Paul LEIBOVICI: Putem trăi fără internet?

Zilele trecute avusesm o întîlnire cu un vechi coleg ,într-o localitate din nordul țării ,unde puteam ajunge doar cu trenul.Cu toate că în fiecare sezon mi-am cumpărat ,,Mersul trenurilor,,în ultima vreme nefăcînd astfel de deplasări,am renunțat la cărțulia cu scoarțele verzui.Telefonul de la gară era ocupat și timpul trecea…!?

Am tras în grabă ușa după mine ,tocmai cînd vecinul ieșea din lift.

-Pari grăbit ,îmi spuse gîfîind și trăgînd după dînsul căruciorul încărcat.

–Am o întîlnire la Natzeret și nu cunosc ora sosirii trenului…am telefonat..Aș!nici un răspuns! Vecinul ,scoase din buzunarul hainei un telefon –drept ca al meu,apăsă pe clapele luminate și hop! Pe micul ecran era scrisă destinația-Natzeret,nr.trenului,și ora plecării din stația locală.Am respirat adînc și privind la acele ceasului mi-am dat seama că…l-am ajutat pe vecinul Moses să intre în locuința sa. Acum trăgeam în doi căruciorul .Ne-am așezat față în față.Nevastă-sa ne-a servit două expresuri. Și mai aveam încă timp de flecăreli.

-Cum ai făcut Moses ,că și eu am o drăcie ca asta…telefon mobil…adică ,,o mobilă purtătoare!

Nici o problemă! Îmi explică Moses, în timp ce mai trăgea din pipă și-și aranjă ochelari .E drept că din nou apăsă pe cîteva butoane și hop: ora 12,30 trenul nr,….

-Bă,zic eu…minune!-Nici o minune…INTERNET….asta-i tot.

Fănică-ginerele meu –inginer la o societate de transporturi –avea totdeauna geanta încărcată cu dosare,planuri, și în drum spre casă ,uneori se oprea la ,,o vorbă cu noi,mai ales că mama-soacră care îi pregătea o gustare…eu un păhărel de coniac …că ea ,Geta adică fiica noastră avea un program încărcat la Policlinică. Numai ,de la o vreme Fănică de cum deschidea ușa ,cu zîmbetul pe buze și fără geantă, părea mai altul..adică relaxat,zîmbea…ce mai ..La început ,i-am spus lui ,,Mămica,,că așa-i spun nevestei mele,,Mămico,,ce-o fi cu Fănică?! A schimbat serviciul?..Coboară din auto, nu știu cum, dar e relaxat…N-am îndrăznit să-l întreb..că de ,nu face! A doua zi, de cum intrară amîndoi,căci și ea Gina,adică fiica noastră venise de la slujbă mai devreme.

–Spune ,fiică mea ,cum de la o vreme sunteți mai liberi..fără geanta plină cu fel de fel de hîrțoage..

-INTERNET,răspunse și privirea-i sclipea …

-Am să vă instalez și vouă INTERNET ca să avem o legătură continuu

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Putem trăi fără internet?” →

Nicolae Steinhardt: „Despre Răutatea Umană”

Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.

Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor.

Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie, este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.

Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Continue reading „Nicolae Steinhardt: „Despre Răutatea Umană”” →

Alexandra IANCU: Guvernarea democratică

Motto:

„L’ état c’est moi.” ^[1]

În noi e puterea şi puterea suntem noi. În noi se află cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă e a sufletului care dictează legile, puterea executivă a trupului care coordonează punerea legilor în mişcare, puterea judecătorească e a minții care judecă în baza ordinelor inimii cu raționamentul creierului.

„În noi e puterea şi puterea suntem noi.” Noi, cei care ne simțim sleiți de o putere pe care nu ştim cum e să o avem. Noi, cei care visăm o democrație pe care nu ştim să o scriem. Pixul nostru nu ştie să scrie litere greceşti. Literele sunt esența unei guvernări cu gust de tzatziki. Guvernarea noastră are un uşor gust de smântână. Smântâna şterge cu un prosop poporul care se scaldă în lapte. Laptele ne hrăneşte puiul de democrație.

Ministerul Fericirii

Are în subordine Autoritatea Națională pentru Iubire (ANI- sic!) şi colaborează cu Autoritatea Naţională a Familiei Perfecte (ANFP- sic!). Autoritățile conlucrează în vederea atingerii unui coeficient de fericire care să exceadă deficitul bugetar. În vederea realizării acestui obiectiv, autoritățile primesc finanțare în monede şi în bancnote. Monedele sunt bătute în aurul extras din minele din suflet ale familiilor, iar bancnotele sunt tipărite de un Gutenberg îndrăgostit. Gestiunea banilor e ținută de fericire, care investeşte în ea. Investiția iubirii ridicată la puterea familiei este egală cu dublul fericirii.

Ministerul Păcii

Sfătuit de Consiliul Supren de Alinare a Țării (CSAT- sic!), desființează armatele minții şi le înlocuieşte cu o gardă a sufletului. Garda e înzestrată cu arme de linişte. Liniştea loveşte trupul şi îi învinețeşte pielea cu un violet-albăstrui calmant. Calmul zâmbeşte cerului care-i ține loc de oglindă. Oglinda schițează portretul soarelui care se joacă „de-a pacea”. În țară se luminează a pace.

