Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (107)

EPILOG

România între 1948-1989

Situaţia României, după 30 decembrie 1947, este surprinsă exact de Onisifor Ghibu, în memoriul adresat lui Petru Groza, în martie 1949: „Aţi pornit la drum înşelând poporul cu formula demagogică a democraţiei, a domniei poporului, pentru ca în realitate să introduceţi cea mai blestemată dictatură, nu numai politică, ci şi culturală şi economică. În locul libertăţii, aţi introdus robia şi teroarea, sub toate aspectele cele mai crunte ale lor. Aţi făcut din România o uriaşă temniţă pentru majoritatea absolută a cetăţenilor ei, aţi făcut din ea un infern. Aţi transformat statul român în cel mai sadic exploatator al propriilor săi fii. Aţi prostituat sufletul neamului, bătându-vă joc de el, cum nu şi-au îngăduit să facă nici fanarioţii odioşi de odinioară, nici stăpânirile străine, sub care am fost sortiţi să gemem veacuri de-a rândul…“.

Aşadar, prin lovitură de stat, la 30 decembrie 1947, regele Mihai, sub ameninţarea unui război civil, a fost silit să abdice, iar P.C.R. a preluat întreaga putere în ţară. În aceeaşi zi, Parlamentul, dominat de comunişti, a proclamat ,,republica populară”, după model sovietic, împotriva adevăratei voinţe populare, exprimate la 19 noiembrie 1946, care era monarhia constituţională. Actul politic comunist de la 30 decembrie era, de fapt, dictatul unui grup politic minoritar, marionetă a ocupantului străin. Prin constituirea Republicii Populare Române şi alegerea unui prezidiu al acesteia, se puneau bazele statului comunist. Acesta a fost apoi rapid înregimentat în blocul politic sovietic, prin semnarea unui tratat de prietenie între R.P.R. şi U.R.S.S., la Moscova, între 2-4 februarie 1948. În acest context, au fost semnate şi trei protocoale, pentru înfiinţarea societăţilor mixte Sovrom, iar la 4 februarie, a fost semnat un protocol, prin care Insula Şerpilor (17 ha) era cedată URSS, fapt consemnat într-un simplu proces-verbal, din 23 mai 1948. Sub umbrela protectoare politico-militară sovietică, noul stat comunist se putea consolida nestingherit şi pentru aceasta era necesară întărirea partidului politic unic. După dizolvarea partidelor politice democratice (P.N.Ţ, P.N.L. şi P.S.D.I.), ultimul act l-a reprezentat contopirea forţată a P.S.D. (Rădăceanu) cu P.C.R., la congresul din 21-23 februarie 1948, şi constituirea Partidului Muncitoresc Român (P.M.R), cu program, ideologie şi organizare comunistă, marxist-leninistă. În fruntea P.M.R. se afla Gh. Gheorghiu-Dej, ca secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, secretari, grupul celor patru lua deciziile cele mai importante în partid şi în stat.

În martie 1948, au fost organizate noi alegeri, după tipicul comunist, unde Frontul Democraţiei Populare (F.D.P.), alianţă politică, alcătuită din P.M.R., Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară, a obţinut peste 90% din voturi ( 405 locuri din 414). Alte partide politice participante la alegeri, PNL, condus de P. Bejan şi Partidul Ţărănesc Democrat, condus de dr. N. Lupu, au obţinut doar câteva locuri în adunare. După alegeri, noua adunare, numită de acum înainte, Marea Adunare Naţională, a adoptat constituţia statului comunist, RPR., la 13 aprilie 1948, care avea ca model Constituţia comunistă stalinistă din 1936, M.A.N. era constituită dintr-o singură cameră şi era organul legislativ al noii puteri comuniste, care adopta legile, fără însă să le dezbată, propuse de guvern, organul executiv, dar aceste instituţii erau pur decorative, nu exista o separaţie a puterilor, întreaga putere în stat aparţinea P.M.R. (comunist).

Constituţia proclama o serie de libertăţi şi drepturi, însă acestea nu puteau fi folosite împotriva ordinii comuniste şi nu au fost respectate niciodată. După întrunirea ei, M.A.N. a desemnat un nou guvern, care avea în frunte tot pe Petru Groza, dar conducătorul real al cabinetului era liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej, prim vicepreşedinte. Posturile cheie erau deţinute de comunişti: Ana Paucher, la Externe, V. Luca la Finanţe, Teohari Georgescu la Interne, Emil Botnăraş la Apărare, Avram Bunaciu la Justiţie, iar Dej deţinea şi ministerul Economiei Naţionale. În iunie 1952, Gheorghiu-Dej a preluat şi formal conducerea Consiliului de Miniştri (a guvernului), iar Petru Groza a fost desemnat preşedinte al Prezidiului M.A.N., până la moartea sa, în 1958.

Funcţia principală a statului comunist a fost, la început, cea represivă, de obstrucţionare sistematică şi permanentă a drepturilor şi libertăţilor. În acest scop, a fost înfiinţată, prin decretul numărul 221, din 30 august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), Securitatea, cum mai era cunoscută, după modelul N.K.V.D. Această instituţie era împărţită în zece departamente sau „direcţii” şi avea rolul de a asigura „securitatea Republicii Populare Române împotriva complotului duşmanilor externi şi interni”. De fapt, scopul instituţiei era menţinerea, prin orice mijloace, oricât de brutale, a regimului comunist la putere, noul stat, proclamat la 30 decembrie, se autodefinea ca un stat poliţienesc (totalitar). Conducerea superioară a Securităţii era alcătuită în totalitate din agenţi ai serviciilor secrete sovietice (N.K.V.D.). Un astfel de agent sovietic, evreu din Transnistria, Pantiuşa Bodnarenko (românizat, Gh. Pintilie) a ajuns şef al Securităţii, adjuncţii săi fiind Alexandru Nicolski (Boris Grünberg), evreu din Chişinău, şi Vladimir Mazuru, ucrainean din Bucovina de Nord.

