Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

Pornind de la aserţiunea lui Marin Voiculescu că eternitatea poate fi înţeleasă ca „un vis pentru toţi şi o realitate pentru puţini”, consider că scriitorul Al. Florin Ţene este un împătimit al scrisului, care excelează şi fascinează prin romanele sale, dedicate unor personalităţi ale literaturii române.

Fără să contabilizeze risipa energiei personale, cu preţul trecerii ireversibile a timpului, Al. Florin Ţene se înarmează cu răbdarea necesară unui îndelungat studiu privind viaţa şi opera scriitorului ION MINULESCU. La capătul acestei laborioase activităţi, scriitorul, biograful şi istoricul literar Al. Florin Ţene publică romanul „ROMANŢA CELUI CARE S-A INTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

Amintitul roman a văzut lumina tiparului la Editura NAPOCA NOVA, CLUJ – NAPOCA, 2018, un roman structurat în două părţi, fiecare parte având câte patru capitole, o alcătuire amplă de 350 de pagini, cu un fir epic robust, asemănător unor imense aripi, care deconspiră semne ale întregului, ale unei vieţi atotcuprinzătoare şi recuperată, un adevărat triumf al cunoaşterii, dus în larg, pe cel mai înalt catarg.

În „Cuvântul Autorului”, Al. Florin Ţene precizează: „ Am urmărit ca naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul istoric, uman şi social”. Volumul este prefaţat de Prof. Univ. DHC. Theodor Damian, care notează lapidar: „Cercetarea pe care o face Al. Florin Ţene este bazată nu numai pe bio – bibliografia lui Minulescu, ci şi pe cărţi şi documente de epocă, pentru a împrumuta de acolo concepte, limbaj, atmosferă şi alte elemente necesare verosimilităţii menite să contribuie la succesul romanului”…

Conştient de rolul său de biograf şi istoric literar, Al. Florin Ţene dă frazei o matură precizie. De-a lungul celor opt capitole, scriitorul urmăreşte progresiv viaţa şi opera lui Ion Minulescu, întregind-o cu masa de evenimente a epocii respective, a unei vieţi scurte, dar tumultoasă.

Din CAPITOLUL I – „DIN CÂND ÎN CÂND, MĂ URC PE DEAL, SPRE SOARE” aflăm interesante date despre familia Minulescu şi atmosfera Bucureştiului de altădată. Alexandrina, născută Ciucă, mama lui Ion Minulescu, era fiica unui proprietar de pământ de prin părţile Slatinei. Tudor Minulescu, soţul Alexandrinei şi tatăl lui Ion Minulescu, moare de apoplexie, la Turnu Măgurele, în noaptea de Revelion. Naşterea micuţului Ion Minulescu, pe 6 ianuarie, căsătoria Alexandrinei cu locotenentul Petre Constantinescu, care devine tatăl vitreg al micuţului, plecarea la Bistriţa, unde tânărul locotenent merge in interes de serviciu, naşterea micuţei, sora lui Ion Minulescu, când el se pregătea să meargă la şcoală sunt dezvăluite pe rând la începutul romanului.

– „Acum urmează Piatra Olt, Ionele! Este nod de cale ferată. Aici se întretaie liniile ce duc la Craiova cu liniile pe care mergem noi…

– Uite, nene …, se vede gara!

– Să nu-i mai spui aşa…El este tatăl tău!

– Bine, mamă! Îi voi spune tată!

De pe banchetă, Petre Constantinescu a zâmbit, mângâindu-l pe creştetul capului”

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”” →

Vasile FILIP: Demnitatea sincerității

O parte din cele peste 50 de cărți publicate din anul 1993 și până la mijloc de an 2020 de scriitoarea Vavila Popovici sunt rânduite în cicluri tematice:

Articole, eseuri, ajuns la cel de al zecelea volum;
Cugetări/Reflections – patru volume;
Note de jurnal american – volumul de față fiind și el al patrulea.

În rest – poezie și proză.

Indiferent de menirea scrierii, cea care presupune și unele deosebiri, nu doar de stil și fel de abordare a tematicii, întreaga operă a distinsei autoare este dominată de câteva elemente comune, între care sinceritatea poate fi trecută în capul listei. Vavila Popovici privește cu ochi limpezi toate întâmplările vieții. Ale ei și ale celor despre care scrie, nefardând nefericirile și fără să exacerbeze bucuriile. O ținută dreaptă și demnă, care inspiră încredere cititorului și o situează pe autoare la un nivel onorant pe scara valorilor.

Acest al patrulea volum din ciclul Note de jurnal american, Made în USA – LULU ENTERPRISES, în data de 03/10/2020 – este structurat tot pe ani și pe luni, cuprinzând perioada 2014-2015-2016. Și de data aceasta, coperta Teodorei Stoica sare în ochi și reține privirile. De pe coperta a patra se poate deduce un lucru esențial: între multe alte idei ce stau la temelia cărții, una se înfățișează în chip aparte: prietenia. ,,Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii și boala cea mai gravă a unei societăți. Un prieten adevărat este o avere pe care o dobândim. Lui sufletul i se deschide… Prietenia este un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ți arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede și liniștită…” Și, în susținerea propriei afirmații, Vavila Popovici îl cheamă în sprijin pe Cicero: ,,A avea un prieten, este ca și cum ai avea un alt EU. A trăi și a iubi este același lucru.”

Trăind și scriind foarte multă vreme în România, unde a acumulat o vastă, bogată în semnificații și plină de învățăminte experiență – de viață și literară, – Vavila s-a mutat la fiicele ei, în America. Dar nu a plecat singură. A luat și casa/România cu ea. Acolo, în America, în sipetul memoriei s-au adunat alte și alte valori, lărgindu-i și mai mult orizontul cuprinderii, cunoașterii, înțelegerii. Din preaplinul strâns cu hărnicie de om gospodar, scriitoarea a oferit tot ce a putut. Tocmai de aceea a și făcut apel la formele de exprimare pomenite mai înainte: pentru a dărui cât mai mult celor care simt nevoia să-și împlinească viața cu ajutorul lecturii.

Jurnalul depășește conceptul clasic al cuvântului. Expozeurile nu se limitează la simplele note – zilnice sau periodice ce țin de cotidianul existenței. Ariile de interes au extindere geografică planetară, abordare tematică multicontinentală. Un periplu universal, pe potecile cunoscute sau (încă) tăinuite ale culturii de interes general. În acest spațiu, exploratorul Vavila Popovici simte cum i se împlinește ființa cu esențe perene, beneficiare fiind deopotrivă mintea și inima.

Scrie Vavila Popovici despre încercările ei de a se integra stilului de viață american, în care descoperă puține asemănări și o sumedenie de deosebiri față de cel din țara natală… „Este, iată, al șaselea an de la venirea mea pe aceste meleaguri…” Cu precizarea că momentul acestei consemnări era anul 2014, luna ianuarie. ,,De cum am sosit m-am integrat atât cât am putut, la felul și ritmul de viață al americanilor. Trebuie să fii activ de dimineață până seara, indiferent de vârstă”. Ei bine, atunci când vine vorba despre muncă, chestiunea se pune, în România, în cu totul alți termeni. Hărnicia proverbială a românului a eșuat în lene; cinstea pe care chiar și străinii neprieteni au băgat-o de seamă, a fost dată pe rușine; valorile neamului românesc, cele care i-au asigurat renumele până în zilele de azi, au fost înlocuite cu nume de analfabeți, semidocți, destrăbălați și răufăcători, cultivați cu nonșalanță pe scenele publice, ca fiind noua imagine a unui popor care geme înfundat de prea multele greutăți care îl apasă și a unei țări căreia i s-a furat totul, până și sărăcia.

