Mircea DAROȘI: Ion Minulescu sau ,,Romanța celui care s-a întors’’

Interesat de viețile unor personalități importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Țene promovează modelul monografiei romanţate, construindu-şi propriul său proiect. Conceptul nu este ceva nou în lumea editorială, ci o formă prin care personalitatea evocată devine personaj principal de roman. În cele patru volume realizate în ultima vreme, Al. Florin Țene ne aduce în prim plan pe scriitorii Gib Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr și Ion Minulescu. Împătimit de actul cercetării biografice, el este un foarte bun cunoscător al literaturii române, dar și un talentat scriitor, ,,complex și nuanțat ”, care își înnobilează munca cu fiecare carte scrisă şi publicată, recuperând în special valorile culturale rămase într-un con de umbră. Mergând pe urmele lui Ion Minulescu, scriitorul clujean reușește să ofere cititorului posibilitatea să găsească detalii reale asupra vieții poetului, dar totodată să dea frâu liber fanteziei, acolo unde biografia nu reușește să desăvârșească lucrurile nesigure. Pe soclul realității trăite de acest personaj, el construiește o poveste pe care o trece prin filtrul simțirii sale. Nimic din ceea ce este firesc și inedit din viața lui Ion Minulescu, nu îi scapă. Poetul este înfățișat ca un om supus destinului său, cu performanțele, dar și cu neîmplinirile vieții, cu ciudățeniile, extravaganțele și viciile sale. La fel ca și personajele celorlalte biografii romanțate, Al.Florin Țene îl redescoperă pe Ion Minulescu, îi creionează cu abilitate portretul, din care aflăm că era un nostalgic și enigmatic, dar și un sentimental notoriu, pentru care femeia a reprezentat încă din primii ani ai tinereții o mare iubire. El nu își propune să abordeze din punct de vedere critic opera poetului, ci se oprește asupra vieții lui particulare, însă nu uită să spună că a avut mulți admiratori, dar și detractori.

Cartea pune în valoare toate informațiile pe care biograful vrea să le aducă la cunoștința cititorului. Se îndepărtează cât mai mult de stilul academic, respectând însă şi unele rigori ştiinţifice, precum trimiterile bibliografice, iar prin talent se apropie de literatură, de această formă sensibilă a romanului biografic. Prin ficțiune, nu se abate de la reperele cunoscute ale vieții acestei personalități, se documentează temeinic și interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituții de specialitate și, mai ales, studiază foarte atent întreaga operă minulesciană. A călătorit mult pentru a cunoaște locurile natale ale poetului, a stat de vorbă cu oamenii mai în vârstă și s-a folosit chiar și de informațiile primite de la Claudia Millian, soția poetului, pe care a vizitat-o în tinerețe, când nici nu se gândea că va întreprinde cândva un asemenea demers. Căutând urmele lui Ion Minulescu, Al. Florin Țene face apel la informațiile unor scriitori cunoscuți, care și-au interferat viața cu cea a poetului (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Beniamin Fundoianu ș.a). Din cărțile lor și din documentele de epocă împrumută ,,concepte, limbaj, atmosferă ” și alte elemente care dau cărții un farmec aparte. Cititorul are posibilitatea să savureze stilul personal al autorului care, îmbrăcând o viață în poveste, își lasă amprenta inconfundabilă asupra textului. Ajuns la cea de-a patra carte de acest fel, Al.Fl. Țene are deja o experiență remarcabilă în domeniu, o capacitate de sinteză bine așezată și o judicioasă relevare și îmbinare a elementului biografic major cu cel mărunt, dar semnificativ. Discursul său narativ este plăcut și atractiv, provoacă interes pentru oricare cititor. Există o lejeritate cu care autorul povestește toate întâmplările, lejeritate care trebuie pusă pe seama stilului, a limbajului și a unei structuri morfosintactice bine închegate. Narațiunea alternează cu informaţiile despre instituții publice, evenimente istorice și culturale, întâlniri cu oameni de litere, artiști de seamă din țară și de peste hotare și ne introduce în epoca și mediul social în care a trăit și creat îndrăgitul poet al romanțelor.Nu lipsesc nici versurile minulesciene şi descrierile peisagistice, care încununează conținutul lucrării.

Continue reading „Mircea DAROȘI: Ion Minulescu sau ,,Romanța celui care s-a întors’’” →

Daniel LUCA: A suferi de neiubire

Femeia trăiește pentru a iubi și pentru a fi iubită. Acesta este rostul ei, dezvăluit de Daniela Mihăeș în volumul de versuri Acea femeie din mine (Editura Pim, Iași, 2020).

Prin urmare, neiubirea este o adevărată boală care mistuie pe dinăuntru („nimeni nu are inimi de iubit. / nimeni nu iubește, doctore… / și eu sufăr de neiubire” – ce faci în seara asta, doctore?).

Dar nici a iubi nu este deloc ușor, dragostea navigând între tristețe și bucurie, între fericire și suferință, stări care se succed într-un adevărat montagne-russe. Iubirea, așadar, doare – la propriu („vezi, nu știu cu ce să-mi asortez durerea. / poate ar trebui să o acopăr, / dar nicio haină nu o poate ascunde. / voi merge goală / precum mi-e sufletul” – nu ți-a spus nimeni că în luna mai plouă).

