Olimpia MUREȘAN: Biserica din lemn din Ulmeni-Sălaj, Maramureș

„Biserica este familia sfântă a celor răscumpărați prin Iisus Hristos. Preotul e stăpânit de problemele misiunii apostolice, de a pregăti căile Domnului, în inimile credincioșilor săi- și, de împlinirea datoriei sfântă, de a învăța cu cuvântul și cu exemplul vieții: așa va contribui la mântuirea sufletelor credincioșilor lui Dumnezeu.”(Monografia Comunei Ulmeni pe Someș, Căminul Cultural, județul Maramureș 1900-1920, 1921-1939, 1940-1990, Editura Tipografia Județeană, Baia Mare scrisă în anul 1990 de către preotul paroh și protopop Emil Negruțiu împreună cu Ioan I. Șimon-fost subofițer activ al Batalionului de Moți „Avram Iancu”-Abrud, fiu al satului, veteran din al doilea război mondial 1941-1945, inspector financiar, colaborator istoric și pensionar.

Din multitudinea datelor prezentate în această monografie am ales cele referitoare la biserica veche de lemn din centrul orașului care e declarată monument istoric și care, de curând a fost renovată. Meritul enorm pentru această renovare îl are actualul preot paroh Giurgiu Dumitru, care alături de credincioșii din Ulmeni și de harnicii coratori ai parohiei au reușit nu numai să renoveze biserica veche, ci să construiască altă biserică din temelii, nouă și frumoasă și mai ales mult mai încăpătoare –potrivită numărului tot mai mare de credincioși. Dar, despre această minunată biserică nouă voi scrie cu altă ocazie.

BIsericile de lemn din Maramureș au rezistat dincolo de timp și vremi; aceasta de la Ulmeni până nu demult a fost funcțională- dar, mereu neîncăpătoare; se țineau slujbele tot timpul până când s-a hotărât construirea unei biserici noi, vizavi de Centrul de Cultură și Artă al orașului Ulmeni, pe terenul donat pentru așa ceva de urmașii din familia Dulfu, filială familială care l-a dat poporului român și pe scriitorul Petre Dulfu din satul Tohat.

Din documentele istorice existente, localitatea Ulmeni este cunoscută încă din anul 1405, din perioada iobăgiei romane, având mai mulți stăpânitori-care s-au perindat la conducere-unii conți și baroni, iar din timpul acestora apar primii țărani liberi de iobăgie domnească. În 1701-printre toți aceștia se găseau: Pop Costan, Mercea Lupu, Miron Lazăr, Anca Simion și mulți alții; în 1808 devine stăpâna satului Ulmeni dna. Kartp Ana; întreg satul a fost ars din temelie de niște oameni germani care au venit din Polonia și au trecut prin România, cazul numai ei l-au cunoscut, fără să fie consemnat motivul. „După această dată, marii proprietari-conți, baroni-stabiliți în străinătate, au început să-și arendeze moșiile la anumiți arendași ca de exemplu: Recsei Endre din Ulmeni-care avea doi băieți și o fată- iar ca administrator el avea pe Bodor Calman care cunoștea medicina veterinară-un om bun la suflet față de fiecare român. Primul băiat era Bondi, plecat în Ungaria, apoi Ludovic -căsătorit cu fata moșierului Benkei de la Sălățig- plecați la Valea lui Mihai, iar fiica s-a căsătorit în anul 1918, cu un ofițer român în gradul de maior la București.

Românii de pe teritoriul Transilvaniei și-au păstrat forma autohtonă de organizare-voievodatul-ca și celelalte țări române, chiar și un cărturar ungur scria în 1783, că, „Țara Ardealului cu care Ungaria se învecina la răsărit, se numea cândva „Dacia de Mijloc”, el se referea la venirea ungurilor în acest spațiu și, mai arăta că „regii unguri l-au stăpânit prin voievozii Ardealului.”După moartea preotului român Mihai Cristea care a păstorit din 1824 până în 1840 când a murit, la Ulmeni vine preotul Ananie Pop- care „ timp de 56 de ani a păstorit această parohie când în 1897 moare-împărtășit de stima și dragostea tuturor.”La început, preotul Ananie Pop locuiește în modesta casă parohială, casă țărănească mică, acoperită cu paie; în 1896 unul dintre credincioșii săi, Matei Covaciu, bine situat, proprietar la trei mori pe Someș, moștenitor de pământ și vite multe, -cumpără biserica de lemn din Șomcuta Mare, angajează pe antreprenorul Babici din Șomcuta Mare ca să o transporte și să o construiască din nou, așa cum a fost în Șomcuta, în aceeași formă și dimensiuni, cu excepția turnului-a cărui înălțime e mai mică cu doi metri; biserica s-a cumpărat cu tot ceea ce a fost în ea: iconostase, șfeșnice și un harmoniu.

Când s-a început construirea bisericii, primăria ungurească de atunci și primpretorul de plasă din Cehul Silvaniei au încercat totul să-I împiedice în planul de a zidi biserica românească, în mijlocul comunei Ulmeni în loc frumos, unde se afla și în anul 1990-loc de frunte, dar „badea Maștei” cum i se mai zicea- a fost mai înțelept, a avut o presimțire și i-a prevenit, așa încât pe când ungurii aceștia își manifestau ura și răutatea, pe când prim pretorul a ieșit la fața locului, și voia să-I împiedece cu jandarmii unguri, avea deja în mână și le-a prezentat actul prin care prefectul comitetelor supreme a aprobat, i-a dat voie să ridice biserica pe acest loc, unde este și acum, care de altfel fusese proprietatea lui Maștei Covaciu, zis a Dochi.

Prețul de cumpărare, transportare și reconstruire tot ce s-a spesat până a fost gata și îngrădită cu gard de zid au fost suportate de acest singur credincios, tot el a cumpărat și crucea din curtea bisericii, ridicată în anul 1906, care servește de monument și aici a fost înmormântat Covaciu Maștei, când a decedat la 25 mai 1935; inscripția de pe cruce este următoarea:„ Covaciu Maștei născut în anul 1844, care spre mărirea lui Dumnezeu, a zidit această biserică, din averea sa proprie, în anul 1906 s-a ridicat pe spesele sale, să-I fie amintirea binecuvântată.”

