intermediul lor, starea emoţională să fie declanşată, să se creeze emoţie, de dorit pozitivă, înălţătoare, extrem de benefică evoluţiei noastre spirituale. Sper că aceste întâlniri vor reprezenta  totodată o modalitate de emulaţie pentru creatori şi interpreţi.

Ecaterina CHIFU: Poeziile dumneavoastră au apărut şi în antologii?

Elena ARMENESCU: Da, sunt incluse în multe antologii, de pildă: „Antologie de Poezie” (Editura Arhip Art, Sibiu, 2010); „Lira în patru puncte cardinale”, (Editura med Publishers,  2012, 2014, 2015), „Simbioze lirice” (vol I, IV, X) (Editura Anamarol, 2014), „Poeţi români slăvind Dumnezeirea” (Editura Mirabilis); „Poètes, vos papiers” (Editura Tipo Moldova); „Să ningă peste inimi Continue reading „Ecaterina CHIFU: Interviu cu poeta Elena Armenescu – membră în Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement” →

Carmen DÖNN: Interviu cu pianista Corina Ungureanu – Kiss în criza Corona

Carmen DÖNN: Deși mulți artiști în aceasta perioadă au o situație mai specială pianista Corina Ungureanu-Kiss ne mărturisește că „muzica nu ne părăsește niciodată”. De aceea dorim să știm cum își petrece timpul o artistă în perioada crizei – CORONA?

Corina UNGUREANU-KISS: Pentru mine aceasta perioadă „de liniște” să o numesc așa, îmi dă dintr-odată șansa să descopăr și să studiez alți compozitori mai puțin cunoscuți cu structurile lor patriarhale în lumea muzicii clasice ca: F. Kiel sau M. Syzmanowska și să-mi dezvolt tot mai mult orizontul muzical.

Carmen DÖNN: Să înțeleg că standurile concertelor și a ideilor de programe trebuie să se schimbe?

Corina UNGUREANU-KISS: Îmi doresc ca cei din organizare să învețe din această perioadă și să aducă noi programe și idei în lumea muzicală, nu să vorbească despre „gingășia crizei”, sau să aducă videouri mixate de solidaritate la rampă.

Carmen DÖNN: Există mulți artiști în toate domeniile care își fac griji pe plan financiar datorită anulărilor concertelor, sau a spectacolelor. Credeți că există idei cu privire la modul de a arăta solidaritate între artiști, sau trebuie să încerce fiecare să se descurce singur în această criză?

Corina UNGUREANU-KISS: Desigur este nevoie de acțiune, care cum se știe deja, în toată lumea s-a făcut câte ceva: ori s-a dat un ajutor mic dintr-un fond de solidaritate, sau artiștii au primit un anumit procentaj din salariu – unii chiar mai primesc încă, ceea ce nu știu dacă e chiar corect având în vedere că foarte multe orchestre mari din lume sunt în șomaj până la un nou ordin artistic. Cred că fiecare artist trebuie să încerce singur să treacă peste această criză, iar după aceasta sunt sigura că lucrurile se vor mai “sorta” din diferite puncte de vedere.

Carmen DÖNN: Și anume?

 

Corina UNGUREANU-KISS: Nu pot să dau exemple exacte la ora actuală, dar mă gândesc că se va termina cu acest comerț de artiști din est care vin în străinătate pe onorarii mici, iar invazia Continue reading „Carmen DÖNN: Interviu cu pianista Corina Ungureanu – Kiss în criza Corona” →

Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa

„Nu poți trata trupul unui om fără a te apropia de sufletul lui” este profesiunea de credință a scriitorului-medic Francisca Stoleru din Israel.

 

Francisca Stoleru s-a născut la Dorohoi și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Iași în 1960. După cuvenita stagiatură efectuată într-un sat din Bucovina, ajunge la Spitalul Municipal din Constanţa. În 1971 a emigrat în Israel unde lucrează ca medic de familie la Haifa. Debutează în 2001 cu volumul de proză scurtă „Cuibul de viespi”, publicat la Tel Aviv, urmat în anul următor de un al doilea volum de proză „Vioara cu arcuş fermecat”. Primul roman, „Bulevardul Tomis”, îi apare în 2005, la Bucureşti, la Cartea Românească. Un alt roman, „Migdalul a înflorit a doua oară”, e tipărit de Editura Libra, iar apoi cărțile de proză, lansările și participările la târgurile de carte se succed cu regularitate, în România și Israel. Francisca Stoleru este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, al Asociaţiei Scriitorilor Medici din România și al Uniunii Scriitorilor din România. De mai mulți ani se ocupă de Cercul Cultural din Haifa, împreună cu Madeleine Davidshon și Biti Caragiale. (Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional) 

***

Sandrino GAVRILOAIA: Când și în ce condiții ați ajuns în Israel? Vă numărați printre evreii vânduți de regimul Ceaușescu statului Israel?

