Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)

Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei. Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el. Mihai era mândru de starea socială a unchiului său, care „fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile”. Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme „flăcău tomnatic”. Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat „însoţit de toiag”. Era „înalt şi spătos, bine legat”. Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, „în pilda vieţii” sale de bărbat „fără noroc”: „Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc.” Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, „către cincizeci de ani”, ca urmare a „ruinării trupeşti” de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul.

Amintirile sale despre prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, sunt şi cele legate de complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina „muniţiile”, până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu „zburături” din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest „meşteşug” unchiul, care-i procura şi plumbii.

Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o „perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri” . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei „nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri”. Doar de „vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai”. Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din „cariera” sa de vânător, trofeu pe care, „cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie”, abia reuşi să-l „stăpânească din zvârcoliri” . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor „din acea parte de ţară” unde „petrecea ” fiul său.

Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de „bătrânica”, dar „nu pentru foamea mea”, precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă „dobândă”, n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, „cu rezenonţe adânci în memoria colectivă”, era hrana pentru „capacitatea receptivă” a viitorului mare prozator. „Individualitatea răscolitoare a unui peisaj ” ori „timbrul unic al unei privelişti” din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi „poezia grandioasă a naturii”, scrisă de un „Ovidiu magistral născut în Dacia noastră” .

Vânătoarea şi pescuitul „nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere”, fără cunoaşterea tainelor meleagurilor şi a „vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrale”. Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le „deprindă numele”, să „le cunoască înfăţişarea” şi îl învăţa pe Mihai „cu dragoste acest meşteşug”. De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor , nepotul de la Paşcani privea cum ” pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă”, pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe .”Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (IV)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (75)

Unirea Transilvaniei cu România

După izbucnirea războiului, în iulie 1914, românii din Transilvania s-au aflat într-o situaţie dificilă, o mare parte din ei fiind siliţi să lupte pe diferite fronturi în armata austro-ungară.

O serie de exponenţi ai luptei naţionale, reprezentanţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, au trecut munţii în România, în toamna anului 1914. Numărul românilor din Transilvania trecuți peste munţi, în ţară, a ajuns la aprox. 200 000, fără a include aici soldaţii luaţi prizonieri. Împreună cu alţi ardeleni, ei au desfăşurat o activitate deosebită în favoarea unirii, activizând astfel lupta naţională. Dar alţi lideri ai Partidului Naţional Român au adoptat, după începerea ostilităţilor, o atitudine prudentă, realistă. În august 1914, Al. Vaida şi Th. Mihali declarau că românii trebuie ,,să răspundă cu credinţă chemării împăratului” (,,Românul”, din 2 august 1914). Al. Vaida, adept al federalizării Monarhiei, afirma într-un interviu în ziarul ,,Adevărul”, din Bucureşti, că România trebuie să părăsească rezerva (neutralitatea) şi să facă ,,cauza comună cu monarhia şi Tripla Alianţă” (,,Adevărul”, din 7/20 august 1914).

Această atitudine se explică şi prin ostilitatea fruntaşilor români faţă de politica Rusiei de oprimare a popoarelor sale. Însă cea mai mare parte a liderilor P.N.R., în frunte cu V. Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti, Octavian Goga, Oct. Tăslăoanu, nu împărtăşeau această poziţie. Cei mai radicali dintre fruntaşi în frunte cu Lucaciu şi Goga, aşa cum am văzut, au trecut munţii în România, pentru a-şi asigura libertatea de acţiune. Alţii, precum V. Goldiş, Iuliu Maniu, I. Suciu, Şt. Cicio Pop, Aurel Lazăr, Val. Branişte ş.a., au păstrat o rezervă şi o rezistenţă semnificativă faţă de presiunile exercitate de guvernul maghiar. În urma declaraţiilor aparţinând unor membri (fruntaşi) ai partidului şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al P.N.R. a decis, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea, invitând pe acei membri ,,care simţesc un imbold irezistibil de a face declaraţiuni sau enunciaţiuni politice, să binevoiască a spune că acestea sunt părerile lor personale, pentru că comitetul P.N.R., neputându-se întruni, nu se pot face enunciaţiuni în numele poporului român” (,,Românul”, din 12 august 1914). ²

În urma înfrângerilor suferite de trupele Monarhiei, ambele guverne centrale făceau presiuni asupra celui maghiar să accepte unele concesii şi ,,deziderate” ale românilor din Transilvania. În eventualitatea unei cooperări active a României cu puterile centrale, se sugera autonomia pentru românii din Transilvania sau acordarea unui ,,statut politic” pentru aceasta. Cu toate insistenţele de la Viena şi Berlin, Tisza refuza să acorde concesii semnificative românilor ardeleni, acceptând doar ,,rectificări de graniţă” în Bucovina (cedarea judeţelor Suceava şi Rădăuţi României). În septembrie 1914, Vaida şi Maniu aflându-se în Budapesta, Tisza i-a invitat la o discuţie, la 14 septembrie, împreună cu Th. Mihali, dar Maniu, care conducea convorbirile, s-a arătat ,,foarte rezervat”, aşa încât întâlnirea a eşuat, după cum scria Tisza lui Berchtold, la 14 septembrie 1914. Eşecul convorbirilor de la Budapesta l-a determinat pe primul ministru să se adreseze mitropolitului ortodox Ioan Meţianu, dar propunerile sale erau cele obişnuite, încât mitropolitul se arăta destul de rezervat, în răspunsul său din 23 septembrie 1914. Presiunile de la Viena şi Berlin asupra lui Tisza au continuat, cerându-i-se să acorde o largă amnistie, să sisteze procesele de presă, cu care era de acord, dar el n-a acceptat numirea unui ministru român în guvernul de la Budapesta, considerând propunerea ,,absolut nediscutabilă” şi afirmând că, în Ungaria, nimeni nu se gândeşte la aşa ceva (telegrama lui Tisza către Czernin, din 25 septembrie 1914). ³

