Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa nopții, ce ființează printre dureri, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în Aripi de nisip, este lumina, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, nemărginirea sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi aripile, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul Aripi de nisip, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( aripi, aripi de nisip, aripi de soare)

Odată cu volumul de versuri Aripi de nisip, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic, când cu aripi de nisip , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când cuvintele foșnesc a valuri, când cu aripi de soare , când, pur și simplu, cu aripi simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realități subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împinse de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm jocul iubirii, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât zeiță, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un suflet plăpând înfiripat în lumină, sub lacrima Ta caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii. Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului pasăre în zbor, intangibilă (Pasărea), sau poate fi opozantă și interogativă: erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare (Aripi), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat (Pe raze de suflet).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau dor fără sațiu, cum ar zice Emil Botta, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, o clipă de lumină, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, bulgări… de lumină, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină (Într-o zi, de va fi), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin refractare, în ochiuri de apă (Pânze în noapte).

Lumina poetului (înțelegerea) îi este tăcută într-o lume cu licăriri de gânduri și ea împletește tăceri… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la Iliada lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit protectorul, învingătorul, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este mândră făptură și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața… Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare cu speranță și dor de viață. (Fir de lumină)

Căutam un eu, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în Pulberi de gânduri și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteargă pulberi de gânduri prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de quelque chose de noir à contenter la care făcea referire pictorul Auguste Renoir, vorbind despre lucrările sale, care-i satisfac o sete interioară, o chemare imensă, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea cioburilor care pot fi de gânduri sau de lumini, cu trimitere la realitatea epocii moderne în care primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de cioburi metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil, prin transfigurarea câmpului realității.
Într-un alt context am vorbit despre Umbra, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici nu plâng, nu gem și nu blestem, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează livrescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În Ultima scrisoare, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supreme . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

Continue reading „Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu” →

Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –

Plouă … Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi … Poate şi-ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi dictate de viaţă.

Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul său film La Giovinezza/Youth, la cei doi prieteni octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos. Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea locului? Unul singur le-ar ajunge … Izvorul tinereţii, în care se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de frumosul model, originar din România, Mădălina Diana Ghenea. O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel (în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.

Ce importanță mai are dirijatul unei orchestre? Ce importanță mai are muzica?

Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul întrebării:

„Ai reusit să urinezi astăzi?”

„Da… patru picături … Tu? „

„Tot aşa, mai mult sau mai puţin …”

„Mai mult sau mai puţin?” „Mai puţin …”

Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”, deaoarece şi-au mărturisit doar

lucrurile pozitive din viata lor.

Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră, dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?

Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu personajul robotului pe care-l interpretează în repetate rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l sugereze .

„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli …”, îi şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei. „Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur o linie.

Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă drumul regizorului de filme este bine ales … până când, da… doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală, abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale. Era cântecul ei, muzica dedicată ei … un cântec simplu, pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi execută exerciţiile de vioară.

Continue reading „Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –” →

Daniel LUCA: Penelopa de ieri și de azi

Poemele din volumul Elegiile marine de Maria Vaida (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019) creează un tot unitar, o poveste despre femeie și destinu-i nedrept, acela de a aștepta.

Fie ieri, fie azi, femeia rămâne întotdeauna o Penelopa în așteptarea iubirii, a iubitului dorit ori aflat și plecat, iar orice bărbat e un Ulysse.

Zilele se scurg una după alta, iar ea refuză cu stoicism pețitorii ce îi dau târcoale și o ademenesc, cu convingerea că cel sortit e doar unul („iar cohorta de femei se aruncă în marea adâncă / de dragul tău. / (…) / Ciorchinele de bărbați se aruncă în larg, de / dragul meu, / doar eu și umbra ta mai plutim la mal: / o femeie albastră în umbra ta albastră, peste / albastrul infinit al mării”).

Aici iubirea e deplină și nu scade în intensitate chiar dacă rodul ei, un băiat, ajunge între timp bărbat („ca un aed iscusit, el îi spune povestea / tatălui său. dar nu te-ar mai cunoaște, / mărite rege, chiar în fața lui de-ai fi… / Numai eu, numai eu am tatuat / pe inimă chipul tău, Ulysse al sufletului meu”).

Durerea așteptării nu poate fi descrisă în cuvinte, fiind înainte de toate trăire, simțire („Ca o statuie greacă ies din mare, / după încă o noapte fără tine, oare pe unde rătăcești, / corăbierul meu drag, pe unde?”).

Momentele de liniște alternează cu cele de disperare, atât pentru Penelopa, cât și pentru Ulysse, iar natura e participativă („Neptun zărea corabia-ncropită / și cu furia lui stârni furtuna, / că doar Ulysse i-a orbit fiul”; „nuferii galbeni, mici și delicați, se pierd printre / frunze de lintiță, cu melci atârnați de tulpină”).

Visul se întrepătrunde cu realitatea, producând incertitudini și neliniști („Doamne, ce vis, am rostit și mi-am îmbrăcat roba, / pornind / încetișor spre Ithaca, cetatea ta, / regele meu. / Am ascuns visul în scoica inimii – o perlă din mare”).

Orice ajutor este binevenit, fiind căutat atât în rugăciune, cât și în vorbele bătrânei ghicitoare („Spun, zise bătrâna, / pe Styx eu am jurat și te voi scăpa de nimfa Calypso”).