Ministerul Dreptății

Ajutat de Agenția Națională a Conştiinței (ANC- sic!), asamblează din piese de lego un palat al justiției. Justiția aleargă desculță pe iarba dreptății. Din iarbă ies flori îmbibate în seva adevărului. Adevărul e reacția dintre realitate şi norme, în paharul berzelius al creierului. Creierul instigă justiția să-şi proclame independența. Themis preia conducerea ministerului.

Ministerul Speranței

Colaborează cu Inspectoratul General pentru Speranțe Uriaşe (IGSU- sic!), în vederea unui viitor mai bun. Viitor în care puiul de democrație devine adult. Adultul democratic este proiectul îndrăzneț al ministrului Don Quijote. Continue reading „Alexandra IANCU: Guvernarea democratică” →

Ştefania OPROESCU: Dimineață de iarnă cu William Saroyan

Te trezeşti, simţi că ai dormit destul, aprinzi veioza şi citeşti ora 4 pe ecranul telefonului mobil. Stingi lumina şi vrei să mai dormi în timp ce auzi pe stradă maşini mergând, un zgomot înfundat de motor care trage greu, fără acompaniamentul scrâşnit al roţilor pe asfaltul uscat sau foşnetul lor împroşcând apa de ploaie. Te gândeşti cum vara nu şti niciodată dacă peste noapte a plouat sau e doar apa împrăştiată în zori de maşina salubrităţii. Te ridici din pat, te uiţi pe fereastră şi vezi cum a nins şi cum ninge încă viscolit, în săgeţi luminoase oblice.

O maşină patinează, încetineşte şi îşi continuă drumul. Nu mai dormi, te duci la bucătărie şi-ţi faci o cafea. O aduci aburind pe noptieră, te întorci în culcuşul cald încă al patului şi vrei să citeşti ceva. De obicei ziarele neterminate din ziua precedentă. N-ai ziare, cauţi la întâmplare o carte. Mergi cu ochii peste cotoarele cărţilor, cauţi una cât mai veche al cărui conţinut presupui că nu ţi-l mai aminteşti. Deschizi prima pagină şi citeşti un motto. Într-o zi din după amiaza lumii mohoreala morţii se va cuibări în tine şi când te vei ridica să mergi vei fi mohorât cu moartea, dar dacă eşti norocos asta te va face să te simţi mai bine şi să iubeşti mai mult”. Îţi place, nu-ţi aminteşti să-l fi mai citit. Sau poate doar nu i-ai dat importanţă. Închizi cartea, bei din cafea şi nu şti de ce ai un vag sentiment de bine. Poate fiindcă descoperi că e sâmbătă, că nu trebuie să mergi la serviciu. Poate pentru că a nins prima dată, destul de târziu într-o iarnă fără zăpadă sau din cauza cărţii…

Crezi că dacă te-ai ridica din pat şi ai sta în faţa unei coli de hârtie ai putea să aduni la un loc câteva cuvinte care să spună ceva. Crezi dar nu te ridici, vrei să guşti încă puţin din starea de bine o relaxare… a corpului, un reflux al tensiunilor, conştient că e doar glazura de pe tort iar dedesubt e aluatul tare, fără gust şi neînsiropat . Te gândeşti că ai vrea să mai dormi. Deschizi cartea la întâmplare, îţi aminteşti de ea, nu te dai în vânt după subiect şi nici după dialogul aproape obositor.

New York-ul anilor `50 văzut de W. Saroyan în „O zi din după amiaza lumii”. Îţi aminteşti că ai citit-o cu interes (nu şti dacă şi cu plăcere/ când ai cumpărat-o. Sunt ani de atunci, nici tu nu mai eşti acelaşi cum nici Saroyan nu era acelaşi revenind în New York după 20 de ani. Ceva te surprinde totuşi, îţi reţine atenţia şi îţi aminteşti clar cum te-a surprins la fel la prima lectură. Eroul cărţii, scriitor, poate autorul însuşi rememorează un amănunt din preajma anilor ’30 când locuia în acelaşi hotel scriindu-şi piesele de teatru şi salutându-se zile întregi pe holuri cu Enescu.

Şi cum personalul de serviciu rămas acelaşi după aceşti 20 de ani îşi aminteşte cum, „toţi băieţii s-au adunat toţi laolaltă şi s-au îmbătat” aflând că Enescu, întors în „Europa lui” a murit. „Pe vremuri veneau aici mulţi oameni ca Continue reading „Ştefania OPROESCU: Dimineață de iarnă cu William Saroyan” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (80)