Securitatea s-a consolidat treptat ca instituţie represivă, efectivele ei au crescut de la 1.148 ofiţeri, iniţial, la 13.155, în 1956, la care se adăugau angajaţi civili şi informatori. Consilierii sovietici din structura Securităţii nu aveau încredere în români, etnici de neam, şi au apelat la membrii minorităţilor naţionale (evrei, unguri, ţigani). În paralel cu Securitatea, funcţiona Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), în materie de contraspionaj şi investigaţie penală. Alături de securitate, a fost înfiinţată, în 23 ianuarie 1949, Direcţia Generală a Miliţiei, care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria, desfiinţate după 1948. Miliţia avea un efectiv de 40.000 de oameni, în 1953, şi cuprindea şi unităţi (trupe) de securitate cu un efectiv de 55.000 de ofiţeri şi soldaţi, pentru înăbuşirea oricărei rezistenţe anticomuniste. Activitatea instituţiilor menţionate, Securitatea, Miliţia şi unităţile Ministerului de Interne, erau justificate de justiţia comunistă, care avea rolul de „a apăra regimul de democraţie populară” (comunist) de orice primejdie.

Odată edificat aparatul statului comunist, el a trecut rapid la transformarea societăţii româneşti, după model sovietic, prin folosirea normelor şi practicilor staliniste. În economie, prin „naţionalizarea” (confiscarea) în folosul statului comunist, a întreprinderilor industriale, băncilor, minelor şi căilor ferate, prin Legea 119, din 11 iunie 1948. Prin acest act, au fost trecute în proprietatea statului 8894 întreprinderi, fără nicio despăgubire, apoi, în 13 august, întreprinderile bancare şi de credit, în septembrie, cele de căi ferate, în noiembrie, instituţiile sanitare particulare. Au urmat, desfiinţarea Bursei de mărfuri, la 18 februarie 1949, şi naţionalizarea imobilelor, prin decretul 92, din 20 aprilie 1950. După naţionalizare, la 2 iulie 1948, se constituia Comisiunea de Stat a Planificării, organ central de planificare economică. Prin aceste măsuri ,,revoluţionare”, era demarată ,,industrializarea socialistă”, fiind inaugurată planificarea centralizată, dar a fost distrusă astfel baza economiei de piaţă liberă. Au fost elaborate două planuri economice anuale, în 1949 şi 1950, apoi opt planuri de cinci ani, între 1951-1989.

În martie 1949, în urma unei decizii a conducerii P.M.P., proprietatea particulară asupra pământului a fost desfiinţată, ceea ce a dus la lichidarea socială a categoriei moşierilor şi chiaburilor (ţărani înstăriţi), care îşi păstraseră pământurile, după reforma agrară din martie 1945. Astfel pământurile, animalele, uneltele agricole ale celor ce stăpâneau terenuri până la 50 de hectare (conform legii din 1945), au fost confiscate în totalitate, un milion de hectare au fost comasate în folosul gospodăriilor de stat şi colective care se vor înfiinţa.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (107)” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem cei care nu se putea să nu fim…

Există și un alt fel de a pune întrebarea: „cine sunt eu…?”

Da. Dar numai dacă o formulăm… ca un raspuns. Dacă o formulăm ca și cum Dumnezeu ne-ar fi dat, anticipat, raspunsul la ea. Acel Raspuns de care vorbea Mântuitorul, intr-un mod sublim, zicand: „În ziua aceea nu ma veti întreba nimic…” (Ioan 16, 23).

Dar cum să te întrebi „cine sunt” ca și cum ti s-ar fi răspuns la întrebare? Cum să te întrebi raspunzandu-ti, perpetuu, hranindu-te mereu din răspunsul care se întoarce mereu la tine…? Sa cazi pe ganduri ca și cum te-ar fi lovit o frumoasă… dambla!

Păi, să cădem pe ganduri…

„Cine sunt?” Eu? Tu? Oricine…?

Eu sunt… cel ce nu putea să nu fie!

Trebuie să fie așa. Nu se poate altminteri.

Cu toții ne dăm seama, în adânc, de unde vine acest răspuns. Din infinit. Din Dragostea lui Dumnezeu. Dintr-un neinceput al Lui, de unde vin toate ideile. Idei ca si… noi. O idee… ca și mine.

Atunci și tu ești… cel ce nu putea să nu fii. El este cel ce nu putea să nu fie… Ea este cea ce nu putea să nu fie. Si parcă în „negația” asta înțelegem mai mult decât în orice afirmație. Pentru ca depasim polemica, retorica. Si deschidem lumea infinită a afirmării lui Cel ce Este.

Mai țineți minte cand Dumnezeu a gasit „definitia” despre El Însuși în fața lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”…?

Și dacă ar fi spus, intr-un mod și mai minunat, și mai poetic, pentru mintea noastră postmodernă si trecuta de toate modernitățile:

„EU SUNT CEL CE NU PUTEA SĂ NU FIE…!”

Atunci, în cheia asta minunata a lui „a nu putea să nu…” sa ne gandim si noi pe noi.

Și, apropo, ca pretext, maine, 17 mai, ora 18.00, e Marșul pentru Viață pe Facebook, prima editie care se face online din motive de criză. Cine vrea să serbeze ceva… Orice. Pe sine. Pe sine din Viața din care a venit. Din viața lui Dumnezeu.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem cei care nu se putea să nu fim…” →

Alexandru NEMOIANU: În casa bunicilor mei

În casa bunicilor mei din Borlovenii Vechi am fost adus imediat după ce ei și-au închis casa și gospodăria din Caransebeș la sfârșitul anului 1949.

Pentru familia mea lărgită anii 1948-1949 au fost vremuri grele. Tatăl meu era arestat și mama mea, cu trei copii între opt ani și doar câteva luni, se adăpostea la părinții ei în Caransebeș.Tot acolo era și sora ei cu fiica ei, tot de câteva luni Otilia (Sylvia zis Miky, măritată cu contabilul Coriolan Cincheza și el arestat la acea vreme). Tot în acel an, pentru câteva luni, autoritățile comuniste aflaseră de bine să suspende pensia bunicului meu, ”Taica”, colonelul K.u.K în rezervă, Romulus Boldea. În plus rudele tatălui meu erau sub persecuții și presiuni teribile deoarece soțul surorii tatălui meu, Valeria, care era notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu, era în munți ca unul dintre conducătorii rezistenței armate anti comuniste. După ce a fost capturat, Gheorghe Ionescu a fost împușcat de bestiile comuniste la “Pădurea Verde”. La eliberarea tatălui meu, jumătatea lui 1949, mama mea cu Pilu (Virgil) și subsemnatul și cu sora și ei și cu fiica Otilia, au revenit în București. Bunicii mei, dimpreună cu fratele meu mijlociu, Romulus(Romi), s-au așezat definitiv în casa din Borloveni. Romi a rămasă cu bunicii mei circa un an.

