Categorie: Cronică

Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii

         Cartea profesorului Ion N.Oprea intitulată “Istorii, comentarii, miscelanea-vol.15 “, apărută la Editura “Armonii Culturale“, 2020, am primit-o zilelea acestea cu dedicația”Domnului Alex.Florin Țene , prezentîn paginile 165-175. Ași fi onorat dacă, precum Virgil Răzeșu, ați scri ceva, prefață-peste față, pentru o apropiată Antologie ca aceasta. Respect ss.Ion N. Oprea, 0.07.2020.“este structurată în trei părți, constituindu-se într-un evantai de analize  ce acoperă o largă plaje ; de la politic, economic, social și literar, devenind, practic, un ochean magic prin care autorul privește lumea, fenomenele acesteia, făcând cititorul să înțeleagă sensurile existenței umane.

           Scriitorul Ion N. Oprea este autorul a 106 cărți publicate și alte 11 scrise în colaborare, având foarte multe referințe critice, fapt ce denotă activitatea harnică și cu talent a unui iubitor de literatură ce și-a  consacrat întrega viață culturii.

            Această carte, având o prefață semnată de Virgil Răzescu, mi-a dat posibilitatea să extind ideile cu rădăcinile înfipte adânc în cele exprimate de profesorul ieșan, începând cu “Apel la rațiune al președintelui României”, de la pagina 35: La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii: Civilizatia celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.

Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până în Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe:Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii:Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori.

Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.

Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.

Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.

Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al Chinei, Mongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong Kong, Macao, Taiwan, Coreea de Nord, Coreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la Amur, Vietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

            În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

            Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii” →

Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020

          Recuperatori ai ”memoriei istorice”, Daniela Gumann și Constantin Gumann activează în Asociația Scriitorilor Români din Austria, aflându-se, împreună sau separat, la al douăsprezecelea volum. Unele texte se reiau, altele se completează, astfel că literatura noastră din diaspora regăsește la Salzburg, în Austria, o sursă care așază în rafturi volume precum Îngrijitoarea (roman), Cartea luminii (memorii), Cartea întunericului, Ecoul stelelor (poezii), Evadarea mea din comunism (mărturii) și alte câteva. În plus, publicația Condeierul diasporei oferă informații și comentarii despre evenimentele literare și culturale românești. Familia Gumann este, prin toate cele, un model de reprezentare a cetățenilor români stabiliți în străinătate, prin dragostea lor față de țară, de tradiții și istorie, de adevăr și devotament pentru receptarea corectă a spiritualității naționale în lume. În aparițiile lor publice, excelează prin eleganță intelectuală și ținută vestimentară, prin elevație și cumpănire în limbaj, prin dorința de a fi exemple reprezentative în toate comportamentele lor publice.

*

            ”Fiecare pagină scrisă, fiecare carte editată este o fărâmă din viața noastră, din realitatea trăită”, îmi scriu, ca autograf, autorii. ”Șoimii Cruciadei Liberății” este dedicată memoriei lui Gheorghe Harnagea, bunicul din Grumezoaia, județul Vaslui, care a supraviețuit securității, ”instituție criminală și teroristă”, fiind mulți ani deținut politic și luptător pentru democrație și libertate. Considerat ”memorie istorică”, acest volum continuă preocuparea autorilor pentru promovarea adevărului din volumul C. Gumann, Cartea luminii (2019), despre destinul tatălui său (adoptiv), profesorul Constantin Ionescu, precum și relatarea amintirilor legate de ”Evadarea mea din comunism” (2018).

*

            S-au scris multe cărți despre perioada 1947 – 1989, valorificându-se documente din arhivele securității, aflate în gestionarea CNSAS. Daniela Gumann are xeroxate 5 volume de documente despre familia sa și a soțului ei, pe care le va comenta în alte texte despre acea epocă, tulburătoare și încă păstrătoare de secrete, abuzuri, gesturi incomode și mincinoase. Alți scriitori sau urmași ai celor oprimați au descris, cu onestitate și mistificări sau cu ură și revoltă despre vremea securității socialiste, despre informatori și torționari, despre abuzuri politice și condiții de detenție inumane ori dispariții ascunse în gropi comune. Multe vor fi adevărate, altele pot fi fake news, dar patima pasională pentru cunoașterea acelei uriașe minciuni oficiale pe care s-a construit sistemul politic comunist din România, prin propagandă și cu sprijinul securității, devine o obsesie. Textele despre ”cei care au turnat sau au fost turnați” insistă pe absurdul unor vieți derulate la limita speranței supraviețuirii, în care falsul umanism declarat și solidaritatea caricaturizată au fost instrumentele de propagandă ale unei societăți socialiste care viza construcția ”omului nou”.*

            ”Cine a fost Gheorghe C. Harnagea” aflăm din mărturia celor doi Gumann. Daniela scrie 83 pagini, despre ”bunicul ei”, iar Constantin completează cu alte 44, dar structura cărții se încheagă prin bibliografie, repere biobibliografice și extrase din referințele critice despre aparițiile editoriale celor doi români austrieci. Scrie Daniela, în Cuvânt înainte: ”Am ales să scriu această carte ca obligație morală și reparatorie față de suferința la care a fost condamnat dragul meu bunic, Harnagea Gheorghe, membru în conducerea organizației anticomuniste ”Șoimii din Cruciada Libertății”, Huși, jud. Vaslui, care a fost arestat în anul 1957 pentru că s-a opus categoric, de pe poziții democratice, unui regim criminal” (p. 7). Ca și în cazul lui Harnagea, ”dictatura comunistă le-a zdrobit multora tinerețea, speranța, libertatea și demnitatea”, iar lipsa de implicare a autorităților actuale pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” conduce spre estomparea ”memoriei comune” și ”uitarea” unui trecut nefast și a unor evenimente cinice. ”Demnitatea unei națiuni”, ca ”suma demnităților fiecărui individ”, nu se poate alcătui, afirmă DANIELA GUMANN, fără cunoașterea ”jertfelor incomensurabile” ale ”deținuților politici”, aceștia reprezentând ”cele mai înalte repere ale demnității, curajului și atașamentului față de țară” (p. 10).