Unirea Transilvaniei cu România

În toamna anului 1918, în octombrie-noiembrie, în Ungaria şi Transilvania avea loc o revoluţie, care amintea, parţial, de toamna lui 1848; flăcările revoluţiei, care au cuprins monarhia dualistă s-au întins până departe, ,,au pătruns până în creierul munţilor”. Aveau loc acţiuni radicale ale muncitorilor din oraşe, la Arad, ,,soldaţi şi muncitoare tăiau galoanele ofiţerilor” de pe străzi, iar la Timişoara, la 31 octombrie, socialiştii sub conducerea lui Otto Roth proclamă ,,republica bănăţeană” şi instituie ,,Consiliul poporal bănăţean”, organisme neviabile, fără viitor. Revoluţia din Transilvania a fost provocată de ample contradicţii, sociale şi naţionale, acutizate în anii războiului. Mulţimile, plebea, n-au mai putut fi zăgăzuite în manifestările lor: ,,…Plebea este motorul care mişcă masa, inspiră îndrăzneală şi nu cunoaşte frâu” (cf. ,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). La 31 octombrie (st. n.), la Arad, se declanşează evenimente revoluţionare de amploare, despre care relata tot ,,Românul”: ,,Mişcări de revoluţie! Libertate! Sufletele-s agitate, zguduite…Oraşul fierbe în zgomotul cetelor de soldaţi şi muncitori, femei şi copii, care pornesc mişcarea lumii amorţite…E ceva rezolut şi puternic în descătuşarea lanţurilor de secole ce ţineau lumea noastră ferecată…, s-au rupt lanţurile. Bâjbâie străzile de lume liberă, soldaţi care fără şovăială îşi rup rozetele de pe chipiuri, îşi aruncă puştile…Jurământul dat împăratului este nesocotit într-o clipă spontană şi înlocuit cu cel mai sublim şi puternic instinct uman: libertate!..”.

La Arad, muncitorii declară grevă generală, apoi se îndreaptă in corpore spre Piaţa Libertăţii, la un miting convocat de socialişti, antrenând sute de cetăţeni ai oraşului, iar pe drum, mulţimea somează pe ofiţerii întâlniţi în cale să-şi scoată insignele imperiale şi galoanele, geamurile firmelor sunt sparte, prăvăliile sunt asediate. În Piaţa Libertăţii din Arad, la ora 10 şi jumătate (suntem în 31 octombrie!), ,,puhoiul de oameni” număra aproape 10 000. Soldaţii din cetatea de pe Mureş (Arad), imediat ce au fost eliberaţi, ,,părăseau serviciul şi de pe pod aruncau armele în apă”, mulţimea a pătruns în închisoare, eliberând deţinuţii politici, entuziasmul în întreg Aradul era de nedescris. Muncitorii din Arad au constituit un Consiliu (soviet!) muncitoresc, alcătuit din lucrători maghiari, germani şi români, mai mult, soldaţii au fost îndemnaţi ,,să-şi aleagă (şi ei) un Consiliu militar” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918).

La Timişoara, la 31 octombrie 1918, au avut loc evenimente asemănătoare, ,,o mişcare colosală” (cf. ,,Adevărul” (socialist), din 21 oct./3 nov. 1918). Şi aici, la apelul social-democraţilor, muncitorii au declarat grevă generală şi au manifestat pe străzi cerând o ,,republică democratică”. Oraşul nu mai era controlat de nimeni, unităţile militare se destrămaseră, poliţia era redusă la neputinţă, muncitorii au ocupat clădirea poştei. A urmat proclamarea republicii, soldaţii şi ofiţerii din oraş au trecut de partea muncitorilor, abandonându-şi insignele imperiale. S-a constituit şi la Timişoara un Consiliu muncitoresc, care a solicitat respectarea drepturilor acestora. Valul agitaţiilor sociale a cuprins şi alte localităţi din Banat, la începutul lui noiembrie 1918, ziarul ,,Ujsag” din Cluj scria că ,,tot Banatul este în flăcări”, la Reşiţa, a avut loc o grevă generală şi demonstraţii muncitoreşti, participanţii s-au pronunţat pentru republică. S-a constituit un Consiliu muncitoresc şi gărzi muncitoreşti, care au preluat controlul întreprinderilor din oraş. Acţiuni asemănătoare au avut loc la Lugoj şi Caransebeş.

La Oradea, au avut loc serioase agitaţii revoluţionare, muncitorii au declarat grevă generală, au constituit un Consiliu muncitoresc, iar cei 3000 de soldaţi din garnizoana oraşului au organizat un miting, la 31 octombrie, cerând instituirea republicii. La Cluj, muncitorii, sprijiniţi de soldaţi şi alţi locuitori ai oraşului au organizat un miting, manifestând pentru republică, iar deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisoarea oraşului. La Bistriţa, Turda şi Ocna Mureşului s-au desfăşurat acţiuni similare. Agitaţiile sociale s-au extins în Valea Jiului, încă de la 29 octombrie, minerii au declarat grevă generală, înlăturând jandarmeria şi celelalte autorităţi. În oraşele din Valea Jiului, la Petroşani, Aninoasa, Vulcan şi Lupeni, s-au constituit consilii şi gărzi muncitoreşti, formate din mii de oameni şi care erau înarmate. În zona Munţilor Apuseni, s-au produs ciocniri violente între mineri şi vechile autorităţi, la Brad, s-a dat o adevărată luptă între muncitori şi armată, s-au înregistrat şapte morţi şi numeroşi răniţi, astfel de ciocniri au avut loc şi la Zlatna. Agitaţii revoluţionare s-au produs şi la Braşov, unde s-a constituit o gardă muncitorească, care controla gara oraşului, la Sighişoara, la Târgu-Mureş, la Făgăraș şi Alba Iulia.