Remarca Vavila Popovici, în luna iunie a anului 2015: ,,În zilele noastre oamenilor timizi le este greu să avanseze. Și sunt oameni cu foarte multe cunoștințe, dar le țin în propria valiză închisă (…). Se instalează o jenă, o neputință de a exprima părerea (…). Cred că nu trebuie să dăm posibilitatea altora să vorbească în locul nostru, să acționeze în locul nostru (…) Dacă îi lăsăm, trebuie să știm că niciodată nu vor ajunge la rezultatul dorit de noi.” Ei, prietenă Vavila… Dac-ar fi, ce bine-ar fi!… Vorba lui Moș Ion Creangă: ,,Oameni buni, în țara asta n-ar fi rău să fie bine…” De unde, însă, atâta bine? Nu ajunge pentru toată lumea, chiar de s-ar da pe cartelă. În zilele noastre, în România, cel puțin, binele este apanajul provocatorilor și promovatorilor răului. Spre binele lor, se înțelege. Se întreabă, pe bun temei, Vavila Popovici (octombrie 2015): ,,Mai există dragoste la oameni aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie? Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?” Răspunsul ar putea fi formulat și așa: ,,Pentru că minciuna nu mai stă doar cu regele la masă; ea stă cu toți demnitarii administrativi ai politicii; dar și cu alți ,,corifei” ai unor domenii care ar trebui să țină steagul sus, nu în bernă. Mă gândesc, în primul rând, la cei ce vor să reprezinte domeniile în care se cred mari și tari, necum ceea ce sunt cu adevărat: nimicuri. Continue reading „Vasile FILIP: Demnitatea sincerității” →

Florica PĂȚAN: „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri

Motto:

Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc citesc doar o pagină. – Sf. Augustin

Adevărata călătorie de descoperire nu înseamnă a căuta noi peisaje, ci a privi totul cu alți ochi. – Marcel Proust

Preliminarii

„Dacă mi-ar cere cineva să definesc pe scurt aceste zile trăite cu prietenii de suflet (…), le-aș numi simplu: Binecuvântare!”, mărturisește poeta Vasilica Grigoraș. Binecuvântarea este de esență divină, venită spre noi atât de simplu, dar cu mare însemnătate, de la Dumnezeu, și ar însemna, citind titlul cărții, „anume simplicități”, dar nu obișnuite, ci unele care aduc sfințenia în viața noastră. Astfel i se conferă conotații semantice de sacralitate adjectivului calificativ „simple” și nu ne mai surprinde alăturarea acestui termen de celălalt, „adorații”, a căror substanță o percepem la modul superlativ. „Simple Adorații” este un titlu ce concentrează sensul unui conținut bogat și frumos nuanțat.

Scriitoare și poetă în același timp, Vasilica Grigoraș, drumețește cărările patriei noastre spre lăcașuri de cult mai mult sau mai puțin cunoscute, spre frumuseți naturale presărate pe pământul sfânt al patriei, împreună cu prietenii. Și prieteni îi sunt, cunoscuți sau întâlniți prima oară în călătorii, toți cei ce au această pasiune, pentru că ei nu se privesc niciodată ca străini, ci ca prieteni, este o lege nescrisă a călătorilor… Să ai acest neastâmpăr al drumului, această curiozitate de a vedea ce se întâmplă „pe continentele sufletului”, cum ar spune Ionel Teodoreanu vorbind despre călătorii, conturează profilul poetei ce cumulează în existența sa astfel de „adorații”, având un neastâmpăr și o curiozitate de cunoaștere nemărginite.

Călătoriile pot produce revelaţii, ele

„restabilesc armonia originală ce exista odată între om și univers”, spune Anatole France în scrierile sale. Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi și de a simți, precum și în disponibilitatea de a te întâlni cu necunoscutul și de a te confrunta cu imprevizibilul.

S-a spus că a pleca într-o călătorie e o provocare, un curaj. Curajul unui alt început. „Există o cale simplă demnă de urmat, care îți apare numai atunci când îți calmezi mintea. Ea te conduce spre o frumoasă călătorie înapoi la sinele tău autentic; perfectul, frumosul Tu.” – Bryant McGill. Vasilica Grigoraș a avut, de fiecare dată, acest curaj. Iar încununare a acestui curaj este și această carte intitulată „Simple Adorații” pe care o semnează și ne spune că este un volum de haibun-uri.

Cuvântul „haibun” este menționat pentru prima dată de Bashō, în 1690 și este o fomă literară „prosimetrică” japoneză, care îmbină proza cu haiku. Haibun-ul are o tematică amplă, incluzând genuri diverse, precum autobiografie, jurnal, eseu, poem în proză, nuvelă și jurnal de călătorie. Un exemplu de haibun devenit clasic este „Îngusta cale spre îndepărtatul nord”, de Bashō Matsuo.

După mărturisirea autoarei, textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspirație japoneză (haiku-uri) și tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun. Aceasta este premisa de la care pornim demersul nostru argumentativ și formulăm ipoteza că „Simple Adorații” este o carte de haibun-uri.

1.În primul rând tema cărții este în consonanță cu acest gen literar, haibun. Natura, impresiile de călătorie se constituie ca un fulger de simpatie încântătoare, ce se substanţializează cu tandreţe infinită şi se sintetizează în supremă adoraţie. Primul pelerinaj, de la Vaslui la Iași, este la cele șapte mănăstiri înșirate discret ca perlele pe metanier de-a lungul șoselei: Mănăstirea Piatra Sfântă, Bârnova, Bucium, Vlădiceni, Cetățuia, Galata (de maici), Catedrala Mitropolitană (Iași). Autoarea se află în ipostaza unui fin observator al evenimentelor care o sensibilizează și o transformă în martor, apoi în povestitor al acestora, cu măiestria de a prinde realitatea în impulsul ei dinamic.

Cartea este despre adorații, manifestări ale încântării și respectului față de cele descoperite în călătoriile autoarei, pe care de cele mai multe ori, le numește pelerinaje… Îl venerăm pe Dumnezeu, dar cinstim pe om pentru eforturile și realizările sale, într-un cuvânt, trăim adorații pe trepte înalte de vibrație spirituală pe care poeta și prozatoarea Vasilica Grigoraș le percepe „simple” alăturând liniștii și unei păci adânci din natură, propriul suflet, cu tumultuoase trăiri și impresii, când amintirile o năpădesc, dar mai ales când se află în plină călătorie și observă și imortalizează aspecte pe care ochiul său atent, experimentat, le vede și ni le arată așa cum sunt. Acestea sunt haiku-urile, „cu și fără anotimp”, mărturii ale clipei sau memoriei voluntare, care alternează cu terține și întrețin spiritul viu al prozei poetice într-un jurnal de călătorie.