Așa cum iubirea dăinuie peste vremi, așa îi sunt străjeri veșnici Delta Dunării, marea Neagră, deșertul Dasht-e-Kavir, muntele translucid ori Dealul Feleacului („Pe malul lacului Techirghiol, / sub clar de lună, cu umbrele / dragi beau cafea / în adierea brizei mării”).

Poezia Mariei Vaida este despre speranță și iubire, despre aflarea bucuriei în așteptarea celui sortit.

––––––––––

Daniel LUCA

Timișoara

4 decembrie 2019

Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie

Abia ajuns din expediția efectuată în America de Sud, aveam să constat că nu era singurul vis, și că altele mi se întrezăresc. Chiar pe timpul când scriam Notele de Călătorie referitoare la „aventura”, din care nu de mult timp mă-ntorsesem, mi-a-ncolțit ideea că trebuie să duc la-ndeplinire „Proiectul Asiatic” care, parcă-mi stătea-n gât! Și ideile curgeau strună în favoarea înfăptuirii… În fiecare zi derulam cunoștințele și informațiile încețoșate datorită trecerii vremii, acumulate în timp sau de pe băncile din școli. Apoi am început studiul căutând prin librării sau biblioteci cărți, însemnări, almanahe și poze, ori lecturând cu pasiune Însemnări de Călătorie de pe net. Și-am găsit multe materiale pe care le-am savurat și „pritocit” câteva luni…bune.

Uneori aveam senzația că mă afund într-o Lume cu o cultură vastă pe care n-am să pot să o deslușesc. Dar gândul că o călătorie „acolo” va faciliza aceste enigme… mi-a dat curaj. Îndoiala mea nu se fonda pe problemele legate de o simplă călătorie ci pe dorința mea de-a scrie, de-a lăsa ceva celor interesați, cititori de azi și de mâine.

Ce-mi propuneam nu era deloc ușor! În primul rând… trebuia să „văd”! Ca să văd… trebuia să mă deplasez „acolo” iar apoi să notez… ca să nu uit! Deasemenea, să am grijă să nu mă pierd de grup pentru că-n astfel de „puhoaie” umane e foarte ușor să te rătăcești. Timpul liber, trebuia să-l drămuiesc pentru a vedea și „altceva” și-acest lucru impunea despărțirea de grup. Aveam de făcut multe fotografii și însemnări. Plecam cu un „bagaj” spiritual și eram conștient că mă voi înapoia cu „două”! Serile trebuia să le transform în „promenade nocturne” pentru a aduna alte informații. Și nu în ultimul rând să-mi ordonez programul pentru a-mi asigura odihna și cele necesare pentru a duce la îndeplinire întregul proiect asumat. Toate acestea au fost stabilite și detaliate în perioada premergătoare plecării și pot să spun că au fost urmate cu maximă precizie fapt pentru care, pot afirma că nu am întâmpinat disfuncționalități majore. Dar trebuie să spun esențialul că am fost norocos și Domnul m-a avut în pază!

Dacă nu mi-aș destăinui un gând mai vechi ar însemna să nu fiu sincer pân’ la capăt. Eu am rămas impresionat despre această „Lume” încă din adolescență de când savuram Însemnările lui Marco Pollo și ale marelui Cărturar Nicolae Milescu Spătarul (Descrierea Chinei și Descrierea Vestitei și Marii Insule a Japonezilor și ce se află acolo). Dar acum, premergător „Proiectului”, m-am „înfruptat” din scrierile Irinei Holca (Scrisori din Cipangu și, Aristrocatul și Vagabonzii), Elenei Luica Kase (Ultimul Drum), George Moise (Momoka), Ion Papuc (Scrieri despre Continue reading „Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie” →

George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu

Cei siguri că ne vom reîntâlni cu părinţii, cu străpărinţii, cumva cu boema-prieteni, încrezători mai mult în nemurire decât în psihanaliză, unii/unele ani-luminându-se mental printre coroanele creaţiei, vultureşti, dacă nu, bătrâneşte, în sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugăciunea unui dac – Doctrina secretă, vor fi practicând o psihanaliză cosmică, malgre ils memes (lipsă semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge după asasinarea doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului – ţoapele în piese şi show-uri de-ale sale – lui Puşi Dinulescu Gaşca şi diavolul). Avataruri – savante sau poetice – ne urmăresc de sub uitare, interdicţie, ne înţelegere. Poate consolator, să recitim (let us) Cosmos uman de Victor Săhleanu, Pelerin, Bucureşti, 2009, selecţie, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean.

Poezie? Poesis? Intenţie de mesaj şi claritate. (Avertisment).

Îmbrăţişez de-a valma omenirea / şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru Petrarca”1960).

Astăzi sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altădată.

Luna trece printre vârfuri de brazi / În variantă eminesciană a peisajului.

Vor fi întotdeauna necesare şi alte versuri / pentru dragostea mereu aceeaşi şi alta.

Există cuvinte şi silabe / şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii. Versurile sunt potrivirea silabelor şi cuvintelor / semnalizând realitatea profundă, / ritmurile şi rimele corespund, de fapt, / periodicităţilor ascunse sub aparenţă – eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală. / Lumea e o infinitate de corespondenţe / şi descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de corespondenţe, de simboluri, de metafore şi de semne.