Carnalitatea nu este refuzată, ci îmbrățișată și trăită ca o trecere prin moarte spre a renaște („ții minte când ai tras obloanele lunii peste / noi și m-ai învățat să fac dragoste? să / nu murim, mi-ai spus, să nu murim!” – scrisoarea unei bezmetice către un bezmetic; ideea este reluată și în urma să murim, dar fără a avea aceeași consistență), atâta timp cât trece dincolo de trup, în suflet („ploaia asta și ploaia din mine / pornite din / inima Ta” – vreau să-mi plouă cu tine).

Atunci când sufletele intră în dezacord, povestea de dragoste se îndreaptă spre final (sufletul bărbatului: „am impresia că intru / într-o agenție de voiaj, / o cameră oficială / care vinde bilete / doar dus” – bună seara, dragul meu), făcând loc renunțării („după fiecare iubire / electroșocuri la minut… / ce dureri! / toate astea m-au obosit / și-am renunțat să mai iubesc” – viața e un bulevard). Renunțare care nu poate fi, însă, de durată, iubirea nelăsându-se așa ușor alungată din scenă („e posibil să-mi lipsească / brațele, inima și ochii – / de fapt / îmi lipsește iubirea” – mă tot gândeam), determinând femeia să iasă din iadul în care singură a pășit („cred că acesta e iadul: // propriile tale căderi, / propriile-ți slăbiciuni, / propria-ți durere / ca o tortură te biciuie” – toate zilele vor cădea într-o singură zi).

Inima pulsează în ritmul iubirrii, putându-și schimba atât forma („nu-mi aduc aminte / să fi avut / inima în formă de inimă” – ca într-o pictură boemă), cât și locul, plecând din cutia Continue reading „Daniel LUCA: A suferi de neiubire” →

Christian W. SCHENK – Mesajul unui talent literar în configurația tinerei lirici de azi

Poezia nu a murit, – nu va muri, pentru că ea este o componentă esențială a sensibilității umane; – ea își are locul discret în adâncul ființei umane, un modus vivendi a naturii noastre.

Așa credea și poetul național al românilor, acum mai bine de un secol, așa crede azi și un tânăr poet al vremii noastre Claudiu Dumitrache, – pe același meridian, cu alt limbaj, cu alte orizonturi ale recepției lirice, cu alt conținut în vălmășagul realităților contemporane!

Lumea cuvintelor încărcate de înțelesuri e purtătoare de mesaje ale poetului care mai crede în miracolul poeziei, în arta sublimării adevărului subiectiv, dar care vorbește inimii semenilor săi.

Astfel, în „Boemia unui mort” descoperim aceste versuri puse într-o matrice însuși existenței poetului, a percepției sale. Ilustrul principe savant, membru al Academiei de Științe din Berlin, Dimitrie Cantemir, care a domnit puțin (1710), contemporan cu Petru cel Mare, aliat al acestuia contra turcilor la Stănilești, rămas în memoria posterității prin opera sa genială, care l-a înscris în rândul celor mai de seamă oameni din Europa acelui timp, pe frontispiciul bibliotecii St. Généviène (patroana Parisului), aflate alături de Panteonul Franței, Cantemir a scris acest mare adevăr în Hronicul vechimii romàno-moldo-valahilor din 1716: „Limba nebiruit martor este (Lingua invincibile testimonium est), ceea ce este adevărat nu numai pentru istorie, pentru arta literară cât mai ales în primul rând pentru poezie! Iubirea față de frumos, iubirea golită de straie pământești țintind înverșunat spre moralitate, spre moralitatea poeziei, dar și spre estetica urâtului cu tente expresioniste”.

Continue reading „Christian W. SCHENK – Mesajul unui talent literar în configurația tinerei lirici de azi” →

Al. Florin ŢENE: “Poezia poeziilor” sau, și “Poet de sapiens”

Alexandru Vlahuță spunea: “Cărțile sunt glasuri eterne în spațiu “, și avea dreptate. Citind cele două volume primite din Germania de la poetul și filozoful Augustin Ostace, intitulate “Poet de Sapiens “și “Poezia Poeziilor “, apărute în colecția Filozofia literaturii, tipărite la Revox Internațional, mă face să înțeleg aforismul clasicului Vlahuță.

Prima carte se deschide cu un “ Precuvînt Proto-Poetic“ semnat Poet de Sapiens, sub acest pseudonim aflându-se autorul, text în care face apologia unei cărți cu o singură poezie, poem despre istoria unui personaj, despre un fenomen complex, galactic, univers, planeta noastră etc. Fiind vorba despre o poezie a poeților, de tip enciclopedic, practic e o Poezie în centrul căreia se află Poetul Sapiens.Augustin Ostace, concluzionează, după două pagini de apologie a poeziei filozofice, scriind:”poezia, chiar de geniu fiind, nu poate unifica ansamblul extrem de divers al disciplinelor creative-umane (picture, sculptura, muzica, dansul, baletul, știința, legile ei, economia, politica )fiindcă, ea poezia, accentuează laturile alegorice ale exprimării umane, laturile metaforice ale trăirii umane, magia versului, mitologiile începuturilor, transcendent, mistica, hermeneutica lirizantă sau fragmente sau întregiri simbolizate…”

Versetele din primul volum încep cu o destăinuire dezarmat de sinceră: “ N-am fost ales nici măcar poetuc local/ De pe o străduță oarecare/ Nici măcar poetaș în micuț cătun/ Sau din sătucul cu trei tinde la fum..“( Versetul 0).