 

Francisca STOLERU: Am ajuns în Israel în ziua de 3 februarie 1971, după o aşteptare de patru ani de la data depunerii actelor, timp în care am primit câteva răspunsuri negative. În momentul când am putut fi vânduţi, am primit aprobarea de a pleca; mai ales că pentru intelectuali se primea o sumă mult mai mare.

Sandrino GAVRILOAIA: Cât de repede v-ați adaptat noilor realități și cum v-ați descurcat din punct de vedere profesional? Ca absolvent al școlii ieșene de medicină ce ne puteți spune despre medicina românească?

Francisca STOLERU: Am venit în Israel împreună cu soţul, cu o fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 3 ani. Eram doi medici tineri, sătui de regimul ceauşist, plini de speranţe, optimişti şi încrezători în forţele noastre. Am intrat la „ulpan” – unde locuiam şi învăţam limba ebraică, iar copiii mergeau la şcoală şi la grădiniţă. Acolo, în ulpan, veneau reprezentanţi ai diferitelor centre medicale pentru a oferi posturi medicilor nou veniţi. Pot să vă spun cu mândrie că cei din România erau cei mai căutaţi. Şcolii româneşti de medicină îi mersese deja faima. Ne-au fost recunoscute diplomele şi am putut alege posturile. Noi, de la început, ne-am îndrăgostit de minunata Haifa, oraşul unde înălţimile muntelui Carmel merg să întâlnească albastrul Mediteranei. Bineînţeles că mai aveam greutăţi cu limba, dar oamenii ne ajutau, erau obişnuiţi cu emigranţii din diferite ţări ale globului (re)veniţi în vechea-noua patrie. Desigur că nu totul a fost „roz”, dar după doi-trei ani, ne simţeam cu adevărat israelieni. În tot acest timp am muncit din greu, dar întotdeauna am fost recunoscători şcolii ieşene de medicină care ne-a pregătit pentru această muncă nobilă, aceea de a salva vieţi omeneşti.

Sandrino GAVRILOAIA: Cum v-ați dat seama de talentul de scriitor? Ca prozator, ce a primat în cazul dvs: amintirile din România sau noua viață din Israel? Câte volume ați publicat până acum?

Francisca STOLERU: E o poveste lungă. Încă din şcoală, din liceu, profesoara de limba şi literatura română a remarcat compunerile mele, pe care mă punea să le citesc cu glas tare în faţa clasei. Mici întâmplări sau personaje de pe stradă mă inspirau. Dar, pe de altă parte, mă obseda ideea de a ajuta oamenii în suferinţă. Aşa că, după bacalaureat, am ales să urmez cursurile Institutului de Medicină din Iaşi, Facultatea de Medicină Generală. Au urmat anii de stagiu la ţară, anii de secundariat la Spitalul din Constanţa, examene, creşterea a doi copii, apoi, plecarea şi munca în Israel. Şi aşa anii au trecut cu iuţeala fulgerului; m-am trezit pensionară, dar cu capul plin de zeci şi zeci de teme, personaje, subiecte, amintiri, atât din România, cât şi din Israel, toate se cereau aşternute pe hârtie. M-am aşezat la computer şi… am început să scriu. Proză scurtă, apoi romane. Am publicat până acum zece volume. În afară de cele amintite de dumneavoastră, au mai apărut, la editura 24:ORE din Iaşi: „Poveşti de adormit părinţii” (2009), „Karin, mon amour” (2012), „Dansatoarea de flamenco” (2014), „Casa de pe Colina Doamnei” (2018), „Glasul roţilor de tren” (2019). Aș vrea să amintesc și „Cutia cu surprize” din Colecţia Opera Omnia Iaşi (2012).

Sandrino GAVRILOAIA: Aveți bune contacte cu scriitorii noștri, în special cu cei de la Iași, filială a Uniunii Scriitorilor din România care, în toamna anului trecut, v-a conferit Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru romanul „Casa de pe colină” apărut în 2018. Ca scriitor, considerați că faceți parte din cultura română sau din cea israeliană?

