Gelu DRAGOȘ: „Pe acoperişul unui veac” – o carte remarcabilă, semnată de poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.

Cel mai recent apărut volum, „Pe acoperişul unui veac”, s-a lansat anul trecut, în decembrie, în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Taberei Internaţionale „eCreator” Baia Mare.

„Pe acoperişul unui veac”! Depinde de fiecare ce vede de-acolo…

Veacul poetului (nemuritor) este un timp „neintrat în istorie”, în care tăcerile aşteaptă „agoniile care vor veni”, strecurându-le prin „pânza luminii”, iar la sorocul postapocaliptic, „nimicul îşi [va] rupe dinţii în lemnul crucii”.

Timpul cronologic se raportează, aici, în special la femeie, în multiplele ei ipostaze din vremelnicie: iubită, mamă, soţie, ființă dorită, misterioasă, neînţeleasă, adorată. Însă momentele, bune-rele, curg spre vărsare în oceanul metafizic. Cum spune poetul, nu sunt „iubiri care să mă plângâ / nici mari păreri de rău / ori vise să mă răscolească, / doar gânduri închise într-o buclă / care plutesc deasupra de puterea de înţelegere / pe care le las în voie, / să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul / când s-au întors de la tine, iubite”.

Devenirea (un proces în timp linear) ajunge la mântuire (care e definitivă, atemporală): „Nopţile sunt învăluite de stele, / vorbele nespuse scapă în şoapte, / dragostea e cuprinsă de frunziş / şi nimeni n-o recunoaşte. // Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate, / amprenta lor e de îndurat, / am uitat să mă întorc acasă, / inima mă caută în tine. // Am în gânduri atâtea porunci / de nu le poţi îndeplini, / de n-ar fi ele, le-ar lua locul păcatele. // Dacă mă iubeşti, femeie, întreg mă ai, / ia de la mine surplusul ce-l doreşti / şi mai sus, de pe octavă, suferinţa / pune-o-n descântec cu flori de câmp”.

Un timp aparte este timpul geniului, cu destin pământesc implacabil, dar, totodată, plin de promisiuni pentru eternitate: „Am amânat să mă nasc mâine, / dar nici mâine n-o să fiu fericit, / nimeni nu ştie sigur / ori de câte ori s-ar mai fi născut / cum decurge travaliul, / visez de pe acum cerul senin, / dar acelaşi cer poate fi fără noroc. // Născutul are o stea în frunte / pe care nimeni n-o vede”. Încătușat în dată, poetul trăieşte poezia ca stare permanentă, s-a născut cu ea, e ființa lui, e salvarea lui pentru totdeauna, căci frumosul nu are sfârșit: „Ca o călăuză / îmi traversează prin memorie / firul de mătase roşie al poeziei / înfăşurându-se după suflet. // Unde să caut măreţia în cuvinte / când curg peste mine valuri. // Ştiu numai drumul metaforei, / genele care-i deschid ochii luminii. // Şi cum să le zidesc în templu / în care să răsune pricesne celeste / cântate de îngeri? // Mă umplu pe interior cu aureole de miere / şi tot ce simt pentru semeni este iertare. // Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte, / frumosul să capete contur de principe / uns al lui Dumnezeu, / Un regat să-mi fac din poeme”.

Continue reading „Gelu DRAGOȘ: „Pe acoperişul unui veac” – o carte remarcabilă, semnată de poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu” →

Florica R. CÂNDEA: Puntea vieții din clipe – marginalii la o CLIPA de Poveste!

Cronică la cartea CLIPE PE PUNTEA VIEȚII de TITINA NICA ȚENE

Trăite sau nu, clipele de viață ne dau târcoale încă din tinerețe și pân la bătrânețe căci oare ce e viața? dacă nu Un pod de piatră ..care chiar dacă s-a mai și răsturnat , apa , nu a venit, nu l-a luat , iată o parafrazare care ne îndeamnă să construim marginalii de rânduri citite.

Clipe pe puntea vieții, Cluj Napoca, 2018, este un volum antologic de autor, cu o Prefață de Voichița Pălăcean-Vereș, cu o superbă copertă întâi semnată de George Roca, Australia și o copertă patru care conține extras din Prefață și fotografia autorului, Titina Nica Țene.

Volumul conține peste o sută de pagini, 50 de titluri de proză scurtă, Date Biobibliografice, Referințe critice (Selecțiuni).

Desigur, cu toții avem în sânul ochilor privirea caldă a ființelor dragi care ne-au legănat Podul vieții cu punți, cu munți cărunți sau jocuri pe genunchi.

”Cu părul nins
Cu ochii mici
și calzi de duioșie
aieve parc-o văd aici
icoana firavei bunici
din frageda -mi pruncie(Șt.O.Iosif, Bunica)

***
O văz ca prin vis.O văz limpede așa cum era….
-Ghici..
-Alune..
-Nu..
-Stafide (B.Șt.Delavrancea, Basm)

***
Iată, avem în podul palmelor o carte primită recent .
Din geana pleoapelor răzbate ideea că vine o vreme când constatăm că(pe)trecerea prin viață ne-o pe-trecem pe poduri de ață…
și pășim atenți să nu se frângă la capete, rotindu-ne privirile precum Luna nesecată de raze.Viața , ca un pod sau punte ne încearcă pe toți, de la inele la logodne , de la iubiri la îndoieli ..dar ce mai contează decât că lăsăm după noi urme scrise pe poduri precum miei pe verzi pajiști…
Și, ce e oare viața dacă nu o metaforică punte peste care ne răsar alte paralele vieți, copii, nepoți, i-luminări de vise ori i(d)reale speranțe…între Pământ și Cer!
***
(Facem cuvenita precizare că nu o cunoaștem pe distinsa autoare și că, între două Popasuri ca pe un Pod , recent, la Cluj i-am dat un telefon, și, dacă nu mi-a răspuns, am crezut de cuviință să îi trimit pe Pod de fun courier o carte-Clipe retrăite, Gutenberg, 2015).

***

Și totuși…o cunoaștem di(prin ) scris!!!
Care, iată, îndrăznim a spune precum Raiul în Cetate, că (În)Dumnezeiește Clipa și Păzește Podul de Punte sau invers!
Rîndurile îi sunt ”Pietre de Aducere-AminTe” iar titlurile ni se par pitulate în Cântece de sape, Îngeri în vis, Viață netrăită, A doua tinerețe, Bucuria întoarcerii în timp, Întrebare fără răspuns, O noapte palpitantă De la copii învățăm…și tot așa..păn ne ascundem de Crucea Veșniciei…

Când flori pălesc alte flori răzbesc, nepoții de copii cu nume selenare Catinca, Anastasia , Ionuț, și care copii ori nepoți fălesc file de carte cu O boacănă cât o casă, Livada de pruni, Catinca și E-urile, Catinca și iubitul ,Anastasia și ..politica,Moș Crăciun. Matematica Anastasiei, și multe alte povestiri…Cât o Veste bună!