Rima este poezie pentru că este cosmos uman, / ordonare reuşită a eterogenului / într-o unitate superioară vie. Rima este rigoare acceptată liber / care se cere transcensă de frumuseţe / şi totodată este o încercare / a valorii poetice a ideii: / o strofă este o întâlnire ingenioasă / a regulilor gramaticii, gândirii şi versificaţiei – / o triplă rigoare însuşită voit / pentru a vehicula mai convingător poezia

Noi semnalăm poezia din lucruri / celor ce o au în ei.

Există poeme care, ca şi muzica,/ relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii.

În noi aşteaptă vibraţia latentă / şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete / ale simfoniei a cincea.

Trecem grăbiţi printr-o lume de simboluri / şi privirea noastră şterge luciul obiectelor.

Să fim pregătiţi pentru orele / latitudinii şi longitudinii noastre. / Totul poate fi surpriză / pentru cel ce s-a pregătit.

Să-l recitim pe Robinson Crusoe.

Versurile ne dezvăluie poezia de detaliu a universului.

Elementul de bază este cel infinitezimal.

Există o demnitate şi o mândrie pur vegetale.

Iată, sunt medic / şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu / vin în contact cu suferinţa umană.

Dar în faţa mea stă un om / a cărui libertate este dureros limitată; / el nu se mai poate exprima în trăiri / aderenţa sa la ore este tragică.

Iată sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.

Iată, poezia / este mai densă decât orice ştiinţă. / Drumul meu duce la realitate / prin poezie, înapoi către ea.

(“Artă poetică ”,I 1971)

Dar tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea

pe cine să rechemi din zilnicul apus?

Ce îţi va face mâna când nu va mângâia?

Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu

Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?

Eu – nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?

Elegie (I), 1961

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Continue reading „George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu” →

Adrian BOTEZ: Violența idolilor plutonici. Schimbare și iluzie, în romanul ”Migranți fără bagaje”, de Constantin Stancu [1]

În 2016, scriitorul hațegan CONSTANTIN STANCU scotea, la lumina editorială, pentru cei care, încă, sunt binecuvântați cu patimile cititului și meditatului, romanul VADUL ARS – la Editura Radet, Rm. Sărat – roman despre care concluzionam, atunci, păstrându-ne opinia și acum:

„…Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”: „political correctness” … – se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus…), de revoltă şi de invidie non-profesională…da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii…) structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!”

…Acum, în 2019, CONSTANTIN STANCU realizează și dă tiparului o continuare a romanului VADUL ARS : MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE – carte scoasă la Editura Limes, din Cluj-Napoca – având 232 de pagini (cu tot cu C.V. și aprecierile critice) și struturată fiind pe 30 de paliere narativ-revelatoare/capitole.

Majoritatea personajelor „valide” (tradus : rămase în viață), din romanul anterior, migrează, masiv, către această nouă structură narativă – în frunte cu Ana Nor : Ioan Jude (devenit, între timp, „lichidator”, ca în NAȘUL![”Lichidator! Ce meserie! Dar cred că e o afacere bună !”, cf. p. 108 – zice, cu surprindere, naivul profesor-pensionar Radu Costin…] – cu soția sa, Angela, Ioan Hora, Toma Bucur, Ion Ardelean, primarul ex-polițist Sorin Militaru etc. Până și amintirea spectrală a asasinatului Ilie Talan, fostul iubit al Anei Nor[1], este evocată des, și, într-o oarecare măsură, chiar prezentă, ca reper virilo-moral. Se mai adaugă (și se mai schimbă, ca nume și funcție scriptică, doar…nicidecum ca atitudine idolatră, față de…BAN !) vreo câteva personaje noi, necesare demonstrației epice : Gigi Cărbune devine Gigi Zugravul (avându-l, ca fiu, pe…”muzicianul” de manèle și de… ce-o mai fi… – …Bill Zugravul…), apar „Gurul” (“omul din Capitală”, Mafiotul-Călăuză-spre-Iad : Bebe Apostol), Moise Buzatu, Sârbul (mediatorul afacerii necurate, cu falsificarea de pașapoarte…!), Margareta (în locul tragicei Bianca Drăguț, din VADUL ARS… – …Margareta se mărită cu Bill Zugravul, spre a-i ascunde paternitatea copilului din pântece, conceput, de ea, cu marele ”zeu plutonic” al locului, Moise Buzatu…), Marcu Iulian, șeful echipei de muncitori, din Valea Rea, care-o anunță, telefonic, pe ex-avocata Ana Nor (…acum, întoarsă, pentru câteva luni, în România, devine ”un ingenios om de afaceri”…nu se pricepe doamna avocată la afaceri, dar, vorba lui Toma Caragiu : ”Îi merge”…!), în legătură cu „baia romană”, descoperită sub platforma de beton, a halei „pentru fabrica ei de turnat piese din plastic, pentru autovehicule” – dar și profesorul-pensionar și pasionatul de istorie-arheologie, obsedat de ”CASTRUL ROMAN”, de sub actualul, VADUL ARS (co-obsedat fusese și un alt fost profesor, Mircea Neagu, acum decedat… – …cel cu teoria ”canibalismului dacic”…devenit, între timp, REALUL…CANIBALISM ROMÂNESC…!!!), directorul Casei de Cultură, Alex Feraru (…poate intelectual, poate cămătar…)…

Radu Costin era invitat la ”masa ștabilor”, cu prilejuri oficiale GRANDIOASE (…precum erau ”apoteozele sacralizante”, la păgâni !), de exemplu, la…”Zilele Berii” (…căci ”Zilele Cunoașterii de Sine”…nu mai erau, demult, ”la modă”…!), nu pentru că era interesat, cineva din localitate, de istorio-arheologie (”Radu Costin era cumva în plus”), ci pentru că…”făcea parte din peisajul politic al orașului, DĂDEA BINE LA IMAGINE”…!