Părintele paroh Dumitru Giurgiu a intrat de curând în posesia unei Declarații semnate la 1902 de reprezentanții comunității greco-catolice din Ulmeni în urma unei noi donații a lui Covaciu Maștei: casa parohială. Donatorul se obliga să susțină cheltuielile de reparații necesare casei, dar exonerează urmașii săi de aceste cheltuieli. De asemenea, donatorul se obligă ca în fiecare duminică să aducă la biserică o prescură, vin, lumină și lumânare. În schimb, „pentru Covaciu Floare I. Mașteiu-până când o să trăiască…se va servi în fiecare săptămână una SF. Lyturgie.” Documentul a fost donat Parohiei Ortodoxe Ulmeni de strănepotul(de frate) al lui Covaciu Maștei, dl.Covaci Vasile Florin. Cu aproape 100 de ani mai târziu, în ultima decadă a secolului al XX-lea, urmașii lui Covaciu Maștei au continuat seria donațiilor către biserici: nepotul său(nepot de frate și bunic al dl. Covaci Vasile Florin) a donat pământul pentru noua biserică ortodoxă; iar așa cum mai scrisesem Covaciu Maștei este înmormântat cu onoare în fața vechii biserici de lemn.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Biserica din lemn din Ulmeni-Sălaj, Maramureș” →

Ioan-Aurel POP: Vina bătrânilor de a fi bătrâni

Sunt multe comunități care, de-a lungul timpului, și-au blamat ori îndepărtat bătrânii și nu întotdeauna cu intenții rele. De fapt, nici nu contează intențiile, ci rezultatul. Din păcate, societățile post-industriale se îndreaptă spre nașteri tot mai puține. În paralel, se produce creșterea duratei medii și a speranței de viață a oamenilor. Astfel, tot mai mulți oameni vor fi în putere la vârste mai înaintate și, prin urmare, vor fi activi la asemenea vârste. Omenirea îmbătrânește, dar acest fapt nu este neapărat o tragedie, din moment ce ne extindem viața activă spre vârste care odinioară erau destinate odihnei.

Aflu că avem un Comitet Național pentru Situații Speciale de Urgență care, în aceste timpuri de asalt al bolii, ia măsurile cele mai potrivite în cunoștință de cauză. Este, evident, mult mai bine ca măsurile să fie severe și nu laxe, pentru a preveni înainte de a fi prea târziu. Măsurile acestea se iau pe baza unor date și, de cele mai multe ori, este vorba de date statistice. Altele mai bune nu avem și suntem obligați să ne ghidam după statistici, deși oamenii sunt ființe palpabile și nu se îmbolnăvesc și nu mor în funcție de statistici.

Revin, în acest cadru, la măsurile de izolare a bătrânilor într-un mod special, diferit de cele de izolare a celorlalte categorii de cetățeni. Trec peste faptul că nu toți oamenii sunt bătrâni la 65 de ani, așa cum se întâmpla în urmă cu secole sau chiar cu decenii. Izolarea specială a bătrânilor, după cum suntem asigurați, se face din rațiuni de protejare a lor. Totuși, în conștiința publică, ideea că bătrânii ar fi purtătorii cei mai mari ai virusului Corona este adânc înrădăcinată. Dacă ar fi așa, atunci ce rost are să-i înghesui pe toți în spațiul public (mai ales în magazine, adică în locuri închise) preț de două ore, în condițiile în care celelalte categorii sunt libere să iasă și ele în același interval? Dacă între orele 11 și 13, pot fi pe stradă și bătrânii (grupați cu toții atunci) și pot fi și ceilalți, oare nu sporește riscul de îmbolnăvire, mai ales că, în acest moment, în cele mai multe locuri din țară, masca și mănușile sunt doar recomandate, nu obligatorii. Oare dacă bătrânii s-ar putea distribui pe toata durata zilei, nu ar fi mai avantajos pentru limitarea contagiunii, nu s-ar rări posibilii răspânditori ai bolii?

Dar, dincolo de aceasta, aminteam de statistici pentru că ele trebuie să fie un îndrumar pentru decidenți în aceste situații-limită. Am mai arătat că ne-ar fi fost util să știm câți oameni mureau în medie pe zi în România înainte de a veni această pacoste peste noi, ca să putem aprecia cât de distrugătoare este pandemia. Nu cred că Institutului Național de Statistică i-ar fi fost greu să ne spună acest lucru, fiindcă nu era vorba de calcule prea complicate. În plan mondial, am văzut recent că s-au relevat asemenea date și că molima a făcut să crească numărul decedaților, în medie, de aproape trei ori față de perioada de dinaintea flagelului. Este foarte grav, dureros și trist. Pentru milioanele de familii care au morți este tragic, iremediabil, catastrofal. Acestor familii statistica nu le ajută la nimic.

Revin, totuși, la statistică și constat, din date accesibile publicului larg, următoarele: în 2018, au murit în România 263 463 de oameni, ceea ce înseamnă 721,8 oameni, în medie, pe zi. Proporțional, sunt ceva mai mulți decât în Germania (de patru ori mai populată decât România), unde mor, în vremuri obișnuite, cam 2200 de oameni pe zi. E firesc să fie așa, deoarece în Germania speranța de viață e mai mare decât în România. Am urmărit – după datele Anuarului Statistic al României și după alte câteva surse coroborate – care este repartiția decedaților pe grupe de vârstă. Astfel, din cei 263 463 morți din 2018, erau 147 094 de persoane de peste 75 de ani, adică 55,8% din total. Morții de peste 60 de ani erau 223 740 și însemnau 84,9% din total. Acestea sunt, să zicem, două extreme. La mijlocul acestor extreme se situează morții de peste 65 de ani, care au fost în 2018 în număr de 201 399, adică 76,4% din total.