Autoarea pornește, în drumurile sale, de acasă, rememorează momente din copilărie, când simțea „foșnetul proaspăt de vânt” zburând pe alei, când într-o traistă din pod găsea „păpuși din pănuși” sau la moșii de vară, când cănile de lut erau „gătite cu cireșe”. Poeta nu a uitat ploile mereu calde, fluturii din floare în floare, nici pe copiii asemenea lor. De la mirosul fânului cosit și al florilor, la ninsoare și florile de gheață și la Sărbătoarea Crăciunului, până la florile de primăvară și „lăcrămioarele” de pe mormântul mamei, totul ne pregătește cumva pentru ample descrieri ce vor urma, întru respect de neam și familie. Pentru că Vasilica Grigoraș înțelege călătoria ca pe o incursiune în sine mai ales, de aceea pornește de la aceste amintiri înțelese ca semințe sădite ce vor rodi.

Imaginea satului este sufletul românului, dar acolo viața este prea aspră, își amintește poeta, aducând în prim planurile descrierilor sale vatra casei, cumpăna fântânii ce măsoară timpul, case mai mari, mai mici, școala, biserica, cimitirul, lacul din marginea satului, copiii de pe uliță, într-o dinamică semănând cu întoarcerea filelor dintr-un album în care un loc aparte îl are chipul lui Ben Todică, un destin călător, ca un „strigăt de albatros spre libertate”, un strigăt al iubirii de semeni.

Privirile autoarei sunt larg deschise, înainte de a pleca în pelerinajele sale prin țară, asupra satului natal. Aici primăvara este un spectacol:

regina-n impas –

coroană de ghiocei-n

pletele-i curgând.

Ghețurile se topesc, pornesc puhoaiele primăverii, pictural, dar și sărbătorile. Satul primește binecuvântarea celor patruzeci de mucenici, iar apoi Buna Vestire:

tot mai mult verde

pe coama pământului –

fulgi de iubire.

Urmează Învierea, cea mai mare sărbătoare a noastră, prilej de aduceri – aminte duioase. Evocările Vasilicăi Grigoraș sunt punctate cu aceste haiku-uri, ca niște flashuri ce surprind „fotografic” momente ce trec, dar sunt imortalizate literar. Poeta are știința concentrării detaliului în fragment. Vedem coloritul și percepem auditiv și motric în albumul satului său, tablouri încântătoare într-o dinamică a transformărilor după anotimp: de la sunetul tălăngilor, la vârtejul frunzelor, ascultăm ciripitul vrăbiilor, „în note înalte”. Toamna, nopțile sunt cenușii, iar butoaiele pline cu must, omul este spectator al universului celest reflectat în elemente telurice. Iarna vine cu sărbătorile ei, de la moș Niculae, cu „apă de ploaie” în ghetuțele „lustruite”, căci oamenii erau săraci, ajungem apoi la Crăciun, cu un „jurnal de iarnă” al culorii dominante, albul.

În al doilea rând specificul prozei în „Simple Adorații”.

Proza poetică

Imaginile sunt prezentate vizual, pictural, acustic și cromatic sau în tehnică cinematografică panoramată, apropiind-o spre un detaliu semnificativ sau altul. Epitete ornante înlănțuite, comparații, simboluri, inserția masivă a haiku-ului dau savoare descrierilor. Privirea în sine este transfigurată în plutire și zbor al sufletului în această beatitudine a zilei.

„Încet, încet, ceaţa dimineţii se subţie, se desfăcu şi se contură un tablou îndumnezeit. Soarele, deşi încă umbrit de o pâclă rătăcită, strălucea hotărât în centrul peisajului, iluminându-l şi ţinându-l laolaltă. La un moment dat s-a dezvelit privirii noastre întregul complex monahal. Ca un rege pe tron, de acolo de sus stăpânea întreg ţinutul.

Când am ajuns la mănăstire, ziua devenise mai mult decât încântătoare, ca totul din jurul nostru. Cerul strălucea limpede, ca cel mai curat albastru de Voroneţ. Soarele se juca în râul ce aluneca iute printre munţi. Razele-i zburdalnice se tolăneau pe iarba încă plină de rouă. Lacrimile nopţii se jucau temătoare cu razele soarelui. Râul şi iarba păreau presărate cu nestemate. Păsările cântau, ca pe note. Ne plimbam pe o cărare acoperită cu iarbă bătătorită şi respiram fericiţi miresmele acestei zile binecuvântate. Până şi copacii, parcă ne priveau cu prietenie, iar noi ne apropiam de trupul lor falnic şi-i mângâiam cu palmele calde. Ajungem la lacul din spatele mănăstirii observând o

perdea de raze

pe oglinda lacului –

numai vâlvătăi

De aici, se pot observa pâraiele ca nişte fire argintii care curg repezi prin văile înguste spre pantele de jos şi contururile albe ale micilor cascade ce se prăvăleau din vârful stâncilor.

Privind şi mai sus, spre crestele cele mai înalte, ni se părea că brazii atingeau îndrăzneţi norii albi ce despărţeau şiruri de munţi. Cerul azuriu era atât de aproape de pământ asemenea unui ocean sclipitor, iar într-un

petec de codru –

zbor lin de privighetori

văzduh despicând.

Piscul pe care eram cocoţaţi nu era un simplu con de înălţime, ci mai multe creste laolaltă, despărţite prin văi. Una din văi era presărată cu lacuri, alta era acoperită cu păduri dese, iar prin a treia pătrundea păşunea verde-aurie precum un astru de poveste. Actul privirii deveni unul al plutirii, al zborului. Ne ridicăm ochii spre orizont, dar deasupra întinderii, printre creste apare o depresiune în care se vedea oraşul Târgu Neamţ, oraş plin de istorie, aşezat pe un deluşor scăldat în razele luminii matinale până seara după scăpătatul soarelui. Pe deasupra trecură uşor câţiva norişori, printre care razele soarelui pluteau pieziş ca fulgii de zăpadă într-un azur argintiu.

Am ieşit din zona lacului şi a mănăstirii parcurgând pe jos drumul până la poalele muntelui. Drumul este asemenea unui coridor străjuit de copaci, iar din loc în loc ferestre luminate, parcă ridicându-şi anume jaluzelele pentru a face cunoscută întreaga frumuseţe a acestui areal. Dincolo de oraş se vedea o coamă întunecată de pământ puternic înverzit, brăzdat de cursuri de ape, iar culmile munţilor apăreau în spate ca un maxilar proeminent cu dinţii sparţi. Această privelişte oferă o plăcere neaşteptată, de parcă ţi se umezesc ochii de atâta bucurie.

Ne-am urcat în maşină şi am mers la Salina din Târgu Neamţ. La intrare ne-a întâmpinat biserica sculptată în sare. Da, în munţii de sare ai Moldovei. Am intrat, ne-am închinat. Cu sufletele mângâiate de atâta frumos ne-am întors acasă la prietenii noştri.”