***
Pagini de carte …pe pod…alunecă lunecând nedisipite, nedisparate cu titluri din Antologie de Autor, care nu orbesc ci doruri potolesc!
Maiale de petreceri sunt în mâinile bunicii cu rochița rândunicii pline de poveste, mânuțe de copii mai mari ori micuți ale căror ochi se sclipesc de frăgezimi .De dragoste!

O carte pentru noi parcă Deja Vu!Pret- a-
porter în reverul de raft de bibliotecă! De scriitor, mamă, soție, bunică! Poetă!

Continue reading „Florica R. CÂNDEA: Puntea vieții din clipe – marginalii la o CLIPA de Poveste!” →

Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv

AMIAZĂ NEVINDECATĂ
(Editura Victor Babeș, Timișoara, 2018, 314 p.)

În recent comentatul jurnal al scriitorului Eugen Dorcescu, „Îngerul adâncului” (2020), cuprinzând intervalul 1991-1998, am întâlnit, menționat între prietenii autorului la loc de cinste, numele Veronicăi Bălaj, poetă, prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-tv, membră premiată a unor Academii și Uniuni de creație din România, Franța, Italia, Spania, Austria, Elveția, Canada etc., autoare, în general, a peste 30 de cărți, unele apărute în ediții bilingve și prezentate la saloane și târguri de carte internaționale de la Bruxelles, New York, Neuchatel, Viena, Budapesta, Roma, Montreal, Ierusalim, Frio-Madrid etc.

Autoare prodigioasă cu indeniabile succese în spațiul euro-atlantic (și nu numai), Veronica Balaj ne propune în acest nou roman de tip confesiv și mare parte compus în registru jurnalier, o interesantă experiență de viață cu personaje aparținând unor lumi diferite, așa cum sunt cuplurile: Bety & Niky Wincloup, medici cu experiență profesională în Africa și părinți ai unui iubit fiu suferind de autism (Canada), Ema & Wilhelm Waldemar, modistă cu magazine și profesor de liceu în Bavaria, crescând un copil, Rudolf, al soțului dintr-o primă pasiune cu Irene, un tânăr la rândul său cu probleme de cuplu din cauza iubitei (Germania), Geanina & Giovani din Assisi, ea lucrătoare la firma soțului, care va lua pe seama sa, până ce situația se va clarifica, eroarea de „gestionare” a soției finalizată cu închisoare, ambii părinți ai unui iubit fiu (Italia); sârbii Iovanca & Radomir Sasko, părinți ai unui copil născut mort în memoria căruia ei hotărăsc să deschidă o grădiniță particulară cu înlesniri pentru copiii săraci, la care profesoara de slavistică va deveni educatoare…

Cele patru cupluri amintite vor participa la spectacolul-concurs aniversar Nunta de argint, organizat pe vasul Fantasia, la care actrița Teodosia Andreescu , împreună cu asistentul ei Mario, va fi aleasă, prin concurs, moderatoare. Venită din România pe vasul marin de câteva etaje, Teo – care nu mersese cu vaporul „decât pe Bega” și realiza că nu are dezinvoltura unui voiajor obișnuit cu croaziere de acest fel pe Mediterana – va modera în sala mov („cea mai mare de pe vas”) spectacolul alcătuit „din secvențe trăite”, „un spectacol de-a viața” cu probe propuse de un juriu ales.
Vasul de croazieră „Fantasia” (el însuși o alegorie a „vieții”) avea să plece din Cita Vechia, orașul de pe litoralul Mării Tiresiene, și să se avânte spre sudul Peninsulei Italice, în apele Mediteranei, până la Palermo și Valeta (Malta), experiențe turistice de neuitat consemnate cu aplombul unui jurnal de călătorie (foarte interesante paginile cu vizitarea vechiului Palermo: Teatrul Massimo, Cripta Capuccinilor, Teatrul de Marionete, apoi la Valetta, pe urmele Cavalerilor maltezi etc.).

În paralel cu acest „jurnal de călătorie”, evocat, pe parcursul unei săptămâni întregi, la persoana întâi, de actrița timișoreancă Teo, autoarea reproduce mesajele electronice schimbate de aceasta cu buna ei prietenă Anca, cea care o însoțise la îmbarcare. Anca, nerevenindu-și după pierderea într-un accident de automobil a iubitului ei Alex („un Adam pătimaș”), primește din partea prietenei un fel de consiliere sufletească, precum și îndemnuri de a-l uita pe cel care făptuise atâtea „trădări” față de ea: „Normal ar fi să continui pe alt traseu această dăruire. Făcând o cotitură spre alt partener. E singura cale de a te salva de suferință.” Alex fusese un ins cu un puternic și de nestăvilit magnetism erotic, „mânat de-o forță nevăzută, îl încolțea irezistibil atracția noului. Nestatornicia. Un teren gata cucerit trebuia părăsit.” De unde și regretul ulterior exprimat într-un îndemn adresat prietenei aflate în deplasări mondene: „Măcar tu nu te lăsa amărâtă, nu te da înapoi niciun pas, dacă întâlnești această provocare! Trăiește intens, cu disperare!/ Eu nu am încă această forță, dar, în planul doi al subconștientului meu, asta îmi doresc. Să pot trăi la gradul sutelor de volți. Am învățat asta de la Alex. Acum știu. Așa merită să tratezi clipa, viața.”