În vremea respectivă casa din Borloveni fusese refăcută, cu bani dați de tatăl meu, după dezastrul suferit în urma trecerii pe acolo a frontului și trupelor sovietice.

Fiind născut în 28 Aprilie, 1948 nu îmi amintesc de primele drumuri la Borloveni, la unu și doi ani, dar am amintiri vii din vremea imediat următoare, înainte de arestarea lui Taica în August 1952. După aceea și până azi, personalitatea și semnificația acelei case și acelui loc au devenit tot mai clare și mai decisive pentru mine.

Casa Boldea este așezată pe drumul din latura de răsărit a satului, drum care străbate satul în toată lungimea lui, de la nord la sud. Casa era cea mai mare din sat, fiind așezată pe două “platzuri” (locuri) grănicerești, motiv pentru care avea și două praznice principale pentru cei doi ocrotitori ai casei: Soborul Sfântului Ioan Botezătorul și “Adormirea Maicii Domnului”.

Întreaga gospodărie, casa și atentantele, era în formă de L, cu frontal lung îndreptat spre drum și frontul scurt spre grădina și pădurea casei. Frontul lung, la rândul lui, era, în fața casei, retras spre a face loc unei foarte frumoase grădini cu flori, închisă cu gard înalt. În continuarea gardului de la grădina de flori se pornea zidul înalt de peste trei metrii al curții. În acest zid se deschideau două intrări. Una mică, pentru oameni și apoi porțile duble, masive, din lemn de stejar și care se închideau cu drug gros de fier, prin care se intra în curtea enormă, ”oborul”. În fața zidului curții era banca, ”scamnul la drum”, pe care, uneori, cei ai casei stăteau schimbând vorbe cu trecătorii. Deasupra porții era numărul de la casă, ”113” dar sub care mereu era trecut și numărul matricol grăniceresc ‘44”. Zidul de incintă era vopsit alb, iar lemnăria gri-verzui.

Imediat lângă poartă, în stânga, era “șupa”, șopron enorm, deschis, susținut de picioare din piatră și cărămidă,peste care era un pod foarte mare pentru fân. În șupă erau ținute căzile mari pentru fermentatul prunelor și erau ținute lemnele de foc. Tot acolo erau capre pentru tăiat lemnele, topoare, ferăstraie și multă vreme, cred că până prin 1960, o berlină cu covergă de piele adusă de străbunicul, Protopopul Pavel Boldea, de la Viena. Acea berlină a fost folosită pentru transporturile membrilor casei până prin 1953 când, a fost înlocuit transportul cu mai “democraticele” cocii “ale oamenilor. Era mai discret.

Șupa închidea curtea și perpendicular, pe marginea ei exterioară, se continua zidul curții, întrerupt de o mică portiță care dădea în grădina vecină, care aparținuse tot casei Boldea dar fusese ulterior înstrăinată de comoștenitori laterali. Apoi urma hambarul enorm, făcut din bârne masive de stejar, acum aproape pietrificate, acoperit cu țiglă și sub care se aflau cotețele pentru orătănii. În continuare urma cocina mare pentru porci. Porcii din Borloveni erau animale feroce, capabile să sfâșie găini și când eram copii nu eram lăsați în preajma lor. De la cocină, în unghi drept, continua grajdul, foarte mare, din piatră și cărămidă, cu pod masiv pentru fân. În legătură cu acel pod, în casa Boldea, era pomenită o întâmplare.

Pe la mijlocul anilor 30 ai veacului trecut, acolo au fost găzduiți Episcopul Caransebeșului și Octavian Goga. La lăsarea serii cei doi au mers la culcare în camerele pregătite pentru ei și Coriolan Buracu a spus; ’noi ne retragem în apartamentele noastre”. Un evident eufemism căci,’apartamentele” erau podul cu fân mai înainte pomenit.

În acel grajd, înainte de război, erau ținute două vaci de lapte și un cal de călărie pentru deplasările lui Taica. O vacă pentru laptele casei a fost ținută până către sfârșitul anilor cincizeci. După grajd, zidul de incintă continua fiind întrerupt de o a două poartă masivă, cu două laturi, prin care puteau trece care, și care ducea la grădina casei. Zidul de incinta continua și apoi cotea spre dreapta oprindu-se în petele casei. În acel colț era cușca pentru câinele de pază. De regulă un câine mare, ziua legat în lanț și noaptea lăsat slobod în curtea care, pe vremea nopții, era încuiată.

Cam la jumătatea laturii scurte a L-ului, deci peretele de nord al casei, erau treptele care dădeau la intrare. Erau zece trepte late cuprinse într-o casă a scărilor largă și impozantă, sfârșind într-un “peron” generos. Casa scărilor se închidea cu o portiță de lemn ce făcea imposibilă intrarea orătăniilor pe trepte și murdărirea lor. Intrarea în casă se făcea printr-o ușă, care părea mică în comparație cu masivitatea frontului în care se deschidea, o ușa vopsită gri-verzui și având o clanța îngustă, neagră. Prin acea ușa se pătrundea în interiorul casei. Prima deschidere era gangul, ceardacul enorm care înconjura tot corpul dinspre gradină al casei, formând un al doilea L, interior. În fața casei, în colțul cel mai de nord, era încă o intrare care dădea în grădina casei dinspre stradă. Pe vremuri, în față ei era o fântână, dar ea a fost închisă de Taica, deoarece îl tulbură. Acest gest “seniorial” avea să îl coste mult în anii comunismului ca și faptul că, tot în acea vreme, a împușcat un cocoș, care îi tulbură somnul după amiază și un porc care intra în grădină și rupsese un gard. Taică a plătit animalele celor păgubiți dar gestul, repet “seniorial”, avea să îl urmărească în anii comunismului deși, oamenii fuseseră amuzați de evenimente.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În casa bunicilor mei” →

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire

Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită dominată, având de caracteristică principală, independența, libertatea locuitorilor ei.