Francisca STOLERU: Eu sunt membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel -ASILR- şi am onoarea să fac parte şi din Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, aşa că e normal să am legături strânse cu scriitori, critici literari, oameni de cultură din capitala Moldovei. Mai ales că Iaşiul este oraşul studenţiei mele, locul în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Cele mai multe volume le-am editat la Iaşi, editori fiind poetul Adi Cristi şi Ana Parteni. Au vorbit şi au scris despre proza mea criticul literar Ion Holban, Mihai Batog Bujeniţă, Cassian Continue reading „Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa” →

Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ

Lucia NEGOIȚĂ: Dragă Eugenia Țarălungă, data de 1 iunie a marcat în calendarul evenimentelor de la Muzeul Literaturii Române un moment evocator în amintirea poetului Cristian Popescu. Cum a trecut un asemenea moment… prin propria ta viață? Te întreb ca poetă ce te afli în plutonul nevăzut pentru care poezia înseamnă risc, neînseriere, o mică bombă cu efect întârziat… Pe același fir înaintând, cine a preluat partea de mister, de inedit a acestui poet mort atât de tânăr, ce rămâne din poezia sa, mai departe….? 

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mulțumesc de prilejuire, pentru acest interviu care stă să apară în prestigioasa revistă Acolada. Culmea, la finalul lunii mai 2020 m-am găsit să-i spun artistului plastic Mircia Dumitrescu, mereu inspirat, că tare i-aş cere voie să fac un viitor interviu al meu în atelierul lui (aflat la câţiva metri de Editura MLR, la acelaşi etaj al muzeului literaturii din București), glumind dulce-amar, că nu se întrezărea nici un interviu la orizont. După nici jumătate de săptămână, după ce ai văzut acel Remember Cristi Popescu (1959-1995). Murea ca şi când s-ar ruga pe pagina mea de fb, m-am trezit cu propunerea ta de interviu, cu gând să nu rămână cele scrise de mine numai în mediul volatil al internetului – pot dezvălui aşa ceva, dragă Lucia Negoiță?

În ziua de 1 iunie se aglomeraseră multe evenimente, inclusiv aniversarea fondării MNLR (1 iunie 1957), aşa că s-a optat pentru comemorarea poetului nu prin cele două materiale anterior solicitate – unul fiind un text făcut de mine, demarat pe vremea când încă lucram de acasă –, ci prin unul singur şi arhisuficient: Cosmin Ciotloş a vorbit liber vreo 40 de minute, într-o înregistrare video, despre faptul că şi critica literară, dar şi cercetătorii literari, nu fac decât să scrijelească stratul nr. 0,5 al variilor înţelesuri pe care poemele sau eseurile din cele câteva cărţi ale lui Cristi Popescu le pot avea. Poemele lui plac din prima, fie că eşti student al acestor ani, la un sfert de veac de la dispariţia lui, fie că eşti Nicolae Manolescu, care în 1988 spunea tranşant, la începutul cronicii sale din România literară: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!”

Am ascultat, în buclă, la nesfârşit în acea zi înregistrarea, în a doua parte a zilei, după ce postasem, la miezul zilei, strict pe pagina mea, nişte foto şi un text la care trudisem ceva timp, şi care m-am bucurat să văd că au avut un impact, cât de cât. Va apărea probabil în revista Viaţa Românească, sub titlul: „Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea morţii”.

Există un cuvânt: înrâurire. Eminescu îl folosea. Cred că, într-o măsură indicibil de mare, Cristi Popescu a înrâurit poezia din vremea lui şi de după. Pe furate cumva, fiindcă nu am mai regăsit nicăieri (re)confirmată simetria asta, am aflat că tandemul Cristi Popescu & Cătălin Ţîrlea ar fi fost, după Cristi, într-o oarecare consonanţă cu Eminescu & Caragiale. Nimeni vrea să se suie musai pe vreun soclu, cu tot dinadinsul, să facă echivalențe axiologice, era vorba numai de alegerea unui gen literar, a unui areal care, de fapt, te-a ales el dinainte pe tine!

Blajinul Cristi este unic, nu numai ochii lui albaştri erau unici! Şi a plătit enorm pentru această unicitate, nu strict prin moartea lui, la nici 36 de ani, ci chiar prin viaţa lui. Aud că se aude de 3 poeți mari şi laţi, tineri şi foarte tineri – ca şi mine, de altfel, ca și Ara Șeptilici, de altfel – în vremea publicării Artei Popescu, a volumului „Cuvânt înainte şi a Familiei Popescu”, cartea premergătoare. Unul din cei 3, nici nu îmi vine să le pronunţ numele, şi-a publicat 4 (patru) ediţii din cartea lui de debut, „Jucăria mortului”. Să fie primit! Iar pagina fb care se numește („Ah, Arto!”) Cristian Popescu știți de cine este pornită? De scriitoarea Ara Șeptilici. Așadar, nu de unul din cei 3, dacă avea cineva vreun semn de întrebare la purtător.

