Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Mariana GURZA: Satul ȚICĂU, o sămânță a veșniciei

MOTTO:

,,Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercările comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun”.

(Prof. univ. dr. Szidonia Haragos)

Considerațiile de mai sus se referă la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Zalău, Editura ,,Caiete Silvane”, 2019, colecția ,,Monografii”, o apariție ce onorează satul românesc, autorul, fiind editată în acest 2019, An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

Simpozionul Național de Teologie intitulat „Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei naționale și a credinței ortodoxe”, organizat de Patriarhia Română, în luna octombrie, PF Daniel a precizat că există o criză a satului românesc care ,,cere de la noi toți mai multă implicare. Satele au nevoie de primari harnici, de învățători de vocație, de preoți duhovnicești și milostivi, dar și de săteni sănătoși și bucuroși să cultive pământul”.

Îndemnul Părintelui Patriarh, de întocmire de monografii pentru satele românești, însoțite de imagini, a avut ecou și prin apariția Monografiei satului Țicău, un sat mic, aflat în partea de sud-vest a județului Maramureș.

Învățătorul Traian Ience, fiu al locului, nu dezminte nici de data aceasta. ,,Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Țicăului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale…” Prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Prefața monografiei aparține doamnei prof. dr. Szidonia Haragos, o fiică a locului care și-a prezentat impresiile atât în limba română cât și în cea maghiară. Deși de etnii diferite, năzuințele sunt aceleași, cu dorința de pace și liniște interioară. Istoria a demonstrat că doar împreună au putut trece peste vestigiile vremurilor.

„Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“, declamă autorul referindu-se la monografia satului natal. O monografie unică de altfel, pornind de la atestarea sa documentară din anul 1543 deși ,,una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ,,În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil!” (p. 32).

Autorul a scotocit prin arhive, biblioteci, a studiat Monografia județului Sălaj (maghiară Szilágy vármegye monográfiája, publicată în 1902), o carte despre Comitetul Sălaj editată de Petri Mór și a descoperit și lucrarea lui Antal Szirmay din 1809, care ar trebui să fie cunoscută și de alți istorici. A descoperit lucruri inedite despre micuțul sat în care a văzut lumina zilei.

Monografia este structurată în mai multe părți: Prefață/Bevazeto; Așezare, limite, vecini; Istoricul satului Țicău; Datini și obiceiuri; Inundațiile din 1970; Țiganii; școlile din Țicău; Biserica românească; Biserica reformată; Castelul din Țicău; Cimitirele din Țicău; Gara; Strâmtorile Țicăului; Pensiunea ,,Festival” ; În loc de încheiere; Bibliografie

Un studiu științific, amplu, din toate punctele de vedere. O lucrare de o mare complexitate și studiu, analiză, autorul operând cu date, documente de arhivă, cifre, ce privesc toate viețile spiritual și social-economice, arii geografice, comunitățile umane. Prin multă strădanie a reușit să penetreze trecutul și să revină în prezent. Imagini colorate inundă paginile, imagini de ieri, imagini de azi.

Domnu’ Trandafir, cum i se mai spune învățătorului Traian Ience, pentru dragostea și implicarea firească în educație, rămâne un model și o mândrie pentru Țicău și nu numai. Modest dar tenace, blând dar stăruitor în a zidi pentru generațiile viitoare dragostea pentru loc și persoană. Interes pentru istorie și tradiție, imbold pentru conservarea vetrei strămoșești.

În anul 2014 înființează un muzeu al satului în localul Școlii primare din Borza care cuprinde 1800 de obiecte expuse în cinci săli.

A publicat Creaca – repere monografice; Monografia școlilor din comuna Creaca; Planuri de lecție din perioada 1860-1940; Istoria învățământului românesc din Sălaj – repere monografice; Dicționar de arhaisme și regionalisme din zona Creaca-Jibău-Țicău.

Monografia satului Țicău cuprinde multe înscrisuri ale vremurilor, fotografii bine păstrate. Pentru el și pentru cei apropiați, descoperirea bunicilor materni, a fost ceva inedit. Multe i le datorează mamei, Maria Ience, fratelui Gheorghe Ience, cumnatei Magda Ience și preotului ortodox, Radu Botiș. Aduce mulțumiri domnului György Györfi-Deák de la Biblioteca orășenească Jibou și domnului Koncz Atila, dar în mod special recunoștință prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Volumul semnat de Traian Ience ,,Monografia satului Ţicău”, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019, apărut cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sper să ajungă în sufletele cititorilor. Să descoperim mereu miracolul satului nostru, unde cu siguranță trăiește veșnicia. Un efort demn de un fiu al satului care înnobilează.