Curând, a apărut ideea ca guvernul ungar să accepte pătrunderea paşnică a unor trupe române în Transilvania şi Bucovina, pentru a proteja cele două provincii împotriva unei intervenţii ruseşti, însă Tisza s-a arătat ,,foarte alarmat” de acest proiect: ,,o ocupare fără rezistenţă a numitelor provincii înseamnă a înlătura singurele puncte de sprijin din drum…Această promenadă militară ar face o impresie deprimantă în interiorul şi în afara ţării, curajul şi cutezanţa românilor crescând peste măsură. Ei nu se vor mulţumi nici într-un caz cu ocuparea acelor provincii, ci, după ocupare, ne vor cere să le cedăm definitiv României”. El preciza că, refuzând această cerere, românii ,,îşi vor continua înaintarea şi, în felul acesta, războiul cu ei se va purta în condiţii mult mai nesatisfăcătoare”. Respingând proiectul, Tisza sublinia că el va trata ca un act ostil pătrunderea trupelor române în Transilvania, după care ar urma declaraţia de război (telegrama din 26 septembrie 1914, trimisă din Viena la Sinaia, lui Czernin). La începutul lui octombrie 1914, cele trei guverne, la insistenţele lui Tisza, au hotărât să nu accepte o ocupare paşnică a Transilvaniei şi Bucovinei de către trupele române. Într-un ultim mesaj (telegramă) trimis lui Czernin, i se cerea acestuia să comunice regelui că un astfel de plan nu ar putea fi acceptat nici în extremis (telegrama lui Berchtold către Czernin, din 1 octombrie 1914).

Moartea regelui Carol I (28 septembrie 1914) a dus la o detensionare, dealtfel, la înmormântare suveranului, au luat parte şi fruntaşi români din Transilvania, Th. Mihali, Al. Vaida, Şt. Cicio Pop, Aurel Vlad şi Vasile Goldiş. Dar, spre sfârşitul lui octombrie 1914, s-a înregistrat un nou moment de încordare, astfel, puterile centrale insistau pe lângă guvernul Tisza să publice cel puţin schimbul de scrisori dintre acesta şi mitropolitul Meţianu. Pe bună dreptate, Czernin vorbea despre ,,oportunitatea stringentă” a unor concesii în favoarea românilor din Transilvania. Dar guvernul maghiar respingea de plano o discuţie asupra autonomiei sau a numirii unui ministru român, arătând că majoritatea liderilor ,,naţionalişti” români n-au acceptat formal concesiile şi că ,,radicalii, cu Maniu în frunte, vor să exploateze acest moment al presiunilor, iar majoritatea moderaţilor n-are curajul să pornească fără ei” (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 22 octombrie 1914). Tisza urmărea ca prin declaraţii de fidelitate faţă de guvern, smulse unor români ardeleni, să respingă soluționarea reală a problemei (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 12 noiembrie).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (75)” →

Flori GOMBOȘ: De pe deal coboară toamna

Câteodată nemărginirea e ca o obsesie sau ca o mie de emoții suprapuse. Orchestra gigantică cu nenumărate instrumente a acompaniat mecanismul vieții noastre.

Simt mereu mărunta noastră ființă, căreia îi păsa de toată lumea, într-o iluzie deșartă. Acostați uneori într-un mic port cu oameni primitivi, priveam cu timiditate și teamă cum răspundeau incolor și înfățișarea lor n-avea nicio caracteristică.

Apoi ne aruncam în noaptea fermecată spre largul valurilor trepidante ale vieții, ne aruncam îmbrățișați spre adâncuri, în pustiuri.Toate le-am biruit.

Dar ne înspăimântam de singurătate, fiecare, în sufletul său, trăiam impresii nelămurite și parcă umiliți, ne reîntorceam la tovărășia celuilalt. Și sub pelerine parcă brodate cu stropi de ploaie, ne strecuram cu convingerea că nimic nu ne poate atinge. Dar bucuria accepta strânsoarea indolenței, poate din lipsa unui principiu bine stabilit.

Atinși de realitate, ne deterioram fizic și moral. Nu vedeam nicio vină, niciun păcat…Atunci de ce ne ardea focul dinlăuntru, cu arșițele și palpitările lui?Trupul tău suporta zbuciumul fiecărui nerv întins, ce vibra la cea mai mică atingere. Și-n loc să asistăm liniștiți la toate prefacerile lunii, să pictăm farmecul naturii, să ne lăsăm în voia muzicii, amețiți ca de un narcotic, număram orele critice din ultimul fragment de trăire pământeană. Și a fost cea mai întunecată, cea mai sumbră partitură cântată în ritmul valurilor ondulate de cea mai gigantică orchestră.

De pe-o etajeră a minții coborau, una câte una, amintirile, destăinuirile…Fluierul din orchestră își micșora sunetul, precum se micșora visul nostru.Fericirea se stingea deopotrivă în ochii noștri, existența de a fi oameni întregi s-a risipit ca eterul. Continue reading „Flori GOMBOȘ: De pe deal coboară toamna” →

Em SAVA: România plaiului cu dor…

Sunt acasă în țara părinților mei, mai mult a lor decât a mea, pentru că am ales să trăiesc la capăt de lume, în Arțaria. Dar România e și casa mea.
Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate.
Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa sau chiar în lume.

Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste.
Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul primește stingher termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Sunt româncă cu tot sufletul, revin des și stau cât pot.
Am încercat să-mi împart viața în două jumătăți egale, să dau frățește celor două țări, să mă împart la doi, însă Canada mi-e cuibul.
Nu-i fac un serviciu României, românilor în general sau mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru. Uneori scriu trist, ori dur, ori pot părea mult prea generoasă în complimente.
Însă respect milimetric realitatea văzută de mine.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate cineva.
Dacă asculți părerile generale, la noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină. Cât despre drobul de sare… este monument național.

Arhitectura are și ea aceleași coordonate. Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii, care se înalță în țara ta (tocmai am vizitat castelul Huniazilor). Însă, la antipod, în anumite orașe (Huedin, Câmpia Turzii etc.) la fel de falnice cresc pe marginea drumului palatele țigănești, înțepând obraznic cerul cu turle lucioase de tinichea și având numele proprietarului cu mândrie afișat: („A lui Rolex Diamant” scrie pe frontispiciul unei case).