Pe lângă agitaţii muncitoreşti, se înregistrează revolte ale militarilor din Transilvania împotriva comandamentului imperial, la Arad, Timişoara, Sibiu, Oradea, Lugoj, Cluj, Făgăraş, soldaţii din garnizoane s-au răzvrătit. La Timişoara, de pildă, ofiţerii şi soldaţii români au refuzat să se supună, constituindu-se într-un Consiliu militar naţional. Avocatul dr. Victor Hotăran din Arad, aflat în serviciu militar la Timişoara, împreună cu dr. Iustin Nemeth, au adus această hotărâre la cunoştinţa comandamentului garnizoanei. În urma revoltelor militare, garnizoanele din Transilvania s-au destrămat, după cum rezultă din raportul comisarului pentru Transilvania al guvernului Karolyi, din 2 noiembrie 1918, care arăta că comandamentul militar din Cluj nu dispunea nici de zece oameni care să-l asculte.

În aceeaşi vreme, puternice frământări aveau loc la sate, militarii revoltaţi din garnizoane se întorceau înarmaţi la casele lor, după cum relata ziarul ,,Unirea” din Blaj, la 9 noiembrie 1918: ,,Sosirea soldaţilor a răspândit groază prin satele unde au trecut. S-au alarmat mai ales curţile nobiliare, dar nu mai puţin s-au înfricoşat notarii şi alţi funcţionari. Mulţi dintre ei, de teama ameninţărilor, au căutat a se refugia la oraşe, lăsând pradă averea şi agoniseala lor”. După cum consemna I. Clopoţel, martor al vremii, ,,lumea săracă a satelor a atacat moşiile, însuşindu-şi grânăriile…, ciurzile de vite ale marilor domenii”. Într-adevăr, în prima decadă (între1 şi 8) a lui noiembrie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (80)” →

Adrian MOCANU: Experienţa iubirii

În mental mintea foloseşte simboluri; gândul foloseşte lucruri ; visul scoate subiecţi din simboluri.

Adevărul meu înţeles este cât pot să cuprind cu înţelegerea o reprezentare în imagine, sau peliculă în afară ochilor fizici, în senzaţie extracorporală, sau în interiorul celor două emisfere cerebrale. Imaginea mentală este o îmbinare dintre dreapta, inima şi stânga, minte. În general experienţele aceastea ţin o secundă, maxim două. O reprezentare a ceea ce este înţelegere este că eu că privitor sunt undeva în cosmosul mental, un cer se deschide şi aşa privesc şi înţeleg cunoaşterea pe pământ.

Tot despre adevăr pot spune ceea ce spuneam în primele mele raţiuni : printr-o cunoaştere se dezvolta o sensibilitate, o voinţă de a gândi respectiv o gândire, cu care intru în o nouă cunoaştere. Acum pot puncta faptul că adevărul faţă de o tematică apare nu unul, ci multiplu, iar omul, că tendinţa este deschis mereu spre ceea ce este nou. Şi mintea este deschisă spre noi simboluri.

Dacă un om cu un om au ca reprezentare un gard, prima înţelegerea asupra iubirii a fost : cu iubirea sari gardul, o coteşti, o iei prin spatele meu.

Tot faţă de oameni am văzut că: iubirea faţă de celălalt îl scoate chip O înaintea mea (în voinţa mea); sau ca iubirea celuilalt este ca necesitate. Trebuie să iubim formă. Celălalt fiind O . din experienţa cu femininul am o afirmaţie în acest sens: Chipul tău iese noaptea în tablou. Prin oglindă? Totdeauna chipul tău.

Când nu am iubire, dar fac faptă bună, sentimentul greşelii mă va atinge /). Venind din stânga(centru stânga ? în drum oblic); eu fiind înaintea mea, ca un punct al gândirii.

Prin a da iubire Lui Dumnezeu, omul este mai puţin egoist. Acum înţeleg acest lucru ca fiind normal, căci atunci când strigi la Dumnezeu: Doamne, Doamne, sau eul se duce în Domnul, rupându-se din locul său, rămânând neantul; sau eul se duce în Locul lui Dumnezeu din mental, rămânând sfera eului aparent fără egou.

O dată am avut ca vedenie imaginea unei camere în care Dumnezeu era sfera în colţul din stânga jos, iubirea era un soare alb mare, în mijlocul camerei şi în colţul din dreapta era sfera eului omului. Să fi fost această cameră oglinda mentală? Ştiu din alte două experienţe ca în oglindă mentală este o enormă iubire. Astfel smerindu-mă m-am făcut mare alb în oglindă mentală. Sau suferind din cauza unui păcat, am primit o îmbrăţişare în o curbă; a fost o învăluire vindecătoare a luminii ce a ieşit din oglindă, cuprinzând arcul ce cerc neatins de îmbrăcarea neagră a celuia căruia i-am greşit.