Că veni vorba de debut, am scris şi eu, înrâurită, 7 poeme pentru acest unic Popescu, care deja nu mai era viu. S-au ivit în intervalul dintre momentul când, la ultimul etaj al unui bloc de lângă Biserica Italiană, am aflat de la Lucian Branea (şi el membru al Cenaclului Universitas, coordonat de prof. Mircea Martin) că nu îl vom mai vedea niciodată pe Cristi Popescu, niciodată, şi momentul înmormântării la cimitirul Ghencea Militar (unde nu am mers cu cineva din breaslă, ci cu mama şi cu fratele meu – şi cu multe orhidee mov în mână). Mirată şi impresionată foarte am fost că s-au dat de pomană, la înmormântarea poetului, exemplare din Arta Popescu.

Aceste poeme au constituit debutul meu în presa culturală: „De la mansarda Observatorului”, „Mansardă în Ghencea-Militar”, „De la Tănase la Majestic”, „Cum a alunecat Anna Karenina pe o spirală sonoră”, „36 plus 3 sau minus 3”, „Tramvaiul ca vehicul oniric şi mai mult decât atât”, „Asediul manechinelor”. Am crezut atunci, printre lacrimi, că orice poet din lumea asta vrea „să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată”: „Nu credeam/ că o înhumăciune/ poate fi cuminţită aşa uşor,/ ca un copil/ minunându-se/ de prima carte citită/ până la final” –/ E de-ajuns să împarţi/ Cristi Popescu teancuri-teancuri/ e de-ajuns să strigi/ cât poţi de tare/ lume, lume/ veniţi de luaţi Cristi Popescu/ mâine o să-l găsiţi/ doar la chioşcurile RATB/ va fi de-ajuns să vă plimbaţi cu tramvaiul/ ca să citiţi poemele-Cristi-Popescu/ pe biletele cu 2 călătorii/ sau 3/ (n-o să înţeleg niciodată/ de ce nu fac ăştia, dom’le,/ abonamente la el,/ să ştie omu’ o treabă!)/ Am să vă zic un secret/ Textul/ se face în continuare/ şi Cristi îl încearcă/ din când în când/ mai ia câte o bucăţică din el/ şi mai dă la copii/ Textul creşte tot creşte/ se prelinge prin mahala/ ajunge sus la Universitas/ apoi se domoleşte/ pătrunde lent/ în cinematografele de pe bulevard/ şi-şi găseşte imediat locul/ dinapoia ecranului./ De-aia peste tot/ rulează acelaşi film de succes/ despre Familia Popescu –/ de-aia mamiţo/ pe Calea Victoriei/ de la Tănase la Majestic/ stă lumea aşa la coadă/ că vrea să se mai joace/ de-a odeonu’ printre ţigănci/ şi să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată” (De la Tănase la Majestic).

Până la urmă, „36 plus 3 sau minus 3” a fost inclus, între alte poeme și texte-bloc, în volumul meu de debut, mici uități de percepție (Editura MLR, 2002, Premiul USR pentru debut acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). I l-am citit și Danei Popescu, pe vremea când mama lor trăia încă.

Lucia NEGOIȚĂ: Te încumeţi să faci un portret al poetului genuin, în vremea primăverii 2020? Cum ar arăta el?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mai cu familie, mai fără, fiecare cum a fost prins în acest vârtej mediatic. Şi decizional. Ajunse de referinţă, cuvintele lui Camil Petrescu îmi revin acum în minte: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Voi spune cât se poate spune: în martie, 8 zile fără net, fără telefon mobil – un infern. Abia acum am, cât de cât, învăţat să mă rog. Cu gleznele lipite, cum spunea un preot de la Trinitas Tv. Sau, de fapt, de la Biserica Rusă. Că mereu există ceva real în spatele unui ecran tv… Cu gleznele lipite & cu inimile lipite. Eu nu dormeam decât spre ziuă, nu din cauza insomniilor, mâncam o dată pe zi, nişte seminţe lăsate la înmuiat, amestecate cu alte seminţe, cu sumac, negrilică, zatar, cu ceva verde, că tocmai ce pusesem nişte arpagic pe pervaz şi ieşiseră lujeri de ceapă verde. Ce se găsea pe masă la Cina cea de taină? Nişte plante, nişte condimente, nişte vin, nişte turte. Când oamenii făceau aprovizionări vizionare, eu căram săculeţi cu pământ spre casă, imaginându-mi că mă voi împăca, poate, şi cu nişte microplante. Hmmm, nu prea ne-am împăcat. Nu a fost o Judecată de Apoi, dar a fost o perioadă de austeritate. Şi de căutări, că simţeam nevoia să mă izbăvesc de atâta manipulare.