În cele 333 de versete, poetul trece prin o istorie absconsă a frămânărilor eului de-alungul istoriei omului sapiens.Transcendența este salvarea sapiensului din căderea în păcat, din patimi, iar rugămintea către zeul necunoscut pentru a-i da puteri miraculoase este o speranță.: “Dă-mi zeule slăvit, Tu, mare Iddhipada,/ puteri miraculoase,/ Voința, energia, gândirea, cercetarea/ Ce prin a lor sumare, să am încredințarea…/Dar am nevoie Indrya, de aptitudine tari/ Credința, energia, înțelepciunea, atenția, concentrarea/ Să lupt reghirlandat cu vasul del de flor/ Azururi nesfârșite, în munții cei cu sorii…“( versetul 169).

Amplul poem, secvențiat în cele 333 de versete, cifră magică. Cifra trei reprezintă trinitatea, minte, corp și suflet. Apariția lui 333 ca număr de versete al acestui poem, structurat în versete,poate fi confirmarea că toate cele trei niveluri sunt dezvoltate, iar poetul este în formă.Totul trece în tarot. cifra trei indică faptul că autorul pune întrebări retorice la care așteaptă răspunsuri, iar așteptarea este veșnică.

Un răspuns îl poate da Carl Gustav Jung: “Viața noastră conștientă nu este decât o coajă de nucă plutind pe oceanul inconștientului nostru. “

Cea de-a doua carte primită, având numărul 31, intitulată”Poezia Poeziilor “ cuprinde tot 333 versete, semn că autorul a înțeles semnificația trinității de care vorbeam.

Poemul, format din versete, începe cu exprimarea unei dorințe: “Aș vrea să scriu o Poezie a Poeziilor!/…îi spun într-o zi Zeului smerit. “discuția dintre cei doi continua. Această conversație, se pare, că este dintre conștiința sapiensului creator și eul Poetului.Convorbirea dintre cei doi trece printr-o istorie a universului, precum Ulisses ce străbate” legenda zării/ Recăutând să țeasă. Imensa vrajă- a mării…“

Discuția este, practic, o dorință a Poetului, a cărei eu se frisonează la auzul marilor personalități antice, borne ale graniței civilizațiilor:Homer, “Hesiod iluminând a zeilor cărare”, Pindar, Hora’iu cel Elen, Vergilius, Pavese, Borges „Copil de mamă bogată-n spirit „Unamuno prieten cu dușmanii lui, inclusiv Ionesco din extramiorithic. Nu este uitat nici Hopkins, cel “adormit sub umbrarea”

Practic, cele două poeme fluvii, cuprind istoria lumii exprimată prin marile borne ale intelectualității. Versurile sunt încărcate de latinisme, germanisme, cuvinte ce intelectualizează textul, dar, uneori, îngreunând înțelegerea versetelor.

Există în poemele lui Augustin Ostace o adâncime a perspectivelor ontologice, exemplificând spiritualismul cu extazul și terorile lui, o atât de strânsă omogenitate între cea ce este creat și istorie, încât poetul-filozof întruchipează o dramă universală a sapiensului cu răsunet filozofic, desprins de cazul particular și de sentimentele incomunicabile.Marile alegorii ale lui Augustin Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Poezia poeziilor” sau, și “Poet de sapiens”” →

Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)

După volumele „Cu îngerii la drum” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015) și „Portal cu îngeri” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016), David Boia, cunoscut deopotrivă ca autor de aforisme, epigrame și poet, construiește o nouă „experiență versificată”, pe tema „îngerimii”, în volumul „Consemne îngerești” (Editura Napoca Star, Cluj, 2017).