Din cele mai vechi timpuri, sub conducerea fruntașilor locali, a cnezilor,locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertatea individuală și dreptul de a purta arme. În schimb ei trebuiau să apere zona de năvăliri din afară.

Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupației otomane prin nesupunere, prin „lotrie”,iar în vremea dominației hapsburgice sub și în sistemul „graniței militar.

Ceea ce aș vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte care pot fi ilustrate prin cazul Văii Almăjului și al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi, înaintașii mei pe linie maternă. În acest context am să amintesc și contribuții ale unor membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, la Marea Unire din 1 Decembrie, 1918.

Acești locuitori ai Almăjului erau cu rosturi nobiliare, după statutele medievale, dar nu aveau nimic de a face cu decorul romantic care însoțește construcțiile imaginare. Acei oameni erau țărani și cel mai adesea țărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puțin nobili.

Dar circumstanța că erau liberi, că aveau dreptul și voința de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri și împrejurări diferite, îi făcea să fie mental pregătiți să accepte și să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric dar rămâneau încrâncenați în rostul lor existențial, în tradiția lor românească și a „locului’.

În veacul al XIX-lea această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” și încă mai vârtos prin trimiterea ,măcar unora dintre copii,la „carte”.

Așa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi.

Dascălul Pavel Boldea și-a trimis copii la școală și unul dintre ei a dat înainte și a devenit fruntaș în rândul preoțimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro crăiască. Colonelul K.u.K Pavel Boldea a devenit fruntaș, dar în sufletul lui a rămas ceea ce fusese din naștere, un țăran din Borloveni, cu grijă pentru frații și rudeniile mai mici, cu grijă pentru satul și „țară” lui, Almăjul. El a avut grijă și pe cheltuiala lui au mers la școli și au devenit „domni” frații lui și nepotul Coriolan Buracu.

Feciorul sau,Lt.Col.KuK Romulus Boldea, a avut la rândul sau o carieră militară și apoi polítică meritorie. A luptat pe frontul italian și a primit numeroase decorații austriece, dar și germane,între ele Crucea de Fier Germană. S-a căsătorit cu Otilia Bauer, fica unui fruntaș german din Bijeljina, Bosnia și care s-a atașat cu pasiune casei Boldea. Romulus Boldea a fost Prefect al Județului Severin și Președinte al Comunității de Avere Grănicerești din Caransebeș. Dar în același timp a gospodărit cu mare grijă bunurile familiei din Borloveni și casa din Borloveni i-a fost principala reședința, în care Dumnezeu i-a îngăduit să închidă ochii. Casă care și azi este în picioare și în bună stare.

Pentru acești oameni și pentru urmașii lor, inclusiv subsemnatul, Borloveniul și Almajul au fost și rămas “patria” ideală.

Din neamul lor mai mulți au contribuit la realizarea “marii Uniri”. Romulus Boldea și unchiul lui Grigore Boldea, amândoi ofițeri în armata chezaro-crăiască, au fost între primii ofițeri bănățeni care au trecut călare munții și s-au înrolat în armata română. Amândoi au luptat pe frontul”de la Tisa”, împotriva bolșevismului maghiar. Ei au făcut parte din corpul de artilerie care a forțat Tisa și a îngăduit ofensiva armatei române, ocuparea Budapestei și izgonirea lui Bela Khun. Vărul primar al lui Romulus Boldea, Coriolan Buracu, a avut un rol esențial în mobilizarea Almăjenilor și a fost delegat la Marea Adunare de la Albă Iulia care, la 1 Decembrie 1918 proclamă unirea tuturor Românilor. ”Casa Boldea” a fost parte activă la Marea Unire.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire” →

Raul ANCHEL: Și totuși pandemia!?

Organizația mondială a sănătații a întârziat recunoașterea Coronei ca o pandemie, ce va ucide-n toată lumea. Întârzierea asta a costat mii de morți. Acum când fiecare țară încearcă să se întoarcă la normal, acum probabil șansa noastră, a transparenților, de a se molipsi de Corona, a cresc mult. Această șansă, din păcate, crește pentru toți în toată lumea, pentru fiecare dintre noi… Nu, nu trebuie să ne sperie asta. Trebuie să ne trăim viața, cu curaj și încredere ca și până acum… Dar și acum în timpul ăsta, se pot lua decizii. Poate chiar altfel de decizii…

Am uitat să vă spun că acum în această scriere, intenționez să fac puțină politică! De aceea, rog pe toți, cei ce astăzi nu au chef de politică, ca și pe cei care sunt sătui de politica lor, locală, să nu citească aceste rânduri… Eu mă așez acum pe scăunelul meu mic cu care v-am obișnuit. Asta numai fiindcă vreau să discutăm puțină politică, la care sincer, nu mă pricep de loc… Dar de aici, de pe scăunelul meu mic, totul e posibil… Văd totul clar, deși e clar că nu văd totul, dar văd că soarele mi-e bine obturat de crizantema de pe terasă…

Noi ca oameni tot timpul luăm decizii. Poate e timpul ca acum în ‘era corona’ să corectăm o parte din decizii, să încercăm să le înțelegem altfel, să le revizuim… Măcar acum o data la o sută de ani. Poate acum e timpul… Eu de exemplu, am luat decizia să nu mai îmi pese de WHO (World Health Org)– Organizația mondială a sănătății ci să mă lupt pentru crearea Organizației mondială a bunei dispoziții – WFO(World Fun Org). Sigur asta numai dacă aceasta nu există încă. Cu fondurile salvate de la WHO putem crea cu ușurință WFO. Haideți să fim serioși tot ce se investește în WHO nu face altceva decât să permită promovarea unei agende știută de la început. Cel puțin ea este foarte clară pentru mine. Agenda aceasta la bază, are ceva socialist, frumos, utopic, bun. Ea spune cel slab, e cel ce trebuie ajutat. Cine îl poate ajuta? Numai un tip mai dolofan, mai grăsuț sau chiar gras. Sigur când agenda aceasta ajunge în Organizații de sănătate, idea, numai idea de a promova o anumită agendă, poate fi fatală pentru multe sute de mii sau chiar milioane de oameni… și nu toți printre cei grăsuți…

Și să nu uităm că nimeni, nimeni nu e rău intenționat în asta… Decizia de a promova o anumită agenda în WHO, nu este o decizie luată clar și în scris. Ca orice altă decizie promovată de ONU ea se transmite doar prin priviri și prin DNA. Nu, desigur deciziile astea nu sunt legalizate, nu sunt aduse la cunoștința lumii. Dar promovând în WHO numai oameni interesați în susținerea unei anumite agende, sau reprezentanți ale acestei agende, ce pretenții putem avea… WHO face parte dintr-o altă organizație mondială. Probabil și ea sustinută de cu adevărat marele Bill Gates și desigur și de alți multimilionari care sincer vor ajutorarea celor slabi. Deci WHO activează în cadrul ONU-lui – Organizația națiunilor unite.