–––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

11 decembrie 2019

Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa nopții, ce ființează printre dureri, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în Aripi de nisip, este lumina, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, nemărginirea sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi aripile, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul Aripi de nisip, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( aripi, aripi de nisip, aripi de soare)

Odată cu volumul de versuri Aripi de nisip, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic, când cu aripi de nisip , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când cuvintele foșnesc a valuri, când cu aripi de soare , când, pur și simplu, cu aripi simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realități subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împinse de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm jocul iubirii, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât zeiță, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un suflet plăpând înfiripat în lumină, sub lacrima Ta caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii. Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului pasăre în zbor, intangibilă (Pasărea), sau poate fi opozantă și interogativă: erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare (Aripi), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat (Pe raze de suflet).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau dor fără sațiu, cum ar zice Emil Botta, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, o clipă de lumină, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, bulgări… de lumină, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină (Într-o zi, de va fi), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin refractare, în ochiuri de apă (Pânze în noapte).

Lumina poetului (înțelegerea) îi este tăcută într-o lume cu licăriri de gânduri și ea împletește tăceri… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la Iliada lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit protectorul, învingătorul, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este mândră făptură și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața… Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare cu speranță și dor de viață. (Fir de lumină)

Căutam un eu, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în Pulberi de gânduri și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteargă pulberi de gânduri prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de quelque chose de noir à contenter la care făcea referire pictorul Auguste Renoir, vorbind despre lucrările sale, care-i satisfac o sete interioară, o chemare imensă, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea cioburilor care pot fi de gânduri sau de lumini, cu trimitere la realitatea epocii moderne în care primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de cioburi metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil, prin transfigurarea câmpului realității.
Într-un alt context am vorbit despre Umbra, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici nu plâng, nu gem și nu blestem, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează livrescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În Ultima scrisoare, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supreme . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

Continue reading „Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu” →

Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –

Plouă … Noiembrie se desparte cu lacrimi de noi … Poate şi-ar fi dorit să ne vadă astăzi ciocnind un pahar de şampanie împreună. Este duminică, iar ceea ce face imposibilă întâlnirea noastră este acel amalgam nedefinit de lipsă de timp, distanţă şi punerea în prim plan a altor priorităţi dictate de viaţă.

Mă gândesc, cuprinsă de o boare uşoară de invidie, la modelul de prietenie sugerat de Paolo Sorrentino, în noul său film La Giovinezza/Youth, la cei doi prieteni octogenari, care, de peste 20 de ani, îşi petrec vacanţele împreună, în sanatoriul Schatzalp din Davos. Care este farmecul acestui loc? Muntele vrăjit al lui Thomas Mann? Protagoniştii filmului sunt, şi ei, confruntaţi cu probleme filozofice, cu dragostea, cu moartea. Muzica îşi are, şi ea, importanţa ei. Poate fi însă existenţa celor 41 de izvoare ce aparţin de hotel determinantă în alegerea locului? Unul singur le-ar ajunge … Izvorul tinereţii, în care se scaldă împreună cu Miss Univers, întruchipată de frumosul model, originar din România, Mădălina Diana Ghenea. O compoziţie cinematografică de o mare măiestrie, care reuneşte întrebările existenţialiste, născute din procesul îmbătrânirii, cu detaliile suprarealiste ale cotidianului acestui templu al sănătăţii. Dialogurile, aparent nesemnificative, redau, printr-o redundanţă ce atinge tragicomicul, descompunerea anatomică, în timp ce psihicul rămâne învăluit de iluzia timpului oprit. Dialogul trăieşte, datorită talentului actorilor de excepţie, Michael Caine (întruchipând un dirijor de renume) şi Harvey Keitel (în rolul unui regizor de film), apogee dramatice.

Ce importanță mai are dirijatul unei orchestre? Ce importanță mai are muzica?

Testamentul artistic al regizorului devine palid la auzul întrebării:

„Ai reusit să urinezi astăzi?”

„Da… patru picături … Tu? „

„Tot aşa, mai mult sau mai puţin …”

„Mai mult sau mai puţin?” „Mai puţin …”

Cei doi au o prietenie trainică, numită de ei „bună”, deaoarece şi-au mărturisit doar

lucrurile pozitive din viata lor.

Paolo Sorrentino reuşeşte, având doar 45 de ani, să se intrebe cum va gândi, la o vârstă înaintată, despre carieră, dragoste, emoţii, viitor? Cum va vedea tinerii şi societatea din jurul său, când va ajunge în amurgul zilelor numărate?

Personaje suprarealiste – perechea care nu vorbeşte niciodată, Maradona, pătruns încă de vanitate, dar fiind deja la limita puterii sale fizice, steaua muzicii Pop – lasciva şi erotica Pamela Faith – pentru care atractiva Rachel Weisz va fi (în film) părăsită, actorul (foarte bine jucat de Paul Dano) ce îşi vede identitatea pierdută, substituită cu personajul robotului pe care-l interpretează în repetate rânduri, călugărul budist, care, de zeci de ani, meditează pe pajiştea neîntinată a Alpilor – populează un paradis inexistent, o ambianţă, un paradis în care personalul medical, învăşmântat în albul îngerilor, încearcă să-l sugereze .