Deși nelegalizată vreodată relația ei cu Alex, îndoliata femeie, iubitoare, tandră, fidelă, neîngăduit de iertătoare (împovărată și de „păcatul de-a fi renunțat la copilul care trebuia să se nască”) nu numai că încearcă să uite nenorocirea printr-un sejur mănăstiresc (care mai mult o intrigă decât o liniștește, datorită firii sale profunde de care nu se poate dezice!), dar este hotărâtă să ia parte și la descurcarea unor probleme, inclusiv financiare, rămase după moartea iubitui, tranzacționându-și, în acest fel, liniștea față de acțiunea în instanță a „adversarei” sale (ultima „trădare” a lui Alex)… Schimburile de mesaje între Teo și Anca, întrolocate în cuprinsul celor 15 capitole care evocă întâmplările din croaziera cu „Fantasia”, reprezintă în economia romanului spații epice considerabile. Ele vin să detalieze nu numai unele aspecte din viața Ancăi, dar și să dezvăluie anumite episoade, trăiri și aspecte din viața moderatoarei Teo, accentul căzând, după fulguranta evocare cu „plecarea lui Doni în veșnicii”, pe amintirea relației sale cu Vio:

„Se derulează în secret, doar în memoria mea, frânturi de viață, din catalogul trecutului, toate înșiruite și gata-gata să mă acapareze în loc să se topească. Încerc să le ocolesc, intră în acțiune instinctul de conservare. Conștiința mea vrea să se salveze de atacurile unor vedenii. Un balaur e trecutul, eu vreau să merg spre calmitate, mă uit în jurul meu și dacă lumea se arată veselă și impresionată și bucuroasă de rolul pe care-l are în acel moment, de ce să nu fac și eu la fel ? dar oare găsesc puterea să aplic în practică cele gândite și să-mi ajustez o stare interioară rozalie? Și ce bună sfătuitoare mă mai credeam față de Anca!/ Hm… și cum mă credeam în stare s-o pot trata eu, chiar eu, de fantasmele unei întâmplări care-și vântură coada și ochii de foc și prin sinele?!” (5).
Dintre toți partenerii prezenți la concursul „Nunta de argint”, Radomir Sasko, autorul lucrării Cartea copilului care-ar fi vrut să fie…, oferită cu acest prilej, este cel care-i amintește lui Teo de mai vechea ei relație pasională cu Vio. Cunoscut în vâltoarea revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara (o îndepărtase de amfiteatrul măcelului), Vio îi va oferi tinerei iluzia iubirii perfecte într-un spațiu al deplinei simbioze cu natura montană de la Rudăria cu colibă, salcâmi și fagi, ploi, tunel, mori de apă, cascadă, peisaj în care au rămas „cuvinte doldora de iubire”… Însă, după un timp relativ scurt, iubitul va trebui să plece – „părăsind povestea”! – la mama lui în Germania, unde rămâne definitiv. Croaziera pe Mediterana i-l readuce în suflet pe Vio („a revenit brusc în ambientul meu interior, din adâncul mării (…) am parte de-o vibrație interioară nestăpânită (…) ca o forță mistică își face apariția triumfătoare, chiar arogantă, aducând toată învălmășeala din seara aceea din ’89, când eram cu miile în stradă, noi timișorenii care urlam, ne bucuram, ne înghesuiam strigându-ne încrederea în libertate și-n câte ne mai lipseau atunci…”(p.164). Este evocat momentul salvării, crucial însă pentru relația ce-a urmat: „Dârdâiam din toate încheieturile, regretam că venisem acolo, taman lângă teatru unde se aflau tunurile (…) El a intuit perfect. Era un apărător intuitiv și cu simțurile perfect acordate, nicio disonanță nu-l atingea, așa încât m-a prins ferm de mână și m-a tras, m-a scos din perimetrul sunetului produs de gloanțe (…) Fugeam gâfâind printre zgomotele slobozite în aer, văzusem așa ceva doar în filme…”

Astfel de mărturisiri făcute Ancăi în mesajele trimise de pe vasul de croazieră au darul de a-i „despovăra” protagonistei sufletul încercat acum de apariția bruscă a fantomei celui iubit cândva. Este vorba de o terapeutică a povestirii/ mărturisirii, cu rol reciproc după cum însăși Teo precizează în finalul unui mesaj: „Promit alte fragmente de timp încolțit de iubire și, poate, spovedania făcută una alteia ne va duce la vindecare.”, s.n. (Cap.7).

Aceeași intimă convingere și din partea Ancăi, declarând într-un mesaj trimis de la mănăstirea în care își căuta liniștea: „Simt o nespusă dorință să-ți vorbesc (…) Am conștiința încărcată. Am auzit că iadul tocmai asta ar fi, conștiința noastră hăcuită de regrete (…) Îmi asum totul, dar nu renunț la plăcerea de-a mă confesa ție. Ca la psiholog. Acceptă o vreme rolul ăsta, de dragul meu, te rog!”, s.n. (Cap. 5).

„Tot îl mai iubesc”, mărturisește undeva Teo, ceea ce consună cu sufletul încărcat de Alex al Ancăi, conștientă că din „istoria” cu bărbatul iubit „n-a lipsit patima, arderea, flacăra, nu o lălăială de relație sau o flamă oarecare, instinctuală”...

Schimbul de mesaje își dezvăluie, așadar, până la urmă menirea terapeutică în sens mutual-spiritual, căci atât Teo cât și Anca sunt două suflete „rănite” pe viață, de unde și titlul romanului „Amiază nevindecată”… Așadar o rană „nevindecată”, rămasă în adâncul sufletului, pe care anumite momente din croazieră o resuscitează cu puterea transformării iluziei în realitate! O realitate inacceptabilă, refuzată în favoarea unui trecut luminos, plin de toate promisiunile, spulberate desigur ulterior, dar care au farmecul lor în contextul și freamătul iubirii de-atunci…

Și asta cu atât mai mult cu cât, în final, într-o scenă incredibilă de senzațional imprevizibil, acolo, pe puntea vasului, ca o resuscitare a gândului intens ce pusese stăpânire pe sufletul Teodosiei (a se reține și numele cu accent ecleziastic al protagonistei), îi apare deodată în față, adresându-i-se pe nume cu drăgălășenie, însuși Vio care-o invită să „stea de vorbă” la un prânz, în oraș: „Era cât se poate de adevărat. Vio îmi era coleg de… voiaj pe Fantasia. Ședea planton, nu departe de mine.” Îi rememorase în acele zile chipul cu ardoare, iar acesta „reînviase ca o statuie”, după atâta timp părăsită „fără niciun cuvânt”… „Nu m-am uitat înapoi de teamă că m-aș fi putut întoarce”, spune Teo, care „reînviindu-l pe Vio cel de atunci” are dezamăgirea să-l reîntâlnească pe „Vio cel de acum”, voiajând în cuplu pe Mediterana: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră…”(Cap. 15).

Mecanismul reamintirii trecutului îi fusese declanșat cu un clic doar de Radomir Sasko, sârbul participant alături de Iovanca la concursul-aniversar „Nunta de argint”: „Mă bâzâie ca un bondar disperat întrebarea, cum de s-a putut transforma o rememorare a mea într-o clipă reală, dar, nici pe departe, îmbucurătoare (…) Ei bine, uite așa, tam-nesam, chiar ca-n basme, s-a petrecut transformarea visului în realitate. Am dorit de sute de ori să-l revăd pe Vio, iar acum, deși s-a întâmplat cu adevărat, stau baricadată și mă feresc ca de foc să mai dau ochii cu el.”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: Veronica Balaj – Un roman de dragoste jurnalier-confesiv” →

Nicolae DINA: Stan V. Cristea – pandant al istoriei literare

Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.