…Firește că intelectualii (cu ghilimele ori ba) ai localității, Radu Costin și Alex Feraru, după ce s-a demonstrat că Radu Costin avea dreptate (iar nu era doar un monomaniac, obsedat de ruine…), și LOCALITATEA/CASTRU ROMAN este descoperită !) sunt asasinați, în finalul romanului, din motive deloc legate de…intelect : ”Spre marea surpriză a celor doi polițiști, în situl arheologic se aflau două cadavre. Au recunoscut ca fiind ale directorului și ale pensionarului, pe jumătate acoperite cu două table metalice, luate din șantierul în lucru. […] Din informațiile noastre, rezultă că cei doi au fost împușcați de persoane necunoscute momentan, cu arme de vânătoare. Au fost trase cinci cartușe, cei doi fiind atinși de proiectilele din armele de vânătoare. […] În Vadu Ars, se discută de o revanșă politică, mai ales după evenimentul de la Casa de Cultură, când fostul primar s-a angajat într-o altercație cu alte persoane din zonă […]. Alte persoane susțin că a fost o revanșă economică, deoarece directorul Casei de Cultură, acum decedat, ar fi împrumutat mai multe persoane din Valea Rea cu bani, făcând camătă, iar acestea nu ar fi restituit banii împrumutați, la termen, iar presiunile făcute asupra lor au determinat riposta criminală. […] Nu se știe de ce a fost împușcat profesorul Radu Costin, el fiind o persoană retrasă, preocupat mai mult de cultură și istorie locală, decât de afaceri politice, sau cămătărie[…].”

Cum ”de ce a fost împușcat profesorul Radu Costin” ?

Păi, după ce-și făcuseră programul, cu el, la ”Zilele Berii”, unde ” dădea bine la imagine” – și mai acoperise scandalul morții celor ”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitatea din VADUL ARS”, cu supra-evenimentul unui soi de SIMPOZION-TRĂSNET (cu un invitat-profesor din SUA!), despre ”istoria locală” și ”tăblițele de lut de la Tărtăria” (mai vechi decât scrisul sumerian, egiptean etc. cu cel puțin 1.000 de ani ! – descoperire făcută de storicul [a]român, Nicolae Vlassa, în anul 1961 !) și despre ”cultura Turdaș”/cu Câmpul Pâinii (existând posibilitatea ca, ÎN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIAN – …și nu aiurea, ”cai verzi, pe pereți”! – ”să se fi inventat scrisul”) – după ce atrăsese atenția asupra RITMICELOR MIGRAȚII UMANE, din istoria lumii eurasiatice (”Migranți, și atunci, și acum !” – p. 217 – în definitiv, ÎNTREGUL actual roman colcăie de o migrație gravă : MIGRAȚIA OARBĂ A CĂRNII, SPRE AMURGUL EI DEFINITIV !!!… – …la care Migrație se adaugă, AZI, în mod misterioso-secret, monstruos și revoltător, o MIGRAȚIE A ASIEI MUSULMANO-MOZAICE, invadând Europa, pe nesimțite, lent, dar neîntâlnind nicio stavilă, nici guvernamental-politică, nici religioasă, nici militaro-polițienească – EUROPA, cea păstrată, 2.000 de ani, CREȘTINĂ, prin milioane de jertfe umane – cu precădere, DACO-VALAHE ! – …acum, ESTE ÎN CURS DE ISLAMIZARE…!!!) – ei bine, după tot acest torent informaționalo-senzațional, care putea ascunde și scandaluri mai mari decât acela despre… ”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitate” – Radu Costin nu mai avea ce să caute în centrul Scenei Terestrelor Afaceri SACRE…!!!

”Să vină LICHIDATORII! Faceți CURAT, pe toți dracii !”

…Încă de la început, remarcăm că :