Considerăm că în primul volum, „Cu îngerii la drum”, David Boia caută o „evadare” din cotidian, astfel ca dihotomia „existent-inexistent”, într-o manieră a reflecției „real-ireal”, să corporalizeze, în cuvânt, un interval al propriului imaginar civic și etic; în volumul următor, „Portal cu îngeri”, David Boia intenționează apropierea versului de gândirea filozofică, printr-un exercițiu, mai mult sau mai puțin vădit, în planul unor trăiri „limită”. Se poate admite că lirismul său exprimă acea „libertate” care ţine de propriul stil real, valorificând o „metodă” de grafie a „conceptului” de „îngerime”, într-o combinatorie livrescă. Fără îndoială că anume viziuni, în expresii poetice, conduc discursivitatea în configurarea de „idei” şi sentimente, destul de sugestive, transformându-le în evocări şi reverberaţii cognoscibile. Am încercat să demonstrăm în primele două volume că poetul este preocupat în „a cunoaște” suprasensibilul conștientizat, „idee” materializată în reflecția angelică, relevată în estetica artelor ori a istoriei religiilor; de la Dionisie Areopagitul la Toma, de la Dante și Milton la Blake și Rilke, revelația „îngerimii”, într-un interval al eticului hieratic, se constituie într-o „temă” de preocupări interpretative, sistematizate, privind „învăţătura” despre „îngeri” şi rolul lor ca „autoritate” celestă. Poetul este receptiv și exersează o poetică de „notații” și cugetări filozofice, cu scop bine definit, lăsând la „vedere” prezența „îngerului”. David Boia înțelege dualitatea ființei și, la rându-i, încearcă să-și înscrie gândurile, versificându-le pe aceeași ascendentă, respectiv a implicării „fiinţelor non-divine”, dar aflate în slujba lui Iahve și, deopotrivă, în viața lui „homo vagans”. Recuperarea „valorilor” devenirii cer o raportare la transcendență, o raportare pe care poetul și-o asumă fie ca „portal”, fie ca „drum” și nelipsind „consemne îngerești”.

Revenind la „orizontul” confesional din al treilea volum, „Consemne îngerești”, se pare că o dialectică „brahmanică”, respectiv o fenomenologie a camuflării „sacrului” în „profan”, îl determină pe David Boia să aducă „metafora vie” la nivel de „hierofanie” a cuvântului, pregătindu-și cititorul de poezie să accepte spontaneitatea în modul de reflectare filozofică, mai mult sau mai puțin interesant, oricum, asupra maieuticii sale, sigur (Îngeri/ cu statut/ de soldaţi/ păzeau/ omenirea/ şi întreg universul/ toată/ lumea/ văzută/ şi nevăzută / inclusiv/ cele nouă ceruri/ şi eu/ priveam/ uimit/ într-acolo/ ca la un imens/ amvon.” – Amvon). Nu ne surprinde modul sincer în care poetul se adresează „aproapelui”, atâta vreme cât „forma” de adresare directă vizează mai mult o „mărturisire” drept „crez” despre ideea de „înger”; actul de „înțelegere” a monadei „sacrului” se reflectă în „imaginea” unui vizual apropiat de „recunoaștere” a sensului metafizic, al rolului pe care „îngerul” îl are în destinul ființei („Vezi tu amice/ că legenda cu îngeri/ se poate adeveri/ în condiţii adecvate/ vezi tu amice/ că pământul se află în cer/ cel mai probabil primul cer/ dar mai e mult până sus/ la al nouălea cer/ vezi tu amice/ ar putea fi suflete şi poeme/ care la împlinirea vremi/ se prefac în îngeri/ vezi tu amice/ eu încerc să cred asta/(…)” – Ca să vezi). Probabil că anume stări de pathos, și nu numai, consumate de poet, fac suportul riscant, pe alocuri, de a se alătura nevoii de metamorfozare a „îngerului”, motiv care apare ca element mitic; și această dorință se ivește din „impulsul” de pătrundere într-o altă dimensiune („Sunt uneori zile de impact/ Când ne asociem cu intuiţia/ Sau cu pasiunea şi speranţa/ (…)/ După cum ne îndrumă presimţirea/ Sau după propria previziune/ Să dăm o fugă insistentă în spaţiu/ (…)/ Să ne asociem iminent cu îngerii/ Ca să accesăm sacrele valori/ De sus din strălucirea providenţei.” – Asocieri).

Extatic sau nu, David Boia nuanțează esența rolului „ascensiunii” spre care tinde limitativul uman, în note destul de subtile, ușor ironice, „camuflate”, oarecum, de aparentul dat („Căutam moduri de înălţare/ Vise serafice printre icoane/ Ca printr-un parbriz înaripat/ Spectacol inedit de prognoză/ (…)” – Orientare); oricât ar fi epifania de neînțeles, poetul lasă metafora „deschisă” și relevă sentimentul de „visare”, în condițiile unui posibil exhaustiv („Insist pe un sentiment ilustru/ Dincolo de existenţa terestră/ Urc în eter cu speranţa de-a valma/ Deschid ferestre ferecate-n vid” – Vis de eternitate). Nu de puține ori, David Boia caută un „cadru” referențial la care să „ajungă”; printr-un lirism al „transparenței” despre „bine” și „rău”; reiterează experiențe umane, atitudini care problematizează, încă din „illo tempore”, conceptul de „coincidentia oppositorum” („Caută armonia/ În lumină şi pace/ Nu cocheta/ Cu răutatea/ Nici nu gândi/ La cele rele” – Atestat). Urmând filonul filozofic, după cum ne-a obișnuit de altfel, David Boia se folosește de o anume „logică” a discursului poetic, astfel încât „accentul” imaginii poetice să se „deplaseze”, fără prejudecăți, de la „cuvântul” propriu-zis la „hierofania” cuvântului („Tu taină feerică de fiecare speţă/ Imbold contemplativ şi senzual/ Parcursul tău arhiplin de emfază/ Pasional predomină secvenţe voluptoase/ Sub călăuza acelor îngeri eterni/ Vei răsări concludentă din văpăi/ Vei procrea pe viitor izbânzi afective.” – Contemplaţie ideatică). Tehnica de limbaj este aceea care, întotdeauna și observabil, delimitează între filozof ca om de „acțiune” directă la Univers și poetul ca om de „acțiune” universal; dacă David Boia, prin viziunea filozofului „tratează” direct și realist „semne” și simboluri, prin viziunea de poet le „cucerește” senzitiv și spontan („Algoritm spectral/ Cu simboluri creştine/ Pe fond inocent/ Revin îngeri în vogă/ În cuantumul iubirii” – Tanka); nici n-ar fi cu putință altfel, și, totuși, David Boia – poetul – încearcă o echilibrare, prin „taina” iubirii și poeziei („Instinctul e fantezie/ Omul o enigmă vie/ Natura o veselie/ Viaţa o filozofie// Iubirea o bucurie/ Teatrul o comedie/ Sufletul o reverie/ Lumea toată-i poezie.” – Poem afectiv); corelația filozofie/ poezie reprezintă, aici, un prezent continuu („Acum caut un nou univers/ Al iubirilor exhaustive/ Cu suflet duios şi tandru//(…)/ De bun augur şi infinit/ Cu lumini eminamente vii// (…)/ La prezentul continuu/ Care să deschidă trasee/ Spre edenul timpuriu.” – Alt univers).