„Ştiu că nu poţi levita. Pe mine nu mă poţi păcăli …”, îi şopteşte călugărului budist dirijorul, care refuză să-şi dirijeze compoziţia Simple Song chiar şi în faţa reginei. „Emoţiilor li se dă prea mare importanţă”, declară el, într-o conversaţie cu amicul său. Îl credem. Îl vedem retras din viaţa activă, convins de un sfârşit, sub care şi-a tras singur o linie.

Ne convinge, ne face să ne întrebăm pe noi înşine dacă drumul regizorului de filme este bine ales … până când, da… doar până când înţelegem, cu stupoare, motivul acestei retrageri pe scena naturii idilice, unde dirijează, cu sfială şi plăcere, clopotele şi mugetele cirezii paşnice de vaci. Cuprindem, în totalitatea ei, tragedia lui personală, abia după ce suntem martorii paraliziei rigide a soţiei sale. Era cântecul ei, muzica dedicată ei … un cântec simplu, pentru începători, cum recunoaşte în faţa copilului care-şi execută exerciţiile de vioară.

Continue reading „Julia KAKUCS: În singurătatea dimineții – Gânduri pe marginea filmului „La Giovinezza” de Paolo Sorrentino –” →

Daniel LUCA: Penelopa de ieri și de azi

Poemele din volumul Elegiile marine de Maria Vaida (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019) creează un tot unitar, o poveste despre femeie și destinu-i nedrept, acela de a aștepta.

Fie ieri, fie azi, femeia rămâne întotdeauna o Penelopa în așteptarea iubirii, a iubitului dorit ori aflat și plecat, iar orice bărbat e un Ulysse.

Zilele se scurg una după alta, iar ea refuză cu stoicism pețitorii ce îi dau târcoale și o ademenesc, cu convingerea că cel sortit e doar unul („iar cohorta de femei se aruncă în marea adâncă / de dragul tău. / (…) / Ciorchinele de bărbați se aruncă în larg, de / dragul meu, / doar eu și umbra ta mai plutim la mal: / o femeie albastră în umbra ta albastră, peste / albastrul infinit al mării”).

Aici iubirea e deplină și nu scade în intensitate chiar dacă rodul ei, un băiat, ajunge între timp bărbat („ca un aed iscusit, el îi spune povestea / tatălui său. dar nu te-ar mai cunoaște, / mărite rege, chiar în fața lui de-ai fi… / Numai eu, numai eu am tatuat / pe inimă chipul tău, Ulysse al sufletului meu”).

Durerea așteptării nu poate fi descrisă în cuvinte, fiind înainte de toate trăire, simțire („Ca o statuie greacă ies din mare, / după încă o noapte fără tine, oare pe unde rătăcești, / corăbierul meu drag, pe unde?”).

Momentele de liniște alternează cu cele de disperare, atât pentru Penelopa, cât și pentru Ulysse, iar natura e participativă („Neptun zărea corabia-ncropită / și cu furia lui stârni furtuna, / că doar Ulysse i-a orbit fiul”; „nuferii galbeni, mici și delicați, se pierd printre / frunze de lintiță, cu melci atârnați de tulpină”).

Visul se întrepătrunde cu realitatea, producând incertitudini și neliniști („Doamne, ce vis, am rostit și mi-am îmbrăcat roba, / pornind / încetișor spre Ithaca, cetatea ta, / regele meu. / Am ascuns visul în scoica inimii – o perlă din mare”).

Orice ajutor este binevenit, fiind căutat atât în rugăciune, cât și în vorbele bătrânei ghicitoare („Spun, zise bătrâna, / pe Styx eu am jurat și te voi scăpa de nimfa Calypso”).

Așa cum iubirea dăinuie peste vremi, așa îi sunt străjeri veșnici Delta Dunării, marea Neagră, deșertul Dasht-e-Kavir, muntele translucid ori Dealul Feleacului („Pe malul lacului Techirghiol, / sub clar de lună, cu umbrele / dragi beau cafea / în adierea brizei mării”).

Poezia Mariei Vaida este despre speranță și iubire, despre aflarea bucuriei în așteptarea celui sortit.

––––––––––

Daniel LUCA

Timișoara

4 decembrie 2019

Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie

Abia ajuns din expediția efectuată în America de Sud, aveam să constat că nu era singurul vis, și că altele mi se întrezăresc. Chiar pe timpul când scriam Notele de Călătorie referitoare la „aventura”, din care nu de mult timp mă-ntorsesem, mi-a-ncolțit ideea că trebuie să duc la-ndeplinire „Proiectul Asiatic” care, parcă-mi stătea-n gât! Și ideile curgeau strună în favoarea înfăptuirii… În fiecare zi derulam cunoștințele și informațiile încețoșate datorită trecerii vremii, acumulate în timp sau de pe băncile din școli. Apoi am început studiul căutând prin librării sau biblioteci cărți, însemnări, almanahe și poze, ori lecturând cu pasiune Însemnări de Călătorie de pe net. Și-am găsit multe materiale pe care le-am savurat și „pritocit” câteva luni…bune.