1-Majoritatea finalurilor de capitol, ale cărții lui CONSTANTIN STANCU, situează VADUL ARS sub semnul SERII/NOPȚII-TÂRZIULUI – dublat de un ”SOMN-ÎNCHISOARE”: ”Simțea întunericul serii ca pe o prezență, o rețea care o prindea, și pe ea, în marele dans al timpului” (p. 79) ; ”În noaptea aceea, Jude a dormit profund” (p. 88) ; ”În noaptea aceea, Ana a dormit profund, un somn greu, fără ieșire. Un cocon a învăluit-o, nevăzut, din fire transparent, calde. Lumea se năștea, din nou, în viața ei” (p. 102) ; ”noaptea sosea cu multe surprize, pentru mulți oameni in localitate[…]. Timpul se scursese undeva, după dealurile de la marginea Vadului Ars” (p. 116-117); ”era târziu și timpul nu mai avea importanță, pentru Radu Costin, era târziu și sufletul lui tânjea după o stare pe care nu o putea defini” (p. 132) ; ”seara aceea a fost o seară special, narațiunile s-au topit în lacrimile bărbatului, timpul a explodat în mintea lor” (p. 179); ”bărbatul a căzut într-un somn negru, fără ieșire, greu, de plumb, ca în adâncul lumilor” (p. 189) ; ”nu mai auzi lătratul câinilor, care spărgea întunericul din zona aceea de lume. Cerul se deschidea peste lume, ca un vultur făcut din mai multe stele depărtate, din lumini și ÎNTUNERIC CU GHEARE” (p. 195 – viziunea ”ÎNTUNERIC CU GHEARE” o are Ana Nor, după ce Radu Cosmin, simțindu-și moartea aproape, îi încredințează TREI COSONI DE AUR DACIC – ”Au imprimat pe ele/monede UN VULTUR CU O COROANĂ ÎN GHEARE și numele regelui” – iar Ana Nor interpretează darul profesorului Radu Costin, în modul anti-spriritual, al epocii ei : ”Aurul înseamnă PUTERE, MULTĂ PUTERE! Poate e și acesta un semn pentru mine, cine știe ?” – cf. p. 195).

Tot SEARA/NOAPTEA se produce ÎNJUNGHIEREA, de către Ioan Jude, a CĂPRIOAREI NEVINOVATE (lovite de MAȘINA LUI – p. 49), tot NOAPTEA sunt asasinați cei doi intelectuali ai localității…tot NOAPTEA, Bill Zugravul leșină, lovit de o boală, luată în timpul unui turneu în AFRICA… – …altă ”migrație oarbă, misterioasă, imbecilă, a CĂRNII”…!). Continue reading „Adrian BOTEZ: Violența idolilor plutonici. Schimbare și iluzie, în romanul ”Migranți fără bagaje”, de Constantin Stancu [1]” →

Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală

(Nota editorului)

Lucrarea „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” se dorește a fi interesantă de citit și de înțeles de cât mai mulți, conținând un mesaj trimis pe diagonala țării, dar și un omagiu adus eroilor-martiri căzuți în zilele Revoluției române din 1989, un semn de respect și considerație pentru cei care au crezut în idealurile Revoluției pornite de la Timișoara.

Multe dintre poeme au fost create în anii ’90, respectiv chiar în primii ani la început de Mileniu III, când efectele Revoluției erau încă neclare iar mulți dintre noi, cetățenii Timișoarei nu înțelegeam prea multe.

Acest omagiu este manifestat într-un mod aparte, oferind cititorului un șir de creații poetice proprii, inspirate din diferite perioade post-revoluționare, dar și ca un rezultat al frământărilor sufletești provocate autorului de diferendele sociale și politice, despre care atâta lume discută și se pronunță destul de ambiguu.

Scrierea acestei cărți are o mică, dar interesantă, poveste. Am aflat de talentatul poet Marin BEȘCUCĂ prin intermediul site-ului și Revistei „Logos & Agape” (coordonate de distinsa poetă Mariana GURZA), publicații cu un veritabil rol de „burete” de creații și creatori literari, atrăgând într-o perioadă destul de scurtă foarte mulți scriitori valoroși, cu o mare sensibilitate artistică. Am fost plăcut surprins de stilul particular de exprimare, de provocările îndreptate atât către cititorii inițiați dar și înspre cititorul ocazional, pe care-l determină la cugetare și reflexii prin puterea de impresionare a rândurilor încărcate de metafore din poemele sale.

Am început să corespondăm, mai ales pe marginea celor publicate, dar și despre alte teme de actualitate. Așa am aflat de experiențele literare, jurnalistice și de viață avute anterior, mai ales din postura de contemporan în cele două epoci ale societății românești, dar și ca prezență vie, poate prea păsătoare față de existența umană la puntea dintre cele două Milenii. Am discutat și de povestea înregistrărilor interviurilor excepționale luate unor personalități politice și culturale de excepție, în capul listei fiind Seniorul politician țărănist Corneliu Coposu (ultimul interviu în viață) și Ex-președintele țării Emil Constantinescu. În această vară, făcându-i poetului o vizită la Dorohoi, am înțeles mai bine „domeniul DILIMANDJARO”, cântat și descântat în scrierile sale de zi cu zi, de fapt un teren, rămas parcă al nimănui, dar acum marcat de vecinătățile căsuței de domiciliu a poetului, (str. Dumbrava Roșie, 188), având mereu în față ruinele unei foste întreprinderi socialiste și perspectiva unui deal „agricol” cu culturi aleatoare. Devenit atât de familiar cu locul nimănui, în creațiile recente, Marin BEȘCUCĂ s-a autointitulat MONSTRUL de pe DILIMANDJARO, dând o semnificație și mai aparte poemelor semnate astfel, de luptător neînfricat, un adevărat pericol față de dușmanii noștri, dar lăsând vizibilă și ceva din armura lui Don Quijote de la… Dorohoi, Dumbrava Roșie 188.