            Revenim la Gheorghe Harnagea, persoana – personaj care constituie osatura textului. Om ”simplu de la țară”, în anul 1957, la vârsta de 45 de ani, este arestat ”pentru delictul de crimă contra ordinii sociale”, conform extrasului din Sentința Tribunalului Militar din Iași. Ce fapte penale a comis ”acest bunic din Grumezoaia”? A fost legionar și penelist, iar în vara anului 1954, s-a înscris, sub jurământ clandestin, în organizația contrarevoluționară ”Șoimii din Cruciada Libertății”. A distribuit fițuici parașutate din ”avioane imperialiste”, n-a denunțat că, în jurul comunei Hurdugi, ”se află armament și muniție ascunsă”, a cântat ”Deșteaptă-te, române”, a ”preamărit” contrarevoluția din Ungaria, a donat un sac de porumb ”fugarilor din munți”, a sustras buletine de vot, a deținut o hartă amănunțită a orașului Tighina, având nume conspirativ ”Haras”. Pentru cele de mai sus, este condamnat la 19 ani muncă silnică și degradare civilă, confiscându-i-se întreaga avere. Va fi eliberat din pușcărie în anul 1964 și va deceda în 1984, fiind reabilitat post-mortem, cu posibilitatea familiei de a recupera averea confiscată. Acesta este ”subiectul” și pretextul ”memoriilor istorice”, dar în jurul lor se dezvoltă alte ”bucle narative”, alcătuite prin intersectarea opiniilor și experiențelor de viață ale autorilor, încât ”șoimii Cruciadei Libertății” cuprinde comentarii asupra unor problematici politice, cu reflecții și ecouri până în contemporaneitate, în vremea anchetelor epidemiologice determinate de virusul covidic.

            Daniela Gumann alcătuiește un grijuliu eseu afectiv despre ”dragul meu bunic”, despre traiul propriu din perioada comunistă, întruchipare a ”răului absolut”, despre absența din școli a educației pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” și ”banalizarea crimelor comise pe criterii politice”. Revolta împotriva securității, ”o instituție criminală și teroristă” capătă accente grave, reprezentând ”structuri cu scopuri represiv-criminale”, care nici astăzi n-a pierit, ci doar și-a rafinat mijloacele de acțiune.

           O vizită recentă în satul său natal întreține aura scrisului nostalgic, cu amintiri stârnite de fiecare pietricică ori casă, purtătoare de poveste și însuflețită de neamuri ori de vecini: ”Grumezoaia era un sat mic, dar foarte pitoresc, la doar 19 km de Huși, cel mai cunoscut orășel din județul Vaslui”. Glosând după metoda proustiană a madlenei, transpunerea în anii copilărie e aromantă de ”mirosul de turtă coaptă pe plită, de gogoși și de plăcinte, de cozonac copt în cuptorul din curte, de mirosul de lapte proaspăt, de fructele proaspete și parfumate”, aduse de bunică cu pestelca. Copilul își amintește silueta bunicului, bărbat înalt și corpolent, ”capul masiv cu chelie, puținul păr era alb-argintiu…ochi mici, căprui și duri, strălucitori…”. Este descrierea făcută eroului cărții, Gheorghe Harnagea, ”om de onoare”, iar ca să ne convingă de farmecul amintirilor sale, sunt incluse în text câteva fotografii expresive. Amintirile din copilărie ale Danielei poartă amprenta ”acestui om simplu de la țară”, care vorbea ca un moralist, folosind cuvintele ”evoluezi”, ”școliți”, ”savurezi”, ”saturație”, ”să memoreze gustul și savoarea”, ”conștient”, ”instinctiv”, dar și propoziții cu iz psihologic ”calmul este un sentiment de autocontrol interior, care ne permite să funcționăm la capacitatea maximă a tuturor abilităților noastre” etc. A murit în martie 1984, dar nostalgiile Danielei glisează, mai apoi, spre amintirile bunicii, văduve, care ”povestea numai despre vremurile frumoase”, nunta, dragostea și despre încă ”o ramă” în care este așezat chipul bunicii: firavă, cu ochi catifelați, ”om cumsecade”, croitoreasă harnică și bună gospodină. Familia Harnagea a fost integrată în pătura socială a chiaburimii, având pământ și un conac moștenit, case în centrul orașului Huși, peste 100 fălci de pământ și vreo 50 hectare de pădure. În vremuri prielnice, donează pământ pentru nevoiași, conacul îl oferă dispensarului comunal, o casă devine Liceul de fete, iar alta este donată testamentar Școlii Profesionale.

                După schimbările din 1989, mama Danielei obține extras din sentința de condamnare a bunicului Gh. Harnagea, care devine document de sprijin pentru relatarea întâmplărilor cărții (se publică scanarea), prilej de sintetizare a informațiilor cunoscute despre ”Cruciada libertății”, organizație anticomunistă, finanțată de guvernul american, la fel ca și postul de radio ”Europa liberă”. Este citat Ken Follett (?), parafrazat astfel: ”Uniunea Sovietică semăna cu o mănăstire medievală în care toată lumea depusese jurăminte de sărăcie și de supunere”. Dizidenții care au fost condamnați pentru crimă împotriva ordinii sociale, cum a fost și Gh. Harnagea, au ispășit detenția în cele mai dezumane condiții, cu intenția expresă de a fi exterminați, prin muncă, la canalul din Bărăgan sau prin torturi inumane pentru reeducarea ”dușmanilor poporului și a bandiților”. Anul 1964 nu a încheiat perioada deținuților politici, fiecare fost încartiruit devenind ”urmărit” al securității și al cadriștilor partidului. Gheorghe Harnagea a purtat cu sine umbra condamnării, așa cum aceasta s-a extins asupra destinului întregii familii (vezi Închisoarea de afară. Persecutarea familiei, p. 70). A fost perioada ”terorii psihice”, confiscarea averilor, a anilor furați, într-un regim ”comunisto-ceaușisto-securist”, în care intelectuali de valoare au pierit sau au luat calea exilului, devenind disidenți, fugiți din ”Gulagul românesc”.