Planul urbanistic al orașului pare un soi de șotron, pentru că bănci somptuoase din materiale scumpe, cu multă sticlă, sunt aruncate lângă căsuțe, ce parcă ar vrea să o ia la fugă din așa vecinătate impunătoare.
Continue reading „Em SAVA: România plaiului cu dor…” →

Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților și elevilor închiși, tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen.

Despre acel fenomen s-a scris mult și cele care urmează sunt doar câteva precizări. Semnatarul acestor rânduri pleacă de la premiza că cei care vor zăbovi să le citească sunt informați despre „fenomenul Pitești’. Dacă nu, le recomand să citească cele scrise de Virgil Ierunca și Dumitru Bordeianu și să viziteze numeroasele postări de pe internet dedicate acestui „fenomen”. Le mai recomand sa vadă și recentul film, „Intre Chin și Amin”.

În esență „fenomenul Pitești” a făcut parte din arsenalul de brutalitate maximă a teroarei comuniste.

Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres și lipsa de intimitate, orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge. Acest adevăr, simplu în cruzimea lui, bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic si sistemelor concepute de fanatici ai unui monoteism exclusivist, de șant.

La baza metodei stătea folosirea, prin „rotație”, alternativ, ca victime și călăi, a deținuților. (Dar evident practica s-a „perfecționat în timp și a avut diferite „variante”).

A fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe” , în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!, bărbați și femei.) Apoi s-a extins,mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial.

În Silezia, împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte, „Ochi pentru ochi” (An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”. Cel care a comandat lagărele de acest tip din Silzia era un Ovrei sovietic care, până în urmă cu câțiva ani, trăia în Tel Aviv din pensie plătită de Germania “victimelor” Holocaustului.

În România sistemul s-a introdus prin agentura comuniștilor veniți din Uniunea Sovietică (Pauker, Nikolsski, Pantiușa, și alți monștrii abominabili.) Acești alogeni, ajunși în fruntea aparatului de represiune comunist, aveau toți o fixație și ură fanatică, doctrinară, împotriva Ortodoxiei și Românismului. Locul unde s-au dezlănțuit plenar a fost închisoarea Pitești. Înainte de toate este necesar să înțelegem că “fenomenul Pitești” a fost premeditat, pregătit cu grijă și avea un scop.

Scopul celor care au împlinit “fenomenul Pitești” a fost să distrugă alternativa la sistemul comunist. În România, la acea dată, acea alternativă exista și ea se cristalizase în jurul cercului “Rugul Aprins” și a ideilor lui Sandu Tudor, care, la acea dată devenise Părintele Agaton de la Antim și mai apoi va deveni Arhimandritul Daniil de la Rarău și care va sfârși că martir în temnița din Aiud.

În primul rând trebuie subliniat că Sandu Tudor era un foarte bine cunoscut publicist și că ideile lui politice erau de “stânga”. Din această pricina, în anii interbelici, el a fost clasificat de “siguranța” carlistă drept, ”simpatizant comunist”. De fapt Sandu Tudor era doar un om cu idei sociale generoase și care vehement disprețuia extremismele politice de orice fel, de “dreapta” sau “stânga”. În condițiile create de sfârșitul războiului al doilea mondial, el alcătuise o “alternativă”. Acea alternativă elimina din preocupări “politicianismul” și oferea, ca singură soluție mântuitoare, calea Ortodoxă. Aceste idei erau promovate prin grupul “Rugul Aprins”, de la Mânăstirea Antim, grup care reunea probabil cele mai luminate suflete românești la acea vreme. Această alternativă oferită de “Rugul Aprins” a avut o influență colosală, mai ales asupra studenților și elevilor din clase superioare de liceu, în toată țară. Împotriva lor s-au înverșunat alogenii fanatici anti-creștini care ajunseseră în fruntea Securității.

În închisoarea Pitești, în infernal “reeducării”, au fost trimiși tineri care aveau sau puteau avea influență, cei care, emoționant spus, erau cele mai curate suflete creștin Ortodoxe din spațiul românesc la acea vreme. Ei erau “aleși” din toată țara, spre a da exemplu și semăna spaima. Între ei au fost Roman Braga, cu influență între clerici, Radu Ciuceanu, din Craiova, cu influență între tinerii olteni, Mihai Buracu din Caransebeș, cu influență în Banat, Gh.Calciu, influent în Dobrogea și între studenții mediciniști și exemplele pot continua. Aceștia toți erau, în 1948, în jurul vârstei de 18-22 de ani. Erau cu mult prea tineri să fi putut avea influență politică sau să fi putut avea rol în mișcarea legionară. Pur și simplu la vremea acțiunilor legionare, ei aveau între 8 și 12 ani. Deci, „acuza” că la Pitești au fost “pedepsiți” legionari este absurda și prostească. Cei închiși și torturați la Pitești au fost decretați “legionari” simplu pentru a face cu putință demonizarea ulterioară. La Pitești, fanatici anti-creștini alogeni au căutat să distrugă fizic, psihic și să compromită moral pe tinerii care ofereau o alternativă creștin- Ortodoxă Neamului Românesc!

Acolo studenții au fost exterminați sistematic și prin program de lungă durata. Administrația închisorii și comandanții de la București au dat mâna liberă unui criminal sadic, Eugen Țurcanu, să folosească orice mijloace pentru a distruge psihic, moral și fizic studenții închiși la Pitești.

Nu are rost să repetăm că tot ce s-a întâmplat la Pitești a fost programat și supravegheat de către călăii Nicholschi, Pantiușa și ceilalți alogeni, toți fanatici anti-creștini, care conduceau Securitatea și vărsau venin împotriva Ortodoxiei și Romanismului. Argumentele “Securității”, cum că la Pitești ar fi fost o “diversiune” legionară menită să “compromită socialismul, sunt și cretiniode și cinice. Cum ar fi fost cu putință că într-o temniță comunistă, de maximă securitate, un deținut și acoliții lui să poate circula în voie din celulă în celulă, să ancheteze, să aibă arhive, să tortureze și ucidă în voie?