Concomitent cu această principală preocupare, Stan V. Cristea s-a dovedit și un lector pasionat și avizat al lucrărilor unor confrați (cu unele dintre ele istoricul literar intersectându-se în timpul elaborării scrierilor biobibliografice), lecturi în urma cărora a simțit nevoia să-și noteze propriile opinii, practicând o critică de întâmpinare, pornind de la considerentul că toate cronicile literare reprezintă „pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”. Astfel, odată publicate în diverse reviste literare, el le-a adunat între coperțile volumului „Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare (2013-2019)” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019), carte prin care autorul urmărește „punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu conținutul acestor cărți, cu ceea ce aduc ele nou în dezbaterea literară care privește un anumit scriitor sau o anumită chestiune”, întreprinderea sa având darul de a recupera unele opere valoroase mai puțin frecventate de critica de specialitate și de a le stabili locul în epocă și în istoria literară.

Având drept criterii propriile „afinități elective” ori unele „rezonanțe” anume, criticul literar analizează contribuțiile altor confrați la cercetarea vieții și operei unor scriitori toate timpurile al căror aport la dezvoltarea literaturii este remarcabil, evidentă fiind responsabilitatea cu care sunt evidențiate atât plusurile, cât și minusurile, fără a urmări, cu orice preț, „verdicte”, ci plecând de la ideea că „într-o carte trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii de acord”, așa cum afirmă în „Argument. De ce o carte de cronici literare?”.

Pertinența, corectitudinea și, mai ales, lipsa oricărei urme de partizanat caracterizează un demers critic care validează observațiile autorilor respectivi referitoare la scriitorii de care se ocupă, fără a fi reținut în a-și exprima și opinia personală, aceasta denotând o cultură solidă și, totodată, știința de a analiza în mod critic, obiectiv, conținutul volumelor respective, observațiile sale având la bază o lectură atentă și profundă, sesizând, uneori, inexactitatea unor informații, mai ales cele de istorie literară.

Chiar dacă majoritatea cronicilor au în vedere lucrările referitoare la personalități marcante ale literaturii române (este suficient să-i amintim doar pe Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu), Stan V. Cristea are o predilecție pentru scriitorii originari din Teleorman (Gala Galaction, Zaharia Stancu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, Constantin Noica, Iordan Datcu și, bineînțeles, Marin Preda), la care îi adaugă pe trei dintre contemporanii săi cu care „rezonează” din punctul de vedere al zonei geografice și al preocupărilor comune (Florea Burtan, Liviu Comșia, Iulian Chivu).

Pornind de la afirmația autorului potrivit căreia la baza selecției lucrărilor au stat anumite „afinități elective”, se poate explica prezența a trei cronici despre lucrările referitoare la Mihai Eminescu, „cea mai emblematică personalitate a spiritualității românești”, mai apoi a celor trei referitoare la Constantin Noica, „gânditorul de la Păltiniș” și a nu mai puțin de opt referitoare la lucrările dedicate lui Marin Preda, „un scriitor al cărui destin scriitoricesc de excepție rămâne singular în literatura română”, toți trei constituind „constante ale preocupărilor proprii de istorie literară – cu o insistență cu totul aparte pentru Marin Preda, «marele singuratic» al literaturii române contemporane”.

Continue reading „Nicolae DINA: Stan V. Cristea – pandant al istoriei literare” →

Emil ȘIMĂNDAN: Alexandru Florin Țene – Atitudini literare la începutul secolului XXI

Note de lector

Binecunoscuta scriitoare arădeană Voichița Tulcan Macovei a publicat în anul 2019, la Editura Napoca Star din Cluj, sub titlul ”ATITUDINI LITERARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI”, o importantă și incitantă antologie literară de studii, articole, foiletoane, eseuri și critică literară scrise de scriitorul clujean ALEXANDRU FOLRIN ȚENE.

Alexandru Florin Țene este fondatorul Ligii Naționale a Scriitorilor, pe care o cârmuiește din anul 2006, o ligă cu peste 500 de scriitori din toate generațiile, de la tineri și foarte tineri, până la veterani în ale scrisului, precum este și dumnealui, născut în timpul celui de Al doilea Război Mondial. A debutat cu poezie în 1959 în revista Tribuna, pe când era elev în cls a a XI-a, iar editorial în anul 1974 cu volumul de versuri ”Ochi deschis”, editura Litera din București. În 1979 îi apare cel de al doilea volum de versuri ”Fuga statuilor”, tot la editura Litera din București și este tradus în limbile sârbă, engleză, rusă, spaniolă, italiană, albaneză, franceză. Este anchetat de securitate împreună cu soția, poeta Titina Nica-Țene, pentru o scrisoare adresată revistei ”Flacăra” în care demască înfometarea poporului român de către dictatorul Ceaușescu. Va fi exclus din Uniunea Scriitorilor din România, întrucât a publicat un articol într-un ziar din Valea Jiului în care a arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu Securitatea comunistă, bazându-se, ca participant activ la Revoluția din Decembrie 1989, pe documente găsite în sediul Comitetului județean Cluj al PCR. Ca urmare acestui fapt, conducerea Filialei l-a exclus din Uniunea Scriitorilor, înscenându-i un plagiat. Mai subliniem că în februarie 2010 propune Patriarhiei Române a Bisericii Ortodoxe Române sanctificarea Poetului Național, MIHAI EMINESCU, iar din iulie 2011 este membru corespondent al Academiei Americane Române de Știință și Artă.

Opera acestui harnic și talentat scriitor este, de asemenea, impresionantă, peste 70 de volume publicate de poezie, proză, dramaturgie, critică literară, articole, foiletoane și peste 3000 de articole și eseuri literare și filosofice.

Cu mult curaj și profesionalism, scriitoarea arădeană Voichița Tulcan Macovei s-a angajat (și a reușit în mod exemplar) să alcătuiască o antologie polivalentă din creația publicistică a domnului Alexandru Florin Țene din ultimii 20 de ani post-decembriști, respectiv 1998 – 2018, scoțând în evidență ideologia literară specială și gândirea critică a acestui scriitor român.