Spre deosebire de turistul care este pasiv, așteptând să i se întâmple lucruri interesante, călătorul este activ (Daniel J. Boorstin); el se străduiește să meargă în căutarea oamenilor, a aventurii și experienței. El nu merge doar pentru a vedea. Astfel, în accepțiunea sa, totul capătă conturul unui personaj îndrăgit, de la mașina cu care călătorește, până la ultimul element din natură, personificate: „Maşina deapănă firul şoselei şi traversează dumbrăvile printre văi şi dealuri. Ne întâmpină prietenoasă Iza, care străbate graţioasă ţinutul de legendă al neamului şi sufletului românesc.

Imediat ce intri în incinta mănăstirii, nu poţi să nu vezi, să nu simţi că Mănăstirea Bârsana este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, nu numai pentru dreptcredinciosul popor maramureşean, cu biserici străvechi şi sfinţi ierarhi care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc şi pentru Biserica Ortodoxă, martiră prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în întreaga sa istorie.” Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt, Arsenie Boca sunt personalități despre care scriitoarea vorbește.

Gândul de Slavă trimis lui Dumnezeu o însoțește pe scriitoarea care mereu exclamă cu recunoștință, insuflând cititorului aceeași trăire: „Slavă lui Dumnezeu pentru țara noastră, binecuvântată și dăruită de El”. Cel mai lung, poate cel mai anevoios, dar și cel mai interesant pelerinaj pare a fi fost, grație Domnului, cel care a pornit din Vaslui, continuând cu Bacău, Oneşti, Târgu Secuiesc, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Râmnicu -Vâlcea, Târgu Jiu, Hunedoara, Alba, Târgu Mureş, Harghita, Sovata, Piatra Neamț, Roman, Vaslui.

Un proverb japonez spune că atunci când ai făcut 95% dintr-o călătorie, ești abia la jumătatea distanței de ținta ta. O călătorie este mai mult decât o vizită a obiectivelor turistice; „e o schimbare profundă și permanentă a modului de a gândi despre viață.” ( Mary Ritter Beard)

Continue reading „Florica PĂȚAN: „SIMPLE ADORAȚII”, de Vasilica Grigoraș, este o carte de haibun-uri” →

Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea

Motto:

,,O literatură trebuie să inoveze

dacă vrea să trăiască și să fie puternică.”

(Alexandru Macedonski)

Al. Florin Țene recidivează, aplecându-se de data aceasta asupra vieții scriitorului Alexandru Macedonski. Lucrarea sa de excepție, romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2017, are ca argument, menirea omului frumos.

,,Minunat lucru când omul are o cauză pe care o apără! Asta îl face și pe el frumos și îi face frumoasă cauza”. (Thomas Mann)

Romanul autorului, o dovadă a faptului că, studiile științifice despre scriitori, pot marca destine, el însuși trăind și suferind alături de pesonajele create, pe care îi percepe ca ,,oameni vii”.

Volumul, „Veniți, privighetoarea cântă…!” este structurat în două părți, cuprinzând nouă capitole, având o prefață excelentă semnată de prof. univ. dr. Floretin Smarandache urmată de motivația autorului și în final un curriculum vitae impresionant, demonstrând rodnicia creatoare a scriitorului clujan, Al. Florin Țene.

Din prima parte, suntem cuceriți de capitolele: I. Copilăria din mijlocul unei avuții edenice; II. Rătăcirea unui efant prodigue prin Evropa; III. Trezirea conștiinței de poet; IV. Intrarea în viață ca o luptă cu taurii; V. Chemarea muzelor. Relatarea diferitelor episode ale vieții socio-culturale și politice ale vremurilor, ni-l dezvăluie ca pe un rebel, răzvrătit, într-o căutare de sine.

În partea a doua a romanului, perioada maturității literare a lui Macedonski întâlnim capitolele: V. Mai bine o viață de abnegație, decât o viață de decepții; VI. Când nu încetezi să urci, treptele se înmulțesc la nesfârșit; VII. Familia – insula de pace și reverie; VIII. Din averea strămoșească astăzi nu mai am nimic; IX Cine poate fi sigur de Gloria lui?

Fiecare capitol este însoțit de un motto bine ales, versuri scrise de Alexandru Macedonski. Este ca un ritual în scriitura lui Al. Florin Țene de a lăsa în romanele sale monografice, versurile celor prinși în poveste.

Romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste” a lui Al. Florin Țene este considerat ,,cea mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene”.

Putem vorbi de o monografie romanțată, un roman de tip lovinescian, poetul Nopților fiind adus din nou în fața cititorilor cu viața sa tumultoasă.

De remarcat unele aspecte și personaje inventate de Al. Florin Țene care au adus o savoare în plus fișei biografice a lui Macedonski.

Prin volumul bine documentat, Al. Florin Țene se ridică pe o treaptă superioară cu gingășia celui care iubește, alăturându-se altor exegeți de-ai lui Macedonski, ținând cont de aserțiunea poetului: ,,Poeților nu li se poate pretinde să trăiască sufletește în viața reală. Este de ajuns că sunt, ca oameni, victimele ei. “

Continue reading „Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea” →

Galina MARTEA: Rodica Elena Lupu – producătoare de antologii notabile

Este cunoscut faptul că scriitoarea și editoarea Rodica Elena Lupu realizează lucruri foarte frumoase întru completarea continuă a literaturii române, dar și întru îmbogățirea patrimoniului cultural român. Aceasta este o acțiune notabilă în arta scrisului, dezideratul fiind exprimat în mod real prin producerea de opere literare de o pondere aparte. În cazul dat ne vom referi la culegeri de lucrări reprezentative, așa numitele Antologii, în care sunt prezente operele literare ale scriitorilor români din toată lumea. Așa fiind, Rodica Elena Lupu, scriitoare renumită din România, dar și editor suficient de talentat, valorifică în mod sistematic domeniul literar-editorial, în rezultat oferind produse și servicii de înaltă calitate. Având această oportunitate și activând cu mare iscusință în domeniul respectiv, Domnia sa produce în mod nespus de activ valori literare care sunt atât de necesare ființei umane în dezvoltare. Aceste lucruri sunt realizate prin intermediul Editurii „Anamarol” din București, director și editor fiind Rodica Elena Lupu, la rândul ei deținând și titlul onorific de Doctor Honoris Causa; având în palmares și titulatura de academician, scriitor, poet, romancier, eseist, publicist, jurnalist cultural, antologator, manager.