A fost o perioadă de apropiere de Natură, nu de Cultură. Aveam programul pe minute, nu se punea problema să mă plictisesc. Deloc. Nu am reluat mari autori, nu mi-am explorat noi teritorii ale scrisului. Aaaa, trebuie să amintesc aici ceva ce nu ţine de poezie, ci de raportul Artistului cu, ei bine, aici ar fi o listă lungă. Am urmărit cu aviditate, până la lacrimi, un teribil interviu al regizorului Cristi Puiu, tot la Trinitas Tv. „Malmkrog”, cel mai recent film al lui, a avut parte de piedici draconice înainte de finalizare, nu vreau să spun mai mult. Sunt extrem de mândră de decreţeii mei, de generaţia din care fac parte, de verticalitatea şi de profesionalismul unor oameni pentru care am o nesfârşită admiraţie: dr. Adrian Cacovean (chirurg cardiovascular şi homeopat), Alin Fumurescu (coleg la Napoca Universitară, apoi la revista NU cu A.C., absolvind iniţial tot medicina la Cluj, actualmente specializat în ştiinţe politice, profesor doctor la University of Houston) şi acest… mărturisitor născut pe 3 aprilie 1967 care, întâmplător sau nu, este regizor, Cristi Puiu pe numele său – pe care l-am cunoscut şi căruia i-am luat şi un mic interviu în 2001 pentru știrile TVR1.

Pe vremea când nu avea notorietatea de acum, dar o coerenţă a valorilor există de-a lungul anilor, cunoscută mai mult sau mai puţin. Aş pune şi numele unor femei aici, dar Roxana Iordache nu e, din câte ştiu, decreţică. Şi nici clujevita Ruxandra Cesereanu, femeia cruciat, ca să amintesc un titlu de demult al ei. Dar în aceste vremuri de… anemie, de anemie a curajului, au fost pe plan internațional la câteva mărturisitoare ale Adevărului, cu timp și fără timp (Janet Ossebaard, Shoshana Zuboff, Judy Mikovits și mult mai tânăra Sara Cunial) care m-au cam lăsat pe gânduri. Oricum, nu e o noutate că orice ficțiune pălește în fața năucitorului non-fiction.

Lucia NEGOIȚĂ: O temă gingaşă, într-un fel… de neabordat, este prezenţa dimensiunii religioase în poezie. Tu eşti practicant ortodox… Ce răspuns primeşte propria ta trăire, cât ajunge din această stare esenţială, în poezia ta?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Din nou, ce se poate spune din ceea ce nu se poate spune?! O influenţă mare a avut Vasile Andru, un scriitor despre care mulţi au încă prejudecăţi, ca scriitor, dar şi ca om sporit, înduhovnicit. Prin el am ajuns să fiu apropiată de mânăstirea Lainici, unde era duhovnicul lui, părintele Calinic Cărăvan, şi unde şi-au găsit mulţi credincioşi adăpost în vremurile în care Securitatea le făcea viaţa imposibilă. Dar omul poate trăi și cu extrem de puțin, dacă a apucat să descopere nesfârșirea Dumnezeirii. Duhovnicul meu este un om al cărţii (a fost mult timp bibliotecar la Facultatea de Teologie), dar şi un rugător şi un trăitor. Şi asta s-a văzut cu asupra de măsură în timpurile acestea din urmă.

Continue reading „Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ” →

Ben TODICĂ: Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu

Ben Todică: Vă mai aduceți aminte de locul în care v-ați născut? Îl puteți descrie așa cum a rămas în memorie?

Melania Rusu Caragioiu: Era așa un soare blând ca întotdeauna. Fânețele miroseau a  sulfină, greierii țârăiau pe mușuroiul de pământ strâns în jurul lujerului de porumb de unde răsăriseră încolăcindu-se firele de fasole urcătoare și un lujer de dovleac. În comuna Ilteu, Castelul stătea alb în parcul adormit, trezit doar de ferestrăul manual al inginerului Tompa, care  își păstra sănătatea în felul acela. Și multe îmi mai amintesc, dar deosebit, cum plângea bunica mea când îmi spăla picioarele în trocuțul cu apă caldă, după ce fusesem desculță, cu alți copii la cules de boabe de strugure, pe deal,  din via părăsită de grof în 1918. Prin comună se știa că oasele de șarpe uscate, pot intra în talpa piciorului și acolo stau până încep să ,,se coacă”, (adică să supurez)… Îmi mai amintesc, eram foarte atentă ce păsări cântau în pomii noștri din grădină, ca să nu fie cumva ciumvica, ,,ciumvic, ciumvic”, prevestitoare a morții, fiindcă mama era mereu bolnavă.