Uneori aveam senzația că mă afund într-o Lume cu o cultură vastă pe care n-am să pot să o deslușesc. Dar gândul că o călătorie „acolo” va faciliza aceste enigme… mi-a dat curaj. Îndoiala mea nu se fonda pe problemele legate de o simplă călătorie ci pe dorința mea de-a scrie, de-a lăsa ceva celor interesați, cititori de azi și de mâine.

Ce-mi propuneam nu era deloc ușor! În primul rând… trebuia să „văd”! Ca să văd… trebuia să mă deplasez „acolo” iar apoi să notez… ca să nu uit! Deasemenea, să am grijă să nu mă pierd de grup pentru că-n astfel de „puhoaie” umane e foarte ușor să te rătăcești. Timpul liber, trebuia să-l drămuiesc pentru a vedea și „altceva” și-acest lucru impunea despărțirea de grup. Aveam de făcut multe fotografii și însemnări. Plecam cu un „bagaj” spiritual și eram conștient că mă voi înapoia cu „două”! Serile trebuia să le transform în „promenade nocturne” pentru a aduna alte informații. Și nu în ultimul rând să-mi ordonez programul pentru a-mi asigura odihna și cele necesare pentru a duce la îndeplinire întregul proiect asumat. Toate acestea au fost stabilite și detaliate în perioada premergătoare plecării și pot să spun că au fost urmate cu maximă precizie fapt pentru care, pot afirma că nu am întâmpinat disfuncționalități majore. Dar trebuie să spun esențialul că am fost norocos și Domnul m-a avut în pază!

Dacă nu mi-aș destăinui un gând mai vechi ar însemna să nu fiu sincer pân’ la capăt. Eu am rămas impresionat despre această „Lume” încă din adolescență de când savuram Însemnările lui Marco Pollo și ale marelui Cărturar Nicolae Milescu Spătarul (Descrierea Chinei și Descrierea Vestitei și Marii Insule a Japonezilor și ce se află acolo). Dar acum, premergător „Proiectului”, m-am „înfruptat” din scrierile Irinei Holca (Scrisori din Cipangu și, Aristrocatul și Vagabonzii), Elenei Luica Kase (Ultimul Drum), George Moise (Momoka), Ion Papuc (Scrieri despre Continue reading „Nicolae BĂNICIOIU: Cuvânt înainte – Note de călătorie” →

George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu

Cei siguri că ne vom reîntâlni cu părinţii, cu străpărinţii, cumva cu boema-prieteni, încrezători mai mult în nemurire decât în psihanaliză, unii/unele ani-luminându-se mental printre coroanele creaţiei, vultureşti, dacă nu, bătrâneşte, în sunetele, chiar big-bang, din Rig Veda – Rugăciunea unui dac – Doctrina secretă, vor fi practicând o psihanaliză cosmică, malgre ils memes (lipsă semne diacritice la mine, nici net-ul nu merge după asasinarea doctorului poet Nicolae Neagu sau lansarea de ieri a romanului – ţoapele în piese şi show-uri de-ale sale – lui Puşi Dinulescu Gaşca şi diavolul). Avataruri – savante sau poetice – ne urmăresc de sub uitare, interdicţie, ne înţelegere. Poate consolator, să recitim (let us) Cosmos uman de Victor Săhleanu, Pelerin, Bucureşti, 2009, selecţie, note şi îngrijire ediţie de Elena Liliana Popescu şi Adrian George Săhlean.

Poezie? Poesis? Intenţie de mesaj şi claritate. (Avertisment).

Îmbrăţişez de-a valma omenirea / şi totuşi nimeni nu-i la pieptul meu. (“Poem pentru Petrarca”1960).

Astăzi sunt poezie pentru noi / mai multe lucruri ca altădată.

Luna trece printre vârfuri de brazi / În variantă eminesciană a peisajului.

Vor fi întotdeauna necesare şi alte versuri / pentru dragostea mereu aceeaşi şi alta.

Există cuvinte şi silabe / şi, pe de altă parte, obiecte şi emoţii. Versurile sunt potrivirea silabelor şi cuvintelor / semnalizând realitatea profundă, / ritmurile şi rimele corespund, de fapt, / periodicităţilor ascunse sub aparenţă – eternelor reîntâlniri şi eternului mers în spirală. / Lumea e o infinitate de corespondenţe / şi descoperirea lor e poezie./Lumea e o infinitate de corespondenţe, de simboluri, de metafore şi de semne.

Rima este poezie pentru că este cosmos uman, / ordonare reuşită a eterogenului / într-o unitate superioară vie. Rima este rigoare acceptată liber / care se cere transcensă de frumuseţe / şi totodată este o încercare / a valorii poetice a ideii: / o strofă este o întâlnire ingenioasă / a regulilor gramaticii, gândirii şi versificaţiei – / o triplă rigoare însuşită voit / pentru a vehicula mai convingător poezia

Noi semnalăm poezia din lucruri / celor ce o au în ei.