Cu experiența corespunzătoare, distinsa scriitoare și editoare pune la dispoziția cititorului antologii de valoare, cu conținuturi interesante și titluri foarte sugestive, iar coautorii acestor lucrări sunt scriitori de mare calibru din cultura română și cea universală, aceștea abordând genuri literare prin poezie, proză, eseu. Printre scriitorii celebri (dar și mai puțin cunoscuți) ce fac parte din antologiile elaborate și coordonate de Rodica Elena Lupu se regăsesc: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihai Eminescu, Martha Bibescu, Emil Cioran, Aristide Buhoiu, Lucian Blaga, Nicolae Manolescu, George Coșbuc, Ana Blandiana, Ion Brad, Ion Dodu Bălan, Nicolae Dabija, Radu Cârneci, Ion Luca Caragiale, Adrian Păunescu, Nicolae Georgescu, George Topârceanu, Rodica Elena Lupu, Dan Bodea, Octavian Ursulescu, George Roca, Mihai Manolescu, Sergiu Găbureac, Corneliu Vadim Tudor, Nelu Danci, Carmen Aldea Vlad, Ioan Alexandru, Cristian Petru Bălan, Cezarina Adamescu, Galina Martea, Elena Bolânu, Ovidiu Dumitru, Rareș Borlea-Raoul, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Neluța Stăicuț, Constantin Maronescu, Adina Velcea, Maria Petrescu, Isabela Bianca Neagu, Anabell Vilar, precum și mulți alții. Deci, în dezbatere pot fi specificate antologiile de poezie: „Carmen” – volumele I-XXVII; „Întâlnirea poeților”/„L’incontro dei poeti” – lirică multilingvă, volumele I-V; „Simfonia poeziei”/„The symphony of poetry” – lirică multilingvă, volumele I-IV; „Metamorfoză” – volumele I-XIV; și antologiile de proză: „Verba Volant, Scripta Manent” – volumele I-XX; „Unire în cuget și-n simțiri” Apulum-Bălgrad-Alba Iulia-1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”; „Oameni, fapte și idei” – volumele I-VIII; – lucrările în cauză reprezentând în sine lumina viabilă pentru cultura unui popor sau, cu alte cuvinte, cuprinsul notabil ce completează și îmbogățește neîntrerupt cultura omului, cultura unei societăți și, nu în ultimul rând, cultura literaturii române. Prin polivalență, atât antologiile lirice, cât și antologiile de proză sunt acele opere de artă care prin valoarea lor multiplă emană unde sonore de o rezonanță aparte ce captivează ambientul literar. Expresivitatea acestora nu este altceva decât însușirea unei coordonări bine controlată, însoțită de un proiect ordonat în operații, predestinat atingerii unui scop concret. Antologiile de proză „Verba Volant, Scripta Manent”, „Oameni, fapte și idei” unesc în sine tot ceea ce este demn de apreciere și respect, simbolizând cuprinsul unei munci asidue întru culturalizarea poporului român, imaginea reală fiind Editura „Anamarol” din București – fondator, director și editor Rodica Elena Lupu.

Cu prezența unor scriitori renumiți, dar și mai puțin renumiți, conținutul tuturor antologiilor elaborate de editorul Rodica Elena Lupu sunt o bogăție spirituală, o bogăție istorică, o comoară de informații cu analize în diverse genuri literare. Diversitatea colecțiilor editate se prezintă ca un adevărat tezaur spiritual al culturii românești. Dacă să ne referim la unii scriitori prezenți în antologii, atunci o vom remarca pe Martha Bibescu (n.28.01.1889 – d.28.11.1973, Paris, scriitoare franceză de origine română), Domnia sa fiind o prezență fascinantă în lumea intelectualității universale și în viața publică europeană, numele său fiind și sub preudonimul Lucile Decaux – una dintre cele mai admirate personalități ale aristocrației europene a secolului XX pentru talentul său literar, pentru frumusețea și inteligența sa uimitoare care a produs o impresie puternică asupra unor mari personalități precum Marcel Proust, Winston Churchil, Charles de Gaulle sau Antoine de Saint-Exupery. Iar dacă să ne referim la personalitatea distinsului Nicolae Iorga, atunci vom remarca și mai mult importanța acestor antologii publicate în cadrul Editurii „Anamarol” (editor Rodica Elena Lupu) și, la rândul nostru, vom avea în plus o sursă de informare din care ne vom putea documenta și mai mult despre creația literară și științifică a acestui mare scriitor, care s-a referit la domeniul istoriei medievale, folozofiei, științelor umanistice, lingvisticii, filologiei, dramaturgiei etc. Cu o deosebită prioritate, în majoritatea antologiilor de poezie este prezent renumitul poet Mihai Eminescu, personalitate universală, geniul literaturii române, poezia eminesciană fiind tradusă în 85 de limbi, iar poemul „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Un alt nume de autoritate din culturală românească este Ion Dodu Bălan (profesor universitar, critic şi istoric literar, folclorist, poet și prozator), care este prezent cu renumitele lucrări „La politique culturelle en Roumanie” şi „A Concise History of Roumanian Literature”. Cu referire la Nicolae Manolescu, renumit critic și istoric literar în arta scrisului românesc contemporan, Ambasadorul României la UNESCO și Președintele Uniunii Scriitorilor din România – este o prezență distinsă în cuprinsul antologiilor susmenționate. Imaginea tuturor antologiilor respective sunt onorate și de prezența renumitei scriitoare Ana Blandiana, lucrările sale fiint traduse în 26 de limbi, fondatoare la reîntemeierea Centrului PEN din România în 1990, deținătoare a Premiului Literar Internațional „Gottfried von Herder” în anul 1982. Cât despre doctorul în ştiinţe istorice Dan Bodea (membru al USR), scriitorul își dedică lucrările prin poezie, eseistică, analize literare și științifice. Un loc aparte în antologiile prezente îl ocupă și scriitorul Ion Brad (diplomat, poet, eseist, romancier, memorialist, traducător și scriitor român, între anii 1973-1982 fiind ambasadorul României în Grecia), Domnia sa publicând poezie şi proză. În paginile antologiei „Verba Volant, Scripta Manent” ne întâlnim și cu marele ziarist, realizator de televiziune și scriitor Aristide Buhoiu, Domnia sa a fost unul dintre cei mai cunoscuti realizatori de televiziune în perioada de dinainte de 1989, între anii 1976-1983 devenind celebru prin realizarea ciclului de reportaje „Drumuri Europene”, difuzat de postul național de televiziune TVR. O altă personalitate distinctă a neamului românesc prezentă în antologiile lirice este poetul, eseistul, traducătorul, jurnalistul literar și editorul Radu Cârneci, considerat de criticii literari „Poetul iubirii”, unul dintre cei mai reprezentativi poeți români ai perioadei postbelice și postcomuniste. În multiplele antologii un loc aparte este rezervat și pentru celebrul scriitor și filozof român Emil Cioran, opera marelui gânditor fiind bazată pe acțiunile ființei umane și anume: păcatul originar, rostul plin de suferință a istoriei umane, despre civilizație, percepția însușirilor negative, despre sensul credinței, despre idei absolute, etc. În rândul marilor scriitori români contemporani este prezent și Nicolae Dabija (din Basarabia, academician, poet, romancier, eseist, istoric literar, redactor șef al revistei „Literatura şi Arta”), emblematic pentru generaţia şaptezecistă basarabeană, scriitorul care evocă tema totalitarismului, a deportărilor forțate din Basarabia și Nordul Bucovinei din anii 1940-1953. Cât despre Nicolae Georgescu (renumit eminescolog, critic literar și cercetător, dr., prof.univ., savant, scriitor, membru al USR), Domnia sa scrie nespus de mult despre viața și opera lui Eminescu, cât și despre opera literară a multor scriitori români consacrați. Despre Nichita Stănescu, renumit poet, scriitor și eseist român, care în anul 1977 a fost propus la Continue reading „Galina MARTEA: Rodica Elena Lupu – producătoare de antologii notabile” →

Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană

Prin gentilețea scriitoarei Ligya Diaconescu, un cunoscut și harnic promotor cultural, am intrat în posesia a două publicații de excepție, apărute de curând, în “orașul domniei mele…Râmnic “ cum spunea Mircea cel Bătrân într-u hrisov despre orașul scăldat de apele bătrânului râu Alutus. Este vorba despre frumosul oraș Râmnic, cuvânt ce provine din cuvântul râba din slava veche, care înseamnă „pește”; în limba română, râmnic sau râbnic desemnează un iaz sau un lac amenajat pe un râu pentru creșterea peștelui. Spre a evita posibilele confuzii, cancelaria din Țara Românească folosea numele de Râmnic „de pe Olt” pentru orașul din Oltenia și Râmnicu Sărat pentru cel din Muntenia. Numele actual al orașului Râmnicu Vâlcea a început să fie folosit în epoca modernă.