Despre ONU – am personal o părere foarte… 80% din deciziile luate de ONU, sunt legate într-o formă sau alta de Israel… Cred că ați reușit să citiți atent fraza de mai sus… 80 la sută… Și toate condamnă Israelul. Știu că înainte de CoronaVirus, nefiind acasă, ocupat fiind cu copiii și nepoții nu aveam timp de prostiile astea. Sincer să fiu, habar nu aveam de cifrele astea. Acum între noi fie vorba, e adevărat că Israelul, răspunde o dată la fiecare 10 atacuri asupra orașelor sale, prin bombardarea vecinilor arabi. Încercând disperat să nu atingă vreun nevinovat, deși teroriștii adevărați se ascund printre ei, printre cei nevinovați.

Mai e adevărat ca nivelul de trai al vecinilor noștri este printre cele mai scăzute din lume. E adevărat că adevărata ocupație a vecinilor este înarmarea cu noi arme ca să mai poată omorî un evreu. E adevărat că asta nici nu este așa o mare nenorocire, pentru restul lumii. Dar mă tot gândeam, nimeni din nici o țară a lumii de zeci de ani, nu a avut curajul să vorbească de la vreo tribună a ONU – lui și să-i ceară acestuia să se mai ocupe și de alt stat. Sunt peste 190 de state în ONU. Mor mii de oameni nevinovați peste tot în lume…

Toate acestea erau un fel de secret până când Nikki Haley, fostă reprezentantă americană la ONU, le-a pus pe masă. Doamna Haley ca reprezentantă a Americii a fost primul om din lume care a prezentat deschis cifrele de mai sus. Nu v-aș fi bătut la cap cu prostiile astea… Dar acum fiecare stă ghemuit în casa lui ascuns în frica molimei. Poate acum când ne gândim la rasism, la dreptate, la semeni, să învățăm ceva. Rasism nu e ura omului împotriva anumitor rase. Nu dragii mei, e ura omului împotriva oricărei rase, chiar dacă asta place, chiar dacă nu.

Eu acum îmi încep programul de încurajare a WFO. Eu nu fac politică. Încerc doar să citesc printre rânduri. Ce m-a surprins este că oamenii grăsuți nu au înțeles până acum asta, deși era scrisă pe orice gard din fâșia Gaza. Dar ei doar trimit bani acolo, nu citesc afișele… Gard construit tot cu bani ai ONU-lui. Acesta după 72 de ani de la formarea statului Israelului, tot nu reușește să-l ierte pe acesta din urmă că există… Tot ONU a decis, tot în mod neformal că refugiați palestinieni există încă, după 4 generații.

Continue reading „Raul ANCHEL: Și totuși pandemia!?” →

Galina MARTEA: Scriitorul, savantul și profesorul Nicolae Mătcaș la onorabila vârstă de 80 de ani

Renumitul și distinsul scriitor, profesor universitar și om de știință Nicolae Mătcaș la onorabila vârstă de 80 de ani. Născut la 27 aprilie 1940, comuna Crihana Veche, județul Cahul, Basarabia, Nicolae Mătcaș (doctor în științe filologice, profesor universitar, doctor Honoris Causa, savant, scriitor – poet, publicist, eseist; Ministru al Învățământului și Științei din Republica Moldova în anii 1990-1994, politician) este un mare luptător pentru ideea de unitate națională românească, pentru verticalitatea valorilor naționale românești, respectivele întruchipând în sine tot ceea ce militează pentru reunirea neamului românesc, pentru limbă și cultură, identitate și tradiții române. Cu un intelect și o cultura spirituală aparte, Nicolae Mătcaș este acea personalitate distinctă care în primii ani de independență a reușit să readucă în viața basarabenilor unitatea de conștiință națională, veridicitatea despre istorie și valorile naționale ale neamului românesc – procese care au fost mutilate de-a lungul istoriei de până la 1990. Fiind Ministru al Învățământului și Științei în perioada anilor 1990-1994, Domnia Sa a produs modificări radicale în procesul de învățământ național, astfel contribuind enorm la punerea în practică de studiere obligatorie în limba română în toate instituțiile de stat – de la cel preșcolar până la cel universitar, cu revenire la alfabetul latin; a introdus în școli obiectul de studiu de limba și literatura română, istoria românilor, cu utilizarea manualelor românești; în concordanță cu oficializarea limbii de stat, aceasta fiind „Limba română”, a pus în aplicare etnonimul de „limba română” și „popor român” în întreg sistemul de învățământ național; a introdus sistemul de 10 puncte de evaluare a cunoștințelor elevilor și, respectiv, de integrare în învățământul românesc și cel european; a realizat înființarea ciclului de învățământ liceal, cât și studierea aprofundată a limbilor străine în scoli, mai ales a limbii engleze unde elevii români din Basarabia nu aveau dreptul să o învețe în perioada sovietică; a creat modalitatea de trimitere la studii în România a elevilor si studentilor, contribuind enorm la punerea în aplicare a unor în acorduri interstatale, în rezultat statul român asumându-și toate cheltuielile pentru studii, cazare și trai ale studenților basarabeni; cât și multe alte realizări frumoase obținute în folosul poporului român din Basarabia.