După un scurt ”Argument”, antologia se deschide cu un ”Studiu introductiv”, care de fapt este un compendiu esențializat al vieții și activității literare a acestui important scriitor în varii domenii literare și eseistice românești. În acest compendiu existențial și creativ, ne-a atras atenția în mod cu totul aparte MANIFESTUL ÎN CADRUL CENTENARULUI (Confluențe Literare 2018) prin care scriitorul atrage atenția istoricilor literari ”indiferent care sunt ei, asupra faptului că au așezat împreună, în aceleași ”coli de aur” ale creației românești, scriitori duplicitari și ipocriți, alături de nume care s-au sacrificat pentru creația literară și pentru onoarea literaturii române”. Manifestul scriitorului, cum era de așteptat, într-o societate excesiv de diferențiată, de stratificată, a avut un ecou divers, pro și contra, acuzațiile autorului fie nu au fost luate în considerație, fie s-au estompat în fața responsabililor culturii române contemporane. Manifestul este străbătut de două dimensiuni (caracteristici) esențiale ale scriitorului, de ”Vulcanism” și ”spirit neliniștit” la care, autoarea antologiei, mai subliniază sinceritatea și respectul față de frumosul natural, precum și iubirea de țară și neam, ultima reprezentând ”axa întregii sale creații”.

O altă dimensiune creatoare a scriitorului Al. Fl. Țene antologat este – subliniază Voichița Tulcan Macovei – de a reînvia chipuri importante, ale unor scriitori marcanți ai Istoriei Literaturii Române, revalorificând, în același timp, arta lor de a crea. În acest sens sunt cunoscute romanele despre Gib Mihăiescu, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, iar mai recent, Radu Gyr, care redau viața și activitatea acestora sub forma unor povești.

În cadrul antologiei este relevată, în cele 13 capitole care însumează peste 300 de pagini, polivalența scriitorului, ca poet, romancier, nuvelist, dramaturg, ori critic literar, foiletonist și eseist, unde, în capitolul I (Frământări în anul Centenarului) arată vinovăția criticilor și istoricilor literari care și în prezent promovează ”operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist, Continue reading „Emil ȘIMĂNDAN: Alexandru Florin Țene – Atitudini literare la începutul secolului XXI” →

Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit

Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.

Prin acest volum, autorul încearcă să recupereze vocația lirică a poetului, reașezându-l printre cei mai importanți poeți creștini. Și nu doar atât. Prin trăirea lui celestă, prin jertfelnicie, Radu Gyr a biruit! A reușit să-și păstreze locul în literatura română, în ciuda prigoanei și a închisorii. Volumul mă duce cu gândul la Literatura de detenție, un concept al scriitorului Mihai Rădulescu.

Radu Gyr – poetul secolului XX, o excelentă analiză la început de roman.

,,Istoria vieţii lui Radu Gyr e complexă şi complicată, cu sinuozităţi şi încercări politice radicale care i-au marcat pe viaţă şi-n posteritate cu etichete greu de şters, dar lirica sa musteşte de metafore originale şi sens spre ideea de transcendent. …a învins poetul sistemul hegelian, prizonier al dialecticii timpului şi spaţiului. Poezia înfrânge timpul morţii. Recuperarea vocaţiei liricii lui Radu Gyr este un demers de reaşezare a ierarhiilor în literatura română contemporană. Radu Gyr reprezintă poetul aspiraţiilor înalte, celeste, o perpetuă căutare euristică a sensului şi ideii”. Dr. Ionuț Țene

Ca să poți scrie un roman despre Radu Gyr, ai nevoie de multă documentare (care slavă Domnului, autorul a parcurs-o) dar și de curaj. Radu Gyr a suferit de românism, până în ultima clipă.

Severă piramidă de granit,/ am feţe mohorâte şi rigide,/ un monstru care tainele-şi închide,/ în cosmică tăcere-ncremenit –// Sub soarele pustiilor toride,/ îmi arde vârfu-nfipt în infinit/ şi, ca un lung şi glacial cuţit,/ străpunge luna pietrele-mi aride.// Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc, acestei lumi absent…// Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,/ în greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne. (Piramidă, Radu Gyr, 23 aprilie 1975)

Al. Florin Țene a știut mereu să prețuiască valorile neamului românesc ducând el însuși multe bătălii. Dragostea de neam și țară, un sentiment ce înnobilează și crezul său va răzbate în timp, căci după cum afirma ,,a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”.

Volumul structurat în două parți, fiecare având mai multe capitole. Partea întâi cuprinde capitolele: 1. Leagăn fără cântec; 2. De aici înainte vremea se măsoară; 3. Sunt , Doamne, copt pentru cules.

Ciclurile vieții sunt surprinse într-un mod firesc. Nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, prigoana, zborul…

Partea a doua, mult mai intensă ca trăiri continuă cu capitolele: 4. Noi nu am avut tinerețe; 5. Pentru cei viteji zidim altare; 6. În veacul-acela de aramă; 7. Noi, cei pierduți ; 8. Dacă într-o zi o să se vadă; 9. Viața abia mai licărea în mine; 10. Întoarcerea din cruciadă.