Există poeme care, ca şi muzica,/ relevă inepuizabilitatea miraculoasă a lumii.

În noi aşteaptă vibraţia latentă / şi ne cutremurăm auzind cele patru sunete / ale simfoniei a cincea.

Trecem grăbiţi printr-o lume de simboluri / şi privirea noastră şterge luciul obiectelor.

Să fim pregătiţi pentru orele / latitudinii şi longitudinii noastre. / Totul poate fi surpriză / pentru cel ce s-a pregătit.

Să-l recitim pe Robinson Crusoe.

Versurile ne dezvăluie poezia de detaliu a universului.

Elementul de bază este cel infinitezimal.

Există o demnitate şi o mândrie pur vegetale.

Iată, sunt medic / şi dincolo de ceea ce cercetez şi scriu / vin în contact cu suferinţa umană.

Dar în faţa mea stă un om / a cărui libertate este dureros limitată; / el nu se mai poate exprima în trăiri / aderenţa sa la ore este tragică.

Iată sunt medic / şi niciodată nu voi abandona poezia.

Iată, poezia / este mai densă decât orice ştiinţă. / Drumul meu duce la realitate / prin poezie, înapoi către ea.

(“Artă poetică ”,I 1971)

Dar tu? Ce te vei face, când nu vei mai avea

pe cine să rechemi din zilnicul apus?

Ce îţi va face mâna când nu va mângâia?

Ce îţi va face gândul, când clipele de-acu

Nu vor mai fi simboluri a tot ce nu ţi-am spus?

Eu – nu voi fi cu tine. Dar tu? Vei mai fi tu?

Elegie (I), 1961

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Continue reading „George ANCA: Psihanaliza cosmică a lui Victor Săhleanu” →

Adrian BOTEZ: Violența idolilor plutonici. Schimbare și iluzie, în romanul ”Migranți fără bagaje”, de Constantin Stancu [1]

În 2016, scriitorul hațegan CONSTANTIN STANCU scotea, la lumina editorială, pentru cei care, încă, sunt binecuvântați cu patimile cititului și meditatului, romanul VADUL ARS – la Editura Radet, Rm. Sărat – roman despre care concluzionam, atunci, păstrându-ne opinia și acum:

„…Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”: „political correctness” … – se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus…), de revoltă şi de invidie non-profesională…da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii…) structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!”

…Acum, în 2019, CONSTANTIN STANCU realizează și dă tiparului o continuare a romanului VADUL ARS : MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE – carte scoasă la Editura Limes, din Cluj-Napoca – având 232 de pagini (cu tot cu C.V. și aprecierile critice) și struturată fiind pe 30 de paliere narativ-revelatoare/capitole.

Majoritatea personajelor „valide” (tradus : rămase în viață), din romanul anterior, migrează, masiv, către această nouă structură narativă – în frunte cu Ana Nor : Ioan Jude (devenit, între timp, „lichidator”, ca în NAȘUL![”Lichidator! Ce meserie! Dar cred că e o afacere bună !”, cf. p. 108 – zice, cu surprindere, naivul profesor-pensionar Radu Costin…] – cu soția sa, Angela, Ioan Hora, Toma Bucur, Ion Ardelean, primarul ex-polițist Sorin Militaru etc. Până și amintirea spectrală a asasinatului Ilie Talan, fostul iubit al Anei Nor[1], este evocată des, și, într-o oarecare măsură, chiar prezentă, ca reper virilo-moral. Se mai adaugă (și se mai schimbă, ca nume și funcție scriptică, doar…nicidecum ca atitudine idolatră, față de…BAN !) vreo câteva personaje noi, necesare demonstrației epice : Gigi Cărbune devine Gigi Zugravul (avându-l, ca fiu, pe…”muzicianul” de manèle și de… ce-o mai fi… – …Bill Zugravul…), apar „Gurul” (“omul din Capitală”, Mafiotul-Călăuză-spre-Iad : Bebe Apostol), Moise Buzatu, Sârbul (mediatorul afacerii necurate, cu falsificarea de pașapoarte…!), Margareta (în locul tragicei Bianca Drăguț, din VADUL ARS… – …Margareta se mărită cu Bill Zugravul, spre a-i ascunde paternitatea copilului din pântece, conceput, de ea, cu marele ”zeu plutonic” al locului, Moise Buzatu…), Marcu Iulian, șeful echipei de muncitori, din Valea Rea, care-o anunță, telefonic, pe ex-avocata Ana Nor (…acum, întoarsă, pentru câteva luni, în România, devine ”un ingenios om de afaceri”…nu se pricepe doamna avocată la afaceri, dar, vorba lui Toma Caragiu : ”Îi merge”…!), în legătură cu „baia romană”, descoperită sub platforma de beton, a halei „pentru fabrica ei de turnat piese din plastic, pentru autovehicule” – dar și profesorul-pensionar și pasionatul de istorie-arheologie, obsedat de ”CASTRUL ROMAN”, de sub actualul, VADUL ARS (co-obsedat fusese și un alt fost profesor, Mircea Neagu, acum decedat… – …cel cu teoria ”canibalismului dacic”…devenit, între timp, REALUL…CANIBALISM ROMÂNESC…!!!), directorul Casei de Cultură, Alex Feraru (…poate intelectual, poate cămătar…)…