Iubirea Lui Dumnezeu este frumoasă pentru că mărturisind mamei mele nimicnicia mea, imediat am văzut cum o mână străină, albă, lua din cosmosul din dreapta câte o stea, o trecea prin oglinda mentală şi apoi o punea pe coajă euluiou al meu de pe pământ, din stânga oglinzii.
Când nu am iubire nu pot îmbrăţişa adevărul pe care îl ştiam despre o credinţă. Zic un cuvânt de trei ori, un fel de bla, bla, bla mimând credinţa şi numai pe acele trei cuvinte le cred.

Continue reading „Adrian MOCANU: Experienţa iubirii” →

Julia KAKUCS: Ploaie de noiembrie

Astăzi dimineaţa am ajuns pe peron cu două minute mai târziu decât porneşte trenul regional şi cu cinci minute mai devreme decât soseşte metroul ce mă ia cu el. Iată un exemplu perfect de a nu fi la timpul potrivit la locul potrivit. Vântul rece m-a alungat în gura largă a scărilor şi mă face să regret că nu-mi aruncasem în fugă ceva – o beretă, o şapcă, o pălăriuţă – pe cap ca să mă apere de primii dinţişori ai acestei luni întunecate, pierdute între toamnă şi iarnă. O lună fără sărbători în care doar aniversarea unui prieten mai poate aduce lumină. Am înşirat într-o acţiune de salvare a sufletului lumânările pe pervazul ferestrei. Vor înlocui la nevoie, atunci când voi simţii degetele reci ale întunericului căutăndu-mă, lumina lunei. Seara se va lăsa din nou mult mai rapid decât mi-o doresc.

Mă uit plină de speranţă la cerul întunecos deasupra mea. Ploaia trece ca printr-o sită fină, mă lasă să o aspir, să o simt pe obraz şi se răspândeşte ca o mângâiere uşoară a norilor pe părul ce-mi luceşte în umezeala zorilor.

Pe monitorul aflat deasupra mea se anunţă deja trenul următor. Va sosi, aşa scrie pe tăbliţă, în scurt timp. Aceste cuvinte laconice trezesc în mine întotdeauna o nedumerire născută din neliniştea ce mă cuprinde când le citesc. O gară în care trenurile sosesc în scurt timp … Când? Exact nu se spune. Acest scurt timp are mereu o altă lungime – şi nu doar subiectivă – pentru a sublinia teoria relativităţii. În fine, o altă informaţie nu am, aşa că stau sub cerul invadat deodată de un cârd de raţe gălăgioase, în mod sigur întârziate şi ele. Sper că mijlocul de locomoţie va sosi cândva, într-un timp accesibil imaginaţiei mele.

Mi-e frig… La fel de frig mi-a fost şi la începutul lunii, în excursia făcută la Merseburg, Halle, Tilleda şi Frankenhausen. De ploaie mă adăpostisem în expoziţia tematică Otto I zis şi cel Mare, care după ce bătuse ungurii jurase să facă o dioceza la Merseburg. A şi întemeiat-o în anul 968. Catedrala ridicată în stil romanic a fost mereu lărgită, prezentându-se în prezent într-un amestec de stiluri arhitecturale. Orga, reclădită şi ea de mai multe ori până ce a atins numărul impresionant de 5700 de ţevi, cunoscuse în epoca ei romantică mâinile lui Franz Liszt care compuse pentru ea Preludiu şi Fuga pe numele B-A-C-H. Tot aici sunt renumitele formule magice (Zaubersprüche) scrise în vechea limba germană (Althochdeutsch), care au fost prima dată publicate în anul 1842 de Jacob Grimm.

Continue reading „Julia KAKUCS: Ploaie de noiembrie” →

Mirela-Ioana DORCESCU: TAINA SCRISULUI (102) – SCRISUL TAINIC, SALUTAR, FATIDIC

Eram elevă în primii ani de liceu și aveam faima unei tocilare. Colegii mă vedeau învățând tot timpul: în pauze, pe drumul spre școală ori spre casă, fiindcă obișnuiam să merg pe stradă cu ghiozdanul pe spate și cu manualele sau caietele deschise în mâini. Nu mă jenam să învăț la vedere. Randamentul școlar era foarte bun, după cum o arătau notele, premiile, rezultatele la olimpiade și la alte concursuri, grație cărora figuram sistematic la gazeta de perete a Liceului de Filologie-Istorie din Timișoara. Când ajungeam acasă, aveam întotdeauna temele făcute. Intram în camera mea, încuiam ușa și dedicam hobby-ului meu tot timpul rămas până la ora de culcare. Nu mă deranja nimeni. Citeam în voie și transcriam fragmente din cărțile care-mi atrăgeau atenția, dar, mai ales, îmi scriam, prin agende – mai vechi sau mai noi – confiscate de prin familie, propria operă literară: poezii, piese de teatru, un roman. Nimic nu mă mulțumea. Refăceam, anulam, scriam altceva. Multe manuscrise olografe am aruncat, dezamăgită de ceea ce ieșea. Ajungea să-i citesc pe Eminescu, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc. ca să-mi dau seama cât de departe mă aflu de ceea ce doream să ajung. Toți ai mei își vedeau, între timp, de ale lor și nimeni nu avea curiozitatea să vadă ce făceam în solitudinea mea atât de liniștită. Nimeni nu-mi bănuia pasiunea pentru literatură. Au murit ființe foarte dragi mie – bunicii, unchii, tata, fără să își imagineze că, pe lângă devoțiunea față de copii și de complicata carieră didactică universitară, pe care mi-o asumasem în domeniul lingvisticii, îmi făceam timp, în secret și cu perseverență, și pentru literatură. E adevărat că urmam îndemnul profesorului meu de română din liceu, Mihai Gafencu: „Atunci când nu-ți ajung zilele, folosește și nopțile…”