David Boia, poet al timpurilor sale, mesager al „tainelor de sus”, pune întrebări existențiale, fie și retorice, important că deschid un „portal” de comunicare empatică, fără vreo intenție de a „camufla” ceva; există totuși „stări” în contratimp cu care se confruntă („Câţi dintre noi ar putea găsi/ În stocul expresii emergente/ Itinerare poetice platonice/ Ca străfulgerări emoţionale// (…)/ Problemele poetului sunt mentale/ Raţionale şi euforice/ Expuse ca într-o bancă de date/ Iluziile bine dirijate în idei/ De speranţe şi splendori/ Pot deveni opere de artă/ Fascinaţii de orice geneză/ În speţă de geneza profetică.” – Altcineva); există și un anume „calcul” al cotidianului pe care poetul îl trece prin filtrul imaginativului epigramist, ceea ce-i permite să „controleze” hazardul lumii („În locul cu pricina dintre ecouri/ Erau pământeni alungaţi din eden/ Ei şi urmaşii lor din neam în neam/ Unii mai excentrici şi stingheri”- În loc Hornograf ); să mai spunem, aici, că realitatea, omul și viața, în „orizontul” onirismului, nu produc uimire sau deprimare, însă în orizontul „filozofat” este de așteptat contrariul („Suntem limitaţi în timp/ Suntem limitaţi în spaţiu/ (…)/ Depindem de soare/ Depindem de atmosferă/ Depindem de materie/ Depindem de viaţă/ Depindem de moarte/ În rest suntem relativi/ În raport cu universul.” – Aşa suntem noi).

Dincolo de o percepție kantiană a ceea ce denotă elementele numinosului „pur/ impur” („Critica raţiunii pure/ Puţini pot să o procure/ Şi mai puţini să o îndure.” – Modus vivendi), sugestia poetului întregește sensibilitatea unei interpretări a reflectării „sacrului” („Stăpân al timpului şi a toate/ A pus El universul pe roate/ Mai veşnic de atâta nu se poate.” – Divinul etern); în intenționalitatea acuității de expresie, David Boia surprinde Creația în contexte relevante („Fenomen transcendental/ Ipotetic sau metafizic/ Insolit peste măsură/ Cu aspect exhaustiv/ Mai înainte de timp/ De materie şi spaţiu / (…)/ Acest univers bizar/ Un mit arhiplin enigme/ Nimicul era eterul/ Eterul era eternul/ Eternul era divinul/ Cu energie infinită/ Nesfârşit în devenire/ Cu siguranţă reversibil.” – Ex nihilo); cât despre timpul „nemântuirii”, T.S. Eliot, în „Patru cvartete”, surprinde poezia cu nuanțe ale spiritualităţii timpului său, ca atare limbajul poetic trebuie să exprime viziunea transfiguratoare a timpului „istoric” cu „plus” sau „minus” valoarea esteticii, în consubstanțialitate livrescă, tot așa, David Boia trebuie și înțelege și chiar se racordează la această configurație („Lumina poeziei să lucească/ Din exprimări combinatorii/ Ecouri în conştiinţa personală/ Cu reverberaţii neţărmurite/ În cugetări transcendentale.” – Am cochetat). Observabil că imagini vizuale transcriu destul de subtil zbaterile unui lăuntru mereu absorbit de solidaritatea cu semenii („Ei veniră întâi din altă epocă/ De unde se risipeau stoluri stoluri/ Ei zburau preventiv peste alte ere/ (…)/ Încremeniţi în nedumerire/ Acum aşteaptă prefăcuţi în stânci/ O nouă epocă exhaustivă/ (…)” – Corbii de piatră); descoperă, involuntar poate, că o „re-convertire” la dimensiunea spirituală ar putea însemna un „nou” început („Mimând veacurile la rând/ Voi căuta omolog pe înţeles/ Departe pe creasta infinitului/ Schimbarea de sens din mers/ La răscruce de contemplaţii/ Ar impune vocaţia zămislirii/ Lacrima intimităţii va naşte/ Un stol de clipe reversibile/ (…)” – Omologul tău); poetul surprinde sentimentul singurătății într-un „dincolo” al vederii Continue reading „Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)” →

Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU

Motto:

,,Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiție etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a conștiinței de sine, ci o consecință a acesteia atunci când ea funcționează în condiții sufletești satisfăcătoare”. Dimitrie Gusti

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni, venind din propria fire, de la ceilalți. Schiller, adresându-se semenilor, nota: ,,Demnitatea umană e în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălța!”. Poetul, ca de fiecare dată, prin fiecare volum, se înalță cu demnitate, alături de cei ancorați într-o lume a Cuvântului și a Iubirii.

Poetul Marin Beșcucă prin volumul său de poeme ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități” , Editura Hoffman 2019, aduce un omagiu, celui care a rezonat cunoscându-i versurile, „Profesorului de prețiozități” – personajul poetului, cunoscut pe-atunci mai mult prin intermediul spațiului virtual.

De ce acest volum? Parafrazându-l pe Dan Puric, demnitatea creștină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om.

Fiorul religios, prezent în toate scrierile poetului Marian Beșcucă, răzbate ca o rugăciune pe întreg cuprinsul cărții. ,,Poetul, un izolat care suferă durere și crede în Lumină…mi-ați putea înțelege această bucurie a scrisului?”. Dumitru Mnerie (Mnieru) a înțeles rostul celor scrise, ,, o nouă creație remarcabilă a poetului Marin Beșcucă, un proaspăt fruct rodit într-un colț de Grădină a Maicii Domnului…”.

Volumul este înșotit de o prolegomene (prefață) consistentă, semnată de Marta Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ). ,, De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise! …”

S-a produs o alchimie pe care mulți nu o pot înțelege între cei doi, sau nu sunt în stare să înțeleagă. Să privești în aceeași direcție, din colțuri diferite de țară, nu este întâmplător. ,,Mnierule, aducând scrisului pentru tine și Timișoara ta/ LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRTE,/o lucrare ceva mai aparte, prin spiritul atât de surprinzător, dar și de cuprinzător… ”

Versul, metafora, pline de sfială și respect, o armonie unică între doi oameni care se prețuiesc.

,,MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea… ”

De remarcat, maniera de scriere a poetului, clocotirea lui vulcanică generatoare de „viers”, un suflet frământat între cer și pământ. Năvalnic, și nerăbdător, poetul se adresează „Profesorului”, prin prisma propriilor sale nedumeriri, găsind mereu răspunsuri prin metaforă.

Dinspre MNIERU, vin explicații privind arborele său genealogic, și date despre locul nașterii. Dumitru Mnerie, și mai ales cei din „neamul” său extins „de-ai lu Mnieru” din Șeitin, sunt cei care cu modestie și considerație, se bucură de succesul scriitorului Marin Beșcucă.

Un efort și o trăire deosebită, pentru a da naștere unui nou volum de excepție, ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități”.

,,Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării”.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”…Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Continue reading „Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU” →

Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”

„Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

(Artur Silvestri)

Artur Silvestri, scriitor, critic literar, promotor cultural, poate fi considerat prietenul care mi-a schimbat destinul, deşi nu l-am întâlnit niciodată. Un singur mesaj electronic de la dumnealui în care mă încuraja să scriu, că aş avea ceva de spus lumii, mi-a schimbat destinul. Aceasta se întâmpla, după ce mi-a publicat în revistele înfiinţate de dumnealui online („Ecoul”, „Monitorul cultural”, „Semănătorul”) câteva scrieri pe platforma Intermundos media activă şi astăzi. După o stagnare de mai mulţi ani, am început să public cărţi de călătorie şi cu tematică socială, versuri, eseuri, lucrări prezentate la diferite simpozioane, cugetări, teatru, articole.

De aceea îi aduc aici un omagiu, un semn de adâncă preţuire, pentru toate cărţile scrise, multe la număr şi faptele sale culturale. „Există o Românie tainică” spunea întemeietorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Artur Silvestri, considerând că în această Românie există valori, oameni buni, creativi care au datoria să sporească zestrea culturală a neamului românesc.

Deţin multe cărţi de-ale dumnealui, mai ales pe cele publicate de soţie, Mariana Brăescu Silvestri, dar aşa de mult m-a impresionat „Frumuseţea lumii cunoscute”/ „La beauté du monde connu” pe care am citit-o de mai multe ori în română şi franceză, încât m-am decis s-o fac mai bine cunoscută iubitorilor de lectură.