Caracterul unic, în tot gulagul comunist, al Piteștiului a fost subliniat și de Alexandre Solzhenitsyn care, spune limpede, că a fost cea mai sinistră închisoare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)

Unirea Bucovinei cu România

Sextil Puşcariu a stat câteva zile la Iaşi, fiind primit în audienţă, după cum am văzut, de Rege şi Regină, apoi de primul ministru Coandă, a avut întâlniri cu oameni politici, Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Iorga. Discuţiile se refereau la modalitatea concretă de înfăptuire a unirii şi viitoarea situaţie a Bucovinei în cadrul României întregite. După aceste contacte, Sextil Puşcariu a avut o lungă convorbire, ,,într-o cameră la hotelul Binder” (I. Nistor), cu preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, I. Nistor, despre care acesta mărturiseşte că a fost decisivă. În cursul discuţiei, desfăşurată în condiţiile cele mai amicale, Nistor l-a informat despre situaţia politică din România, despre demersurile refugiaţilor pe lângă guvernul român, programul lor politic şi planul de acţiune. După ,,un viu schimb de vederi” (Nistor), cei doi (,,vechii prieteni”) cădeau de acord că problema Bucovinei cerea o grabnică soluţionare în sensul unirii ei cu Regatul României, pentru a demonstra lumii voinţa românilor din Bucovina şi Transilvania de a se des face de Monarhie. Consiliul Naţional avea să ajungă la înţelegerea că rapiditatea desfăşurării evenimentelor nu mai îngăduia tratative sau alte tribulaţiuni, ci, după chemarea armatei române, să se voteze unirea cât mai curând posibil.

După încheierea acestor întâlniri, refugiaţii au fost invitaţi să revină în Bucovina, astfel încât Sextil Puşcariu, împreună cu Ion Nistor şi ceilalţi membri ai Comitetului, s-au întors la Cernăuţi, la 23 noiembrie 1918, iar în Piaţa Unirii, au fost întâmpinaţi cu căldură de bucovineni. După sosirea la Cernăuţi, Ion Nistor, preşedintele Comitetului foştilor refugiaţi, a avut o întâlnire cu preşedintele guvernului, Iancu Flondor, căruia i-a înmânat un mesaj din partea guvernului român de la Iaşi. Apoi cei doi s-au întreţinut îndelung în legătură cu viitoarele acţiuni politice şi pregătirea condiţiilor pentru unirea Bucovinei cu România.

La 12/25 noiembrie 1918, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului Naţional, la care a participat şi mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta. În cadrul şedinţei, George Tofan, vicepreşedintele Comitetului refugiaţilor, rostea următoarea declaraţie: ,,Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează azi. În aceste momente înălţătoare, noi, refugiaţii şi voluntarii datoriei împlinite, întindem frăţeşte mâna celor rămaşi acasă, care şi-au păstrat nepângărită conştiinţa, în dorinţa sinceră de a munci împreună la ridicarea ţării şi a neamului. (…) Suntem înainte de toate aderenţi intransigenţi ai unirei necondiţionate şi desăvârşite a tuturor ţărilor (provinciilor) româneşti, în hotarele lor etnice şi istorice, într-un stat naţional unitar, căci numai astfel poporul nostru îşi va putea realiza menirea sa istorică. La dezlegarea tuturor problemelor de interes obştesc vom fi conduşi de cele mai largi principii democratice”, recunoscând ,,fiecărei minorităţi naţionale dreptul de-a se dezvolta liber în cadrele statului românesc unitar…”. În aceeaşi şedinţă, Consiliul a fost completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii şi cvoluntarii bucovineni, Dr. I. Nistor, Dr. N. Carabioschi, Dr. Dim. Marmeliuc, Dr. Aurel Morariu, George Tofan, Gavril Rotică, Victor Eugen Botezat. Consiliul a hotărât apoi convocarea Congresului General al Bucovinei, la 15/28 noiembrie, pentru ,,stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucovinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA

„Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.”

(GEORGE TOPÂRCEANU)

Marama Toamnei se răsfrânge în aura lui OCTOMBRIE, ca un nimb celest de lumini, ca un şipot de ape cristaline împletite într-un mănunchi de azur, ca o vie doldora de ciorchinii săi grei, surâzători, atârnând în soare, ninşi de argintiul brumărel ispitindu-ţi ochii, inima, pofta şi mâna să-i culeagă.

Ca nişte raze târzii, strălucitoare peste ramurile întinse ale Codrului, fratele ancestral al vlaho-românului, întotdeauna primitor şi protector, dincolo de falanga brazilor săi veghetori, mai stăruie frunzele multicolore, poleite în aur, argint şi aramă, ţesute parcă de pe Iile din lada de zestre a celor mai frumoase românce.

Păsărelele neaoşe, gingaşe, năstruşnice, rămase în Patria lor dragă, vrăbiuţele, mierlele şi piţigoii dau un chiot vesel în vântul cald ce se coboară diafan peste caierul vremii – catedrală răsfrântă-n amurg, ca un imn strămoşesc al străbunilor noştri dragi, cei de demult şi cei din totdeauna.

Chilimul lui Octombrie se aşterne smerit, ascultând cobzarul toamnei ce desferecă trecutul străbun încărcat de torentul istoriei strămoşilor noştri aprigi. Prin aer cad frunze de aur, de argint şi arămii. Peste dealuri înalte se întinde şirul Păunilor alai. Pan înrourat cu inima zglobie, sună peste culmi voievodale din iscusitul său nai.

Lăsăm în urmă Gara Suceava-Burdujeni, tăcută martoră, a vremurilor în care aici era hotarul nedrept al nordului României.

Fagii înalţi, semeţi, milenari care au ţesut în podoaba frumuseţii lor brocartul regal al Bucovinei, cu rădăcinile înfipte adânc în pământul moştenirii lor, precum pelasgo-tracho-geto-dacii în glia străbună, nepieritoare, înalţă braţele lor cuprinzătoare, rugătoare spre ceruri, împletind albastrul bolţii infinite cu funzele lor aurii, stăruind astfel într-un psalm hieratic pentru zămislirea din nou a unirii tuturor românilor.