B.T.: Prima bucurie din viață și prima sperietură?

M.R.C.: Prin 1935, era o iarnă blândă, aveam hăinuțe frumoase, cum aveau toți copiii pe atunci, oamenii mi se păreau buni și zâmbitori. Tatăl meu, care pe atunci era impiegat de mișcare la c.f.r. pe linia principală Viena – Curtici – București, era salutat cu: ,,Să trăiești domnișorule cu steau-n frunte!” (Steaua de pe chipiul roșu de impiegat de mișcare).

În casă,  sub patul din dormitor, erau viguri întregi de pânzeturi spre a fi dăruite verișoarelor din ,,pustă”(zona aridă de șes, spre Curtici-Ungaria), tot sub pat mai erau roate de brânzeturi uscate și rude de salam, care așteptau același drum către rudele mai sărace. Atunci, la acel Crăciun, pentru prima dată am fost rugată să merg în curte, să aduc două lemne de foc, fiindcă ,,Neni”, dădaca mea și totodată menajera noastră era foarte ocupată cu prăjiturile.  M-am întrerupt de la ocupația mea cu o turtiță de aluat și am plecat, așa cum eram, în sfeterașul pe care îl aveam  pe mine.  M-am întors fără lemne, strigând în gura mare că Moș Crăciun mi-a adus un pom strălucitor, plin de bomboane, în cămara de lemne! Bucuria mea era cu atât mai mare cu cât toți m-au însoțit mirați de o așa mare minune și au transportat pomul în casă!

Prima sperietură

Viața mea a avut parte mai mult de sperieturi decât de bucurii, petrecându-mi viața în orașe ,,cheie” sub bombardamente, ascunzându-mă de valurile de combatanți feroce și de mașinile de război, răbdând de foame, de scarlatină și malarie și de tot ce este potrivnic vieții până în 1989, când, se știe…

Voi povesti o spaimă citadină:

Mă dusesem la Timișoara spre a mă prezenta la admiterea pentru facultate. Am fost cazată la un internat din Piața Maria. Eram împreună cu trei colege de clasă de la liceu, una dintre ele, Virginica, fiind chiar colega mea de bancă, timp de mai mulți ani. Întrucât camerele de baie erau enorme și cu dușuri, am luat-o și pe Virginica în baie. Tocmai când foloseam după duș prosoapele, s-a stins brusc lumina și s-a blocat și ușa spre ieșire.

 Eu, inventivă, ca întotdeauna, dar nu reușită inventivitate întotdeauna, am ajuns la fereastra băii și căutam să o deschid spre a ne salva din acea zisă închisoare caldă, plină de aburi, și cu puține șanse de a ne elibera, credeam eu. M-am urcat, în întuneric chiar pe pervazul ferestrei închise, căutând cu disperare un clențuș ca să o deschid ca să ieșim. Totul a fost în van. Baia părea în alt pavilon, deci nu ne-ar fi auzit nimeni dacă strigam să vină cineva să deschidă ușa băii pe dinafară. Ne-am resemnat și ne-am așezat pe grătarele de pe jos așternând prosoapele sub noi. Miracol, spre surprinderea noastră, s-a făcut lumină.

 Am dat fuga la fereastră, uitând să încercăm ușa. Când am deschis fereastra îndărătnică, am  sesizat că eram la etajul patru, iar fereastra dădea între patru  clădiri,  spre hornul adânc  de aerisite, iar dincolo de fereastră, era, deci,  un hău adânc… unde, dacă  aș fi reușit să deschid fereastra aș fi căzut. Spaima care m-a cuprins nu era de moarte, ci de ce se va întâmpla cu familia mea aflând ce am făcut și de asemenea cu toată acea sesiune de admitere, unde s-ar fi aflat că eu am putut face un asemenea gest necugetat și fatal, mie!!!

B.T.: Când ați recitat prima poezie sau când ați apărut în public?