D-na Mariana Brăescu o consideră „O elegie a vieţii” şi în prezentarea ei, dezvăluie cum a apărut cartea: erau însemnări zilnice, într-un carnet unde autorul nota ce l-a impresionat zilnic. Toate au trecut prin sufletul lui şi l-au marcat. „Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă, în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că trebuia să o părăsească. O elegie a toamnei. elegie a vieţii”. (Mariana Brăescu, cartea citată)

Sunt ultimele cincizeci de zile din viaţa autorului. Este impresionant îndemnul soţiei: „Cititorule, ca să înţelegi, parcurge cu sufletul aceste rânduri! Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii lui. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.” (op. cit.)

Ne regăsim în aceste pagini, gândim şi simţim la fel ca autorul, căci ne invadează aceleaşi emoţii, în faţa frumuseţii lumii de lângă noi. Autorul acordă mare atenţie frumuseţii florilor, arborilor, arbuştilor, observând lumina ce o revarsă peste lume, aceste minuni ale naturii. Vedem cu ochii minţii florile de trandafir de un roşu aprins, catifelate sau galbene, legănate de vânt, flori ce se ridică triumfal, să înfrunte seceta, ploaia sau îngheţul. Iată descrierea: „Trandafirul roşu… când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor biruitor şi puternic. în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios”.

Amintirile din călătoriile sale sunt notate succint: „Mirosul tare al Mării Mediterane… într-un peisaj fără pescăruşi.”. Este o mare peste care se adună „norii groşi, de o culoare metalică”, dar dispar repede lăsând locul altor nori „sub forma unor fuioare albe”. Autorul absoarbe în suflet schimbările din atmosferă: „ Lumini de dincolo de nori reprezintă – cel mai neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată”. Ideea de irealitate, de efemer şi mister este pregnantă: „Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii”.

Lectura cărţii m-a făcut să mă regăsesc pe filmul amintirilor în locurile vizitate de autor. Citind, revăd malul Mediteranei la Sète, unde am ajuns, prin programul european „Comenius” pentru profesorii de franceză, cheiul Paul Valléry cu cimitirul marin unde este înmormântat acest poet, cu amfiteatrul alb de la malul mării şi întinderea de apă ce se spărgeam în mii de oglinzi sub „ploaia ce cădea calmă şi binefăcătoare ca şi ploile mocăneşti din copilărie.” Observator fin al peisajului marin, autorul descrie „intensificări de vânt, schimbări de ritm şi fenomene întărite de apropierea mării”.

Noaptea, după ploaie, natura părea purificată, iar scrierea devină picturală:„Cerul dinspre munţii Pirinei de un roşu bizar, şters, dar, cu toate acestea, intens, o culoare descoperită odinioară de navigatori.” În tablourile descrise, se combină imagini vizuale, auditive, olfactive, care le conferă unicitate: „Prin lanuri de lavanda, ca nişte arici vegetali opriţi, pentru o vreme la odihnă”.

Este impresionat de parfumul de lavandă „efluviu răcoros, tăcut, enigmatic ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare, cu o muzică nesfârşită.” În lumina sudului Franţei, totul apare de o frumuseţe stranie, înduioşătoare. Autorul nu este uimit doar de munţi, de ape, mare, ci şi de vietăţile de pe Canal du Midi: raţe sălbatice, vidre, păsări.

Bucureştiul apare sun luminile toamnei cu toată frumuseţea lui specifică de oraş sudic, cu parcuri frumoase, cu mirosul străzilor specific de merdenele, saraiilii, pateuri care au puterea de evocare a trecutului ca şi „madeleine” în opera lui Marcel Proust. Artur Silvestri vede Cişmigiul – „un colţ de pădure în oraş, dând impresia de alt timp”. Se referea oare la timpul când trecea Eminescu sau Caragiale prin acest parc? Şi noi avem aceleaşi impresii, când trecem prin această oază de verdeaţă din inima Bucureştiului acoperit de cerul înalt şi atât de albastru pe deasupra copacilor.

Sunetul gutural al pescăruşilor peste Bucureşti, îl simte ca o „potrivire între vocile acute şi ceru înnourat, greu, apăsător”. Această potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburii îl face să aibă presimţiri sumbre. Ploaia căzută în perdele lungi şi reci lasă pe vegetaţie broboane de apă ce strălucesc şi par „scânteieri de apă în noapte”. Foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, prefac totul într-un episod irepetabil. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului. Moartea unui porumbel în stradă îi provoacă durere.

Scrisoarea primită de la un prieten îi aduce aminte de copilărie: „Toamna este frumoasă, mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea.” „Într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci”. Alteori, izvorul unor sunete paradisiace îl face foarte fericit: „Era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără şir” sau le observă ciripitul vesel în iedera de pe o terasă. Adesea, vorbea brăduţului din curtea casei, dar, „uscat, nu mai aveam cui să vorbesc” scrie A. Silvestri.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”” →

Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL

Harnic și meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta. În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite în nopți de diamant.

Volumul de versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor, o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales cunoaștere spirituală.

Cartea are mai multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:

Partea I: CASA FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE; Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).

Constatarea poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”. Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii. Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se războiește cu limitele între care viețuiește.

Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea, revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar, ipoteza dispariției Creației…

Observăm că lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…

În această cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ – putem sta pe un dig între un Ocean și alt Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.