În urma discuțiilor și corespondențelor purtate am descoperit în poetul-jurnalist Marin BEȘCUCĂ un foarte atent analist a ceea ce a ajuns să însemne pentru români Timișoara, după sloganul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Această preocupare nu s-a dovedit doar de conjunctură, (gen „DILIMANDJARO”…), ci o considerație, poate chiar obsesivă, de lungă durată, cu importanță marcantă pentru propria-i trecere prin timpul ultimilor 30 de ani. L-am observat prețuind un tom de poezii în manuscris compuse cu 15-20 de ani în urmă, chiar pe malul Begăi, fiind cu treburi prin Timișoara. Apreciind stilul complex, cu o fericită combinație între consemnările debordantului jurnalist și pana ingeniosul poet, am oferit susținerea din partea Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, a conceperii și apoi editării acestei cărți. Am simțit o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu să realizăm împreună o punte de legătură de suflet „intercomunitar”, cuprins foarte bine în interiorul neamului românesc, pe diagonala Dorohoi – Timișoara.

Titlul cărții este inspirat ales, trezind un interes special cititorului divers, mai ales prin asocierea numelui orașului martir TIMIȘOARA, în al XXX-lea an de la Revoluție, cu cuvântul „acolade” definit prin dicționare ca având mai multe sensuri. Astfel, titlul va atrage atenția cititorului în mod diferit, așteptările acestuia putând fi caracteristice și nivelului de pregătire profesională sau pasiunii acestuia. Astfel:

un cititor, mai cunoscător al tradițiilor istorice ale popoarelor, cuvântul „acolade” l-ar duce cu gândul la denumirea ceremonialului medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei;
un mai pasionat de arhitectură s-ar gândi la elementele specifice stilului gotic, care poartă această denumire;
alții, mai deprinși cu realizarea de scrieri sintetice, cu anumite scheme de redactare, se vor aștepta la cuprinderea în carte a unor referiri exprimate sumar, prin cuvinte cheie, dispuse orizontal/vertical. De asemenea muzicienii se pot aștepta la exemplificări prin reprezentarea grafică a unor portative muzicale;
acei mai obișnuiții cu științele exacte, în special cunoscători ai teoriei mulțimilor (matematică), s-ar duce cu gândul la semnele grafice care cuprind, între numitele acolade, mulțimi de numere, sau în expresiile aritmetice și/sau polinomiale, un șir de operații matematice grupate în paranteze mari și mici.

Din toate aceste perspective, urmărind cu atenție cele scrise pentru această carte de către autorul Marin BEȘCUCĂ, am descoperit într-un anume fel, o abilitate extraordinară de a cuprinde de fapt, într-un mod firesc toate aceste sensuri, mulțumind astfel pe toată lumea. Poemul – ca specie a poeziei epice – este prezent majoritar în carte ca formă de exprimare literară, pe mine, din postura de cititor ocazional, m-a condus cu gândul la timpurile trecute, spre diversele stări controversate trăite-n Timișoara de-a lungul anilor, care însumează mai mult de jumătate din perioada-i românească, de după marea Unire, în mod practic de când mă știu ca fiind timișorean, începând cu 1967, anul mutării aici cu familia și până în prezentul anului 2019.

Recunoscându-mi pregătirea profesională orientată mai mult spre tehnică, cu ceva veleități de matematician, abordând tematica cărții, îmi permit „o acoladă deschisă”, (dar deschizând doar o paranteză mică…), să afirm cu convingere faptul că, pentru mine personal, Decembrie 1989 a însemnat cu adevărat o revoluție înfăptuită pe toate planurile: material, juridic, economic, social, profesional, spiritual și sentimental. Citând din PREAMBUL: Continue reading „Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi „cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum „boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar „dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era „Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi „strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, „stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare: „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului, apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?… „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar” →

Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii

Motto:

,,cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul”.

(Rugă – Corneliu Coposu)

Iată-ne în fața unui nou volum de versuri ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” purtând semnătura jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Timpul scurs din decembrie 1989 și până acum, și-a pus amprenta pe eul poetic ca o ardere de tot continuă.

Volumul de față se dorește a fi un omagiu adus Timișoarei, unde flacăra libertății a fost aprinsă de oamenii cetății. ,,…Timișoara se reazemă /cu coatele pe Bega,/ puhoi de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!/ fâlfâind între Operă/ și Catedrală… Un timp al morții, timpul din acele vremuri odată cu primul căzut. Dar, ,,Bega nu spală sângele,/ Bega încă ascultă, dar…/ Bega nu iartă/ Tedeum se aude din arhitectura speranței”. (PREAMBULUL)

Strigătul poetului sună ca o litanie pentru cei răpuși, pentru cei rămași cu năzuințe de bine.

Parcă îl aude pe Senior spunându-i: ,,Cine uită trecutul, merită să-l repete”.