Ce constatăm în cazul îmbolnăvirilor și deceselor cauzate de acest virus? Las deoparte faptul că, între cei infectați din România, 70-80% aparțin grupei de vârstă cuprinse între 30-69 de ani și că grupa de vârstă cea mai afectată se referă la persoanele între 40-49 de ani. Prin urmare, cele mai multe cazuri de îmbolnăvire se înregistrează în rândul maturilor și nu în rândul bătrânilor. Dacă s-ar fi dovedit undeva că bătrânii răspândesc mai intens virusul, deși se îmbolnăvesc mai puțin, atunci grija izolării acestor persoane de peste 60-70 de ani ar fi avut o rațiune, din moment ce populația activă, producătoare de bunuri și servicii, este formată, în primul rând, din maturi și tineri. Dar nici statisticile morților nu-i culpabilizează pe bătrâni. Conform unor calcule mai vechi, de când aveam doar 150 de morți, 68% dintre ei erau persoane de peste 60 de ani. Să spunem că astăzi când avem, din păcate, de aproape patru ori mai mulți, procentajul bătrânilor morți ar fi crescut, ajungând la 75% dintre toți cei care ne-au părăsit. Să admitem – deși nu avem date – că media mondială i se potrivește și României și că acum, în vrem de pandemie, mor și la noi de trei ori mai mulți oameni decât în timpuri normale.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Vina bătrânilor de a fi bătrâni” →

Cleopatra LORINȚIU: Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei

Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriu-zisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte,dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii’60-’90.

***

Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şicărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera” lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se” mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul.

Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noine-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost,a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.

***

Câteva din gândurile mele, le-am aşezat într-o stângace ediţie de restituiri din textele lui de publicistică, o carte publicată la Domneşti, acolo unde au fost donate şi mare parte din cărţile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste şi amintiri, manuscrise. Domneşti a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autorităţile din Piteşti şi Câmpulung Muscel, în speranţa de a crea undeva un spaţiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid.Reiau aşadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate cătermenul«obiectivitate constructivă» este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană.

Acest timp istoric devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce ajunge să fie un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi?

***

Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în «cetate», cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi.

Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii, dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal,dintr-un fel de a fi? Poate că da.

Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa, Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski, cei pieriţi la Cutremurul din 1977, dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa «recunoştinţei colective» sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite carel-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată.

Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul,erau memorabile şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat: „Desene pe asfalt” sau „Grafitti” sau „Oracol”.

Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, reverenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile „Manuscrisele de la Marea Moartă” şi „Plantaţia de fluturi”.

Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat.

După anii ’90, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-aagăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze o anume independenţă,dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general. Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de «dureri înăbuşite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe.

În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată, dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, „Un poet din Tibet”, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare şi esenţializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată: „Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printr-un umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri?

După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal» drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni, ei bine, toate acestea sfârşesc prin a căpăta credibilitate.”

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani.

Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii „Moartea unui poet”, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural!

Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate, şi le-ar fi aplicat sie însuşi: „…nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că (…) începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista.

A venit însă atrocele deznodământ. Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc într-un scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui (…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e – cel puţin pentru peniţa mea – vremea cea mai potrivită pentru a analiza «la rece» o viaţă şi o operă devenite, prin devălmăşie, o rană.”

Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi! Ca şi cum am asista la un exerciţiu liric al lui Pessoa, scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii… Viaţa şi opera le resimţea Gheorghe Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum modestă, o femeie încăpăţânată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl purta în pântec.

Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu (născută la 1 aprilie 1917, la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe (se pare că i-a dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut).

Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau uşoare: Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dându-i numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească „tată” pentru că i-a şi fost tată cu adevărat.

L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la Bucureşti, într-un bloc cu patru etaje din cartierul Drumul Taberei, pe Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soţie, Rodica. Mama Franţa, demnă şi la fel de încăpăţânată, îşi reluase numele de fată, Stăncescu. Tatăl, gârbovit şi bolnav păstra urmele bărbatului chipeş care fusese. Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra.

Din copilărie, Gheorghe Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi sau pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoia cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarăşa Stăncescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale.

În fapt, peisajul argeşean, acel «la ţară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni şi Malu cu Flori. Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăşi», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv, sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri?

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei” →

Ioan Aurel POP: Periculoșii bătrâni

Cu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.

Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori.

Această evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicării, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelătoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare măsură, nu numai vieți, ci ne întunecă și judecata limpede), unor conducători ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cășunat pe bătrâni. Natural, istoricii știu că bătrânii au fost țapi ispășitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunități declarate civilizate. Ce să faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complică viața de pomană, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția să primească și medicamente scumpe, mai îndrăznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – să sune la 112 și să clameze că au febră sau tușesc?

Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru că societățile europene au încă resurse, deopotrivă alimentare și medicale. Mai gravă pentru locuitorii grăbiți ai planetei este însă sâcâiala acestor bătrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe străzi precum ceilalți oameni, de a merge la piață, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentările lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecută și chiar sfaturile pe care le dau fără să le fie cerute.

În vremuri normale, acești bătrâni nu erau, însă, întotdeauna de lepădat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrăneau, îi răsfățau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacă și reușeau să-i lase liberi din când în când pe părinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bătrâni aduceau periodic mâncare gătită, în lipsa activilor casei și o lăsau în frigider, încât, la venirea acasă, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasă”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viață sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dădeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „că doar noi ne-am trăit traiul”). Sigur, tot pisălogi erau, tremurau din când în când ori șchiopătau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai răsfățați de lume, pentru că lumea lor trecuse.

Mai auzeai pe la câte o televiziune că „un bătrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru că nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sănătate) un năduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi căutat și moșulică ăsta prin oraș, când îl căuta moartea pe-acasă?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastră lume originală, mai erau, după 1989, și alte reproșuri la adresa bătrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trăit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau să și trăiască în continuare, să muncească, să făurească o lume democratică. Să ne amintim că avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul.