Pasărea de fier cu goana ei leneşă mă poartă grăbită totuşi spre Cetatea ORADEI, alături de doamna mea, traversând cu respiraţia tăiată plaiurile sublime ale mirificelor noastre ţări valahe: Ţara Dornelor, Ţara Năsăudului cu Scaunele sale arhiereşti, impunătoare, Ţara Someşului, ce se rotesc în extaz de sărbătoare înspre Biharia – Ţara Crişurilor, Ţara Voievodului MENUMORUT.

Ţara Dornelor – zugrăveşte un Tablou majestuos ce înregimentează falnic desfăşurarea LEGIUNILOR DE BRAZI, ca o graniţă – garanţie de veghe milenară…

Casele înstărite în haine de sărbătoare stau, parte încolonate ca pelerinii creştini în Noaptea Învieiri să primească Lumina lui HRISTOS, parte risipită pe sub poalele Brazilor seculari precum mărgelele pe Altiţele şi Iile regale cu care se împodobesc şi se mândresc frumoasele fecioare, femeile dacice şi chipeşii lor juni ori bărbăţi.

În Ţara Năsăudului, dealurile şi măgurile privite de departe, par ca nişte altițe uriaşe, aprinse şi divers colorate, iar, mai de aproape, broderia lor se transferă pe ţesătura unor covoare gigantice de o mare frumuseţe princiară, care fascinează pământul acesta atât de omenos cu prea mulţi, reflectându-se pe cerul totdeauna primitor.

Prin Ţara Someşului, casele multe, mari, chipeşe sunt ordonate frumos, precum boierii, cavaleri ai lui Mihai Vitezul la intrarea triumfală în Alba Iulia – Capitala Unirii Daciei sale, precum recruţii cu emoţia arzândă în ziua jurământului militar sau cum erau oştenii Armatei generalului Traian Moşoiu eliberatorul Oradei, ori ca leii Diviziei 11 Infanterie a generalului Ernest Broşteanu, salvatorul Basarabiei…

Râurile repezi, albastre de cer îşi întind năframele vii de ape, peste argintul undelor nude, peste luciul de chihlimbar reflectat de coroanele majestuoase ale fagilor. Pe aceeaşi esplanadă montană, Brazii veşnic verzi, înalţi, temerari şoptesc cum au ţesut în mrej de lună, în apoteoză de soare, în gherghef de legendă drumul strămoşesc de care dorul cel mare ne poartă din poartă-n poartă.

Brâul de rocă, şerpuia în urma trenului, stând permanent prezent ca zidurile unei Cetăţi Voievodale – seculare, iar prin unele zone apăreau şisturi conturate ce se rânduiau ordonate simetric precum Cărţile în biblioteca unui mare bibliofil, Dumitru Ionescu – Bucureşti sau a unui mare om de cult şi cultură, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului.

Înălţată pe Câmpia de Vest, deasupra Crişului Repede, cu privirea înspre Răsăritul Ortodoxiei, Cetatea ORADEI – cetate de cultură şi de rezistenţă românească, flutură fascinant, tainic şi temerar ca un Drapel milenar peste mărinimoasa Ţară a Bihorului.

Deşi, atestată cert interesat după unii, în anul 1113, ea presupune o aşezare mult mai veche, dat fiind faptul că în perioada domniei marelui voievod MENUMORUT (sec. X), se bucura de o însemnată reputaţie, de o largă înflorire materială şi spirituală, stând neclintită şi regală în cale năvălitorilor barbari ai timpului, ei venind şi plecând precum furtuna, ea rămânând şi veghind asemeni Stâncii zidită pe temelia veşniciei.

În Pantheonul spiritual al Cetăţii Oradea ard permanent aprinsele Icoane sacre ale Neamului dacoromân: voievodul Menumorut, marele mecena Emanuil Gojdu, marele vlădică Roman Ciorogariu – Şaguna orădenilor, generalii Traian Moşoiu, George Bacaloglu, Henri Mathias Berthelot, coloneii dr. Ioan Ţepelea, Grigore Aricescu, maiorii Boerescu, Greceanu, av. dr., om politic Lazăr Aurel, Coriolan Pop – prefect, părintele Ion Moţa – Orăştie, Luminător al Cuvântului, Mircea Zaciu, scriitor, istoric literar, Gheorghe Ardeleanu-Beiuş, poet, deţinut religios, Gheorghe Brânda- Căpâlna, deţinut religios, părintele Liviu Brânzaş (1930-1998) – Sâniob-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor al celebrei sale Raza din Catacombă, părintele Ioan Negruţiu (1915-2003), Borşea-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor, părintele ieromonah Ioan Iovan (1922-2008), Husasău de Criş, deţinut religios, ctitor ş.m.a.

Vorba marelui poet mistic, trăitor, mărturisitor, deţinut religios Vasile Posteucă: „Aparţinem, unui neam mare şi nobil. În care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu dărnicie de adevărat Tată.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor – Dumnezeu, Neamul, Omul, Ed. Criterion Publishing, p. 38)

ORADEA a rămas peste timp, deasupra vremurilor o mare CETATE a CULTURII.

ORADEA – sufletul şi inima Bihorului mi-a transmis prin căldura oamenilor ei de cult, de spirit şi de cultură, fiorul unei spiritualităţi care arde doar în Candela filocalică a trăirii sofianice, ce surâde tainic într-un azur serafic ca un Curcubeu de Octombrie.

Acest gând aveam să-l retrăiesc privind volumul CENTENAR 1919 – 11 Octombrie – 2019, al Colonelului dr. Constantin Moşincat, expus în zeci de exemplare, prezentat şi dăruit cu multă mărinimie în Casa Armatei, sau numită mai nou, Cercul Militar Oradea.

Stânci în calea pierderii identității românești sunt și cele două volume ale lui GEORGE ROCA, TAINA SCRISULUI – 100 de Scriitori, Eseuri de Motivaţie Literară, Antologie iniţiată de Autor, Ed. Anamarol, Bucureşti-2019, pe care le-a strâns la pieptul său mare, larg, cald, cât o Patrie creştină înainte de a mi le dărui.