                După pagina 100, intră în discurs soțul Danielei, CONSTANTIN GUMANN, cel care a fost arestat de două ori, în 1963 și 1983, după cum relatează în volumul ”Evadarea mea din comunism” (2018). Realizează o descriere, evident subiectivă, a ”dictaturii proletariatului”, având model cartea ”Bastionul cruzimii” (Marius Oprea), pe baza asemănării comunismului cu nazismul. Scrie despre falsificarea alegerilor din 1946, comportamentul conducătorilor activiști, despre fii poporului, naționalizarea intreprinderilor și colectivizarea agriculturii, exterminarea intelectualității și a culturii naționale, precum și multe alte decizii emanate de autoritățile moscovite. Amintirile biografice se referă la școlarizarea sa, adoptarea de către profesorul Constantin Ionescu, prin căsătoria acestuia cu mama sa, tentativele de evadare etc, o sinteză scurtă a volumului pomenit anterior. Mărturiile se încheie cu părerea că ”apariția virusului corona încurcă socotelile globalizatorilor”, lăsând la îndemâna lui Bill Gates șansa de folosire a ”microcipurilor implantate”, ca o modalitate de ”supraveghere totală a guvernului asupra individului”…

              Acest conținut este susținut de o amplă bibliografie, utilizată prin intermediul citărilor, ceea ce întreține ideea unui studiu documentat, deși selectarea surselor este tendențioasă și părtinitoare. Mai mult ”reperele biobibliografice” ale autorilor, un fel de CV amplificat într-un memoriu de activitate, sunt însoțite de referințe critice fragmentare: ”versurile (Danielei – n.n.) par niște crenguțe de liliac înfiorate de adierea iubirii din cântecul privighetorii” (S. Vicol), ”își spune sufletul în haine versificate” (M. Chelaru), ”poezia în căutarea poeziei” (F. Alvoronei), ”poetă talentată” (C. Păunescu), ”e un manual despre cum ne putem găsi fericirea” (A. Baciu), ”Daniela se află pe drumul poeziei, de la sentiment la expresivitate” (H. Zilieru), ”poeme sensibile, pline de sentiment” (L. Apetroaie), ”roman de vacanță” (Ș. Dumitrescu), ”persoanele sunt îmbrăcate în haina personajelor” (A. Ilica). Alte propte referențiale sunt selectate pentru scrierile lui Constantin Gumann: ”comentator de politică internă și externă”, având idei ”cu totul și cu totul originale” (S. Vicol), care ”coafează amintiri într-o arhitectură a aspirațiilor” (A. Ilica).

            Celor de mai sus li s-ar putea adăuga, extrase din recenziile la prezenta carte a familiei Gumann: ”apariție editorială de excepție”, ”segment de literatura”, ”tandem literar”, ”monolog decantat”, ”stil oral de exprimare” (F. Cândea) sau ”roman biografic”, ”dincolo de metaforă”, ”lecție de istorie” (Carina A. Ienășel).

            Încheierea lecturii stârnește câteva nedumeriri: textul aparține beletristicii sau memoriei istorice? Planează suspecția de prea multe ingrediente suplimentare ca adjuvante puse în sprijinul textului de bază; autorii (într-o formulare fără contur de identitate) devin persoane în propria carte, pentru completarea numărului de pagini, fără ca rațiunea textului să pretindă asemenea artificii; ideea cărții face mult zgomot prin ura viscerală risipită împotriva unor instituții statale; unele experiențe personale ori comentarii memorialistice sunt exagerări caricaturale, care înlocuiesc expediente specifice literaturii sau logicii istorică; insuficiență în construcția atmosferei și a conturării personajelor; discursul grăbit și neprelucrat pentru o confruntare cu alte texte despre aceleași realități; limbajul colocvial, nervos, spinos și agresiv. Experiența unui text semnat astfel lasă loc comentariilor răutăcioase privind editarea unei cărți apărute cu două prenume și un nume. Cu toate aceste rețineri, cartea ”Șoimii Cruciadei Libertății” se înșiruie între cele care mărturisesc adevărul despre vremea tulburată de la începutul instalării comunismului sovietic în România, abuzurile făcute de autoritățile de partid, securiste și administrative în numele ”democrației proletare”, suferințele din temnițe, teroarea socială instalată cu instrumentele barbare și odioase, precum și modul agresiv de stârpire a opozanților politici și a disidenților. Textul de bază al cărții constituie un nucleu viu, care poate motiva scrierea unui excepțional roman memorial despre timpul în care omul a fost doar o sursă de suferință, iar viața o speranță amânată în drumul ei spre fericirea tuturor. Grija Danielei Gumann și a lui Constantin Gumann pentru reconstituirea memoriei familiei solicită din plin admirația cititorului, după cum suferința generală a dus la dezumanizare și umilință politică. Generozitatea ideilor duce lipsa unei înfățișări stilistice, a unei organizări prozodice moderne și de personaje care să anime narațiunea pornind de la resorturi psihologice. Spațiul descriptiv absentează, deși e locul de respirație al actanților, narația liniară nu creează tăria valurilor tumultoase care dau cititorului motivație de implicare, iar atmosfera lirică se risipește în câteva expresii pătimașe, mai mult adjectivale decât metaforice. Continue reading „Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020” →

Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

          Pornind de la aserţiunea lui Marin  Voiculescu că eternitatea poate fi înţeleasă ca „un vis pentru toţi şi o realitate pentru puţini”, consider că scriitorul Al. Florin Ţene este un împătimit al scrisului, care excelează şi fascinează prin romanele sale, dedicate unor personalităţi ale literaturii române.

           Fără să contabilizeze risipa energiei personale, cu preţul trecerii ireversibile a timpului, Al. Florin Ţene se înarmează cu răbdarea necesară unui îndelungat studiu privind viaţa şi opera scriitorului ION MINULESCU. La capătul acestei laborioase activităţi, scriitorul, biograful şi istoricul literar Al. Florin Ţene publică romanul „ROMANŢA CELUI CARE S-A INTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

            Amintitul roman a văzut lumina tiparului la Editura NAPOCA NOVA, CLUJ – NAPOCA, 2018, un roman structurat în două părţi, fiecare parte având câte patru capitole, o alcătuire amplă de 350 de pagini, cu un fir epic robust, asemănător unor imense aripi, care deconspiră semne ale întregului, ale unei vieţi atotcuprinzătoare şi recuperată, un adevărat triumf al cunoaşterii, dus în larg, pe cel mai înalt catarg.

            În „Cuvântul Autorului”, Al. Florin Ţene precizează: „ Am urmărit ca naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul istoric, uman şi social”. Volumul este prefaţat de Prof. Univ. DHC. Theodor Damian, care notează lapidar: „Cercetarea pe care o face Al. Florin Ţene este bazată nu numai pe bio – bibliografia lui Minulescu, ci şi pe cărţi şi documente de epocă, pentru a împrumuta de acolo concepte, limbaj, atmosferă şi alte elemente necesare verosimilităţii menite să contribuie la succesul romanului”…

            Conştient de rolul său  de biograf şi istoric literar, Al. Florin Ţene dă frazei o matură precizie. De-a lungul celor opt capitole, scriitorul urmăreşte progresiv viaţa şi opera lui Ion Minulescu, întregind-o cu masa de evenimente a epocii respective, a unei vieţi scurte, dar tumultoasă.