Continue reading „Ioan Aurel POP: Periculoșii bătrâni” →

Ovidiu M. CUREA: Vârsta ca infracțiune

Ai vârsta peste 65 de ani? E clar! Ești infractor. Ca urmare, ești condamnat cu arest la domiciliu fără drept de apel. De fapt, fără nici un drept, toate drepturile au fost suspendate. Poliția și armata patrulează pe străzi pentru a-i identifica și prinde pe eventualii evadați, adică pensionarii care îndrăznesc să iasă din case. Măsura incredibilă pentru civilizația umană din toată istoria ei, nu și-a putut-o imagina nici măcar Franz Kafka în „Procesul”, nici Albert Camus în „Ciuma”, nici Jorge Saramago în „Eseu despre orbire”, autori considerați până acum drept creatori de fantasmagorii exagerate, dar care, iată, devin de astăzi reprezentanți ai realismului grotesc din secolul al XXI-lea.

Încercările de justificare sunt pe cât de penibile pe atât de cinice. Să-i protejeze, chipurile, pe acești bătrâni de contaminare și de îmbolnăvire cu Coronavirus, deși toate datele de până acum, toate statisticile medicale și sociale, arată clar că virusul respectiv atacă fără preferință de vârstă, infectați și decedați înregistrându-se de la copii până la pensionari. Atunci?

Atunci s-a ajuns la punctul în care ideile răspândite prin propaganda oficială și media din ultimii ani urmează să fie materializate. Vă aduceți aminte de declarația fostei directoare a F.M.I. (2011-2019) și actuala președintă a Băcii Centrale Europene făcută în octombrie 2018: „Old people live too long and this is a risk for the global economy. We must do something, urgently.” (Oamenii bătrâni trăiesc prea mult ceea ce este un risc pentru economia globală. Trebuie să facem ceva urgent.)? Vă mai aduceți aminte de fostul nostru președinte Traian Băsescu, cel care îi numea pe pensionari „asistați sociali”?

De tevaturile interminabile cu modificarea vârstei de pensionare, cu recalcularea pensiilor, cu zvonurile că nu mai sunt bani de pensii, că tot sistemul de pensii se apropie de colaps și că va afecta întreg bugetul țării, că statul este nevoit să facă mereu împrumuturi externe pentru a plăti pensiile atâtor bătrâni? Dar de televiziunile care prezentau așa-zise știri și imagini căutate cu pensionari care umblă brambura prin oraș și prin mijloacele de transport, împiedicând deplasarea tinerilor care muncesc și care îi mai și întrețin pe aceștia din munca lor prin impozitele plătite? Ați observat cum au început să fie tratați pensionarii în societate, în magazine, la medic, în farmacii? Cu nerăbdare, cu exasperare, cu enervare, grăbindu-i să își bage mai repede produsele achiziționate în sacoșele ălea care le tremură în mână sau să numere odată banii pe care să-i lase la casă, bani rupți cu zgârcenie din pensiile lor mici, chibzuite cu atenție și așteptate cu speranță o lună întreagă?

Continue reading „Ovidiu M. CUREA: Vârsta ca infracțiune” →

Iosif ROCA: paisprezece

paisprezece

a venit timpul să urc.

Liturghia solemnă din noaptea de Paşti s-a ţinut în biserica plină cu credincioşi. Vremea a fost prielnică chiar mai călduroasă decât în alţi ani. Mihai cu lumânarea aprinsă în mâini s-a oprit în faţa bisericii şi s-a rugat. Doamne îmi cunoşti gândurile. Te rog trimite Duhul Tău Sfânt asupra mea ca să-mi călăuzească paşii. Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dat. Amin. În drum spre casă a zărit în vârful Mamelonului strălucirea crucii. Ne vom revedea în curând Păstorule! S-a întins în patul de lângă soba călduţă şi a reflectat îndelung la lucrurile şi faptele din ultimul timp. A reflectat la conştiinţa sa. S-a gândit la toţi cei care au locuit în această casă şi la Păstorul conştiinţei sale de pe Mamelon. În acel moment liniştea nopţii a fost tulburată de un zgomot asurzitor. Mai multe farfurii, aşezate pe masă de către surorile lui pentru a se usca, au alunecat şi au căzut unele peste altele. Cioburile s-au împrăştiat în toată camera. S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat către masă ocolind cioburile. A băut apă, a luat haina pe umeri şi a ieşit pe prispă. Lumina tainică a lunii acoperea Mamelonul iar crucea strălucea pâlpâind a îndemn.

Memoria: A venit timpul să urc din nou pe Mamelon! A ales să urce pe acelaşi drum, până la poalele dealului lângă cruce. Pe tăbliţa ei stă scris:

Staţiunea XIV

Isus este înmormântat.

Isus e îngropat cu jale

Într-un mormânt nou şi curat;

Să-I dăm şi noi o locuinţă

Un suflet bun, nevinovat.

Locul din jurul crucii s-a luminat dintr-o dată. Cea mai pură lumină pe care a văzut-o şi a simţit-o Mihai vreodată. Liniştea şi pacea au coborât asupra lui iar lângă el s-a aşezat Păstorul.