Născute din dragoste pentru cei care slujesc Cuvântul dar și din Dorul propriu de tot cei românesc, aceste volume au fost lansate peste tot pe unde braţele celor dragi l-au îmbrăţişat cu căldură, cu admiraţie, cu preţuire, cu aleasă recunoştinţă şi pe unde a răsunat şi s-a înălţat, ca o Liturghie ortodoxă, graiul cel dulce şi sfânt al Limbii noastre, odrăslită în sufletul fagure de miere al părintelui Alexei Mateevici.

Limbă despre care pastorul evreu luteran îi spunea în S.U.A. părintelui Gheorghe Calciu, adevărul că Limba română este limba paradisului, fiindcă „ea îţi îngăduie să exprimi orice adâncime sufletească şi orice înălţime cerească.” (Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, în precuvântarea lucrării mistice a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ediţia a II-a îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, Bacău-2012, p. 14)

În preambulul Centenarului m-am întâlnit în timp şi peste timp cu bunul meu orădean, scriitor şi poet GEORGE ROCA, reconfigurându-ne ctitoria PRIETENIEI.

O Seară de cultură, de cântec şi poveste, ne dă de veste, ne întâmpină şi ne îmbrăţişează cu drag în Casa Armatei a Cercului Militar Oradea.

Generali în uniformele lor impunătoare, colonei cu priviri de şoim, ofiţeri cu avânt slobozit, preoţi de mir, preoţi militari, cunoscuţi, membri de familie, elevi, tineri, oameni de cultură, cărţi, diplome de excelenţă, tricolorul, sigla Cultului Eroilor…

Colonelul dr. Constantin Moşincat, Gazda de onoare mă prezintă pe rând: părintele Vasile Sabău, d-nul general Gheorghe Tudor Bihoreanu, d-nul general Vasile Creţ, d-nul general de divizie Mihai Corneliu Lungu, d-nul avocat scriitor Paşcu Balaci, d-nul colonel-inginer Dan Poinar, d-nul plt. maj. Florin Mirică, d-na Daniela Ciuta – preşedinta ASTRA – Carei ş.a.

Fiind alături de amfitrionul militar orădean, scriitorul dr. Constantin Moşincat și de poetul – scriitor George Roca, gândul naște regretul că nu sunt prezenți și comandorul prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru dar și bunul meu prieten,marele romând Ion Măldărescu – Vâlcea. Împreună eram cu adevărat o Chintă royală.

O privesc pe doamna Voichiţa Moşincat, emoționată de succesul soțului dar cu inima şi sufletul alături de vlăstarele- rândunele ale fiului Sergiu Moşincat, Viviana Maria şi Bianca Andreea, care aduceau cu ele în atmosfera festivă a maturilor, gingășia și speranța în viitor.

Colonelul inginer Dan Nicolae Poinar deschide festivitatea trecând în revistă istoria Casei Armate – Oradea. Colonelul dr. Constantin Moşincat ne face cunoştinţă cu cartea domniei sale, înflăcărată, plină de lumină şi de veac istoric: CERCUL MILITAR ORADEA CENTENAR 1919 – 11 OCTOMBRIE – 2019, cu un eseu introductiv de cel care a fost COPILUL DE TRUPA al Casei Armate, actualul poet – scriitor GEORGE ROCA. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA” →

Ierodiacon IUSTIN T.: De ce e cerul plin de stele?