            Din CAPITOLUL I – „DIN CÂND ÎN CÂND, MĂ URC PE DEAL, SPRE SOARE” aflăm interesante date despre familia Minulescu şi atmosfera Bucureştiului de altădată. Alexandrina, născută Ciucă, mama lui Ion Minulescu, era fiica unui proprietar de pământ de prin părţile Slatinei. Tudor Minulescu, soţul Alexandrinei şi tatăl lui Ion Minulescu, moare de apoplexie, la Turnu Măgurele, în noaptea de Revelion. Naşterea micuţului Ion Minulescu, pe 6 ianuarie, căsătoria Alexandrinei cu locotenentul Petre Constantinescu, care devine tatăl vitreg al micuţului, plecarea la Bistriţa, unde tânărul locotenent merge in interes de serviciu, naşterea micuţei, sora lui Ion Minulescu, când el se pregătea să meargă la şcoală sunt dezvăluite pe rând la începutul romanului.

– „Acum urmează Piatra Olt, Ionele! Este nod de cale ferată. Aici se întretaie liniile ce duc la Craiova cu liniile pe care mergem noi…

– Uite, nene …, se vede gara!

– Să nu-i mai spui aşa…El este tatăl tău!

– Bine, mamă! Îi voi spune tată!

          De pe banchetă, Petre  Constantinescu a zâmbit, mângâindu-l pe creştetul capului”

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”” →

Vasile FILIP: Demnitatea sincerității

O parte din cele peste 50 de cărți publicate din anul 1993 și până la mijloc de an 2020 de scriitoarea Vavila Popovici sunt rânduite în cicluri tematice:

  1. Articole, eseuri, ajuns la cel de al zecelea volum;
  2. Cugetări/Reflections – patru volume;
  3. Note de jurnal american – volumul de față fiind și el al patrulea.

În rest – poezie și proză.

   Indiferent de menirea scrierii, cea care presupune și unele deosebiri, nu doar de stil și fel de abordare a tematicii, întreaga operă a distinsei autoare este dominată de câteva elemente comune, între care sinceritatea poate fi trecută în capul listei. Vavila Popovici privește cu ochi limpezi toate întâmplările vieții. Ale ei și ale celor despre care scrie, nefardând nefericirile și fără să exacerbeze bucuriile. O ținută dreaptă și demnă, care inspiră încredere cititorului și o situează pe autoare la un nivel onorant pe scara valorilor.

   Acest al patrulea volum din ciclul Note de jurnal american, Made în USA – LULU ENTERPRISES, în data de 03/10/2020 – este structurat tot pe ani și pe luni, cuprinzând perioada 2014-2015-2016. Și de data aceasta, coperta Teodorei Stoica sare în ochi și reține privirile. De pe coperta a patra se poate deduce un lucru esențial: între multe alte idei ce stau la temelia cărții, una se înfățișează în chip aparte: prietenia. ,,Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii și boala cea mai gravă a unei societăți. Un prieten adevărat este o avere pe care o dobândim. Lui sufletul i se deschide… Prietenia este un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ți arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede și liniștită…” Și, în susținerea propriei afirmații, Vavila Popovici îl cheamă în sprijin pe Cicero: ,,A avea un prieten, este ca și cum ai avea un alt EU. A trăi și a iubi este același lucru.”

   Trăind și scriind foarte multă vreme în România, unde a acumulat o vastă, bogată în semnificații și plină de învățăminte experiență – de viață și literară, – Vavila s-a mutat la fiicele ei, în America. Dar nu a plecat singură. A luat și casa/România cu ea. Acolo, în America, în sipetul memoriei s-au adunat alte și alte valori, lărgindu-i și mai mult orizontul cuprinderii, cunoașterii, înțelegerii. Din preaplinul strâns cu hărnicie de om gospodar, scriitoarea a oferit tot ce a putut. Tocmai de aceea a și făcut apel la formele de exprimare pomenite mai înainte: pentru a dărui cât mai mult celor care simt nevoia să-și împlinească viața cu ajutorul lecturii.

   Jurnalul depășește conceptul clasic al cuvântului. Expozeurile nu se limitează la simplele note – zilnice sau periodice ce țin de cotidianul existenței. Ariile de interes au extindere geografică planetară, abordare tematică multicontinentală. Un periplu universal, pe potecile cunoscute sau (încă) tăinuite ale culturii de interes general. În acest spațiu, exploratorul Vavila Popovici simte cum i se împlinește ființa cu esențe perene, beneficiare fiind deopotrivă mintea și inima.

   Scrie Vavila Popovici despre încercările ei de a se integra stilului de viață american, în care descoperă puține asemănări și o sumedenie de deosebiri față de cel din țara natală… „Este, iată, al șaselea an de la venirea mea pe aceste meleaguri…” Cu precizarea că momentul acestei consemnări era anul 2014, luna ianuarie. ,,De cum am sosit m-am integrat atât cât am putut, la felul și ritmul de viață al americanilor. Trebuie să fii activ de dimineață până seara, indiferent de vârstă”. Ei bine, atunci când vine vorba despre muncă, chestiunea se pune, în România, în cu totul alți termeni. Hărnicia proverbială a românului a eșuat în lene; cinstea pe care chiar și străinii neprieteni au băgat-o de seamă, a fost dată pe rușine; valorile neamului românesc, cele care i-au asigurat renumele până în zilele de azi, au fost înlocuite cu nume de analfabeți, semidocți, destrăbălați și răufăcători, cultivați cu nonșalanță pe scenele publice, ca fiind noua imagine a unui popor care geme înfundat de prea multele greutăți care îl apasă și a unei țări căreia i s-a furat totul, până și sărăcia.

   Remarca Vavila Popovici, în luna iunie a anului 2015: ,,În zilele noastre oamenilor timizi le este greu să avanseze. Și sunt oameni cu foarte multe cunoștințe, dar le țin în propria valiză închisă (…). Se instalează o jenă, o neputință de a exprima părerea (…). Cred că nu trebuie să dăm posibilitatea altora să vorbească în locul nostru, să acționeze în locul nostru (…) Dacă îi lăsăm, trebuie să știm că niciodată nu vor ajunge la rezultatul dorit de noi.” Ei, prietenă Vavila… Dac-ar fi, ce bine-ar fi!… Vorba lui Moș Ion Creangă: ,,Oameni buni, în țara asta n-ar fi rău să fie bine…” De unde, însă, atâta bine? Nu ajunge pentru toată lumea, chiar de s-ar da pe cartelă. În zilele noastre, în România, cel puțin, binele este apanajul provocatorilor și promovatorilor răului. Spre binele lor, se înțelege. Se întreabă, pe bun temei, Vavila Popovici (octombrie 2015): ,,Mai există dragoste la oameni aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie? Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?” Răspunsul ar putea fi formulat și așa: ,,Pentru că minciuna nu mai stă doar cu regele la masă; ea stă cu toți demnitarii administrativi ai politicii; dar și cu alți ,,corifei” ai unor domenii care ar trebui să țină steagul sus, nu în bernă. Mă gândesc, în primul rând, la cei ce vor să reprezinte domeniile în care se cred mari și tari, necum ceea ce sunt cu adevărat: nimicuri. Continue reading „Vasile FILIP: Demnitatea sincerității” →

Florica PĂȚAN: „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri

Motto:

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin

Adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust

                Preliminarii

       „Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (…), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.

Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor…  Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.

Călătoriile pot produce revelaţii, ele

„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.

S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” – Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.

Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.

         După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.

        1.În primul rând tema cărții este  în consonanță cu acest gen literar, haibun.  Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie.  Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.

Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje… Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.

Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.

Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt  al iubirii de semeni.

Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:

regina-n impas –

coroană de ghiocei-n

pletele-i curgând.

Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:

tot mai mult verde

pe coama pământului –

fulgi de iubire.

        Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și  percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.

  1. În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.

Proza poetică

Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.

„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele  calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o 

perdea de raze

pe oglinda lacului –

numai vâlvătăi

De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi.  Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru –

zbor lin de privighetori

văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal.  Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o  plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare.  Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”

        Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă  ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.

Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.

Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.

 Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)     

Continue reading „Florica PĂȚAN: „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri” →

Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea

Motto:

,,O literatură trebuie să inoveze

dacă vrea să trăiască și să fie puternică.” 

(Alexandru Macedonski)

 

       Al. Florin Țene recidivează, aplecându-se de data aceasta asupra vieții scriitorului Alexandru Macedonski. Lucrarea sa de excepție, romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2017, are ca argument, menirea omului frumos.

      ,,Minunat lucru când omul are o cauză pe care o apără! Asta îl face și pe el frumos și îi face frumoasă cauza”. (Thomas Mann)

         Romanul autorului, o dovadă a faptului că, studiile științifice despre scriitori, pot marca destine, el însuși trăind și suferind alături de pesonajele create, pe care îi percepe ca ,,oameni vii”.

       Volumul, „Veniți, privighetoarea cântă…!” este structurat în două părți, cuprinzând nouă capitole, având o prefață excelentă semnată de prof. univ. dr. Floretin Smarandache urmată de motivația autorului și în final un curriculum vitae impresionant, demonstrând rodnicia creatoare a scriitorului clujan, Al. Florin Țene.

        Din prima parte, suntem cuceriți de capitolele: I. Copilăria din mijlocul unei avuții edenice; II. Rătăcirea unui efant prodigue prin Evropa; III. Trezirea conștiinței de poet; IV. Intrarea în viață ca o luptă cu taurii; V. Chemarea muzelor. Relatarea diferitelor episode ale vieții socio-culturale și politice ale vremurilor, ni-l dezvăluie ca pe un rebel, răzvrătit, într-o căutare de sine.

        În partea a doua a romanului, perioada maturității literare a lui Macedonski întâlnim capitolele: V. Mai bine o viață de abnegație, decât o viață de decepții; VI. Când nu încetezi să urci, treptele se înmulțesc la nesfârșit; VII. Familia – insula de pace și reverie; VIII. Din averea strămoșească astăzi nu mai am nimic; IX Cine poate fi sigur de Gloria lui?

        Fiecare capitol este însoțit de un motto bine ales, versuri scrise de Alexandru Macedonski. Este ca un ritual în scriitura lui Al. Florin Țene de a lăsa în romanele sale monografice, versurile celor  prinși în poveste.

        Romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste” a lui  Al. Florin Țene  este considerat ,,cea mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene”.

        Putem vorbi de o monografie romanțată, un roman de tip lovinescian, poetul Nopților fiind adus din nou în fața cititorilor cu viața sa tumultoasă.

        De remarcat unele aspecte și personaje inventate de Al. Florin Țene care au adus o savoare în plus fișei biografice a lui Macedonski.

       Prin volumul bine documentat, Al. Florin Țene se ridică pe o treaptă superioară cu gingășia celui care iubește, alăturându-se altor exegeți de-ai lui Macedonski, ținând cont de aserțiunea poetului: ,,Poeților nu li se poate pretinde să trăiască sufletește în viața reală. Este de ajuns că sunt, ca oameni, victimele ei. “

Continue reading „Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea” →

Galina MARTEA: Rodica Elena Lupu – producătoare de antologii notabile

Este cunoscut faptul că scriitoarea și editoarea Rodica Elena Lupu realizează lucruri foarte frumoase întru completarea continuă a literaturii române, dar și întru îmbogățirea patrimoniului cultural român. Aceasta este o acțiune notabilă în arta scrisului, dezideratul fiind exprimat în mod real prin producerea de opere literare de o pondere aparte. În cazul dat ne vom  referi la culegeri de lucrări reprezentative, așa numitele Antologii, în care sunt prezente operele literare ale scriitorilor români din toată lumea. Așa fiind, Rodica Elena Lupu, scriitoare renumită din România, dar și editor suficient de talentat, valorifică în mod sistematic domeniul literar-editorial, în rezultat oferind produse și servicii de înaltă calitate. Având această oportunitate și activând cu mare iscusință în domeniul respectiv, Domnia sa produce în mod nespus de activ valori literare care sunt atât de necesare ființei umane în dezvoltare. Aceste lucruri sunt realizate prin intermediul Editurii „Anamarol” din București, director și editor fiind Rodica Elena Lupu, la rândul ei deținând și titlul onorific de Doctor Honoris Causa; având în palmares și titulatura de academician, scriitor, poet, romancier, eseist, publicist, jurnalist cultural, antologator, manager.