Ai reţinut cuvintele de la întâlnirile precedente?
Sunt pregătit.
Astăzi, de sărbătoarea Paştilor, avem un dar nesperat. Este lumina din jurul nostru. Iată! Au mijit şi zorile! Ce ai văzut în lume?
În sat părinţii îşi aşteaptă copiii şi sunt în uitare. În cimitir bunii noştrii se roagă şi se uita la noi cu speranţă. În oraş multă lume derutată. Peste tot din ce în ce mai puţină smerenie. Tu ce ai făcut?
Am căutat căi comune.
Le-ai găsit?
Da!
Te rog să-mi spui.
Aşa voi face. Când nu înţelegi întreabă-mă. În dimineaţa zilei de 19 mai, în reverie, L-am văzut pe Isus. Mi-a spus: EusuntCelcarevăținlaolaltă. I-am văzut chipul clar. Atât cuvintele cât şi chipul Lui mi-au rămas în suflet şi inimă. Până la acea dată nu am avut nici un vis asemănător. Cuvântul laolată nu exprimă nici pe departe armonia simţită. Nu cunosc un cuvânt care să exprime acea stare. Omul nu a descoperit încă acel cuvânt. Am aflat că Cel care- este- Aceasta, Acesta şi Acela. ^[1] Cuvinte venite din veșnicia Creatorului. Mult timp nu am vorbit cu vreun om despre vis crezând că este de la mine. Un alt om de departe a vorbit despre acelaşi chip, chipul lui Isus, pe care l-a văzut aievea şi a mărturisit public despre El. Am găsit acelaşi chip în cărţi. Am aflat că, astăzi, sunt mulţi care l-au văzut aievea pe Isus. Am hotărât să aduc mesajul la cunoştinţa preotului Domnului. Răspunsul : Cu nimic nu contravine Cuvântului. Prin tine mesajul va deveni public. Dacă este Cuvânt va aduce roade, dacă este glas se va risipi. Pentru mine a fost şi este totul. Am riscat. Venise vremea să fac alegeri.

După câtva timp, pe 14 august dimineaţa, am revăzut acelaşi chip, alcătuit într-un nor, în culori neînchipuit de frumoase. Privirea din vis era de pe Mamelon. Norul s-a deplasat, deasupra satului, către vale. Siretul era mult mai aproape de sat şi mult mai lat decât vedem noi că este. În drumul său a învăluit Mamelonul cu lumina aceasta în care suntem acum noi. Aici inspiraţia şi expiraţia au loc în acelaşi timp în pacea Sa.

De atunci nu am mai plecat de aici. Înainte am cercetat lumea şi am ajuns la rezultate prin ecuaţii. Aici am descoperit că pot ajunge la rezultate mult mai exacte, desăvârşite şi esenţiale.

Ţi-ai pus multe întrebări şi ai multe nedumeriri. Chiar dacă te crezi neînsemnat eşti ţinut laolaltă, iar Cel care, are aceeaşi măsură pentru fiecare ca şi pentru tine sau pentru mine. Dacă Îl recunoşti să nu eziţi ca mine. Să ai mai mult curaj şi să alegi din timp. Îndoiala amâna decizia. Poţi înţelege asta?

Da, Păstorule. Aproape totul este nou dar pot înţelege.
Îţi voi spune cum să alegi binele de rău. Dincolo de conceptele de orice natură ale omului există o cale mai simplă şi la îndemâna oricui să diferenţieze clar binele de rău şi să aleagă. Tot ce a făcut omul împotriva lui Isus, în viața și patimile sale, este rău. Astfel, omul a putut să vadă cine este cu adevărat. Tot ce ştia el să facă rău I-a făcut Lui. Niciun rău nu a rămas nefăcut. Astfel Isus a luat asupra sa tot răul lumii, jerfindu-se pe sine şi doar pe sine. În acelaşi timp, înainte şi după patimi, Isus i-a spus omului ce trebuie să facă, dăruindu-i vestea cea bună. Aceasta este binele. Poţi înţelege?
Îţi reamintesc: Veniţi şi vedeţi din Creştinism, vino şi vezi (ehipassika) din Budism, studiu şi repetare (Mișna) din Iudaism, posibilitatea meditaţiei asupra propriei fiinţe (Qiyama 75:14) din Islamism, ce trebuie să fac, ce trebuie să nu fac din Ateism, se adresează direct fiecărui om. Astfel orișicare om din această lume este legitimat să plece la drum laolaltă și să facă binele. Este chiar ceea ce facem noi aici. Continuă-ți drumul.
Înţeleg.
Reflectează asupra întâlnirilor tale cu oamenii de pe Mamelon, inclusiv cu mine (Pastorul conştiinţei tale). Adu-ți aminte că la prima întâlnire mi-ai recunoscut privirea şi ochii. Adu-ți aminte că ai respectat şi îndeplinit îndatoririle tale. Doar așa a putut avea loc această întâlnire. Adu-ți aminte că, atunci când nu ţi-ai îndeplinit datoria în totalitate, nu ne-am putut întâlni şi te-ai întors pe cale. Învaţă că putem merge împreună în laolaltă. Mamelonul este Calvarul, Golgota, locul Căpăţânii satului. Fiecare aşezare are Mamelonul său, fiecare casă are Mamelonul său, fiecare tată, mamă, fiu sau fiică poate urca pe deal şi se poate întâlni cu Pastorul conştiinţei sale în laolaltă. Nu există religii, doctrine, interdicţii, predici, teamă… Nu există nimic care să-i interzică Omului plecarea la drum. Există doar Da sau Nu. Reţine că această lumină care ne învăluie o poţi păstra în sufletul şi inima ta doar laolaltă cu mine în aceeaşi laolaltă ținut (ținută) de El. Aşa se explică faptul că vezi strălucirea crucii. Aşa se explică faptul că mulţi văd strălucirea crucii. Aşa vin visele de la El. Aşa te apropii de El. În laolaltă putem învăţa unii de la alţii şi cu toţii de la El. Pentru toate astea avem tot ce ne trebuie. Priveşte cum, lumina soarelui, se îmbină magic cu lumina pură din jurul nostru. Sunt laolaltă. Suntem laolaltă!

Continue reading „Iosif ROCA: paisprezece” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt

„Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci

folositor, neputincioşilor doctor, împăraţilor

ajutător, purtătorule de biruinţă, mare mucenice

Gheorghe, roagă pe Hristos-Dumnezeu, să

mântuiască sufletele noastre!”