Radu Costin era invitat la ”masa ștabilor”, cu prilejuri oficiale GRANDIOASE (…precum erau ”apoteozele sacralizante”, la păgâni !), de exemplu, la…”Zilele Berii” (…căci ”Zilele Cunoașterii de Sine”…nu mai erau, demult, ”la modă”…!), nu pentru că era interesat, cineva din localitate, de istorio-arheologie (”Radu Costin era cumva în plus”), ci pentru că…”făcea parte din peisajul politic al orașului, DĂDEA BINE LA IMAGINE”…!

…Firește că intelectualii (cu ghilimele ori ba) ai localității, Radu Costin și Alex Feraru, după ce s-a demonstrat că Radu Costin avea dreptate (iar nu era doar un monomaniac, obsedat de ruine…), și LOCALITATEA/CASTRU ROMAN este descoperită !) sunt asasinați, în finalul romanului, din motive deloc legate de…intelect : ”Spre marea surpriză a celor doi polițiști, în situl arheologic se aflau două cadavre. Au recunoscut ca fiind ale directorului și ale pensionarului, pe jumătate acoperite cu două table metalice, luate din șantierul în lucru. […] Din informațiile noastre, rezultă că cei doi au fost împușcați de persoane necunoscute momentan, cu arme de vânătoare. Au fost trase cinci cartușe, cei doi fiind atinși de proiectilele din armele de vânătoare. […] În Vadu Ars, se discută de o revanșă politică, mai ales după evenimentul de la Casa de Cultură, când fostul primar s-a angajat într-o altercație cu alte persoane din zonă […]. Alte persoane susțin că a fost o revanșă economică, deoarece directorul Casei de Cultură, acum decedat, ar fi împrumutat mai multe persoane din Valea Rea cu bani, făcând camătă, iar acestea nu ar fi restituit banii împrumutați, la termen, iar presiunile făcute asupra lor au determinat riposta criminală. […] Nu se știe de ce a fost împușcat profesorul Radu Costin, el fiind o persoană retrasă, preocupat mai mult de cultură și istorie locală, decât de afaceri politice, sau cămătărie[…].”

Cum ”de ce a fost împușcat profesorul Radu Costin” ?

Păi, după ce-și făcuseră programul, cu el, la ”Zilele Berii”, unde ” dădea bine la imagine” – și mai acoperise scandalul morții celor ”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitatea din VADUL ARS”, cu supra-evenimentul unui soi de SIMPOZION-TRĂSNET (cu un invitat-profesor din SUA!), despre ”istoria locală” și ”tăblițele de lut de la Tărtăria” (mai vechi decât scrisul sumerian, egiptean etc. cu cel puțin 1.000 de ani ! – descoperire făcută de storicul [a]român, Nicolae Vlassa, în anul 1961 !) și despre ”cultura Turdaș”/cu Câmpul Pâinii (existând posibilitatea ca, ÎN SPAȚIUL CARPATO-DANUBIAN – …și nu aiurea, ”cai verzi, pe pereți”! – ”să se fi inventat scrisul”) – după ce atrăsese atenția asupra RITMICELOR MIGRAȚII UMANE, din istoria lumii eurasiatice (”Migranți, și atunci, și acum !” – p. 217 – în definitiv, ÎNTREGUL actual roman colcăie de o migrație gravă : MIGRAȚIA OARBĂ A CĂRNII, SPRE AMURGUL EI DEFINITIV !!!… – …la care Migrație se adaugă, AZI, în mod misterioso-secret, monstruos și revoltător, o MIGRAȚIE A ASIEI MUSULMANO-MOZAICE, invadând Europa, pe nesimțite, lent, dar neîntâlnind nicio stavilă, nici guvernamental-politică, nici religioasă, nici militaro-polițienească – EUROPA, cea păstrată, 2.000 de ani, CREȘTINĂ, prin milioane de jertfe umane – cu precădere, DACO-VALAHE ! – …acum, ESTE ÎN CURS DE ISLAMIZARE…!!!) – ei bine, după tot acest torent informaționalo-senzațional, care putea ascunde și scandaluri mai mari decât acela despre… ”cinci bebeluși din șapte, decedați subit la maternitate” – Radu Costin nu mai avea ce să caute în centrul Scenei Terestrelor Afaceri SACRE…!!!

”Să vină LICHIDATORII! Faceți CURAT, pe toți dracii !”