Cum ar putea să uite poetul acele zile? Se spune că poeții se bucură de iubirea Lui Dumnezeu. Cu menirea lor profetică, punctează de multe ori momente care rămân mărturie peste ani. Trăirea poetului Marin Beșcucă străbate fiecare poem. O zbatere intensă, parcă ar picta din lacrimi imagini sângerii. Bega încă ascultă, Bega nu iartă, ,,BEGA își tremură năduful…/ ce s-ar mai burzului,/ dar pentru cine? ascultă, spală timpul, tace,/și curge…/ se uită-n venirea zorilor/ și deplânge uitarea,/ …mai suspină,/ dar o face-n sânii apelor,/ să nu tulbure!/ sunt oameni și ei…/ plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ!/ …da-da BEGA e natură,/ BEGA e dinspre DUMNEZEU,/ nu minte, nici nu iartă ce nu se poate spăla,/ duce-n efervescentul zbaterilor de ape/ și de ascunsuri în nămolurile tăcute,/ toate câte s-au fost,/ așa cum s-au fost!/ se prea poate de stai de vorbă cu ea,/ se prea poate…/ poate un dram de noroc,/ dar este șoptire care trebuie deslușită,/ poate inima!/ sufletul știe că ar urca,/ iar acolo sunt toate cum se trebuie…/ da, tace BEGA, tace, /dar NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ nimic!/ cum care Adevăr?/ se aude din ceruri,/ dar mai am de căutat ca trăitor trecător!”. (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Parafrazându-l pe Emil Cioran, să te gândești spre ce vei fi? ,,Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Imaginile acelor versuri „din lumi nedefinite,/ glasul ţi-ai încins,/ prin ceruri desfundate/ ecoul ţi-s-a-ntins,/ cum luna se trezeşte în zumzetul de zori,/ aşa şi tu,/ ATUNCE!/ ai dat Lumii fiori,/ puhoiul fără stavili/ s-a revărsat în drum…” (TIMIŞOARA)

Din ,,pasul minții” ne trimite semne, ca un biet trecător, trecător prin semne… Faptele de atunci, evenimente de azi prind culoare prin versul revărsător. ,,Aci s-a mințit cu morții,/ s-a ascuns numărătoarea,/ s-au lăsat prea ușor să urce sufletele/ cu trupurile topite-n crematoriu…/ s-au făcut prin tedeumuri și alte cântări/ încercări de primeniri!/ dar lăcrima și Liturghia…/ BEGA îi povestise TEROAREA…/ da, patria cea dragă, TIMIȘOARA,/ a frânt în răspântii și istorie și țara…” (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Marin Beșcucă scrie cu sufletul. O poezie contemporană, poate pentru unii atipică, dar plină de nuanțe filozofice și bogată în metafore. Uneori te cutremură prin firescul expresiv prin adevăruri doar de Cer știute. Revine des la curgerea apei, la Bega care nu va spăla niciodată sângele vărsat. Apa ca simbol în literatură reprezintă dintotdeauna însăși viața, simbolul fertilității, înțelepciunii, virtuții și harului dar și generatoare a vieții și morții în tradițiile creștine. ,,…BEGA NU SPALĂ SÂNGELE/ spuneam,/ și-l aține…/ în cumințenia fiirii ei știe/ ce e sacru și ce nu-i,/ știe și cât Adevăr/ s-a păstrat/ din Adevărul scânteii ce s-a prăvălit/ peste catedrală,/ peste piața balconului,/ peste gloanțe, și peste șenile,/ peste muțenia cu care muncitorii/ înghițiseră c-au ieșit mai târziu…/ cine știe câte ascunde crematoriul acela,/ al bolii sfârșitului de secol,/ al sfârșitului de mileniu…/ deja atât de puțin s-a strecurat din mileniu,/ dar deja un deget din palma secolului/ și nu prea din Adevărul Scânteii…/ sunt încă murmure,/ piața se adună încă/ scânteia nu mai are Scânteia aceea…/ Scânteia!/ pașii morții încă se văd,/ dar moartea nu știe…/ iartă-i, Tată, nu știu ce fac,/ iartă-i, Tată…”. (BEGA NU SPALĂ SÂNGELE)

Ca o rugăciune se desprind poemele, pentru cei care nu mai sunt. Cu o candoare discretă poetul imploră Cerul pentru iertare și îndurare. Timișorenii lui dragi, prezenți discret în poem, dar neuitat și la loc de cinste stă Seniorul ale cărui îndemnuri i-au fost de folos.

,,Puterea noastră născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile, au zidit o ţară care nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne, neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor, vrednicia marilor înainte-mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi a celor care vor veni”. (Corneliu Coposu – Din cuvântarea rostită la 1 Decembrie 1990)

Așa aș putea explica truda poetului în a zidi în eternitate poeme pe care ni le oferă cu multă generozitate: dorul de Dumnezeu, iubirea pentru Adevăr și dragostea pentru semeni, care se revarsă din belșug în toate creațiile sale.

Marin Beșcucă, deși azi marginalizat, își va găsi locul binemeritat printre scriitorii români care lasă un semn în urma lor ,,…deoarece timpul este nu/ doar impasibil,/ cât și un invidios de primă mână/ și poate intenta temutele „de îndată”…/ …/ vrem o lacrimă!/ și lacrima s-a curs…/ din iubire pentru Adevăr!/ suspină Poetul ce-mi risipea ființa,/ din toate-am a vă da,/ doar să-mi vedeți Credința…” (BERE DE 3 SECOLI)

Continue reading „Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra Libertăţii” →

Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea

„Undeva, pitit printre arbori-catedrale, într-o dumbravă minunată, satul Făgeţel, leagănul izvoarelor Trotuşului, respiră liniştit, îndemnând la împăcarea cu tine însuţi”... Iată doar o frază din cartea lui Mihai Buznea, intitulată „Drumuri şi popasuri”, carte care a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din România. Vorbim despre o frază care pe mine m-a transferat, de la începutul lecturii acestei cărţi, în lumea amintirilor. Doar câteva cuvinte, şi iar eşti tânăr, iar eşti reporterul fascinat de meseria lui, iar întrevezi locuri şi imagini pe care fostul meu coleg de redacţie şi actualul meu amic, le pune în paginile unei serii închegate de reportaje, care se poate numi – şi după fantezia mea – „O nouă Românie Pitorească”…