(Troparul Sfântului)

Întruparea Logosului dumnezeesc, cu Voia Tatălui ceresc, întru Omul vlah desăvârşit Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, prin Duhul Sfânt, a deschis Stăvilarele cerului pentru pogorârea harului Mângâietorului peste cei doritori să cunoască Adevărul revelat, dreapta Credinţă a Evangheliei cu Învăţătura, Faptele, Jertfa, Crucea şi Învierea Domnului, Iubirea, Libertatea, Sfinţenia şi Nemurirea dumnezeiască, netezind astfel calea omului chemat şi ales spre Sfinţenie: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.” (Ioan 17, 19)

Actele martirice răsfoiesc filele personalităţii suprafireşti ale frumosului prinţ thrac, ajuns general al imperiului roman, slăvitor al Crăiesei Vlaherna – Carpatina Fecioara Maria şi sfânt slujitor al Împăratului împărăţiei veşnice Iisus Hristos, prin credinţa sa arzătoare, curajul temerar, răbdarea nemărginită, suferinţa ascetică, patimile mistice, miracolul minunilor, dragostea sfântă, jertfa mucenicească.

Actele martirice însumează Cartea sacră a Creştinismului hristologic scrisă cu sângele martirilor, ocupând locul de aur după Noul Testament, putând fi numite fără nici un echivoc şi Testamentul jertfei supreme al creştinilor theofori – hristofori.

Traducerea Actelor martirice a fost una din dorinţele aprinse ale inimosului părinte profesor universitar doctor al Facultăţii de Teologie-Bucureşti, Ioan Rămureanu, traducere publicată în Actele martirice, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1982. În cartea Actele martirice locul de frunte între aleşii lui Dumnezeu îl ocupă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice Universale a Mântuitorului Iisus Hristos.

Desăvârşirea omului întru religiozitatea credinţei sale, întru sfinţenia ortodoxiei este „Urmarea lui Hristos”, întru totul şi întru toate: în gând, cuvânt şi faptă, în rugă, suferinţă şi iertare, în adevăr, libertate şi iubire, în credinţă, curaj şi jertfă, în bine, frumos şi dăruire, în cruce, mărturisire şi înviere, până la sălăşluirea lui Hristos în el, căci: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Ap. Pavel, Epistola către Galateni 2, 20)

Omul, Prinţul şi Generalul thrac Gheorghe a crescut până la statura bărbatului creştin desăvârşit, atingând astfel cununa măsurii deplinătăţii întru Împăratul Hristos.

„Martirajul şi Minunile Sfântului Mare Mucenic-Megalo-martir-Gheorghe reprezintă un monument literar de o inestimabilă valoare duhovnicească şi o mărturie a tăriei statornice în pătimire ca obol adus adevărului hristic, dar şi a sprijinului pe care Însuşi Hristos îl acordă tuturor celor care îşi asumă pătimirea şi moartea pentru El.” (v. I Petru 2, 20; I Petru 3, 14-15; I Corinteni 15, 31; II Corinteni 4, 11).

„Ba mai mult, prin minunile sale, prin sprijinul dat celor care l-au chemat în ajutor, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne desluşeşte, dezvăluindu-ne, taina vieţii şi a lucrării sfinţilor. Minunatele sale fapte sunt săvârşite mereu prin puterea şi lucrarea, în şi prin el, a lui Iisus Hristos.” (Mucenicia şi faptele minunate ale Sfântului Gheorghe. Trad. de Lidia Rus. Introducere, note şi comentarii: Remus Rus. Ed. Sofia, Bucureşti-2016, pp. 26)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă deschide larg porţile Primăverii vieţii naturii şi ale omului ales: „când o nouă viaţă îşi croieşte drum spre lumină şi mai ales răstimpul în care viaţa însăşi este purificată, curăţită prin apă, prin alungarea duhurilor rele; acum animalele, dobândind parcă darul gândirii raţionale, vorbesc; cerurile îşi deschid porţile ca iubirea de sus să se pogoare asupra pământului şi a pământenilor, dându-le totodată sănătate,vioiciune şi dragoste.” (The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia,op. cit. p. 36)

23 Aprilie este Ziua preafrumoasei încoronării, a întronizării serenisime a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe cu aura veşnică a sfinţeniei hristice.

Tradiţia şi obiceiurile populare dacoromâne îl prezintă pe Sângeorz ca pe împlinătorul ciclului vieţii, luând cheile de la confratele său întru Hristos, Sâmedru, cărora văzând Dumnezeu că cei doi se bucură cel mai mult de cinstire în lumea Sa creştină le-a zis: „ – Iaca, de acuma, vă încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca Mea aveţi să închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor.” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă Viaţa, minunile, legendele şi obiceiurile. Selecţie şi adaptarea textelor de Costion Nicolescu. Ed. Meteor Press; I.Ghinoiu, Mitologie Română, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti-2013; Panteonul Românesc. Ed. Enciclopedică Bucureşti-2001).

Mărturii însemnate, deosebite, revelatoare despre Sf. M. Mc. Gheorghe aflăm în Chronicon Pascale scris pe la 354, completat în 629 şi 1042, (Bully, Margaret H., Sf. George for Merrie England, George Allen & Sons, Londra, 1908); în Viaţa Sfântului Teodor din Sykeon, scrisă în veacul al VII-lea, aflăm că tânărul getodac Gheorghe era general în armata traco-romană. (Three Byzantine Saints. Contemporary Biographies of St. Daniel the Stylite, St. Theodore of Sykeon and St. John the Almsgiver, trad. E. Dawes şi N. H. Baynes, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1977, cap. 5, p. 89), Codul Vindobonensis latin scris pe la 954, (Informaţiile sunt preluate din Piotr Grotowski, Cracovia, „The Legend of St. George Saving a Youth from Captivity and its Depiction în Art”, art. reprodus din Series Byzantina I, Varşovia, 2003, pp. 27-77), Martirologiul siriac, Martirologiul Heronymianum („Martirologiu”, art. de Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003, p. 552), Istoria scurtă a lumii, scrisă în 1050, de George Kedrenos / Georgius Cedrenus, cronicarul italian, arhiepiscopul de Genova Jacob de Voragine/ Giacomo da varazze (1230-1298), ne spune că nobilul Gheorghe era cavaler, prinţ de Cappadocia, ajuns în provincia Libya, în cetatea Silene/ Selene, unde se petrece episodul cu balaurul. (Legenda aurea. Vulgo historica lombardica dicta, recensuit Dr. Th. Graesse, Editio secunda, cum Aprobatione Rev. Administratoris Ecclesiastici per Superiorem Lusatiam, Lipsiae, impensis Librariae Arnoldianae, MDCCCL.), stareţul Mănăstirii Eysham, Aelfric (955-1020), face cunoscută viaţa Sfântului Gheorghe, cu faptele deosebite, minunile, jertfa şi mucenicia lui în literatura medievală, fiind traduse în limba anglo-saxonă. (Adamnan. De locis sanctis, ed. Denis Meehan, Dublin Institute for Advanced Studies, Dublin, 1958; Aelfric, Lives of Saints, ed. Walter Skeat, Early English Text Society, Londra, 1881; The Anglo-Saxon Chronicle, ed. James Ingram, trad. James H. Ford, El Paso Norte Press, Texas, 2005), istoricul Jacob Burckhardt (1818-1897) etc.