…Încă de la început, remarcăm că :

1-Majoritatea finalurilor de capitol, ale cărții lui CONSTANTIN STANCU, situează VADUL ARS sub semnul SERII/NOPȚII-TÂRZIULUI – dublat de un ”SOMN-ÎNCHISOARE”: ”Simțea întunericul serii ca pe o prezență, o rețea care o prindea, și pe ea, în marele dans al timpului” (p. 79) ; ”În noaptea aceea, Jude a dormit profund” (p. 88) ; ”În noaptea aceea, Ana a dormit profund, un somn greu, fără ieșire. Un cocon a învăluit-o, nevăzut, din fire transparent, calde. Lumea se năștea, din nou, în viața ei” (p. 102) ; ”noaptea sosea cu multe surprize, pentru mulți oameni in localitate[…]. Timpul se scursese undeva, după dealurile de la marginea Vadului Ars” (p. 116-117); ”era târziu și timpul nu mai avea importanță, pentru Radu Costin, era târziu și sufletul lui tânjea după o stare pe care nu o putea defini” (p. 132) ; ”seara aceea a fost o seară special, narațiunile s-au topit în lacrimile bărbatului, timpul a explodat în mintea lor” (p. 179); ”bărbatul a căzut într-un somn negru, fără ieșire, greu, de plumb, ca în adâncul lumilor” (p. 189) ; ”nu mai auzi lătratul câinilor, care spărgea întunericul din zona aceea de lume. Cerul se deschidea peste lume, ca un vultur făcut din mai multe stele depărtate, din lumini și ÎNTUNERIC CU GHEARE” (p. 195 – viziunea ”ÎNTUNERIC CU GHEARE” o are Ana Nor, după ce Radu Cosmin, simțindu-și moartea aproape, îi încredințează TREI COSONI DE AUR DACIC – ”Au imprimat pe ele/monede UN VULTUR CU O COROANĂ ÎN GHEARE și numele regelui” – iar Ana Nor interpretează darul profesorului Radu Costin, în modul anti-spriritual, al epocii ei : ”Aurul înseamnă PUTERE, MULTĂ PUTERE! Poate e și acesta un semn pentru mine, cine știe ?” – cf. p. 195).

Tot SEARA/NOAPTEA se produce ÎNJUNGHIEREA, de către Ioan Jude, a CĂPRIOAREI NEVINOVATE (lovite de MAȘINA LUI – p. 49), tot NOAPTEA sunt asasinați cei doi intelectuali ai localității…tot NOAPTEA, Bill Zugravul leșină, lovit de o boală, luată în timpul unui turneu în AFRICA… – …altă ”migrație oarbă, misterioasă, imbecilă, a CĂRNII”…!). Continue reading „Adrian BOTEZ: Violența idolilor plutonici. Schimbare și iluzie, în romanul ”Migranți fără bagaje”, de Constantin Stancu [1]” →

Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală

(Nota editorului)

Lucrarea „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” se dorește a fi interesantă de citit și de înțeles de cât mai mulți, conținând un mesaj trimis pe diagonala țării, dar și un omagiu adus eroilor-martiri căzuți în zilele Revoluției române din 1989, un semn de respect și considerație pentru cei care au crezut în idealurile Revoluției pornite de la Timișoara.

Multe dintre poeme au fost create în anii ’90, respectiv chiar în primii ani la început de Mileniu III, când efectele Revoluției erau încă neclare iar mulți dintre noi, cetățenii Timișoarei nu înțelegeam prea multe.

Acest omagiu este manifestat într-un mod aparte, oferind cititorului un șir de creații poetice proprii, inspirate din diferite perioade post-revoluționare, dar și ca un rezultat al frământărilor sufletești provocate autorului de diferendele sociale și politice, despre care atâta lume discută și se pronunță destul de ambiguu.

Scrierea acestei cărți are o mică, dar interesantă, poveste. Am aflat de talentatul poet Marin BEȘCUCĂ prin intermediul site-ului și Revistei „Logos & Agape” (coordonate de distinsa poetă Mariana GURZA), publicații cu un veritabil rol de „burete” de creații și creatori literari, atrăgând într-o perioadă destul de scurtă foarte mulți scriitori valoroși, cu o mare sensibilitate artistică. Am fost plăcut surprins de stilul particular de exprimare, de provocările îndreptate atât către cititorii inițiați dar și înspre cititorul ocazional, pe care-l determină la cugetare și reflexii prin puterea de impresionare a rândurilor încărcate de metafore din poemele sale.