Continue reading „Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit” →

Dumitru MNERIE: O zi de Rusalii cu I. C. Rada

7 iunie 2020. O binecuvântată zi de Duminica Mare, pentru noi ortodocșii sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste sfinții apostoli. Este o anumită zi de îmbogățire spirituală, de aducere aminte de prieteni, de oameni dragi, de fapte bune. Mi-am propus azi să sărbătoresc cu gândul la alții, pe care îi simt mai ca mine … La vârsta de 25 de ani m-am mândrit cu învățăturile acumulate în facultate pentru a fi un bun inginer mecanic, dar practicând m-a cuprins spiritul ingineresc. Practicând ingineria m-am izbit de zidul spiritului economic. Intrați bine în tranziția postrevoluționară, prin studii universitare „la zi” am dărâmat ceva din zid modelându-mi judecata tehnico-economică, în condițiile unei piețe declarate libere, cu preț ridicat al progresului tehnologic. Și totuși, revenind la spiritul uman, inundat de facilitățile oferite de comunicarea online, în această lungă primăvară, din poziția „stând/muncind de-acasă”, (mai ales pe perioada pandemiei de COVID-19), citeam aproape zilnic din poemele pline de patimă, iubire și dor lansate de prietenul meu drag, poetul Marin Beșcucă. După citire mai comentam pe chat/mess/telefon, despre lumea care ne împresoară, dar mai ales despre prieteni. Așa m-am întors cu gândul cu un an în urmă, la un înscris: „Boier Mnerie! Te uită Domnule ce poate ieși când prietenia te scânteie dinlăuntru.” Semnat Marin Beșcucă, Dumbrava Roșie 188. De fapt atenționarea – dedicație de autor, era pe a II-a pagină a noii apariții editoriale (Editura Hoffman), a volumului de versuri: „IC Rada – Poem peste Oradea”. Am răsfoit imediat cartea, atras de dinamismul cu care poetul se juca cu metaforele, aducându-mă sufletește, pe mine cititorul, mai aproape de Dumnezeu și de Costică – prietenul lui Marin, Profesorul IC Rada. Am citit curios și plăcut impresionat cele 2 pachete de „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”, trecând mai superficial, la început, de la „SOMNOSTIHII” la „METAFIZICA VISULUI”, mânat cu grabă, ba de „BOLEROUL ÎNDOIELII”(08), ba de „TRANSHUMANȚA DESTINULUI” (101). Ajuns în partea a II-a, am început cu „MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL” (001): „… Profesore IC Rada, petale, sepale, vocale,/corola mă umple de senin,/visele irump roua timpului meu/și văd cum albinele criticii/mă sorb de nectar, sleit de puteri, Prietene Costică, apuc să adorm,/ ploapele transcend în petale de plumb, …”. Apoi, tot grăbit, dar nu stresat, citeam „ÎNTR-UN CEAS EDULCORANT”(043), cum: „ … cadavrele iernii se-mput în stradă,/un primar refulat,/dar cu barbă!/tânjește după Emil …/ce minciună!/țanțoși ghiocei, cu nămol în sepală!/dau ortul popii…/gâlceavă!/parcările taxiurilor…primărie,/edulcorant, sicofant, abracadabrant …”. Purtat și de PS-urile poemelor, în care poetul dornic de taină, este în vorbă când cu „Profesore IC”, când cu „Prietene Costică”, ajung chiar la scrisoare: „DRAGĂ COSTICĂ” (067): „Sunt bine sănătos și datorită ție!” … care se încheie simplu: „Cu mare drag, Marin.”. Apoi, m-am oprit din citit. Mă gândeam: Ce frumoasă prietenie!… Pe poetul Marin Beșcucă, l-am întâmpinat, mai întâi online, începând cu decembrie 2018, după citirea unor poeme interesante apărute pe pagina web-site/facebook și în revista „Logos&Agape” (fondate și conduse de distinsa poetă, Doamnă Mariana GURZA). Apoi, m-a întâmpinat Poetul chiar la el acasă, în vara trecută, în Dorohoi, str. Dumbrava Roșie, 188. Acum ne simțim apropiați, ca buni prieteni, bine legați și printr-un fir fin, divin. Dar, a mai rămas să-mi clarific cine este de fapt „Prietenul Costică”? Cine este „Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”? Întrebările m-au frământat de ceva vreme. Așa, având în față chipul luminos al eroului de pe coperta volumului de versuri, lansat anul trecut de poetul Marin Beșcucă, am scormonit în bazele de date oferite de rețelele de Internet, am mai adăugat unele întrebări sau am cerut unele confirmări de la colegi și prieteni mai vechi din Oradea, în final descoperind cât de aproape îmi era, acest personaj, de fapt o mare personalitate din lumea academică românească. De ce apropiat ? … Deoarece, ca vârstă, Dumnealui este mai înaintat decât mine cu mai bine de un an, iar ca și traseu în carieră am trecut și eu, (cât de cât …), dinspre industria progresistă, spre studiul economiei, problemele managementului firmelor și încheind cu mediul învățământului universitar.

În această frumoasă zi de Rusalii, recunosc Pogorârea Sfântului Duh și ca un izvor de har dat unor oameni mai deosebiți. Cu acest har este înzestrat și Profesorul IC Rada.

Excepționalul lui IC Rada mi l-am definit urmărind, atât emoția scrisorilor-poeme scrise din inimă de către prietenul Marin, cât și de impresionantul Curriculum Vitae al Profesorului universitar Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA.

După o pregătire inginerească, cu studii aprofundate în domeniul tehnologiilor cu microunde, desăvârșite la Universitatea din Oradea, inginerul IC Rada, debutează la Fabrica de ulei din localitate, continuând apoi mai mulți ani la SC Petrom SA, unde a ocupat diverse funcții de conducere până în anul 2009. Între timp, din anul 1993, finalizează și studiile economice la Universitatea „Babes – Bolyai” din Cluj-Napoca. În această direcție devine în anul 1999 Doctor în economie.

„Vorbind dinspre Poemul din eu,/iau după puteri,/la toți ne dă DUMNEZEU„ …„ eu, Profesore IC,/doar din Șoapta-I!/iar asta e condiția mea de a fi ”… „POEZIA ESTE SUPREMA LIBERTATE!/asta e clar deci, iar de e clar, Profesore IC,/eu doar din Șoapta-I,/iar asta e condiția mea de A FI …/sunt!” (81. CIUDATĂ VIAȚĂ ÎN ROZ).

Odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani, deja cu o bogată experiență practică și devotat studiului, specialistul IC Rada s-a alăturat colectivului de cadre didactice a Universității din Oradea, Facultatea de Inginerie Electrică și Tehnologia Informației, ocupând chiar funcția de director al Departamentul de Ingineria Sistemelor Automate și Management. Este recunoscut pentru cercetările științifice și studiile efectuate, rezultatele fiind prezentate cu prilejul unor conferințe de specialitate, în majoritate publicate în reviste, culegeri și cărți. S-a implicat în importante proiecte în special orientate spre management. Face parte din mai multe asociații profesionale. În 2016 a obținut Diploma de excelență pentru contribuția sa deosebită la construirea, afirmarea și prestigiul în țară și străinătate a Asociației „Societatea din Ingineri de petrol și gaze „(SIPG).

„… dă Doamne, cerul mai în jos,/să-mi simtă gândul,/scoate din poala nopții vântul/și-mi dă putere dorul să mi-l sting,/ pe ea mă lasă să mi-o strig,/să-mi știe inima cum frige …!” … „… dar pasul o ține pe-a lui:/Îndemnul Tău Doamne!/și parcă un strig mă tot urmărește, Profesore IC:/să nu te lași, să nu …!/iată dar ce acuarelă, Prietene Costică, / pe care o aștern covor amurgului care aduce atâta ascuns/încât chiar el se-ndevine un mister de nepătruns,” (096 – DĂ DOAMNE CERUL MAI JOS).