Nicolae Mătcaș a luptat mereu pentru a crea condiții cât mai bune întru consolidarea tuturor proceselor democratice din sistemul de învățământ național, cât și din întreaga țară de după anii 1990, cât și până la această perioadă. Prin capacitatea sa de a fi un Om integru al intelectualității, al culturii, dar și un mare patriot al poporului român din Basarabia, Domnia Sa a pledat numai pentru echitate istorică și eliberare națională a românilor basarabeni (anii 1980-1989), pentru oficializarea limbii române și conținutul valoric al acesteia în cadrul țării, pentru soliditatea și stabilitatea proceselor de unitate națională românească în primii ani de independență. Pentru a încuraja cât mai mult poporul român din Basarabia în învățarea grafiei latine și a limbii române, Nicolae Mătcaș, cu începere din octombrie 1989 și până la sfârșitul anului 1990, a realizat zilnic la televiziunea moldonenească, în colaborare cu Ion Dumeniuk (Directorul Departamentului pentru funcționarea limbilor din Moldova, doctor în științe filologice, profesor universitar, savant etc), o emisiune cu titlul „Învățăm a citi și a scrie cu caractere latine”, iar în 1990 a pus în lumină un șir de lucrări lingvistice cu privire la regulile și normele scrierii în grafie latină precum: „Norme ortografice, ortoepice și de punctuație ale limbii române”; „Îndreptar de ortografie”; „Elemente de ortografie și ortoepie a limbii române”; „Ortografia și ortoepia limbii române în tabele și blocuri schematice”, altele. E de menționat că domnul Nicolae Mătcaș pe lângă activitatea politică și administrativă în organele publice de stat a activat de-a lungul vieții și în calitate de profesor universitar în cadrul Universității de Stat din Moldova și a Universității Pedagogice „Ion Creangă” mai mult de peste 30 de ani. Așa fiind, Domnia sa a fost un profesor universitar cu o pregătire excelentă în domeniul filologic, lăsând ca moștenire patrimoniului științific și cultural național o întreagă colecție de lucrări științifice și metodice de o valoare aparte. Nicolae Mătcaș este autorul și coautorul zecilor de monografii destinate învățământului preuniversitar și universitar (acestea fiind: „Limba română: manual pentru clasa a 7-a, 1990; „Elemente de morfologie în clasa a VI-a, 1983; „Introducere în lingvistică”, ediția I, 1980, și ediția II, 1987; „Lingvistică generală”, 1985, „Limba română literară contemporană. Sintaxa”, 1987; „Fonetică și fonologie. Triplul aspect al sunetelor vorbirii”, 1976; „Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse și reconsiderări”, 1978; „Școală a gândului. Teoreme lingvistice”, 1982; „Dicționar explicativ al limbii moldovenești”, vol. II, redactor și coautor, 1985; „De la grotesc la sublim. Note de cultivarea limbii”, 1993; „Româna corectă. Îndreptar de cultivarea limbii” (în colaborare cu Elizabeta Șoșa și coordonator Flora Șuteu, București, 2000; „Calvarul limbii române din Basarabia: Studii. Articole. Comunicări”, Chișinău, „Limba Română”, 2011; etc.); este unul din membrii coordonatori al volumului „Limba română este patria mea: Studii. Comunicări. Documente”: antologie de texte publlicate în revista „Limba Română”, 1991-1996, Chișinău, Editura Revistei „Limba Română”, Fundația Culturală „Grai și Suflet”, 1996; a publicat mai mult de 250 de studii științifice și metodice, articole de cercetare științifică. După o asemenea carieră profesională (științifică, educațional-instructivă, politică, administrativă) și după asemenea realizări nespus de frumoase și utile în folosul poporului român din Basarabia și nu numai, Nicolae Mătcaș în anul 1994 este demis din funcția de Ministru al Educației și Științei, odată cu venirea la putere a unui partid de o altă orientare politică, învinuirile fiind de românizarea sistemului de învățământ național. În cele din urmă, domnul Mătcaș este nevoit să emigreze în România unde până la vârsta de pensionare activează în calitate de expert în Direcția Relații Internaționale din cadrul Ministerului Educației, Tineretului și Cercetării din București.

Pe lângă activitatea fructuoasă în domeniul științific, pedagogic, politic și administrativ Nicolae Mătcaș își valorifică intelectul cu mult succes și în calitate de scriitor, realizând creații literare în domeniul poeziei, eseisticii, publicisticii. De-a lungul timpului a publicat volumele: „Surâsul Giocondei”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997; „Trenul cu un singur pasager”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998; „Azur”, Editura Augusta, Timișoara, 2002; „Câte-s visele, multele…. ”, Editura Pro Transilvania, București, 2003; „Coloana infinitului”, Editura „Pro Transilvania”, București, 2003; „De-a alba – neagra”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2006; „Roată de olar”, Editura Pro Transilvania”, București, 2008; „Vernale ploi”, Editura Pro Transilvania, București, 2008; „Un câmp minat, urcușul”, Editura Pro Transilvania, 2010; „101 poeme”, Editura Biodova, București, 2011; „Sonete”, Editura Biodova; „Altarul arderii de sine”, 2012; „Ca un Òcnus, damnat”, 2013; „Socluri statuare”, 2013; „Orfan de chipul meu”, 2014; „Frunză prinsă-n gren”, 2014; „Bolnav de țară”, Editura TipoMoldova, Iași, 2016; „Iar când cu miei va ninge prin ponoare…”, Editura TipoMoldova”, Iași, 2016; iar versurile ilustrului poet Nicolae Mătcaș sunt publicate în antologiile „Eterna iubire”, „Iubirea de metaforă”, „Sonetul românesc”, „Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni (în propria lor viziune)”, cât și în multe altele. Lucrările literare (poeme, eseuri, articole de analiză, publicistică) ale Domniei sale sunt prezente în numeroase și prestigioase reviste de cultură din România, Moldova, SUA, Canada, Ucraina; acestea reprezentând valoare și tot ceea ce include în sine aspectul de calitate și de frumos. Creația literară a domnului Nicolae Mătcaș este una despre istoria, viața și suferința românilor din Basarabia; este una despre calvarul limbii române din Basarabia; este una despre un trecut și un prezent destul de trist; este una ce se referă la unitatea națiunii române și, nu în ultimul timp, a dorului și a dragostei față de glia strămoșească, de propria țară, de limbă, de neam, de sentimente și stări sufletești pentru întreg ținutul românesc. Nicolae Mătcaș de-a lungul timpului a creat opere literare și științifice de mare valoare, acest lucru fiind menționat de către numeroși oameni de știință și de cultură, unul dintre ei fiind doctorul în științe filologice Elena Ungureanu care menționează: „Opera poetică a lui Nicolae Mătcaș valorifică din plin motivul creației, unde se face uz de o bogăție de procedee stilistice și fuguri retorice, lexic captat din toate straturile, registrele și stilurile funcționale ale limbii române (neologisme, arhaisme, regionalisme, cuvinte inventate etc.) precum și elemente de sintaxă poetică demne de analiză…”. Continue reading „Galina MARTEA: Scriitorul, savantul și profesorul Nicolae Mătcaș la onorabila vârstă de 80 de ani” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (106)