Încununata hagiografie a prinţului, generalului, sfântului Gheorghe, purtând aura Cavalerului demnităţii păstrată asemeni Cavalerului Trac şi varietatea reprezentărilor artistice de excepţie, se reflectă, se răsfrâng, bucurându-se de marea popularitate a Pământului: prin mulţimea lăcaşurilor de cult, bresle, ordine cavalereşti, protector al armatei, marinei, cercetaşilor, ţăranilor, al numeroşilor cavaleri, prinţi, regi, împăraţi, voievozi precum Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Bibescu, etc., ocrotitor al multor ţări, oraşe, comune, ape, munţi din lumea creştină: Anglia, Antiohia, Aragon, Armenia, Barcelona, Bucureşti, Catalonia, Constantinopol, Franţa, Ferrara, Georgia, Georgia (USA); Georgia de Sud, Georgetown, Sfântul Gheorghe, Gheorghieni, Sângeorz-Băi, Giurgiu, Grecia, Genova, Lituania, Portugalia, România, Veneţia.

Preţuirea sacră a Crăiesei ceresco – pământeşti Fecioara Maria şi dragostea Fiului ei Hristos, l-au supraînnobilat serafic cu distincţia rarisimă de: Purtător de Biruinţă!

Lângă Ierarhia Numelor Divine, reconstituită de marele sfânt dacoromân Dionisie Areopagitul, sub aura „Numelui mai presus de orice nume”, HRISTOS, în iconografia mântuirii hristice, trei mari traci, geto-daci, din întreaga omenire au ajuns până la înălţimile serafice ale demnităţii dumnezeirii, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Sf. M. Mc. Gheorghe.

Fecioara Maria – Vlaherna – Carpathina, Maica lui Dumnezeu, Crăiasa cerului şi a pământului, Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul, vărul, naşul lui Iisus -Mântuitorul şi prinţul Gheorghe, cel mai mare dintre sfinţi, după Ioan Botezătorul, încununat cu sceptrul Biruitorului său Hristos, ca Purtător de Biruinţă.

„Îmbărbătează-te şi te veseleşte, iubite Gheorghe (îi spune Împăratul Vieţii veşnice – Hristos), căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Şi Mă jur pe Mine şi pe sfinţii îngeri, că dintre cei născuţi din femeie nici unul nu este mai mare decât Ioan Botezătorul, şi că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ţie.” (Acta Sanctorum, aprilie 23, (1675-), pp. 100-163; The Martyrdom and Miracles of Saint George of Cappadocia, Oriental Text Series I, textele coptice editate cu o traducere englezească de E. A. Wallis Budge, Londra, D. Nutt, 270, Strand, 1888, p. 52)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe, Prinț, General și Sfânt” →

Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ

ca să aline suferinţele neamului omenesc.”

Bernardin de Saint-Pierre

Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri…, Toate sunt doar fraze si paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.

Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”

Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale… Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni” să încercăm să le corectăm.

Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.

Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)

România între 1944-1947

Acţiunea samavolnică a comuniştilor era justificată prin ,,epurarea’’ aparatului administrativ de ,,fascişti’’ şi ,,democratizarea’’ instituţiilor statului. Prin metode violente au fost înlocuiţi prefecţi şi primari la Constanţa, Brăila, Ploieşti, Târgovişte. În paralel, o campanie de presă violentă a fost orientată împotriva PNŢ, cel mai important partid din viaţa politică românească şi mai ales a ministrului de interne, Nicolae Penescu, secretarul general al acestui partid. Se mai cerea demiterea prefectului Poliţiei Capitalei. În acest context tensionat, a sosit la Bucureşti, A. I. Vâşinski, pentru a obţine acordul guvernului român în vederea plăţii reparaţiilor de război şi cu un mesaj verbal al guvernului sovietic pentru regele României, în problema armistiţiului. Pe la mijlocul lui noiembrie 1994, au fost aduse în România trei noi divizii sovietice şi au fost încartiruite în ,,zona industrială”. La sfârşitul lui noiembrie, autorităţile sovietice au cerut guvernului român reducerea efectivelor poliţiei, jandarmeriei şi ale armatei din ţară, care a fost limitată la trei divizii. În faţa aceste situaţii grave, liderii PNŢ şi PNL, neliniştiţi de situaţia politică din ţară, au retras sprijinul politic celui de-al doilea guvern Sănătescu, pe care îl considerau slab, şi s-a declanşat o nouă criză politică.