“Antologia-condeieri de secol XXI- triumful timpului prin scris “, antolog fiind Ligya Diaconescu, (culegere de texte și corectură Andrada Victoria Diaconescu, machetare grafică și coperta Ovidiu Valentin Ciorobea ), apărută sub egida revistei internaționale “Starpress “, la Editura “Olimpias “,adună între coperțile volumului un număr însemnat de scriitori români din țară și străinătate, cu creații proprii însoțite de un scurt curriculum vitae și fotografia autorului. Volumul ce se deschide cu o prefață de Mary Smith din New York, cuprinde autori cunoscuți, dar și mai puțini cunoscuți, cu lucrări, precum; poezie, proză, fragmente de roman, eseuri, cronici de carte etc. Remarcăm lucrările semnate de Virgil Ciucă, Elena Jucan, Raveca Vlașin, Ovidiu Jucan, Florica Cândea, Vasile Bele, Ilie Fîrtat, Ligya Diaconescu, Lucia Elena Locusteanu,(cronică despre volumul de poezii semnat de Camelia Florescu ), Adriana Răducan,( cronică despre romanul lui Al.Fl.Țene) Nicolae Dina,(cronică despre cartea Elenei Armenescu ), Radu Vida, Floarea Cărbune, Zenovia Zamfir, și mulți alții, cărora le cer scuze că nu i-am menționat. Antologia se înscrie în categoria acelor lucrări care sunt adevărate seismografe a evoluției literaturii române contemporane, înscriindu-se într-o pagină de aur în Istora Literaturii Române.

Printre cele 18 reviste ce apar sub egida Ligii Scriitorilor, se numără și revista “Memoria Slovelor “, editată de filiala Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români ( președinte de filială Constantin Mănescu-Hurezi). Numărul 13/14(18/19 ) al revistei de care facem vorbire, are ca redactor șef pe scriitorul Ilie Fârtat care prin talentul său a reușit să editeze câteva numere de revistă de excepție.Prezenta revistă publică un evantai policrom de creații literare ale membrilor filialei Ligii Scriitorilor vâlceni, dar și un număr apreciabil de lucrări semnate de autori din țarăși diasporă.Printre aceștia enumerăm:Al.Florin Țene, George Filip, Constantin Mănescu, Ligya Diaconescu, Florentin Smarandache, Puiu Răducanu, Ion Nălbitorul, Ion Pârâianu, Constantin Badea, Elena Buică, Ovidiu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană” →

Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase

Ca specie a literaturii de graniță, în care se încadrează literatura memorialistică, jurnalul, în general, și jurnalul de călătorie, în special, presupune consemnarea unei/unor experiențe individuale, trăite în timpul unei excursii, creație presupunând spontaneitatea, trăirea de moment a unor întâmplări, ca și relativa simultaneitate a faptelor și a notării lor, aspecte ce asigură autenticitatea observațiilor și a eventualelor reflecții asupra celor întâlnite, văzute sau constatate pe meleagurile vizitate. Eugen Simion spunea că „jurnalul de călătorie este un extaz al șocului și al meditației”, caz în care se presupune exprimarea în mod direct a sentimentelor trăite și, de aceea, el poate fi înrudit cu poezia, deoarece călătorul tresare la descoperirea frumosului, a miraculosului pe care îl reliefează, de multe ori, prin enunțuri mai degrabă lirice decât prozaice, rezumate în prezentarea seacă, glacială chiar, a celor văzute – un lirism realizat fără intenții estetice.

Literatura română se bucură de o veche tradiție a jurnalului de călătorie, ale cărui câteva elemente se regăsesc în operele cronicarilor români și ale lui Dimitrie Cantemir, mult mai pregnant în scrierile unor Dinicu Golescu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, iar, mai târziu, în cele aparținând lui Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaș, Alexandru Vlahuță, Geo Bogza, G. Călinescu, toți contribuind la cultivarea jurnalului de călătorie ca proză poetică. Aceste creații (și multe altele asemenea, mai recente) se înscriu ca opere în proză, nonficționale, dar cu multe elemente ficționale ori, potrivit lui Eugen Simion, „jurnalul se bazează pe o ambiguă poetică a spontaneită-ții, fugind de orice formă de ficțiune și astfel ajunge o autoficțiune, o ficțiune a nonficțiunii”.

Dacă, înainte de 1989, nici în cele mai frumoase visuri, românii nu puteau călători în afara lagărului socialist, odată cu instaurarea regimului democratic, aceștia au (re)căpătat dreptul de a colinda (și) prin cele mai îndepărtate colțuri ale mapamondului. Așa se explică hotărârea poetului Nicolae Bănicioiu de a-și pune în aplicare un vis mai vechi, acela de a călători pe continentul asiatic, dar nu oriunde, ci în Japonia, Țara Soarelui Răsare, și în Coreea de Sud, Țara Dimineților Liniștite. De aceea, se înarmează cu cele trebuitoare scrisului („Cum să-mi pregătesc condeiul?/ Să scriu…să rămână «Note»/ Despre lumea de poveste!/ Și agendă mi-am făcut,/ Cu program de cuget plin,/ Idei multe să adun”) și se documentează citind literatura de specialitate, dând la iveală o carte interesantă, care, cu toată originalitatea ei literară și stilistică, se înscrie în categoria jurnalelor de călătorie.

Îmbinând talentul de versificator cu rigoarea de cercetător a tot ceea ce întâlnește în cale, îl introduce pe cititor în lumea miraculoasă a celor două țări, care au reușit să treacă peste dezastrele unor războaie nemiloase, realizând un jurnal de călătorie sui-generis, în versuri de factură populară, fără pretenții estetice și fără rigorile caracteristice genului liric, nici măcar ale genului epic în versuri de factură baladescă, fără procedee expresive ieșite din comun. Cu toată bunăvoința, creația sa poate fi catalogată drept o narațiune în versuri, cu elemente descriptive, sugerând, totuși, trăiri afective, punând în lumină pitorescul și ambianța locurilor pe care le străbate, informații istorice, geografice, sociale și etnografice referitoare la popoarele japonez și sud-coreean.

Autorul își structurează textul cărții: „Popas în Orientul Îndepărtat” în două volume, care se armonizeză și se completează, formând un tot unitar. Sunt precedate de un „Cuvânt-înainte”, în care explică ideea „Proiectului asiatic” și prezintă toate pregătirile necesare punerii lui în practică.