Şi-mi aduc aminte că exact pe locul amintit mai sus, în satul acesta, Făgeţel, mă preumblam cândva, căutând şi eu oameni şi fapte demne de un ziar care, pe lângă lucruri neagreabile, făcute la porunca acelor vremi, ştia să-şi coloreze paginile elegant şi chiar frumos, oferind cititorilor şi acel rege al jurnalismului – Reportajul. Câteodată – chiar şi reportajul literar. Dar cum regii sunt tot mai puţini, şi presa cotidiană e, din păcate!, din ce în ce mai lipsită de harul bunului gust… Totuşi, locurile preumblărilor noastre au rămas, sunt aceleaşi şi azi, cu înnoiri şi, desigur, cu alte vibraţii de suflet. Iar farmecul unic al naturii minunatei Românii e, poate, uşor schimbat, faţă de anii trecuţi, o dată cu generaţia mea, dar şi el rămâne la fel de tulburător. Şi iată că marele reportaj, care este cartea „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea este tocmai această Românie, şi nouă, şi veche, care tulbură înălţător orice suflet cinstit, care a respirat aerul de cinste şi omenie al unora dintre concetăţenii săi.

Dar cine dintre cei mai în vârstă rememorează România care a fost nu de mult, realizează, încă odată, că erau destule lucruri rele şi grele, însă culoarea adevărată, de atunci şi de acum a României, este cea a oamenilor cumsecade, care erau, şi sunt, în viaţa diurnă a unei ţări de o rară frumuseţe, adică România. Şi iată cum, cu talent şi o bogată experienţă de viaţă. Mihai Buznea ştie să redea o Românie de suflet şi de progres, aşa cum este şi azi, cu lucruri bune şi, uneori, şi cu lucruri rele. Desigur, nu este o descriere roz-bombon, dar este o carte concludentă şi semnificativă, cu lumini şi umbre, aşa cum viaţa este pretutindeni, la intensităţi şi cu nuanţe diferite…

Reportajele lui M.B. impresionează prin redarea harului unor oameni cu faptele lor bune şi gândurile lor, rodul de ansamblu fiind imaginea unei ţări pe care reporterul o vede dimpreună cu istoria ei, cu profunzumea trăirilor unui neam greu încercat, care-şi construieşte, în continuare, istoria acestor vremuri. Descrierile din paginile drumurilor şi popasurilor buzniene sunt atrăgătoare, iar cine vrea să guste farmecul unui gen gazetăresc elegant, frumos, realist şi romantic, aşa cum l-a gustat şi generaţia de părinţi şi bunici ai tinerilor acestor zile, cine vrea să stea la o cafea, cu o carte bună în mână, savurând frumuseţi văzute şi simţite de autor, ei bine, poate să citească această carte, care-l ridică pe condeier spre şi pe soclul unui redeschizător de drum, care duce şi la redescoperirea nu numai a unei noi Românii Pitoreşti, ci şi a reportajului literar – cam dat uitării, pe nedrept.

Dar am rămas dator să dezvălui ce mi-a remintit satul Făgeţel, aşezarea unde se află izvoarele Trotuşului. Ei bine, îmi reamintesc şi eu momente unice ! Umblam cu treburi dar şi eram hoinar pe-acolo, când, căutându-l, am gasit firul acela de cristal, scânteid aur şi prospeţime de-nceput. Curgea vioi şi-ndrăgostit de preajma sa, trecând cuminte pe sub gardul din lemnul unor pari subţirateci, de la marginea unei gospodării de munte. Firul acesta ieşea dintr-o curte mare, în care se afla şi o căpiţă de fân, pusă acolo parcă mai mult ca să sporească farmecul locului.

Ce ştiam eu, atunci, despre traiul acelor oameni de la munte?!

Mai încolo – casa văruită în alb şi cu ferestrele ei mici, care reflectau un alt aur, ce venea din împărăţia soarelui. Şi-arunc o privire-n jos, şi văd iarba dintr-o vale largă, oprită jos de un alt deal… Iarba aceea era de un verde proaspăt şi unduios, cu care începusem a mă contopi, simţind şi eu vântul cum o mlădie tandru. Eram într-o vale largă şi adâncă. Cerul cânta cu voci de păsări, infitrându-mi în suflet o pace sfântă; şi era o linişte ca în şoapte de început. Cobor spre şesul scurt şi larg al acestei văi şi simt că, în acelaşi timp, urc spre puritatea sinelui meu. Când am ajuns jos am trăit formidabila unire a cosmosului cu pământul, iar eu pluteam, pluteam fericit şi singur… Eram şi eu parte din natură!

Îţi mulţumesc Mihai Buznea că mi-ai reamintit acele clipe, de un farme deosebit. Ca şi alte descrieri ale tale, din admirabila poveste a României din cartea ta. România cu oraşele şi satele sale, cu poveştile şi legendele sale, cu împlinirile şi neîmplinirile acestor locuri de trai gospodăresc, ale unor oameni de bine şi de omenie.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea” →