Teologia naturii este, din fire, Sci-Fi. Ne duce către nişte lumi potenţiale despre care nu credeam că pot să existe vreodată. O lectură a Creaţiei în cheia unui Creator, mai incredibil decât orice scenariu de film SF. Dar pentru asta, trebuie să încetăm să disecăm lumea cu raţionalitatea noastră.
Ce simplă e lumea când o interogăm aşa cum este. Ce simplă în neînţelesurile ei pline de înţelesuri. Ce minunate sunt lucrurile care nu au răspuns, pentru că sunt aşa cum sunt şi nu pot să fie altfel. De ce toarce pisica? De ce ticăie ceasul? De ce bunica are ochelari? Şi tot aşa. Lucrurile în tăcerea lor au evidenţa lor, care se înfăţişează fără pată, în puritatea lor, minţii noastre. Ele fac parte din ţesătura de raţiuni şi înţelesuri ale Creaţiei, sau mai degrabă din acea Minte care a urzit toate aceste evidenţe simple şi nemuritoare pentru noi. Astea sunt feluri de mâncare pe care mintea noastră sufletească le degustă la nesfârşit, şi nu oboseşte niciodată se depene firele înţelesurilor lor. Pentru că mintea noastră profundă e din aceeaşi substanţă, să zicem aşa, cu mintea grandioasă a lui Dumnezeu. Acelaşi fus care se deapănă în noi acum, se deapănă la toate scările creaţiei, de la cele mai mici la cele mai vaste.
Bunăoară, putem să trăim din experienţa acestei întrebări, în sine, fără capăt: „De ce e cerul plin de stele?”.
Dar cum ne întrebăm? Căci felul în care „atacăm” lucrurile defineşte împărtăşirea noastră de realitatea lor. Putem să ne întrebăm ştiinţific, despre dispoziţia geometrică, astronomică a stelelor, şi am ajuns în „bucătăria” problemei. Vom şti să le descriem, dar ne va scăpa semnificaţia lor, conţinutul lor ca idee. Singuri vom da din mână realitatea lor, pentru conţinutul lor informaţional pe care l-am preferat. Cumva, am vrut să ştim din ce sunt constituite stelele, sau cum sunt dispuse, ca să dăm deoparte problema, şi să ne vedem de altele ale vieţii noastre. Dar omul nu e făcut să aibă curiozităţi epidermice, pe care să şi le scarpine cu o pretinsă explicaţie ştiinţifică, şi gata. Ăsta e un nivel primitiv de vieţuire (spirituală), oricât de civilizaţi am fi pe dinafară. Omul e făcut să tacă, să contemple şi să se mire la nesfârşit de înţelesurile lucrurilor din Creaţie. E făcut să împărtăşească această tăcere, fie prin atitudine, fie prin cuvinte care pot vorbi despre ce nu se poate vorbi. Dacă ăsta e sensul cel mai înalt al cuvintelor, să vorbim de ceea ce nu putem vorbi, atunci am încărcat cuvintele noastre de raţiunile cele mai desăvârşite care există. Am ajuns la realităţi.
Aşadar, nu vorbim nici de încântarea nostalgică în faţa frumuseţii stelelor. Căci ăsta e un alt mod de a da deoparte misterul lucrurilor. Ne încântăm un pic, ni se pare frumos şi gata… Hai să ne vedem de viaţa noastră, ce mai era de făcut: X, Y, Z… Scopul nu este să derulăm una din multele emoţii ale afectivităţii noastre, ca atunci când derulăm nişte Wallpaper-uri pe Facebook. Asta e doar o excitare afectiv-cognitivă, mai degrabă, un tip de răspuns emoţional generat de lumea plină de reclame şi oferte în care trăim. Dar lucrurile adevărate nu fac reclamă realităţii lor, şi aşa n-o s-ajungem la ea niciodată. Lucrurile adevărate îşi prezintă realitatea lor minţii noastre tăcute, nedistrase, dumnezeieşti, ele nu vorbesc intelectului nostru spectator TV din viaţa de zi cu zi. Căci scopul cel măreţ şi hrănitor pentru fiinţa noastră lăuntrică, aceea care nu va muri niciodată, este să fim capabili să locuim – iată – în realitatea semnificaţiei stelelor, în noima lor, în lumea lor de sensuri care nu pleacă nicăieri şi stă acolo dintotdeauna. Scopul este ca pentru cele trei minute în care găsim răgazul să medităm la cerul înstelat, să nu mai locuim în realitatea aparentă a trupului nostru, a casei sau a maşinii noastre, ci să simţim vastitatea fiinţei noastre, într-un fel chiar fizică, la dimensiunile creaţiei pe care le-a făcut Dumnezeu. Să simţim trupul vast al omenităţii noastre, făcut nu numai din pământ, ci şi din stihiile naturii – apă, aer, foc, praf de stele, şi, mai presus de toate, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Să simţim înrudirea noastră cu stelele, cu aştrii şi cu depărtările cosmosului, după cum glăsuia psalmistul David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Ps. 8, 3-4).
Reluând ideea, ne întrebăm „de ce e cerul plin de stele” nu din perspectiva că am putea şti răspunsul. Nici din aceea că l-am putea afla. Ăsta e un tip de interogaţie care consumă obiectul, şi prin care pierdem imediat ceea ce am avut în mână, şi care era cel mai de preţ: o tresărire în faţa Raţiunii Nesfârşite, o tresărire care ia ea însăşi timpul Raţiunii Nesfârşite. O hrană din care începi să mesteci şi nu termini niciodată, pentru că fiinţa lucrurilor (şi a stelelor) e făcută de Dumnezeu să nu se epuizeze niciodată, indiferent de energia lor fizică, de „mortalitatea” lor. Şi tot aşa nu se epuizează nici „hrana” cognitivă care ne-o dau, precum nici „săltarea” inimii care-o însoţeşte. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: De ce e cerul plin de stele?” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (73)

Unirea Bucovinei cu România

La 6 noiembrie, primăria oraşului Rădăuţi, prin intermediul colonelului Gheorghiu, comandantul Regimentului 69 infanterie din Dorohoi, trimitea un apel disperat primului ministru român de la Iaşi, generalul Const. Coandă, ,,Veniţi-ne în ajutor, căci altfel ne pierdem”, prin care se cerea sosirea trupelor române. După două zile, la 8 noiembrie, ora 6 dimineaţa, regimentul părăseşte Dorohoiul şi se îndreaptă către vama din Mihăileni, aflată la frontiera Bucovinei, de unde, noaptea târziu, înaintează şi pătrunde în oraşul Siret, prefectul predând oraşul, la ora 23, colonelului Gheorghiu. După alte două zile, la 10 noiembrie, orele 11, ,,a intrat în Rădăuţi, cu trenul ce venea de la Dorneşti, o grupă de 11 soldaţi români, comandaţi de un subofiţer, care a înaintat până la Primăria veche” a oraşului, o mică avangardă a trupelor române ce aveau să sosească în oraş. Ulterior, regimentul a mărşăluit către Cernăuţi.

În această zi de 8 noiembrie, generalul Iacob Zadik sosea la primăria din Suceava, unde lua cunoştinţă despre acţiunile bucovinenilor din Cernăuţi, precum şi despre misiunea deputatului Aurel Onciul, pe care îl primeşte într-o cameră din primărie, propunându-i să-i înlesnească drumul la Iaşi. La 9 noiembrie, sosea la Cernăuţi, compania comandată de slt. Ilie Lazăr, român din Maramureş, din Regimentul 8 honvezi Luoj, venită cu trenul până la Noua Suliţă, iar de aici pe jos până în oraş. Ajuns în Cernăuţi, el a organizat gărzi şi patrule, a arborat tricolorul şi a instaurat ordinea, iar legionarii ucraineni s-au retras din oraş. A doua zi, la 10 noiembrie, generalul Zadik trimitea la Palatul Naţional din Cernăuţi pe ofiţerul Vasile Ungureanu, cu un plic pentru Iancu Flondor, spre a se asigura în privinţa situaţiei din oraş. Armata română s-a oprit în acea zi la bariera oraşului Cernăuţi, în satul Corovia.

La 9 noiembrie, un aeroplan românesc lansa manifeste, prin care anunţa sosirea armatei române eliberatoare şi, în aceeaşi zi, miliţiile ucrainene din Galiţia, care controlaseră Cernăuţii câteva zile, s-au retras în mare grabă peste Prut. Luni 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la ora 12, ,,venind pe trei coloane, trupele române, sub comanda generalului Iacob Zadik şi având ca şef de stat major pe colonelul Rovinaru, au intrat în oraş”. La ora 14, generalul Zadik, împreună cu alţi ofiţeri, soseşte în sala festivă a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, unde este întâmpinat de preşedintele Iancu Flondor, cu aceste cuvinte: ,,Domnule general, ca preşedinte al Consiliului naţional român, am datorinţa să binecuvântez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moţiune moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. (…) Domnule general, daţi-mi voie să vă binecuvântez aşa cum o fac fraţii, cari, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc pentru a nu se mai despărţi niciodată. O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept. Domnilor, acum să mulţumim din adâncul inimilor noastre celui mai mare şi mai bun român al veacului nostru, Maiestatea Sa Regele Ferdinand”.