Prima parte, „Pre Scriptum”, este prologul poveștii ce va să vină, despre o călătorie plină de neprevăzut, periplu în care surprizele se țin lanț pentru român, chiar dacă se informase, pe cale livrescă ori din „zvonurile” colportate în cercurile în care acesta obișnuia să se învârtă în țară, despre Țara Soarelui Răsare, unde „lumea-și face viitorul/ cu legende și mistere”. Autorul își propune să vadă cu propriii ochi fabuloasa lume, proiect pus în aplicare după o documentare acribică, în scopul completării informațiilor istorice, geografice, din domeniul artelor, căpătate cândva, ca școlar sau ca cititor pasionat al unor asemenea lucrări.

Primul contact cu miracolul japonez este vizual, surpriza luând proporții de neimaginat, când capitala Tokyo se etalează în toată splendoarea ei, sub privirile pline de admirație nedezlipite de geamul hubloului, înainte de aterizare.

Într-o a doua scurtă parte, „Motto-uri”, sunt inserate trei asemenea citate, reprezentate de proverbe: cel japonez – subliniind ospitalitatea și civilizația niponilor, cel coreean – îndemnând la înțelegerea substanțialității lucrurilor și cel românesc – sugerând ideea posibilității cunoașterii altor culturi și civilizații, căci fiecare popor se deosebește de celelalte printr-un mod propriu de a gândi, de a se comporta, de a-și organiza existența. Cu acest prilej, autorul îl informează pe cititor privind conținutul notelor sale de călătorie, anunțându-l că va evidenția „fenomenul miraculos” prin „versuri ușoare”, folosind un stil propriu, strict original, de „a povesti” cele văzute într-un „poem foileton”.

Partea a treia, „Japonia. Nihon Koku. Țara soarelui răsare.Împărăția crizantemei”, prezintă însemnele naționale și harta acestei țări, surprinzând informații generale legate de mitologia, istoria, geografia, cultura, religia, literatura și arta specifice, fără a omite istoria relațiilor acestui stat cu România, culese din diverse surse, așa cum anunțase încă de la început: „Iar apoi…urmat-a studiul/ Cu detalii și rigori;/ Geografie și istorii…/ Fac «bagajul» plin și greu!”.

Urmează apoi surpriza, deoarece, într-o a patra parte, „Impresii de călătorie. Țara Soarelui Răsare”, prin intermediul narațiunii în versuri, autorul va relata tot ceea ce vede, aude sau cunoaște, îl miră sau îl entuziasmează în periplul său prin Împărăția Crizantemei, de la așezare la istorie, de la regimul politic la religie, de la războaie și războinici (faimoșii samurai sau „kamikadze”) la refacerea țării și pacea instaurată după nenorocirile din a doua conflagrație mondială, cu tot ceea ce presupune ea în toate domeniile, autorul exprimându-și respectul și omagiul său față de un popor care a renăscut precum pasărea Phoenix, din propria cenușă și mulțumindu-i pentru cele oferite: „Iar acum la terminare,/ Plec din «Soarele Răsare»,/ Cu-amintiri și tolba plină,/ Plec capu’… cu mulțumire”.

În mod firesc, urmează cartea a doua, „Coreea de Sud. Țara Dimineților Liniștite”, care este redată în al doilea volum al cărții „Popas în Orientul Îndepărtat”, în care sunt prezentate, de asemenea, însemnele naționale și harta țării, precum și informații științifice referitoare la poporul coreean, un popor „distractiv, veșnic vesel și cu simțul umorului”, la așezarea geografică, la religie, la istoria milenară destul de zbuciumată a unei țări lovite de istoria nedreaptă, când a fost împărțită în două state total diferite ca regim politic.

Continue reading „Nicolae DINA: Nicolae Bănicioiu – un român pe meleaguri miraculoase” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apare, sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispare în aceeași clipă. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , „Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția „Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an.

Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanți de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană. Cărțile ei au apărut atât în Israel, cât și în România. Unele în Iașiul ei natal, de care continuă să fie atașată sufletește, altele la Haifa, orașul în care trăiește, altele la Tel Aviv, București, Cluj, ba chiar și la Munchen, în Germania. Poezii ale ei au apărut și în multe antologii de poezie, în România și în Israel, în română și în ebraică. Odată am afirmat că ea este poeta generației noastre.

Volumul „Curcubeu peste Haifa” ne prezintă o poetă modernistă care reunește noutatea cu tradiția. Limbajul ei este contemporan, modern, include neologisme, dar și cuvinte din graiul local românesc din Israel. Conținutul poeziilor, scrise în vers alb, temele israeliene, arată că autoarea este o poetă israeliană de limba română, care stăpânește limba română contemporană perfect, prezentând adeseori realitatea israeliană în această limbă. Spre deosebire de alți scriitori israelieni de limba română, ea nu folosește un limbaj arhaic, ci o limbă bogată, reflectând evoluția socială și tehnologică de astăzi. Deși povestește într-o poezie că este bunică, adăugând „caut refugiu doar în cărți și în nepoți”, poezia este tinerească în formă, cu unele excepții. Pentru ea „poezia e o compoziție muzicală”, „poezia nu are trup”, „poezia nu e o decizie subtilă”. Autoarea adaugă în acest sens că „inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură./ Odată am fost violonista din mine./ Altădată inginera din mine/ Altădată am predat vioara/ mai târziu am fost autodidacta și poeta”. Scurtă autobiografie într-o poezie!

În altă poezie, al cărei titlu, „Cunoașterea sinelui”, este continuat de primul vers, după care aceasta „presupune să fii narcisist”, ea adaugă: „Eu am cântat într-o orchestră/ și cunosc ce înseamnă să fii dirijor,/ o baghetă”. Plecarea ei de la Iași la Haifa este menționată sub forma: „Eu mi-am găsit locul./ Din balcon văd marea./ La orizont sunt dușmanii” („Poezia e o compoziție muzicală”). În altă poezie, „Discurs pentru cei de Dincolo”, ea spune: „Vin de departe de la peste/ 2000 de km de zbor, ca o pasăre migratoare/ Care se întoarce când cireșii au înflorit/ Să-și caute cerdacul casei. Cerdacul bunicilor!”. Totuși, amintindu-și de faptul că „a fost cândva o lume mai bună”, ea spune că „nimic nu-i nou sub soare/ dar acum fiecare își închipuie/ că avionul meu de hârtie/ spre Iași e autentic/ chiar și falsul are ceva autentic” („Indigoul lui Chagall”). Desigur, ea vizitează Iașiul copilăriei, studenției și tinereții. Deși este poetă Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici” →

Gelu DRAGOȘ: „Pe acoperişul unui veac” – o carte remarcabilă, semnată de poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cu oarecare vreme în urmă, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu la una din întâlnirile pe care scriitorul Ioan Romeo Roşiianu le organizează sub genericul „Prietenii literare”. A fost o bucurie pentru mine să și citesc apoi din creația Domniei Sale.

Cel mai recent apărut volum, „Pe acoperişul unui veac”, s-a lansat anul trecut, în decembrie, în cadrul celei de-a șaptea ediţii a Taberei Internaţionale „eCreator” Baia Mare.

„Pe acoperişul unui veac”! Depinde de fiecare ce vede de-acolo…

Veacul poetului (nemuritor) este un timp „neintrat în istorie”, în care tăcerile aşteaptă „agoniile care vor veni”, strecurându-le prin „pânza luminii”, iar la sorocul postapocaliptic, „nimicul îşi [va] rupe dinţii în lemnul crucii”.