Din dorința de a pătrunde mai bine esența cărții, am citit și răscitit epilogul volumului, în care poetul Marin Beșcucă, îl plimbă pe cititor prin lumea fantastică a inspirației sale divine, reluând și răstălmăcind un pic din titlurile poemelor. Așa am înțeles povestea frumoasei cărți: „… am dus în tip tot ce mi-am dorit,/ iar DUMNEZEU mi-a dat puterea să mă adun/” … iar „ tu Costică,/ ai acceptat să dăm timpului PUMN sufletelor noastre:/ „IC Rada – Poem peste ORADEA”!/ ha-ha … și Poetul renunță la peripatetice … !” Acest volum de versuri înfățișează sublim Oradea – pentru o bucată de timp loc comun pentru cei doi împrieteniți, înzestrați – fiecare-n felul lui, cu câte-un har. Datorită autorului-poet Marin Beșcucă, cititorul rămâne mai bogat spiritual, adăugându-și o nouă viziune încărcată de metaforă, despre trecerea frământată a omului prin viață, dar și cu imaginea Profesorului-prieten IC Rada.

În urma unei cariere și experiențe profesionale și de viață, Profesorul Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA, și-a format un crez în șansa noilor mecanisme managerial-economice, considerând necesitatea abordării cercetării economiei sociale de către cei mai buni specialiștii în economie, inginerie și management, pregătiți să răspundă nevoilor presante ale umanității.

Acum, la împlinirea frumoasei vârste de 66 de ani, îi doresc Domnului Profesor, mulți ani cu sănătate, voie bună și încredere în viitor!

Prof.dr.ing, ec. Dumitru MNERIE

Timișoara

Al. Florin ŢENE: “Testamentul pescarului de vise” de Mihaela- Alexandra Rașcu

Autoare de volume de proză, poezie, povești, antologii, Mihaela-Alexandra Rașcu, membră a Ligii Scriitorilor Români, dăruiește din nou cititorilor săi, un nou volume de versuri, al patrulea la număr, intitulat simptomatic “Testamentul pescarului de vise “, apărut la Editura Cezara Codruța Marica, Târgu Mureș, 2020. Cartea ne-a fost trimisă cu următoarea dedicație: “Doamnei Titina și domnului Alexandru Florin Țene cu tot dragul vă doresc o viață plină de vise împlinite. Ss Mihaela-Alexandra Rașcu, Târgu Mureș, 2020. “

“Testamentul pescarului de vise“ cuprinde 73 de poeme, deschzându-se cu un text explicativ, de două pagini, și nuanțat cu trimitere la titlu, fiindcă poeta își explică intenția cu sinceritate spunând: ”Cuvintele mele, însă, înseamnă ceva pentru mine, sunt notele care compun o muzică la care rezonează sufletul meu.” Închizând impresionantul text cu aceste cuvinte patetice“Doar fetelor mele (… ) le voi lăsa câte o undiță de vise, în speranța că se vor dovedi mai iscusite decât a fost mama lor și vor ajunge mai în larg, acolo unde nici vânturi și nici furtuni nu-ți pot lua urma.“ Cartea încheindu-se cu un text elogios semnat de Elena Stan.

Cartea se deschide cu poemul ”Testament“ care prin metaforă explică ceea ce dex-ul spune: “ Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator “: “Mă las pe mine vouă,/ copiii mei din Lună/ să-mi împletiți amintirile/ în loc de “Nopate bună!“(Testament ). Încă de la pictura coperții, semnată de poetă, redând pene căzând ale unei păsări a cărei zbor s-a frânt, ne dăm seama de metafora pe care dorește s-o trasmită autoarea.

Discretă biograficește și fără petulență, părând a cultiva absența ca un budist, eul poetei trăiește clipe irepetabile combinând esteticește materialul cu metafizica, inclusive cu o viziune adânc scientist, oscilând între viață și speranță: “Se-ntorc să încolțească-n timpul/ care, bolnav, pulsează-n așteptare/ sperând să regăsească ritmul/ de vindecare“.( Pași) Spre a atinge anxietatea lui adâncă spiritual fuge în descripția unui teritoriu absolut, închipuind utopii, în gustul unei lirici obiective de natură metafizică, unde noțiunea de peisaj s-a dizolvat într-o concepție spiritualistă:“Tată-Cer și Mamă-Pământ/vreau să mă-ntorc acasă/să dorm în leagănul ierbii,/să mă simt frumoasă/ să cânt în frunza iubirii/ cât e ziua de lungă/și vântul uitării să nu mă ajungă! “( Dor)
Poeta mai dorește să doarmă în lumină în “…somnul acesta plutind în lumină,/ cu aripi de înger ne-am fi trezit/“ sau auzind “lebede albe cântând/ pe lacul lacrimilor noastre “.Când un poet își scrie ultima carte, se spune că este „cântecul său de lebădă”, ceea ce pare bizar, din moment ce lebedele nu sunt renumite pentru prezenţa lor în pagini de poezie. Aşadar, de unde provine exact această expresie?Originile sale sunt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri. Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă. Şi asta pentru că expulzează tot aerul din Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Testamentul pescarului de vise” de Mihaela- Alexandra Rașcu” →

Voichița Pălăcean-Vereș – Un debut mult întârziat: Camelia Florescu, „Nu-s o fată ca oricareˮ

Am cunoscut-o pe Camelia Florescu în urmă cu câțiva ani, prin intermediul câtorva poezii pe care mi le-a trimis spre publicare în antologia pe care o păstoream. De la prima lectură, versurile sale și-a dovedit incontestabila calitate de a ajunge la suflet, constatare ce i-am comunicat-o imediat. Răspunsul său la feedbackul oferit m-a uimit: „Nu m-am gândit până acum să public poezie, nu știu dacă am talent, dacă…ˮ.