România în perioada postbelică (1945-1947)

În mai 1947, au fost efectuate noi arestări, după ce Anglia şi SUA au ratificat Tratatul de pace cu România, numărul arestărilor depăşind 1.300 de persoane şi se pregăteau alte arestări. După ratificarea tratatului cu România, PCR a decis anihilarea opoziţiei politice, în primul rând a PNŢ, care se bucura de o audienţă politică foarte mare, în ciuda represiunii şi a ocupaţiei sovietice. În urma atragerii liderilor PNŢ într-o capcană, la Tămădău, liderii politici în frunte cu Ion Mihalache intenţionau să părăsească România, pentru a constitui un guvern în exil, la 14 iulie 1947, conducătorii PNŢ, în frunte cu Iuliu Maniu, au fost arestaţi, apoi partidul a fost dizolvat, la 29 iulie, iar sediile şi arhivele au fost confiscate. Preşedintele PNL, Dinu Brătianu a condamnat public arestarea arbitrară a lui Maniu, arătând că nici un fel de motive nu pot justifica deţinerea unui om politic de talia acestuia.

După arestarea şi dizolvarea formaţiunii, conducătorilor PNŢ li s-a intentat un proces politic, o nouă samavolnicie a regimului comunist, desfăşurat între 29 octombrie-11 noiembrie 1947. Cei doi mari lideri ai PNŢ, Maniu şi Mihalache, au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii (ei vor muri în închisorile comuniste, Maniu, la Sighet, în 1953, iar Mihalache, la Râmnicu Sărat, în 1963). Au mai fost condamnaţi la ani grei de închisoare, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, N. Carandino şi alţii.

Guvernul Groza a adoptat o altă măsură economică de întărire a controlului său, prin legea pentru reforma monetară (stabilizarea monetară), din 15 august 1947, prin care regimul lovea în elitele economice care deţineau rezerve monetare. Leul stabilizat avea acoperire de 0.60 miligrame aur, un leu nou fiind egal cu 20.000 lei vechi. La 14 august, s-a adăugat legea 284 pentru cedarea către BNR a aurului, a valutelor şi a altor resurse monetare. Situaţia economică gravă, reparaţiile de război care trebuiau plătite (România a achitat aproximativ 1,5 miliarde de dolari SUA în contul acestor reparaţii), seceta din anii 1945-1946, epurările, arestările au reprezentat un adevărat coşmar pentru România în această perioadă. O altă măsură a fost, în iunie 1947, începerea colectării obligatorii a produselor agricole. Regimul a continuat măsurile represive de îngrădire a activităţii politice, în octombrie 1947, PSD (Rădăceanu) a fost înghiţit de PCR prin organizarea ultimului congres al PSD (congresul al XVIII-lea), iar în noiembrie 1947, PNL-Tătărescu a fost eliminat de la guvernare, deoarece într-un memoriu făcea rechizitoriul guvernării Groza, arătând greşelile acestuia.

După ce a eliminat partidele politice democratice, PNŢ, PNL (care şi-a încetat activitatea la sfârşitul anului 1947), urmată de arestarea liderilor săi, PSD, spre sfârşitul anului 1947, un singur obstacol se mai afla în calea regimului comunist, regele României, Mihai. El a încercat, încă de la impunerea regimului, în martie 1945, să se opună acestuia, prin „greva regală” (august 1945- ianuarie 1946), să stăvilească pe cât posibil comunizarea forţată a ţării. Alegerile din noiembrie 1946 şi falsificarea voinţei electoratului au reprezentat o nouă lovitură pentru rege, care, lipsit de sprijin occidental, a fost silit să deschidă lucrările Parlamentului şi să recunoască legitimitatea acestuia. România era într-o situaţie disperată, fără ieşire, fiind ocupată de armata sovietică şi condusă de unealta politică a acesteia, PCR. Din nefericire, regimul impus prin forţă, la 6 martie 1945, a fost recunoscut de marile puteri, Anglia şi SUA, prin semnarea şi ratificarea tratatului de pace. Autorităţile sovietice de ocupaţie aveau o atitudine tot mai insolentă faţă de rege, mascându-şi tot mai greu ostilitatea faţă de acesta.

În noiembrie 1947, regele a efectuat o călătorie în Anglia pentru contractarea căsătoriei sale, dar nu a găsit nici un sprijin la oamenii politici englezi. În absenţa regelui, regimul şi-a consolidat şi mai mult puterea prin numirea în fruntea Ministerului de Război a lui Emil Bodnăraş, comunist, care devenea şi comandant suprem al armatei. Mai mult ca oricând, regele era prizonier în propria sa ţară, pe care formal o conducea. După întoarcerea în ţară, la 21 decembrie, unde a fost primit cu toate onorurile, regele s-a retras la Sinaia de sărbători. PCR, hotărât să acapareze întreaga putere în stat, a elaborat planul de detronare a regelui, în 29 decembrie. Chemat la Bucureşti, printr-un telefon al primului ministru, la 30 decembrie 1947, ora 12, au sosit la Palatul Elisabeta, Petru Groza şi liderul PCR, Gh. Gheorghiu-Dej, de faţă fiind şi regina-mamă Elena. Conform scenariului loviturii de stat proiectate, primul ministru Groza i-a cerut Regelui să abdice imediat şi i-a înmânat textul de abdicare spre semnare. Regele s-a opus iniţial, invocând obligaţiile pe care le are faţă de poporul său. El a cerut un răgaz pentru reflecţie, interval în care a constatat că legăturile telefonice au fost întrerupte, garda din Palat fusese schimbată, iar principalele instituţii ale statului se aflau sub pază militară.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (106)” →

Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme

Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea. Piaţa – cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste un kilogram.

Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă. Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider. Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a ochilor săi verzui – care-mi era aşa de dragă – , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc, despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci…

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin. Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare, modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami! Omami era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput. M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”. Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea – atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega. Până în această lună iulie, de care povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească. Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.