Timpul cronologic se raportează, aici, în special la femeie, în multiplele ei ipostaze din vremelnicie: iubită, mamă, soţie, ființă dorită, misterioasă, neînţeleasă, adorată. Însă momentele, bune-rele, curg spre vărsare în oceanul metafizic. Cum spune poetul, nu sunt „iubiri care să mă plângâ / nici mari păreri de rău / ori vise să mă răscolească, / doar gânduri închise într-o buclă / care plutesc deasupra de puterea de înţelegere / pe care le las în voie, / să-şi sărbătorească c-un pahar de vin deplinul / când s-au întors de la tine, iubite”.

Devenirea (un proces în timp linear) ajunge la mântuire (care e definitivă, atemporală): „Nopţile sunt învăluite de stele, / vorbele nespuse scapă în şoapte, / dragostea e cuprinsă de frunziş / şi nimeni n-o recunoaşte. // Mâinile păzesc trupul, nu se lasă înşelate, / amprenta lor e de îndurat, / am uitat să mă întorc acasă, / inima mă caută în tine. // Am în gânduri atâtea porunci / de nu le poţi îndeplini, / de n-ar fi ele, le-ar lua locul păcatele. // Dacă mă iubeşti, femeie, întreg mă ai, / ia de la mine surplusul ce-l doreşti / şi mai sus, de pe octavă, suferinţa / pune-o-n descântec cu flori de câmp”.

Un timp aparte este timpul geniului, cu destin pământesc implacabil, dar, totodată, plin de promisiuni pentru eternitate: „Am amânat să mă nasc mâine, / dar nici mâine n-o să fiu fericit, / nimeni nu ştie sigur / ori de câte ori s-ar mai fi născut / cum decurge travaliul, / visez de pe acum cerul senin, / dar acelaşi cer poate fi fără noroc. // Născutul are o stea în frunte / pe care nimeni n-o vede”. Încătușat în dată, poetul trăieşte poezia ca stare permanentă, s-a născut cu ea, e ființa lui, e salvarea lui pentru totdeauna, căci frumosul nu are sfârșit: „Ca o călăuză / îmi traversează prin memorie / firul de mătase roşie al poeziei / înfăşurându-se după suflet. // Unde să caut măreţia în cuvinte / când curg peste mine valuri. // Ştiu numai drumul metaforei, / genele care-i deschid ochii luminii. // Şi cum să le zidesc în templu / în care să răsune pricesne celeste / cântate de îngeri? // Mă umplu pe interior cu aureole de miere / şi tot ce simt pentru semeni este iertare. // Am rolul să pun în urne alfabetul fierbinte, / frumosul să capete contur de principe / uns al lui Dumnezeu, / Un regat să-mi fac din poeme”.

Continue reading „Gelu DRAGOȘ: „Pe acoperişul unui veac” – o carte remarcabilă, semnată de poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu” →

Florica R. CÂNDEA: Puntea vieții din clipe – marginalii la o CLIPA de Poveste!

Cronică la cartea CLIPE PE PUNTEA VIEȚII de TITINA NICA ȚENE

Trăite sau nu, clipele de viață ne dau târcoale încă din tinerețe și pân la bătrânețe căci oare ce e viața? dacă nu Un pod de piatră ..care chiar dacă s-a mai și răsturnat , apa , nu a venit, nu l-a luat , iată o parafrazare care ne îndeamnă să construim marginalii de rânduri citite.

Clipe pe puntea vieții, Cluj Napoca, 2018, este un volum antologic de autor, cu o Prefață de Voichița Pălăcean-Vereș, cu o superbă copertă întâi semnată de George Roca, Australia și o copertă patru care conține extras din Prefață și fotografia autorului, Titina Nica Țene.

Volumul conține peste o sută de pagini, 50 de titluri de proză scurtă, Date Biobibliografice, Referințe critice (Selecțiuni).

Desigur, cu toții avem în sânul ochilor privirea caldă a ființelor dragi care ne-au legănat Podul vieții cu punți, cu munți cărunți sau jocuri pe genunchi.

”Cu părul nins
Cu ochii mici
și calzi de duioșie
aieve parc-o văd aici
icoana firavei bunici
din frageda -mi pruncie(Șt.O.Iosif, Bunica)

***
O văz ca prin vis.O văz limpede așa cum era….
-Ghici..
-Alune..
-Nu..
-Stafide (B.Șt.Delavrancea, Basm)

***
Iată, avem în podul palmelor o carte primită recent .
Din geana pleoapelor răzbate ideea că vine o vreme când constatăm că(pe)trecerea prin viață ne-o pe-trecem pe poduri de ață…
și pășim atenți să nu se frângă la capete, rotindu-ne privirile precum Luna nesecată de raze.Viața , ca un pod sau punte ne încearcă pe toți, de la inele la logodne , de la iubiri la îndoieli ..dar ce mai contează decât că lăsăm după noi urme scrise pe poduri precum miei pe verzi pajiști…
Și, ce e oare viața dacă nu o metaforică punte peste care ne răsar alte paralele vieți, copii, nepoți, i-luminări de vise ori i(d)reale speranțe…între Pământ și Cer!
***
(Facem cuvenita precizare că nu o cunoaștem pe distinsa autoare și că, între două Popasuri ca pe un Pod , recent, la Cluj i-am dat un telefon, și, dacă nu mi-a răspuns, am crezut de cuviință să îi trimit pe Pod de fun courier o carte-Clipe retrăite, Gutenberg, 2015).

***

Și totuși…o cunoaștem di(prin ) scris!!!
Care, iată, îndrăznim a spune precum Raiul în Cetate, că (În)Dumnezeiește Clipa și Păzește Podul de Punte sau invers!
Rîndurile îi sunt ”Pietre de Aducere-AminTe” iar titlurile ni se par pitulate în Cântece de sape, Îngeri în vis, Viață netrăită, A doua tinerețe, Bucuria întoarcerii în timp, Întrebare fără răspuns, O noapte palpitantă De la copii învățăm…și tot așa..păn ne ascundem de Crucea Veșniciei…

Când flori pălesc alte flori răzbesc, nepoții de copii cu nume selenare Catinca, Anastasia , Ionuț, și care copii ori nepoți fălesc file de carte cu O boacănă cât o casă, Livada de pruni, Catinca și E-urile, Catinca și iubitul ,Anastasia și ..politica,Moș Crăciun. Matematica Anastasiei, și multe alte povestiri…Cât o Veste bună!

***
Pagini de carte …pe pod…alunecă lunecând nedisipite, nedisparate cu titluri din Antologie de Autor, care nu orbesc ci doruri potolesc!
Maiale de petreceri sunt în mâinile bunicii cu rochița rândunicii pline de poveste, mânuțe de copii mai mari ori micuți ale căror ochi se sclipesc de frăgezimi .De dragoste!

O carte pentru noi parcă Deja Vu!Pret- a-
porter în reverul de raft de bibliotecă! De scriitor, mamă, soție, bunică! Poetă!

Continue reading „Florica R. CÂNDEA: Puntea vieții din clipe – marginalii la o CLIPA de Poveste!” →