Am început să corespondăm, mai ales pe marginea celor publicate, dar și despre alte teme de actualitate. Așa am aflat de experiențele literare, jurnalistice și de viață avute anterior, mai ales din postura de contemporan în cele două epoci ale societății românești, dar și ca prezență vie, poate prea păsătoare față de existența umană la puntea dintre cele două Milenii. Am discutat și de povestea înregistrărilor interviurilor excepționale luate unor personalități politice și culturale de excepție, în capul listei fiind Seniorul politician țărănist Corneliu Coposu (ultimul interviu în viață) și Ex-președintele țării Emil Constantinescu. În această vară, făcându-i poetului o vizită la Dorohoi, am înțeles mai bine „domeniul DILIMANDJARO”, cântat și descântat în scrierile sale de zi cu zi, de fapt un teren, rămas parcă al nimănui, dar acum marcat de vecinătățile căsuței de domiciliu a poetului, (str. Dumbrava Roșie, 188), având mereu în față ruinele unei foste întreprinderi socialiste și perspectiva unui deal „agricol” cu culturi aleatoare. Devenit atât de familiar cu locul nimănui, în creațiile recente, Marin BEȘCUCĂ s-a autointitulat MONSTRUL de pe DILIMANDJARO, dând o semnificație și mai aparte poemelor semnate astfel, de luptător neînfricat, un adevărat pericol față de dușmanii noștri, dar lăsând vizibilă și ceva din armura lui Don Quijote de la… Dorohoi, Dumbrava Roșie 188.

În urma discuțiilor și corespondențelor purtate am descoperit în poetul-jurnalist Marin BEȘCUCĂ un foarte atent analist a ceea ce a ajuns să însemne pentru români Timișoara, după sloganul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Această preocupare nu s-a dovedit doar de conjunctură, (gen „DILIMANDJARO”…), ci o considerație, poate chiar obsesivă, de lungă durată, cu importanță marcantă pentru propria-i trecere prin timpul ultimilor 30 de ani. L-am observat prețuind un tom de poezii în manuscris compuse cu 15-20 de ani în urmă, chiar pe malul Begăi, fiind cu treburi prin Timișoara. Apreciind stilul complex, cu o fericită combinație între consemnările debordantului jurnalist și pana ingeniosul poet, am oferit susținerea din partea Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, a conceperii și apoi editării acestei cărți. Am simțit o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu să realizăm împreună o punte de legătură de suflet „intercomunitar”, cuprins foarte bine în interiorul neamului românesc, pe diagonala Dorohoi – Timișoara.

Titlul cărții este inspirat ales, trezind un interes special cititorului divers, mai ales prin asocierea numelui orașului martir TIMIȘOARA, în al XXX-lea an de la Revoluție, cu cuvântul „acolade” definit prin dicționare ca având mai multe sensuri. Astfel, titlul va atrage atenția cititorului în mod diferit, așteptările acestuia putând fi caracteristice și nivelului de pregătire profesională sau pasiunii acestuia. Astfel:

un cititor, mai cunoscător al tradițiilor istorice ale popoarelor, cuvântul „acolade” l-ar duce cu gândul la denumirea ceremonialului medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei;
un mai pasionat de arhitectură s-ar gândi la elementele specifice stilului gotic, care poartă această denumire;
alții, mai deprinși cu realizarea de scrieri sintetice, cu anumite scheme de redactare, se vor aștepta la cuprinderea în carte a unor referiri exprimate sumar, prin cuvinte cheie, dispuse orizontal/vertical. De asemenea muzicienii se pot aștepta la exemplificări prin reprezentarea grafică a unor portative muzicale;
acei mai obișnuiții cu științele exacte, în special cunoscători ai teoriei mulțimilor (matematică), s-ar duce cu gândul la semnele grafice care cuprind, între numitele acolade, mulțimi de numere, sau în expresiile aritmetice și/sau polinomiale, un șir de operații matematice grupate în paranteze mari și mici.

Din toate aceste perspective, urmărind cu atenție cele scrise pentru această carte de către autorul Marin BEȘCUCĂ, am descoperit într-un anume fel, o abilitate extraordinară de a cuprinde de fapt, într-un mod firesc toate aceste sensuri, mulțumind astfel pe toată lumea. Poemul – ca specie a poeziei epice – este prezent majoritar în carte ca formă de exprimare literară, pe mine, din postura de cititor ocazional, m-a condus cu gândul la timpurile trecute, spre diversele stări controversate trăite-n Timișoara de-a lungul anilor, care însumează mai mult de jumătate din perioada-i românească, de după marea Unire, în mod practic de când mă știu ca fiind timișorean, începând cu 1967, anul mutării aici cu familia și până în prezentul anului 2019.

Recunoscându-mi pregătirea profesională orientată mai mult spre tehnică, cu ceva veleități de matematician, abordând tematica cărții, îmi permit „o acoladă deschisă”, (dar deschizând doar o paranteză mică…), să afirm cu convingere faptul că, pentru mine personal, Decembrie 1989 a însemnat cu adevărat o revoluție înfăptuită pe toate planurile: material, juridic, economic, social, profesional, spiritual și sentimental. Citând din PREAMBUL: Continue reading „Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală” →

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi „cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum „boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar „dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era „Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi „strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, „stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare: „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului, apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?… „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar” →