În anul 2008, moartea a lovit din plin în Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara. Ca la un semn, au plecat dintre noi Deliu Petroiu, G.I. Tohăneanu, Ivan Evseev, Dumitru Crașoveanu, Doina Comloșan, cu care scrisesem cărți – un Dicționar enciclopedic de comunicare lingvistică și literară, în trei volume – și tânăra Carmen Blaga (fosta soție a scriitorului şi editorului Lucian Alexiu). Carmen îmi era vecină și mă ruga să o scot, din când în când, seara, la plimbare. Se plângea de faptul că nu a găsit niciodată timp pentru împlinirea proiectelor ei sufletești. Bunăoară, de 30 de ani scria la un roman, pe care l-a neglijat din cauza doctoratului, a creșterii copilului, a editurii, a obligațiilor didactice, astfel încât ajunsese să constate, cu o sfâșietoare părere de rău, că nu va mai apuca să își termine romanul înainte de presantul exitus. Povestea ei a fost ca o oglindă mustrătoare pentru mine. Am înțeles că ignorarea dorințelor secrete e o sursă de mare amărăciune la finalul vieții, care poate surveni oricând. Așa că mi-am definitivat, după aproximativ treizeci de ani, romanul Punctul interior, pe care îl începusem încă din liceu. L-am legat cu o spirală și l-am lăsat prin casă, pândind reacția cuiva dintre ai mei. Fiul meu cel mare, Raoul, era deja student la Litere în anul al II-lea. Într-o dimineață, m-a îmbrățișat, pe neașteptate, cum n-o făcuse niciodată până atunci. „Azi-noapte ți-am citit cartea! Este extraordinară. Trebuie să o publici imediat. Merg cu tine la editură…” Așa am debutat în literatură, decisă, în 2010, cu un roman, Punctul interior, relativ puțin mediatizat și, totuși, esențial pentru destinul meu, care avea să ia o neașteptată, miraculoasă turnură câțiva ani mai târziu.

După o scurtă colaborare la „Confluențe literare”, îmi dobândisem un grup de prieteni virtuali, cu care mă întâlneam, la un fel de șezătoare pe lavița virtuală, pentru a discuta, pe îndelete, în serile lungi de toamnă-iarnă, mai cu seamă, poezie sau proză scurtă. Providența a făcut ca, într-o seară de ianuarie 2015, scriitoarea Nina Ceranu să-mi trimită, în variantă electronică, volumul Nirvana (2014) al lui Eugen Dorcescu. M-a impresionat Poemul 26, pentru sinceritatea trăirii, pentru dramatismul adânc, dar și pentru amplitudinea sa metafizică. L-am promovat în cronologia mea, cu un microcomentariu, așteptând reacțiile empatice ale prietenilor pe care contam deja. Eugen Dorcescu a primit, din partea Ninei, o copie a dezbaterilor noastre. A apreciat implicarea mea în demersul hermeneutic, fiind convins „că am acces la miezul poeziei sale”, „o maturitate intelectuală, care îl surprinde până și pe el”, „deși a văzut multe”. Toate acestea mi le-a spus câteva zile mai târziu, când m-a vizitat la Universitate, pentru a-mi oferi volumul tipărit Nirvana (2014). N-a fost o întâlnire convențională. Ci una de răscruce. Văzând cum mă ascultă Eugen Dorcescu, am intuit că îmi va face o propunere extrem de serioasă: „Doresc să intrați, alături de mine, în marea literatură”. Am tăcut. Nu știam atunci ce înseamnă asta. Am reflectat zile întregi la această propunere. Două lucruri mi-erau clare: prețuiam valoarea și aveam încredere în potențialul meu de a evolua. „Îmi doresc să prezentați dumneavoastră Nirvana la «Orizont»”, mi-a transmis, mai târziu, Eugen Dorcescu, într-un e-mail. Eram măgulită. „Aveți încredere?” l-am întrebat, totuși. „Totală încredere. Am citit și Punctul interior…” Pot spune că Eugen Dorcescu mi-a făcut intrarea în acea literatură a elitei intelectuale. Situată dincolo de pasiune. Implicând cunoaștere, experiență de lectură și activitate asiduă în slujba textului literar: de la concepție la elaborare, editare, traducere și interpretare.