Cu experiența corespunzătoare, distinsa scriitoare și editoare pune la dispoziția cititorului antologii de valoare, cu conținuturi interesante și titluri foarte sugestive, iar coautorii acestor lucrări sunt scriitori de mare calibru din cultura română și cea universală, aceștea abordând genuri literare prin poezie, proză, eseu. Printre scriitorii celebri (dar și mai puțin cunoscuți) ce fac parte din antologiile elaborate și coordonate de Rodica Elena Lupu se regăsesc: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihai Eminescu, Martha Bibescu, Emil Cioran, Aristide Buhoiu, Lucian Blaga, Nicolae Manolescu, George Coșbuc, Ana Blandiana, Ion Brad, Ion Dodu Bălan, Nicolae Dabija, Radu Cârneci, Ion Luca Caragiale, Adrian Păunescu, Nicolae Georgescu, George Topârceanu, Rodica Elena Lupu, Dan Bodea, Octavian Ursulescu, George Roca, Mihai Manolescu, Sergiu Găbureac, Corneliu Vadim Tudor, Nelu Danci, Carmen Aldea Vlad, Ioan Alexandru, Cristian Petru Bălan, Cezarina Adamescu, Galina Martea, Elena Bolânu, Ovidiu Dumitru, Rareș Borlea-Raoul, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Neluța Stăicuț, Constantin Maronescu, Adina Velcea, Maria Petrescu, Isabela Bianca Neagu, Anabell Vilar, precum și mulți alții. Deci, în dezbatere pot fi specificate antologiile de poezie: „Carmen” – volumele I-XXVII; „Întâlnirea poeților”/„L’incontro dei poeti” – lirică multilingvă, volumele I-V; „Simfonia poeziei”/„The symphony of poetry” – lirică multilingvă, volumele I-IV; „Metamorfoză” – volumele I-XIV; și antologiile de proză: „Verba Volant, Scripta Manent” – volumele I-XX; „Unire în cuget și-n simțiri” Apulum-Bălgrad-Alba Iulia-1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”; „Oameni, fapte și idei” – volumele I-VIII; – lucrările în cauză reprezentând în sine lumina viabilă pentru cultura unui popor sau, cu alte cuvinte, cuprinsul notabil  ce completează și îmbogățește neîntrerupt cultura omului, cultura unei societăți și, nu în ultimul rând, cultura literaturii române. Prin polivalență, atât antologiile lirice, cât și antologiile de proză sunt acele opere de artă care prin valoarea lor multiplă emană unde sonore de o rezonanță aparte ce captivează ambientul literar. Expresivitatea acestora nu este altceva decât însușirea unei coordonări bine controlată, însoțită de un proiect ordonat în operații, predestinat atingerii unui scop concret. Antologiile de proză „Verba Volant, Scripta Manent”, „Oameni, fapte și idei” unesc în sine tot ceea ce este demn de apreciere și respect, simbolizând cuprinsul unei munci asidue întru culturalizarea poporului român, imaginea reală fiind Editura „Anamarol” din București – fondator, director și editor Rodica Elena Lupu.

Cu prezența unor scriitori renumiți, dar și mai puțin renumiți, conținutul tuturor antologiilor elaborate de editorul Rodica Elena Lupu sunt o bogăție spirituală, o bogăție istorică, o comoară de informații cu analize în diverse genuri literare. Diversitatea colecțiilor editate se prezintă ca un adevărat tezaur spiritual al culturii românești. Dacă să ne referim la unii scriitori prezenți în antologii, atunci o vom remarca pe Martha Bibescu (n.28.01.1889 – d.28.11.1973, Paris, scriitoare franceză de origine română), Domnia sa fiind o prezență fascinantă în lumea intelectualității universale și în viața publică europeană, numele său fiind și sub preudonimul Lucile Decaux – una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX pentru talentul său literar, pentru frumusețea și inteligența sa uimitoare care a produs o impresie puternică asupra unor mari personalități precum Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery. Iar dacă să ne referim la personalitatea distinsului Nicolae Iorga, atunci vom remarca și mai mult importanța acestor antologii publicate în cadrul Editurii „Anamarol” (editor Rodica Elena Lupu) și, la rândul nostru, vom avea în plus o sursă de informare din care ne vom putea documenta și mai mult despre creația literară și științifică a acestui mare scriitor, care s-a referit la domeniul istoriei medievale, folozofiei, științelor umanistice, lingvisticii, filologiei, dramaturgiei etc. Cu o deosebită prioritate, în majoritatea antologiilor de poezie este prezent renumitul poet Mihai Eminescu, personalitate universală, geniul literaturii române, poezia eminesciană fiind tradusă în 85 de limbi, iar poemul „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Un alt nume de autoritate din culturală românească este Ion Dodu Bălan (profesor universitar, critic şi istoric literar, folclorist, poet și prozator), care este prezent cu renumitele lucrări „La politique culturelle en Roumanie” şi „A Concise History of Roumanian Literature”. Cu referire la Nicolae Manolescu, renumit critic și istoric literar în arta scrisului românesc contemporan, Ambasadorul României la UNESCO și Președintele Uniunii Scriitorilor din România – este o prezență distinsă în cuprinsul antologiilor susmenționate. Imaginea tuturor antologiilor respective sunt onorate și de prezența renumitei scriitoare Ana Blandiana, lucrările sale fiint traduse în 26 de limbi, fondatoare la reîntemeierea Centrului PEN din România în 1990, deținătoare a Premiului Literar Internațional „Gottfried von Herder” în anul 1982. Cât despre doctorul în ştiinţe istorice Dan Bodea (membru al USR), scriitorul își dedică lucrările prin poezie, eseistică, analize literare și științifice. Un loc aparte în antologiile prezente îl ocupă și scriitorul Ion Brad (diplomat, poet, eseist, romancier, memorialist, traducător și scriitor român, între anii 1973-1982 fiind ambasadorul României în Grecia), Domnia sa publicând poezie şi proză. În paginile antologiei „Verba Volant, Scripta Manent” ne întâlnim și cu marele ziarist, realizator de televiziune și scriitor Aristide Buhoiu, Domnia sa a fost unul dintre cei mai cunoscuti realizatori de televiziune în perioada de dinainte de 1989, între anii 1976-1983 devenind celebru prin realizarea ciclului de reportaje „Drumuri Europene”, difuzat de postul național de televiziune TVR. O altă personalitate distinctă a neamului românesc prezentă în antologiile lirice este poetul, eseistul, traducătorul, jurnalistul literar și editorul Radu Cârneci, considerat de criticii literari „Poetul iubirii”, unul dintre cei mai reprezentativi poeți români ai perioadei postbelice și postcomuniste. În multiplele antologii un loc aparte este rezervat și pentru celebrul scriitor și filozof român Emil Cioran, opera marelui gânditor fiind bazată pe acțiunile ființei umane și anume: păcatul originar, rostul plin de suferință a istoriei umane, despre civilizație, percepția însușirilor negative, despre sensul credinței, despre idei absolute, etc. În rândul marilor scriitori români contemporani este prezent și Nicolae Dabija (din Basarabia, academician, poet, romancier, eseist, istoric literar, redactor șef al revistei „Literatura şi Arta”), emblematic pentru generaţia şaptezecistă basarabeană, scriitorul care evocă tema totalitarismului, a deportărilor forțate din Basarabia și Nordul Bucovinei din anii 1940-1953. Cât despre Nicolae Georgescu (renumit eminescolog, critic literar și cercetător, dr., prof.univ., savant, scriitor, membru al USR), Domnia sa scrie nespus de mult despre viața și opera lui Eminescu, cât și despre opera literară a multor scriitori români consacrați. Despre Nichita Stănescu, renumit poet, scriitor și eseist român, care în anul 1977 a fost propus la Continue reading „Galina MARTEA: Rodica Elena Lupu – producătoare de antologii notabile” →

Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană

Prin gentilețea scriitoarei Ligya Diaconescu, un cunoscut și harnic promotor cultural, am intrat în posesia a două publicații de excepție, apărute de curând, în “orașul domniei mele…Râmnic “ cum spunea Mircea cel Bătrân într-u hrisov despre orașul scăldat de apele bătrânului râu Alutus. Este vorba despre frumosul oraș  Râmnic, cuvânt ce provine   din cuvântul râba din slava veche, care înseamnă „pește”; în limba română, râmnic sau râbnic desemnează un iaz sau un lac amenajat pe un râu pentru creșterea peștelui. Spre a evita posibilele confuzii, cancelaria din Țara Românească folosea numele de Râmnic „de pe Olt” pentru orașul din Oltenia și Râmnicu Sărat pentru cel din Muntenia. Numele actual al orașului Râmnicu Vâlcea a început să fie folosit în epoca modernă.

“Antologia-condeieri de secol XXI- triumful timpului prin scris “, antolog fiind Ligya Diaconescu, (culegere de texte și corectură Andrada Victoria Diaconescu, machetare grafică și coperta Ovidiu Valentin Ciorobea ), apărută sub egida revistei internaționale “Starpress “, la Editura “Olimpias “,adună între coperțile volumului un număr însemnat de scriitori români din țară și străinătate, cu creații proprii însoțite de un scurt curriculum vitae și  fotografia autorului. Volumul ce se deschide cu o prefață de Mary Smith din New York, cuprinde autori cunoscuți, dar și mai puțini cunoscuți, cu lucrări, precum; poezie, proză, fragmente de roman, eseuri, cronici de carte etc. Remarcăm lucrările semnate de Virgil Ciucă, Elena Jucan, Raveca Vlașin, Ovidiu Jucan, Florica Cândea, Vasile Bele,  Ilie Fîrtat, Ligya Diaconescu,  Lucia Elena Locusteanu,(cronică despre volumul de poezii semnat de  Camelia Florescu ), Adriana Răducan,( cronică despre romanul lui Al.Fl.Țene)  Nicolae Dina,(cronică despre cartea Elenei Armenescu ), Radu Vida, Floarea Cărbune,  Zenovia Zamfir, și mulți alții, cărora le cer scuze că nu i-am menționat. Antologia se înscrie în categoria acelor lucrări care sunt adevărate seismografe a evoluției literaturii române contemporane, înscriindu-se într-o pagină de aur în Istora Literaturii Române.

Printre cele 18 reviste ce apar sub egida Ligii Scriitorilor, se numără și revista “Memoria Slovelor “, editată de filiala Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români ( președinte de filială Constantin Mănescu-Hurezi). Numărul 13/14(18/19 ) al revistei de care facem vorbire, are ca redactor șef pe scriitorul Ilie Fârtat care prin talentul său a reușit să editeze câteva numere de revistă de excepție.Prezenta revistă publică un evantai policrom de creații literare ale membrilor filialei Ligii Scriitorilor vâlceni, dar și un număr apreciabil de lucrări semnate de autori din țarăși diasporă.Printre aceștia enumerăm:Al.Florin Țene, George Filip, Constantin Mănescu, Ligya Diaconescu, Florentin Smarandache, Puiu Răducanu, Ion Nălbitorul, Ion Pârâianu, Constantin Badea, Elena Buică, Ovidiu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană” →

Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase

Ca specie a literaturii de graniță, în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale, trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice decât prozaice, rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute – un lirism realizat fără intenții estetice.

Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Aceste creații (și multe altele asemenea, mai recente) se înscriu ca opere în proză, nonficționale, dar cu multe elemente ficționale ori, potrivit lui Eugen Simion, „jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneită-ții, fugind de orice formă de ficțiune și astfel ajunge o autoficțiune, o ficțiune a nonficțiunii”.

Dacă, înainte de 1989, nici în cele mai frumoase visuri, românii nu puteau călători în afara lagărului socialist, odată cu instaurarea regimului democratic, aceștia au (re)căpătat dreptul de a colinda (și) prin cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Așa se explică hotărârea poetului Nicolae Bănicioiu de a-și pune în aplicare un vis mai vechi, acela de a călători pe continentul asiatic, dar nu oriunde, ci în Japonia, Țara Soarelui Răsare, și în Coreea de Sud, Țara Dimineților Liniștite. De aceea, se înarmează cu cele trebuitoare scrisului („Cum să-mi pregătesc condeiul?/ Să scriu…să rămână «Note»/ Despre lumea de poveste!/ Și agendă mi-am făcut,/ Cu program de cuget plin,/ Idei multe să adun”) și se documentează citind literatura de specialitate, dând la iveală o carte interesantă, care, cu toată originalitatea ei literară și stilistică, se înscrie în categoria jurnalelor de călătorie.

Îmbinând talentul de versificator cu rigoarea de cercetător a tot ceea ce întâlnește în cale, îl introduce pe cititor în lumea miraculoasă a celor două țări, care au reușit să treacă peste dezastrele unor războaie nemiloase, realizând un jurnal de călătorie sui-generis, în versuri de factură populară, fără pretenții estetice și fără rigorile caracteristice genului liric, nici măcar ale genului epic în versuri de factură baladescă, fără procedee expresive ieșite din comun. Cu toată bunăvoința, creația sa poate fi catalogată drept o narațiune în versuri, cu elemente descriptive, sugerând, totuși, trăiri afective, punând în lumină pitorescul și ambianța locurilor pe care le străbate, informații istorice, geografice, sociale și etnografice referitoare la popoarele japonez și sud-coreean.

Autorul își structurează textul cărții: „Popas în Orientul Îndepărtat” în două volume, care se armonizeză și se completează, formând un tot unitar. Sunt precedate de un „Cuvânt-înainte”, în care explică ideea „Proiectului asiatic” și prezintă toate pregătirile necesare punerii lui în practică.