M.R.C.: În copilărie am prins mai multe cântece și cântecele de la țară, și colinde pe care mă învăța bunicul, Moș Ilie, ca să le cânt. A da importanță și de a înțelege cum se recită o poezie, am învățat doar în clasa I-a primară. Eram la Vața de Jos. Serbarea de 10 mai se ținea în parcul Stațiunii ,,Băile Vața de Jos”. Era prin anul stăjeriei, 1940-1941.  Stațiunea își păstrase tot farmecul de stațiune Karlovy Vary a României, cum i se zicea în Europa. Halta c.f.r. pentru călători era un mic popas, cu birou, iar sala de așteptare, deschisă ca un abri elegant, cu bănci lustruite, cu ghirlande de viță de vie, care o acopereau peste strașina dantelată măiestrit tăiată. Acele fuioare care atârnau erau pline de grația verdelui, coborând în bucle. Peronul sclipea în petricelele lui, mărunte, viu colorate, mai mult spre roșu. Din trenul care ducea de la Arad la Brad, coborau ,,domni și doamne” foarte bine îmbrăcate- cum se spunea pe atunci, persoane cu valize ciudate și scumpe, și însoțitori care aveau un fel simplu de haine și purtau caschete, acuma i-aș denumi ,,domestici”. coborând pentru sejur și tratament în stațiune.

Ochii noștri, ai copiilor, îi urmăreau  curioși, dar de la distanță, îndreptându-se spre pavilionul alb, zidit mai mult din alb, marmură, ferestre albe, perdele și ,,podeaua” culoarelor din marmură cu nervuri negricioase și roșcate, ca peste tot, în pavilionul băilor unde se făceau tratamentele și unde se găsea și cabinetul medical.

Intram și noi, ne strecuram cu încântare pe lângă masa rotundă a recepționerei, apoi pășeam cu sfială pe culoarele albe, călcând cu grijă pe  marmura de pe jos, să nu facem zgomot, ciulind urechea spre a discerne unde s-au cazat domnii, pe partea dreaptă spre parcul cu minuni, sau pe partea stângă a pavilionului, unde geamurile dădeau spre piscina interioară. Piscina interioară era înconjurată de pavilionul central și alte clădiri aferente băilor. Un bazin mare dreptunghiular cu apă termală, scări de lemn, înconjurată cu o pardoseală mereu umedă din lemn și de jur împrejur cu cabine înalte din lemn, spălate de ploaie și de aburii care emanau mereu din bazin. Nu știam că se numesc vestiare, dar știam că înăuntru se ascundeau oamenii ca să se dezbrace, dar ieșeau tot îmbrăcați!, spre a intra în bazin sau de a ,,lenevi ” pe șezlongurile din lemn. De atunci încoace, când se pomenește noțiunea de scăldătoare, eu o asociez cu acea imagine care mi-a rămas pe retină și olfactiv, din copilărie.

Cum în localitate erau puțini intelectuali, câteodată cu un bonus, părinții mei primeau dreptul de a ocupa pentru baia medicinală binefăcătoare, o asemenea cameră cu baie amenajată medical în interior, în acest  staționar al băilor. Pentru mine era ceva ce eu citisem doar în cărticelele de povești. Și mult mă miram. Camera de baie avea niște vane mai mari și mai adânci decât pârâul în care bunica spăla cu leșie de cenușă așternuturile, iar procovițele de pe paturi, înainte de sărbătorile mari.

Perdele albe, luciul vanei, marmura de pe jos, prosoapele mari, mari, tot ce era acolo, în interior mă făcea să stau și să privesc, căutând în memoria mea dacă vreo carte mi-a vorbit de așa ceva. După uimirea mintală pentru edificiul multilocativ al băilor, ieșeam în parcul- pădure, bătrân cu arbori seculari care mărgineau aleile îngrijite. De atunci încoace, nu îmi mai amintesc să fi văzut alei ușor ,,cocoșate” pe mijloc, spre a nu stagna apa pe ele. Aleile erau pietruite tot cu acel dar al munților locali, cu acea brizură lucitoare în nuanțele ei de chihlimbar roșiu. În parc existau pavilioane rotunde, chioșcuri albe specifice epocii, unde acum nu mai cânta nici o mini orchestră de gradați muzicanți, cum mi se povestise. În mijlocul parcului de unde se desfăceau aleile spre terenul de tenis, spre podul din frânghie suspendat peste un afluent al Crișului alb, altă alee spre strada mare care ducea spre centrul comercial, școala veche, farmacia și piața cu minuni și bunătăți de dulciuri colorate, batoane de nucă în caramel și trebuie să recunosc și multe mere, ciubere și găini pestrițe pentru supa turiștilor.