Iată că în rodnica toamnă 2019, după ce, vreme de câțiva ani, Camelia Florescu a fost efectiv o prezență ferventă în lumea literară, regăsindu-i numele în publicații tipărite și virtuale, dar și în cronicile consemnând evenimente culturale din toată țara, chiar și Europa, a debutat editorial. Prezență fizică absolut cuceritoare, cu o energie demnă de un tânăr debutant, Domnia Sa a dovedit că spațiul nu este o justificare în a menține distanța, atâta vreme cât avionul te poartă fără probleme până în miezul fierbinte al lucrurilor, până în locul unde cultura „se întâmplăˮ. Astfel, clujenii s-au bucurat de prezența printre ei în trei ocazii importante, încântându-ne la lansarea Antologiei Napoca Nova „Casa mea, România Mareˮ, la Festivalul Național „Satiriconˮ al epigramiștilor (o creație a sa a fost textul-suport pentru secțiunea de parodie a concursului) și la aniversarea „rotundăˮ a profesoarei Lucia-Elena Locusteanu, poet și critic literar important. La aceste evenimente ale urbei transilvane, efervescenta Camelia Florescu a recitat din propria creație, dar a și interpretat piese de muzică ușoară. Fiindcă numele său este legat, în primul rând, de muzica pop, de Festivalul „Mamaiaˮ, unde s-a făcut remarcată în anii adolescenței și a primei tinereți. Amintindu-mi performanțele ei din acel timp (suntem de aceeași vârstă), mă gândesc că nu a ajuns în prima linie a muzicii datorită neșansei de a fi colegă de generație cu o altă tânără purtând același nume, dar căreia i s-au deschis și altfel porțile celebrității…

Înaintea sărbătorile pascale, în plină pandemie, volumul de debut al Cameliei, recent apărut, mi-a parvenit însoțit de o superbă felicitare. Citisem poeziile sale înainte, în postările din spațiul virtual și pe șpaltul ce mi l-a trimis cu săptămâni înainte, însă versurile ei întrupate în carte au reușit să-mi transmită emoția mai pregnant, mai profund.

Volumul, cu titlul „Nu-s o fată ca oricareˮ, apărut la Smart Publishing, are 116 p. format A5 și poartă girul criticului Alex Ștefănescu (prefațator) și al poetului Lucian Avramescu (coperta a IV-a). Titlul simpatetic nu a fost întâmplător ales: el sintetizează un destin și sugerează mereu amânata clipă a întâlnirii autoarei cu cititorii.

Închinată mamei sale, cartea este secționată în cinci cicluri: Anotimpuri, Rădăcini, Zona confuză a dragostei, Serpentine, Nelocuită.

Prima poezie reia substantivul din titlul volumului: Zână primăvară, fată despletită este cea pe care toate elementele naturii „Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvenționalˮ.

Un „bal neconvențional al viețiiˮ este întreg volumul Cameliei Florescu, care prin stih celebrează bucuria de a trăi fiecare clipă ca pe ultima, mulțumind destinului pentru tot ceea ce i-a presărat în cale, fie bune, fie rele. Tonică, optimistă, poeta transmite din fiecare pagină aproape energie vitală și dau aici exemplu textele din care se articulează grupajul Anotimpuri.

Uneori, tristețea se face stăpână pe inimă. Figura paternă, de pildă, ce tezaurizează milenara înțelepciune populară („Nu te-opri s-adulmeci banii/ Mergi ’nainte, numa-n față!ˮ), trezește în sufletul Camelie o nostalgică rememorare, el fiind „lut nedat uităriiˮ (Rădăcini), dar și „arc aburind tomnatic,/ sub pământul viorii taleˮ (Fără tine, tată). Timpul, în inexorabila sa trecere, lasă urme adânci, astfel că înșine am devenit „acești saci de oase,/ desfrunziți, despletiți, aplecați de oaseˮ, cărora „ne lipsește curajul/ de-a merge mai departe de marginea păduriiˮ (idem).

Continue reading „Voichița Pălăcean-Vereș – Un debut mult întârziat: Camelia Florescu, „Nu-s o fată ca oricareˮ” →

Al. Florin ŢENE: Romantismul permanent în poezia Corinei Matei Gherman

Am primit de la poeta Corina Matei Gherman volumul bilingv de poezie (română-franceză), intitulat surprinzător, “Rătăciri/ Errants “ , apărut la Editura Pimcopy, Iași, 2020, știind că, așa cum ne spune DEX-ul, “Rătăciri” înseamnă călătorie spre departe cu multe ocolurĭ din cauza pierderiĭ drumuluĭ: rătăcirile luĭ Ulise. Colindare, umblet fără căpătâĭ, vagabondaj, haĭmanalâc: aberațiune, părere falsă, în acest context pot spune că rătăcirile poetei sunt acele călătorii printre cuvinte, aventurile eului prin subânțelesurile metaforei.

Cartea primită cu următoarea dedicație: “Poetei Titina Nica Țene, Academician Alexandru Florin Țene, Cu multă considerație, Iași, 30 martie 2020 “, se deschide cu patru analize obiective, semnate de Benone Tiron, Nicolae Suciu, Calistrat Robu, Doina Guriță, după care urmează un buchet de poeme în limba română și traduse în limba franceză de Lăcrimioara Deliu, încheindu-se cu aprecierile Doinei Guriță intitulate “Corina Matei Gherman în peisajul cultural și științific national. “

Poemele se deschid cu un “Autoportret” în stil postmodernst, însemnând a privi la ora sufletească a timpului nostru, un mecanism etern de ceasornic uman, pe care mișcările istorice nu îl preschimbă fundamental ci îl ajută să răspundă coerent în termenii unei determinări noi: “…În care și luceferii cad/ Privesc spre râul de speranță/ Un râu ce curge fără vad. “(Autoportret ). Descoperim la Corina Matei Gherman o direcție puternică a poeziei ce valorifică, într-un anumit sens, dimensiunea romantică, un romantism permanent, ce a trecut din pura istoricitate într-o memorie activă a creației: “Aș vrea să construiesc/ O nouă lumină/ Din cioburile răsăritului/ Gândul răspunde…posibil “( Invenție)

În micropoemele din acest volum descoperim o conștiință care lucrează, ce investighează nevăzutul cu un romantism subtil, perceptibil:“ Ai plecat/ Și acum mai visez/ Departe…departe…departe/Se naște ziua/ Din pleoapa ta/ Și eu… nu sunt acolo/ Să te văd…aproape.”( Plecare). Convulsia acestei frumuseți baroce a ieșit din sentimentul acut al sentimentului ce-și trădează iubirea. Poeta este obsedată de aventurile cuvântului animat de spaima biologică al naufragiului: “ În naufragiul cuvântului/ Identific existența/ Gata de confruntare/Sparge geamul zorilor“(Identificare ), dar, este conștientă de viața universală ce pulsează de o energie panteistă înaintea căreia eul e mereu în a cotrobăi precum o “corabie” ce caută “mersul în adâncul uitării. “

Poezia Corinei Matei Gherman este o memorialistică a eului, a clipei trăite de acesta.Originile acestei creații este , de bună seamă, în Minulescu, însă un minulescianism ce a trecut dincolo de “Puține priviri…/Puține cuvinte…/Puține speranțe… “( Regăsire) și s-a contaminat de ritmurile sufletești din lumea propriului egou. Versul este precis, materializat în suflet, întruchipând o Continue reading „Al. Florin ŢENE: Romantismul permanent în poezia Corinei Matei Gherman” →