În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult. Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Amintiri timișorene Iddische Mamme” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ

„Frumuseţea e o realitate dumnezeiască,

în primul rând… Dumnezeu a umplut

universul cu splendoare…”

(Alexandru Mironescu)

Frumuseţea în plenitudinea ei serafică divină este însăşi Dragostea Dumnezeiască.

Frumuseţea cea nevăzută a lui Dumnezeu este sublimul Dragostei sale Dumnezeieşti care zâmbeşte în surâsul Creaţiei Sale, în zămislirea Tainei divine pogorâtoare de har – Izvorul vieţii, în odrăslirea Dorului Iubirii ce dăltuieşte aşezările gândirii Omului, în unda libertăţii religioase care oglindeşte tot ce e frumos în sinele nostru creştin, în susurul identităţii noastre culturale – temeiul spiritualităţii ortodoxe.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Frumuseţii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii splendoarea ce i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magnitudine enigmatică a fascinaţiei serafice.

Uimit de Legea morală, fundamentală – temelia divină pe care se sprijină Universul în împletirea frumuseţii şi înţelepciunii lucrurilor, a armoniei naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

Frumuseţea lui Dumnezeu înteţeşte flacăra dragostei care arde în Omul ales, dând splendoare lumii din jur aşa cum Crucea răstignirii dă vibraţia Învierii.

Culmile culturii se aştern peste aşezarea frumosului spiritual din Omul chemat, urcându-l spre perfecţiunea religioasă şi splendoarea dumnezeiască.

Cumpăna timpului adună cu acrivie cuvintele înmiresmate de har din năvodul vremelniciei, urzindu-le pentru ţesătura de borangic a hrisovului eternităţii.

Rădăcina sufletului creştin îşi trage seva de viaţă din Frumuseţea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este Cel care înfrumuseţează sufletul Omului hristic, propagând lumina Frumosului divin într-o scânteiere serafică, într-o cuminecare spirituală, astfel că „oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului.” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)

Fiorul Frumuseţii Dragostei Dumnezeeşti îl purtăm în întreaga noastră fiinţă – persoană, zămislită celest, aşa cum Floarea cea mai sublimă – Cugetul poartă în sânul lui înmiresmat sămânţa Vieţii nemuritoare– Frumuseţea Cuvântului.

Frumosul din gând şi din vorbire se picură din Frumuseţea absolută a Logosului.

Logosul Dumnezeesc este însuşi Frumuseţea Dragostei care naşte deopotrivă cea mai profundă conştiinţă religioasă, dar şi chintesenţa podoabei estetice.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ” →

Alexandru NEMOIANU: Concepția politică a lui Romulus Boldea

Romulus Boldea (1884-1970) a fost un almăjan exemplar.

Descendent al unei familii fruntaşe din Borlovenii Vechi, Valea Almajului, Banat, el a rămas orfan de mama foarte tânăr şi a fost dus de către tatăl sau (Protopopul cesaro crăiesc Pavel Boldea care a avut o strălucită carieră în armata acelei împăraţii) în şcoli de elită la Budapesta şi Viena.

Romulus Boldea a fost comisionat ofiţer cezaro-crăiesc în 1905, a slujit cu distincţie, a luptat pe frontul Italian (invrednicindu-se de numeroase decoraţii,între ele şi Crucea de Fier germană), a luptata cu armata română pe frontal de la Tisa, contra bolsevistilor unguri, iar în 1922 s-a retras în pensie ca Locotenent Colonel în satul strămoșilor lui Borlovenii-Vechi, unde avea o proprietate semnificativa; nu foarte mare dar avută.

De atunci şi-a dedicat existenţa menţinerii şi dezvoltării, admirabile, a gospodăriei grănicereşti moştenite de la strămoşii săi, acţiunilor comunitare şi unei vieţi publice elegante.

Romulus Boldea era un om cu o remarcabilă inteligenţă nativă. La asta el a adăugat dibăcia, răbdarea, şiretenia şi perseverenţa grănicerească. Nu a fost un om foarte cult (la urmă urmei fusese ofiţer !) dar avea o educaţie excepţională,de elită,patriciană. În aceste împrejurări el a avut mereu o atitudine “aristicratica” în cercurile unde a trăit. Era prieten cu mulţi oameni dar în esenţă îi ţinea la distanta şi departe de intimitatea lui. La acestea el a adăugat respectul pentru tradiţia românească, credinţa ortodoxă şi dragostea de neamul românesc. Romulus Boldea a fost însufleţit de sentimente creştine şi naţionale. El a urmat, fără îndoială, ferm, învăţătură Bisericii Ortodoxe. În ce priveşte sentimentele lui naţionale lucrurile trebuiesc” niţeluş” nuanţate.

Romulus Boldea a fost un naţionalist dar nu un fanatic şi la nici un caz nu un şovinist tribal. El avea respect pentru diversitate şi admira trupurile cu etnicităţi multiple (fusese crescut într-o atmosfera multinaţională, era perfect bilingv şi era însurat cu o nemţoaică pe care a iubit-o cu pasiune). Dragostea lui de neamul românesc era firească şi neinhibată, nu consideră a fi român un “merit” dar la nici un caz nu îl consideră un defect. Mai mult încă naţionalismul lui capătă aspecte pasionale atunci când adresa provincia căreia îi aparţinea, Banatul, şi încă mai vârtos ţara Almajului. Se poate spune că Romulus Boldea iubea atâta de pasional Ţară Almăjului încât a sfârşit prin a fi un naţionalist român! Că aşa stau lucrurile o dovedesc sumedenie de împrejurări. Cu enormă seninătate şi siguranţă afirmă că muzica bănăţeană este cea mai frumoasă din lume ! În acelaşi timp ricana la auzul idiomului “regatenesc”(şi încă mai vârtos cel oltenesc) şi privea cu toleranţă dispreţuitoare alte colţuri ale Banatului.(Spre exemplu scurtele vizite pe care nepoţii le făceau la familia unchiului lor Dr. Iuliu Pora în Topolovat,Timiş, îl enervau şi comentariul stereotip era, “În Topolovet,(refuza să spună Topolovat) sunt ţânţari şi broaşte”)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Concepția politică a lui Romulus Boldea” →