La 2 decembrie 1944, excedat de această situaţie, generalul Sănătescu şi-a înaintat demisia regelui. Situaţia României se agrava, iar opinia publică era tot mai alarmată de ceea ce se petrecea în ţară. C. I. C. Brătianu se plângea lui Burton Berry, reprezentat politic al SUA la Bucureşti, că structurile politice ale statului se deteriorau, tulburările creşteau, grupurile comuniste nu au putut fi dezarmate, iar autorităţile locale au fost înlocuite prin forţă cu reprezentanţi ai FND. Moldova nu se afla de fapt sub controlul guvernului de la Bucureşti, iar în Transilvania de nord, administraţia românească a fost înlocuită cu administraţia militară sovietică. Generalul Sănătescu nota în jurnalul său: ,,Comuniştii îşi urmează planul dictat de la Moscova“, iar reprezentantul american comunica la Washington că ,,majoritatea românilor pe care i-am întâlnit susţin că Rusia Sovietică se pregătea să preia direct controlul“ în România. În legătură cu aceste temeri, Vâşinski îi declara, la începutul lui decembrie 1944, lui Mihai Ralea, că ,,Uniunea Sovietică nu intenţionează să impună un regim comunist în România şi nici nu doreşte să încorporeze România în URSS, însă Rusia va insista pentru o schimbare în clasele conducătoare“, adică impunerea unui regim care să aducă la putere oameni devotaţi politicii sovietice. În fapt, temerile româneşti erau pe deplin justificate.

După consultări cu reprezentanţii partidelor politice, la 2 decembrie 1944, regele a însărcinat cu formarea noului guvern pe generalul Nicolae Rădescu, cunoscut pentru integritatea sa morală şi credinţa în valorile politice tradiţionale ale ţării. Noul guvern Rădescu a depus jurământul, la 6 decembrie 1944, raportul de forţe politice în sânul acestuia fiind egal, PNŢ şi PNL-7 ministere, FND-7 ministere şi vicepreşedinţia. În programul guvernului său, Rădescu cerea să se restabilească în ţară disciplina şi ordinea, să se încheie un armistiţiu între forţele politice şi să fie suprimate toate gărzilor armate. Acestea erau cerinţe normale pentru o ţară democratică ca România.

Dar PCR şi stăpânii săi de la Moscova se opuneau cu înverşunare normalităţii politice în ţară şi urmăreau instalarea unui guvern pe care să-l controleze. Guvernul Rădescu a adoptat următoarele măsuri: Legea nr. 21 din 13 ianuarie 1945, privind administraţia locală, înfiinţarea Universităţii de Vest, la Timişoara (30 decembrie 1944), Legea sindicatelor profesionale (ianuarie 1945), înfiinţarea Ministerului Naţionalităţilor şi adoptarea Statutului Naţionalităţilor, precum şi Legile 50 şi 51 despre criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării şi Convenţia asupra mărfurilor pe care România urma să le livreze URSS. Livrările erau eşalonate pe o perioadă de şase ani (1944-1950), în tranşe de câte 50 de milioane de dolari. Valoarea totală a livrărilor, transportul, întreţinerea trupelor sovietice în România şi a rechiziţiilor totalizau 1500 de milioane de dolari SUA, în perioada septembrie 1944-martie 1947. Rezultă din aceste cifre că România a plătit de câteva ori suma de 300 milioane dolari, fixată prin Convenţia de Armistiţiu.

O altă măsură nefericită a fost deportarea (ridicarea forţată) germanilor din România pentru muncă în URSS. Conform ordinului comandamentului sovietic au fost reţinuţi (mobilizaţi) pentru muncă toţi locuitorii germani din România, bărbaţi între 18 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, prin măsura adoptată la 18 ianuarie 1945 Rădescu a acţionat împotriva reţinerii cetăţenilor de origine germană, iar C. I. C. Brătianu a protestat împotriva acestei măsuri. Din cei 80.000 de cetăţeni germani din România mobilizaţi, au fost deportaţi 69.000, iar 11.000 au fost exceptaţi. Trebuie să precizăm că Churchill a fost de acord cu deportarea germanilor pentru muncă în Rusia. Gravitatea deosebită a situaţiei din România l-a determinat pe regele Mihai să înainteze un memoriu preşedintelui Roosevelt, în care arăta că îndepărtarea germanilor din ţară reprezenta o lovitură pentru economia şi administraţia statului român. O altă măsură gravă luată acum a fost deportarea în Rusia Sovietică a românilor din Basarabia şi Bucovina, refugiaţi în România, în urma unei cereri verbale adresate guvernului român, la 11 noiembrie 1944. Guvernul român a trimis o notă diplomatică în care preciza că prin deportarea acestora era încălcat dreptul de adopţiune, prevăzut în dreptul internaţional. Întoarcerea lor în acele teritorii, se spunea în notă, ar constitui ,,un act de violenţă împotriva acelor persoane“. Dar conducerea sovietică a respins cererea guvernului român, iar autorităţile de ocupaţie au ridicat cu forţa pe românii din Basarabia şi Bucovina provocând mari suferinţe acestora, s-au înregistrat chiar sinucideri.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine

Atitudinea justă este dimensiunea Omului hărăzit cu însuşirile spiritual-religioase, care-i conferă personalitatea, dându-i sens autorităţii pentru a-i călăuzi pe cei din jur.

Atitudinea înfrumuseţează ca un veşmânt regal sceptrul Omeniei, cea mai înaltă nobleţe a dacoromânilor hărăzită de Dumnezeu ca Frumuseţea cea dintâi.

Atitudinea irumpe din Adevăr pentru a netezi Dreptăţii căile evidente ale realităţii.

Atitudinea are ca sceptru Autoritatea moral-religioasă, care tâlcuieşte genial Drama, dramele abătute asupra Naţiunii creştine, asupra Bisericii ortodoxe naţionale, astfel că toate furtunile încercărilor ce se abat asupra noastră, ca Naţie, în vreme şi vremuri sunt traduse de Omul autorizat, persoană – personalitate consfiinţită, ca încercări de credinţă, probleme de conştiinţă, teme, teste şi teze de iubire creştină, pe care Instituţiile fundamentale ale Statului: Biserica, Cultura, Ştiinţa, Armata, Justiţia, Sănătatea trebuie să le rezolve numai în duhul şi spiritul Adevărului.

Atitudinea moral-religioasă, fiindcă înainte de orice configuraţie socială, aparţine genetic religiozităţii, ne cere imperios nouă creştinilor ortodocşi, hărăziţi, înzestraţi cu responsabilitate să reconstituim permanent drumul către noi înşine, pentru a înlesni apoi continuu paşii semenilor noştri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan Aurel – Pop şi permanenta sa justă Atitudine” →