Prima parte, „Pre Scriptum”, este prologul poveștii ce va să vină, despre o călătorie plină de neprevăzut, periplu în care surprizele se țin lanț pentru român, chiar dacă se informase, pe cale livrescă ori din „zvonurile” colportate în cercurile în care acesta obișnuia să se învârtă în țară, despre Țara Soarelui Răsare, unde „lumea-și face viitorul/ cu legende și mistere”. Autorul își propune să vadă cu propriii ochi fabuloasa lume, proiect pus în aplicare după o documentare acribică, în scopul completării informațiilor istorice, geografice, din domeniul artelor, căpătate cândva, ca școlar sau ca cititor pasionat al unor asemenea lucrări.

Primul contact cu miracolul japonez este vizual, surpriza luând proporții de neimaginat, când capitala Tokyo se etalează în toată splendoarea ei, sub privirile pline de admirație nedezlipite de geamul hubloului, înainte de aterizare.

Într-o a doua scurtă parte, „Motto-uri”, sunt inserate trei asemenea citate, reprezentate de proverbe: cel japonez – subliniind ospitalitatea și civilizația niponilor, cel coreean – îndemnând la înțelegerea substanțialității lucrurilor și cel românesc – sugerând ideea posibilității cunoașterii altor culturi și civilizații, căci fiecare popor se deosebește de celelalte printr-un mod propriu de a gândi, de a se comporta, de a-și organiza existența. Cu acest prilej, autorul îl informează pe cititor privind conținutul notelor sale de călătorie, anunțându-l că va evidenția „fenomenul miraculos” prin „versuri ușoare”, folosind un stil propriu, strict original, de „a povesti” cele văzute într-un „poem foileton”.

Partea a treia, „Japonia. Nihon Koku. Țara soarelui răsare.Împărăția crizantemei”, prezintă însemnele naționale și harta acestei țări, surprinzând informații generale legate de mitologia, istoria, geografia, cultura, religia, literatura și arta specifice, fără a omite istoria relațiilor acestui stat cu România, culese din diverse surse, așa cum anunțase încă de la început: „Iar apoi…urmat-a studiul/ Cu detalii și rigori;/ Geografie și istorii…/ Fac «bagajul» plin și greu!”.

Urmează apoi surpriza, deoarece, într-o a patra parte, „Impresii de călătorie. Țara Soarelui Răsare”, prin intermediul narațiunii în versuri, autorul va relata tot ceea ce vede, aude sau cunoaște, îl miră sau îl entuziasmează în periplul său prin Împărăția Crizantemei, de la așezare la istorie, de la regimul politic la religie, de la războaie și războinici (faimoșii samurai sau „kamikadze”) la refacerea țării și pacea instaurată după nenorocirile din a doua conflagrație mondială, cu tot ceea ce presupune ea în toate domeniile, autorul exprimându-și respectul și omagiul său față de un popor care a renăscut precum pasărea Phoenix, din propria cenușă și mulțumindu-i pentru cele oferite: „Iar acum la terminare,/ Plec din «Soarele Răsare»,/ Cu-amintiri și tolba plină,/ Plec capu’… cu mulțumire”.

 

În mod firesc, urmează cartea a doua, „Coreea de Sud. Țara Dimineților Liniștite”, care este redată în al doilea volum al cărții „Popas în Orientul Îndepărtat”, în care sunt prezentate, de asemenea, însemnele naționale și harta țării, precum și informații științifice referitoare la poporul coreean, un popor „distractiv, veșnic vesel și cu simțul umorului”, la așezarea geografică, la religie, la istoria milenară destul de zbuciumată a unei țări lovite de istoria nedreaptă, când a fost împărțită în două state total diferite ca regim politic.

Continue reading „Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apare, sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispare în aceeași clipă. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , „Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția „Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an.

Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanți de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană. Cărțile ei au apărut atât în Israel, cât și în România. Unele  în Iașiul ei natal, de care continuă să fie atașată sufletește, altele la Haifa, orașul în care trăiește, altele la Tel Aviv, București, Cluj, ba chiar și la Munchen, în Germania.  Poezii ale ei au apărut și în multe antologii de poezie, în România și în Israel, în română și în ebraică. Odată am afirmat că ea este poeta generației noastre.

Volumul „Curcubeu peste Haifa” ne prezintă o poetă modernistă care reunește noutatea cu tradiția. Limbajul ei este contemporan, modern, include neologisme, dar și cuvinte din graiul local românesc din Israel. Conținutul poeziilor, scrise în vers alb, temele israeliene, arată că autoarea este o poetă israeliană de limba română, care stăpânește limba română contemporană perfect, prezentând adeseori realitatea israeliană în această limbă. Spre deosebire de alți scriitori israelieni de limba română, ea nu folosește un limbaj arhaic, ci o limbă bogată, reflectând evoluția socială și tehnologică de astăzi. Deși povestește într-o poezie că este bunică, adăugând „caut refugiu doar în cărți și în nepoți”, poezia este tinerească în formă, cu unele excepții. Pentru ea „poezia e o compoziție muzicală”, „poezia nu are trup”, „poezia nu e o decizie subtilă”. Autoarea adaugă în acest sens că „inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură./ Odată am fost violonista din mine./ Altădată inginera din mine/ Altădată am predat vioara/ mai târziu am fost autodidacta și poeta”. Scurtă autobiografie într-o poezie!

În altă poezie, al cărei titlu, „Cunoașterea sinelui”, este continuat de primul vers, după care aceasta „presupune să fii narcisist”, ea adaugă: „Eu am cântat într-o orchestră/ și cunosc ce înseamnă să fii dirijor,/ o baghetă”. Plecarea ei de la Iași la Haifa este menționată sub forma: „Eu mi-am găsit locul./ Din balcon văd marea./ La orizont sunt dușmanii” („Poezia e o compoziție muzicală”).  În altă poezie, „Discurs pentru cei de Dincolo”, ea spune: „Vin de departe de la peste/ 2000 de km de zbor, ca o pasăre migratoare/ Care se întoarce când cireșii au înflorit/ Să-și caute cerdacul casei. Cerdacul bunicilor!”. Totuși, amintindu-și de faptul că „a fost cândva o lume mai bună”, ea spune că „nimic nu-i nou sub soare/ dar acum fiecare își închipuie/ că avionul meu de hârtie/ spre Iași e autentic/ chiar și falsul are ceva autentic” („Indigoul lui Chagall”). Desigur, ea vizitează Iașiul copilăriei, studenției și tinereții. Deși este poetă Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici” →