Toate proiectele ce au urmat, sub veghea Maestrului meu Eugen Dorcescu, au vizat profesionalismul: antologia sa ne-varietur Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, 608 p.), ediție critică realizată de mine, cu un eseu însoțitor intitulat Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei, de 150 p.; romanul Apa Continue reading „Mirela-Ioana DORCESCU: TAINA SCRISULUI (102) – SCRISUL TAINIC, SALUTAR, FATIDIC” →

Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !

Cuvântul este muzicaliatea interioară a sufletului omenesc care simte nevoia de-a depăși sferele gândirii și prinde curajul de-a fi rostit pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Ființa umană fără cuvânt s-ar simți încătușată, o aripă a zborului către neant ar fi rănită. Oamenii sunt asemenea privighetorilor care exploatează frumosul prin intermediul cântului sau a cuvântului.

Cuvântul este aripa componentă a gândirii, fără el sufletul nu ar putea exprima dorul său de paradis. Ființa umană aspiră la iubirea absolută, la divinitate, cuvântul și gândirea ne aduc aminte de matricea sufletului pentru că la început a fost Cuvântul. După păcatul adamic, omul văzând frumusețea paradisului pierdut a simțit nevoia de a-și exprima în cuvinte regretul. Când Adam a văzut florile, păsările și zâmbetul Evei, l-a rugat pe Dumnezeu să-i împăiănjenească ochii deoarece frumusețea lor îl durea. Atunci Dumnezeu i-a dat lacrima și cuvântul.

Lacrima pentru a arăta o fărmitură din absolutul pus de Dumnezeu în noi, iar cuvântul ca expresie a apropierii de divin. Ființei umane i s-a dat cuvântul doar pentru a mângâia, pentru a aprecia, pentru a iubi. Cuvântul este fire și nefire el îmbracă libertatea de gândire.

Așadar, Dumnezeu a creat lumea din iubirea exprimată în cuvânt, prima dată când a plâns printre aștri a presărat literele, ca mai apoi oamenii să fie cocreatorii cuvântului!

***

Copilăria a pictat universul cu paleta de culori a sufletului meu. M-am jucat cu timpul de-a v-ați ascunselea, el a rămas să numere în timp ce eu mi-am găsit o ascunzătoare în eternitatea sufletului. Fiindcă nu a venit nimeni să mă caute mi-am pictat propria lume. Eul a luat acuarelele și pensula și-a pictat pe peretele sufletului. Forma pe care trebuia să o ia lucrurile a fost inspirația divinității. Conturul florilor, stelelor și frunzelor l-au avut drept arhitect pe Însuși Dumnezeu, singurul efort pe care l-am depus a fost să îmbin culorile.

Continue reading „Raluca ABRUDAN: TAINA SCRISULUI (104) – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !” →

Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE

Sunt prin formaţie (dar şi vocaţie!) inginer, adică un personaj care stă călare pe anumite principii (mai mult sau mai puţin) rigide şi care este obligat să respecte foarte multe legi (…căci eşti mai bun de le-nţelegi!).

Dar când am debutat în carieră (spre sfârşitul anilor 60) lumea era într-o schimbare evidentă. Toate trebuiau (re)inventate, până şi unele dintre legile ce reglau ingineria. Chiar din start am fost implicat în activitatea de proiectare-cercetare în construcţii, iar acolo se cerea să ai şi fantezie, e drept o fantezie bazată pe raţiune şi logică, dar o fantezie creatoare şi, în mare măsură, vizionară. Priveam mereu spre viitor încercând să schimbăm prezentul fără a depinde de trecut. Lucram zi-lumină iar uneori (mai ales iarna!) chiar şi noapte-întuneric. Nu e deci de mirare faptul că timpul nostru „liber” se măsura doar în clipe cărora nu le puteam comanda să se oprească! Aşa că încercam să evadez într-o lume paralelă în care ar fi putut să fie altfel de legi (şi alţi colegi!). Intram în această lume chiar şi atunci când mergeam (pe jos!) spre birou, sau atunci când reuşeam să ajung pentru scurte perioade pe crestele munţilor pe care le străbăteam fără a avea echipamentele necesare şi fără a respecta legile alpinismului. Cum n-am avut nici un minim accident mi-am închipuit că (aproape!) orice legi pot fi transgresate…

De fapt, sedus fiind de universul poeziei, încercam să-l parcurg în toate direcţiile şi să-i aflu toate secretele (ceea ce, evident, nu mi-a reuşit!). Încercările mele erau puse pe hârtie ceva destul de târziu, apoi se refugiau într-un sertar ce părea destinat să rămână mereu ferecat. Într-un text descoperit acolo (şi publicat ulterior !) notam sub forma unui sonet (am fost mereu sedus de formele fixe ale poeziei pentru că orice dificultate suplimentară, dacă e depăşită, oferă şi satisfacţii suplimentare): „Eu sunt un bob neostenit de humă,/ Un fir dansând pe creste de talazuri,Gonind spre-a înfrunta mai vechi zăgazuri:/ Eratic strop ce nu se pierde-n spumă. Născut în lumea plină de zăplazuri/ Dar cu nemărginirea-n chip de mumă/ Visez s-adun în opera-mi antumă/ Dorinţe simple, şubrede extazuri… Eu sunt un ciob dintr-o cometă spartă/ Uitat de Creator prin galaxie, Târât de-un vânt solar ce nu te iartă/ Spre un tărâm sculptat în fantezie Ce poate fi-ntâlnit trecând de-o poartă/ Himerică, pierdută-n veşnicie…”