La aceste cuvinte, generalul Iacob Zadik răspundea astfel: ,,Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei, în urma dorinţei comitetului naţional bucovinean, Maiestatea Sa Regele Ferdinand şi Ţara Română au răspuns chemării şi au adus ajutorul lor pentru ca liniştea acestei ţări să fie asigurată. Sosind, aduc salutul şi sentimentele de iubire frăţească şi, pot spune, de mamă ale României libere către ţara Bucovinei. În acelaşi timp, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţămirile României Mari, c-a scos sfânta dreptate la suprafaţă. Sfânta dreptate a biruit. Pentru despărţirea Bucovinei de Moldova a trebuit să se verse sânge, a trebuit să cadă cap de domn; pentru recâştigarea ei însă n-a curs niciun pic de sânge. În aceste momente de bucurie să strigăm cu toţi: Trăiască România Mare, Trăiască Bucovina, Trăiască Regele Ferdinand!”.

A doua zi, la 12 noiembrie 1918, Iancu Flondor, preşedintele Consiliului, adresa un apel ,,Către poporul român”, în care se spunea: ,,Rezbelul mondial, lupta gigantică a dreptăţii şi libertăţii…a dat naştere şi libertăţii naţiunilor subjugate. Românii Bucovinei, folosindu-se şi ei de dreptul suveranităţii naţionale, recunoscut acum de toată lumea, au hotărât, în Constituanta lor din 27 octombrie 1918, să stăpânească singuri ţara lor (Bucovina), sfântul lor pământ strămoşesc. Fostul guvern austriac s-a opus la această cerere îndreptăţită, a cedat însă forţei rutenilor. Astfel a trecut puterea ţării în mâna rutenilor şi s-a dezlănţuit în urmă anarhia peste toată ţara. În faţa acestor împrejurări, Consiliul Naţional, reprezentanţa legitimă a poporului român, a fost nevoit să recurgă la ajutorul fraţilor din Regat, cerând intervenţia oastei româneşti. Maiestatea Sa Regele României, răspunzând la această cerere întemeiată, a dispus intrarea armatei în ţară. Spre a restabili dreptatea şi ordinea, Consiliul Naţional a luat în seamă, în ziua de 10 noiembrie, stăpânirea ţării şi va exercita puterea prin Guvernul său. Locuitorii acestei ţări de altă naţionalitate sunt provocaţi, chiar în interesul lor bineînţeles, să se supuie acestui Guvern, care va şti să ia în considerare interesele lor fireşti”.

La 12 noiembrie 1918, s-a întrunit Consiliul Naţional, în a doua sa şedinţă, care a dezavuat mai întâi acţiunea lui Aurel Onciul: ,,…s-a aflat unul din mijlocul nostru, care a discutat cu rutenii, poate că optima fide, dară uitând că s-a pus astfel în contrazicere cu tot poporul”. Apoi Consiliul a adoptat Legea fundamentală provizorie asupra ţării Bucovinei, document ce cuprindea 12 articole, în care erau precizate atribuţiile Consiliului Naţional, care exercita puterea supremă, corpul legiuitor, şi Guvernul, alcătuit din secretarii de stat, organism executiv. Consiliul Naţional a ales ca preşedinte pe pr. Dionisie Bejan, ajutat de trei vicepreşedinţi, Dr. Eusebie Popovici, Dr. Vasilovschi şi Vasile Alboiu-Şandru (din Câmpulung). Guvernul era alcătuit din 14 secretari de atât, având ca preşedinte pe Dr. Iancu Flondor, care a demisionat apoi din conducerea Consiliului Naţional. Lista guvernului era următoarea: Dr. Sextil Puşcariu, la externe, Dr. Dori Popovici, la interne, Nicu Flondor, la finanţe, George Sârbu, la agricultură, Dr. Radu Sbiera, la instrucţie (învăţământ), Dr. Ipolit Tarnavschi, la culte, Dr. V. Marcu, la comerţ şi industrie, Aurel Ţurcan, lucrări publice, Cornel Ternovieţchi, la comunicaţii, Dr. Octavian Ghorghian, la salubritate publică.

După ce, la 11 noiembrie, în ziua intrării armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional adresa o telegramă regelui Ferdinand, în care erau aduse ,,omagiile Bucovinei eliberate”, în şedinţa din 12 noiembrie (vezi supra), seara târziu, era primită telegrama regelui României adresată lui Iancu Flondor, în care se spunea: ,,Cu cea mai adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie patriotică primesc ştirea că trupele mele au intrat în capitala Bucovinei române, aducând ordine şi linişte sufletească pentru toţi acei care, în aceste momente istorice, au simţit şi au lucrat pentru îndeplinirea visului secular. (…) Să dea Atotputernicul ca tot poporul din Bucovina să găsească mereu ocrotire, dreptate şi libertate sub cutele drapelului naţional. Şi preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, Ion Nistor, adresa o telegramă omagială regelui Ferdinand: ,,Ca fii ai Bucovinei dezrobite, în numele nostru, al părinţilor şi al fraţilor noştri rămaşi acasă, îndrăznim a aduce prinosul nostru cel mai curat de mulţumire pentru mult aşteptata operă de eliberare şi de realipire …, operă care să rămână pentru totdeauna legată de numele maiestăţii voastre şi al armatei române victorioase.”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (73)” →

Mircea Dorin ISTRATE: 1 Noiembrie – ZIUA TUTUROR MORȚILOR

Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării morţilor ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.

Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.

Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.

Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru dimpreună cu toți cei mutați la ceruri, trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care ni-i le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoți a simţi că pe umerii lor stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, că din firava lor Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 1 Noiembrie – ZIUA TUTUROR MORȚILOR” →