Era soare, ziua de ,,10 mai”, Serbare școlară, știam noi, ,,națională!” zicea Domnul Învățător. Noi, toți copiii, în uniforme de străjer, care aveam, ceilalți în costumul popular obișnuit, strălucitor de curat și cu cojocel specific Țării Moților, cu obiele albe și opincuțe, eram strânși în mijlocul acelui parc, lângă rondoul amintit. Programl s-a desfășurat după regulamentul școlar, iar publicul era format din puținele oficialități ale stațiunii balneoclimaterice și ale comunei Vața de Jos, părinții copiilor și din cei veniți la tratament, curioși să asiste.

Au cântat cântece patriotice, ,,Tricolorul”, ,,10 mai”, ,,Limba noastră”, ,,Pe-al nostru steag”, ,,Marșul lui Iancu”. Au vorbit ,,Domnii”, Domnul Învățător a acordat premiile și apoi s-au recitat poeziile. Eu aveam de recitat o poezie patriotică. Am recitat la unison rând cu rând. Pe la mijlocul poeziei m-am oprit, am înghițit în sec, parcă îmi pierdusem suflul, câteva clipe. Am continuat obidită. Apoi au recitat ceilalți copii. Am înțeles că Iolika a fost mult aplaudată și i-a înveselit pe toți cu cățelușul, din poezia ei, el spărgând o oală. M-am simțit foarte nemulțumită de prestația mea și de faptul că Domnul Învățător de fiecare dată îmi dădea să recit o poezie patriotică, pe care nu știam cum s-o declam, ca să vorbesc mai convingător publicului și prin spusele mele, nu numai prin conținutul ei, să plac, să conving și să primesc aplauze ca Iolika. Spre jena mea, rotonda cu flori se ridica tot maestuos, lângă mine, cu coroanele sale concentrice de flori, spre a fi ele admirate, și din fiecare cerc concentric erau din ce în ce, mai înalte spre mijloc. Ele erau indiferente la obida mea.

B.T.: Care a fost materia preferată în școala primară? Dar profesorul sau profa?

M.R.C.: Începuse războiul, domnul învățător, Vesa Aron a fost concentrat. Am primit o învățătoare, o domnișoară de la Brad, înaltă, puternică și tot foarte corectă cu noi. A stat puțin la noi și a plâns mult când a aflat că Domnul Învățător a plecat pe front. Era îmbrăcată mereu în negru cu o rochie destul de exactă pe corp. Avea gesturi largi, vorba blândă. A plecat și ea. Atunci ne-a luat sub oblăduirea sa Preotul paroh, bătrân. Dânsul asculta la lecție, de obicei, pe băieții care învățau foarte bine, probabil ca să ascultăm și noi ceilalți, mai jucăuși, lecția de istorie și geografie. Eu o duceam bine cu lecția de limba română fiindcă îmi plăcea să citesc mult. Odată, când un copil care nu citea bine, poticnindu-se cu pauze lungi, învățătorul i-a zis: ,,de ce nu lungești silabele ca Melania, dacă nu poți citi bine și te poticnești cu pauze mari până dibuiești în gând întreg cuvântul?”

Îmi amintesc de faptul că mai mergeam cu lecția neînvățată, fiindcă pierdeam timpul citind și planând în aerul curat, zona înflorită de liliac, păpădie și tot ce te poate atrage. Odată, Domnul Învățător m-a prins și mi-a arătat cât de conștiincios este colegul meu care vine zilnic la școală, de peste deal, de la Părvăleni, o distanța de 6 sau 8 kilometri, pe jos, împreună cu alți copii. Într-adevăr acel copil a luat mereu premiul întâi pe școală.

B.T.: Vă aduceți aminte prima bătaie?

M.R.C.: Nu cred că am luat vreodată bătaie. Mama mă urechea uneori, dar eram prea ocupată cu joaca și gândurile proprii ca să am în minte urecheala. Nu mă băteam nici cu copiii. Eram un copil melancolic, copleșit de boala mamei, de neînțelegerile pentru avere din familia bunicilor, în timp ce familia noastră, în anii grei, trebuia din salarul tatălui meu să întrețină cu bani și bunuri și rudele din partea tatălui, care ,,veșnic” erau sărace, ,,ba le-a rupt calul dinții cu copita, ba s-a dărâmat un perete de lut”, sau… sau… și o mai aveam și pe Neni, Dădaca mea, acum menajera, mama fiind mereu bolnavă. Continue reading „Ben TODICĂ: Interviu cu una dintre cele mai dragi ființe din constelația sufletului meu, Doamna Melania Rusu Caragioiu” →

George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie”

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

 

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

 

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

 

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

 

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

 

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: „De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» – Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

––––––––––
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

 

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

 

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Continue reading „George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie”” →