Şi totuşi…

În aprilie1986, pe când mă pregăteam să plec într-o escapadă montană, profitând de câteva zile restante de concediu, a avut loc teribilul accident de la Cernobîl. După cum (probabil încă se mai ştie!), explozia unei centrale nucleare din Ucraina a produs un „nor radioactiv” extrem de periculos. Drept urmare am fost obligat să rămân acasă (şi în casă!) perioadă în care am scris o serie de poezii pentru un concurs literar unde am reuşit să obţin o menţiune, am fost cooptat într-un cenaclu, aşa că lumea mea paralelă a devenit oarecum reală.

Aşa că… Ţinând în palmă infinitul din Universul care rătăceşte, mă întrebam cam ce dorise „Eruditul” şi pentru mâine ce-mi mai pregăteşte? „Mâine” (de fapt peste câţiva ani!) a urmat marea schimbare din 1989 iar în 1990 a urmat marea explozie de libertate (în toate dar mai ales în ceea ce se referea la scris!). Drept urmare au început să apară volumele ce scoteau la lumină tainele din sertarele mele ascunse. (poezii lirice, fanteziste uneori cochetând chiar cu absurdul, ironice şi… iconoclaste!). Devenisem… „…un fantezist amestec/ De-oţel călit şi de satiră/ Un cânt pe care-l intonează/ Un mucalit/ Pe-o suplă liră/ Şi raţiunea pururi trează/ Luptând cu monştrii cei din somn…” Iar când colegii mei ingineri, mai pragmatici şi care foloseau noile posibilităţi doar în scopuri practice, m-au întrebat de ce scriu poeme în loc de a face proiecte (mult mai rentabile desigur!) răspundeam. făcând o reverenţă către Dante: „De vină-i… comedia!” deşi ştiam că „…spre Paradis e-nchisă clanţa, eu îmi lansam spre Cosmos stanţa, chiar de, în umbră, – un Purgatoriu, ieşit din turnu-i de ivoriu mă informase că Eternul îmi oferea , de fapt, Infernul!”

În acea perioadă mi s-a mai deschis un (mini!)Univers paralel: cel al fenomenelor neelucidate – de la limita cunoaşterii! Fusesem mereu interesat de un fel de SF raţional (!) aşa că am început să colaborez la unele reviste de profil încercând să tratez problemele respective (reale sau poate imaginare!) aplicând elemente din logica formală ceea ce m-a făcut deseori să intru în contradicţie cu mulţi „specialişti” ai genului. Cum universurile mele paralele se intersectau mereu, nu e de mirare că unul din primele mele volume ce satiriza, prin poeme fanteziste, noua noastră lume s-a intitulat Cronici (ce nu) Par… Anormale, (Iaşi 2000) iar un altul, cuprinzând sonete şi rondeluri (adică poezii având 14 şi respectiv 13 versuri) se numea Magia Numerelor ( Iaşi 2001).

După înfiinţarea Asociației Literare „Păstorel” – Iași (ALPI) au mai apărut pentru mine alte 2 noi mini-universuri: revista trimestrială a asociaţiei denumită „Booklook” la care sunt redactor-şef şi care acum a ajuns la numărul 52 şi revista de autor „Codul lui Eugen” (tot trimestrială şi prin care am devenit propriul meu „rival” întrucât cele 2 publicaţii erau destinate aceluiaşi public!) la care eram director/redactor şef (am rezistat cu ea peste 10 ani, dar apoi rigorile economiei de piaţă i-au pus capăt!)

Navigând prin universul poeziei crezând că am devenit „Seducătorul de muze” (volum de sonete apărut în 2011) m-am luat chiar şi „La trântă cu Hercule” avându-l drept partener pe multilateralul scriitor Nicolae Paul-Mihail (volum apărut în 2004).

Destule satisfacţii (dar şi premii!) mi-au oferit încercările de a scrie sau traduce din (şi chiar în!) limba franceză (de exemplu pentru traducerea Glosei lui Eminescu sau prin textele dedicate lui Brâncuşi şi prezentate la Paris într-o şedinţă omagială de colegul meu Marian Dobreanu). Intre timp nisipul din clepsidra mea imaginară se scurgea (din păcate mult prea repede!)…aşa că an constatat fără veselie: „Ce repede nisipul curse: un firav zâmbet de speranţă,/ Lumini şi umbre, sumbre curse, o filă tandră de romanţă…/ Rapid de tot nisipul curse sub gheara timpului ce zboară;/ Azi umbre-mi par planete, Urse… Cerca-vom oare-a doua oară?!//. După ce multiversul prin care navigam „Pe aripile norilor” (volum apărut în 2006) a început să se subţieze, unele lumi au trecut în amintire aşa că acum poezia a devenit (aproape!) unica mea preocupare de suflet (chiar şi în revista Booklook). Continue reading „Eugen DEUTSCH: TAINA SCRISULUI (103) – DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE” →