De reținut și prezența albinelor harnice, ele reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii. Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor, singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.

„e Unu` – pe Strada/ mea – care arată – de parcă/ ține locul Altuia/ mereu am impresia – când îl/ văd – că/ numai dacă m-aș uita după vreun/ Gard – ceva – s-ar putea să-l/ zăresc – pe el – Cel/ Adevărat – ghemuit – acolo/ ca un Răufăcător – care se/ ascunde…” (E unu`, p. 14).

Dorul după un loc al omului se definește în poemul Casa lui (lui Vincent van Gogh): „Casa lui e PRETUTINDENI – unde Dumnezeu îl strânge la Pieptu-i pe OM/ ca FRATE SUBLIM – ÎNSÂNGERAT CERȘETOR – chiar ATOM…/ Casa lui e-n Soarele-Floare – acolo unde Doare – cel mai turbat și fără-ncetare…/ Casa lui e Noul Pământ – unde Grădinile se pleacă sub înfloritor jurământ…” (p. 21).

Identitatea individului, la final de vremuri, se focalizează pe Crist: „Când spui o Rugăciune – spune-o-n Limba ta Amară/ (…cu inflexiuni de Înger și de Fiară…)/ pe care – nici pe ea – nu ți-o pot lua – de-afară:/ nu Preoții înseamnă Rugăciune/ ci Răstignirea ta – pe Golgote Străbune…” (Să crezi în Crist: Identitatea ta adevărată, p. 31).

O concluzie: Viața este un Dar Ceresc, dar ne batem joc de toate, apoi dorim bine pe pământ… (Parșivenia umană eternă, p.36).

Existența continuă datorită rădăcinilor omului, părinții au adus existența la un anumit nivel pentru fiecare, o întâlnire în absolut e posibilă, pentru a putea sări dintr-o lume, în altă lume.

Omul poate muri de întrebări, el degeră-n Cântec, în Stele, în Frigul Logos-ului. El nu va învia în săbii de răspunsuri, ci-n Munții cei Mari… Și nu punem întrebări suficiente, doar cârtim. Omul ar trebui să-și asume dialogul, cântecul, efectele răspunsurilor care vin din Înalt…

Continue reading „Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL” →

Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE

Motto:

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor. ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Dragostea pentru Eminescu, pentru Limba Română, devine o constantă în universul creației lui Ben Todică. Tematica existențială, prezentă și ea, de la Iezer la Ciudanovița urmând Melbourne. Un zbor, un destin, care și-a păstrat aripile deasupra mărilor. Câți dintre cei plecați au dorința de a mai învăța ceva din gramatica limbii române? La o lansare de carte, (Între două lumi de Ben Todică) la Oravița, am aflat de la profesoara sa de limba română că îi ceruse manuale. Dornic de perfecționare, de a se dărui întru totul nației de unde a plecat.

Am remarcat cu bucurie evoluția pozitivă a autorului, prin acea meditație filozofică pe care o regăsim la marile conștiințe. De ce să nu vorbească de ,,geneza conștientului”? Suntem avertizați că intrând ,,într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim”.

Autorul se raportează la voința divină, îndemnându-ne spre credință, putând descoperi acel fior cosmogonic și transcendental.

,,Salvează-ți sufletul, frate! Prin Cuvânt! ”

Continue reading „Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE” →

Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI

Motto:

,,Cărţile sunt mai mult decât cărţi, sunt viaţă, inima şi miezul anilor trecuţi, motivul pentru care oamenii au muncit şi au murit, esenţa şi chintesenţa vieţilor lor”. Cicero

Primesc cărți de la prieteni și de fiecare dată mă simt mai bogată. De data aceasta, surpriza a venit de la Cristinel Cristea Alexievici, trăitor în Turcia, dar, un îndrăgostit de poezie, de limba română, de meleagurile natale.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici, deși nu se consideră poet, având măsura Cuvântului, surprinde din nou printr-un număr de volume, apărute la Editura Izvorul Cuvântului, 2020: ,,Poveștile unei străzi ca-n povești”; ,,Copiii munților vrăjiți”; ,,Noua treaptă spre infinit”; ,,Te aștept mereu”; ,,Trecut, prezent și viitor”.

De data aceasta, mă voi referi la volumul ,,Trecut, prezent și viitor”, volum ce cuprinde poeme existențiale de la naștere și până în prezent.

Poetul nu-și dorește decât ,,iubire, vrajă, visare”, nu se cramponează de părerea lumii, dăruindu-se pe sine lumii, ,,iubind mereu”.

Versul este direct, de o simplitate debordantă, plin de tandrețe, uneori autoritar dar meditativ. Apariția ființei iubite, ,,schimbă viața într-un zbor/ De-aceea mie-mi sunt același,/ Trecut, Prezent și Viitor”.

Născut într-un loc binecuvântat, pe plaiuri nemțene, Cristinel Cristea Alexievici, tânjește după anii copilăriei. ,,În orice piatră de pe drum/ S-a cuibărit o amintire,/ O gașcă de copii nebuni, Copilărind în fericire// …Mi-ați fermecat copilăria/ Și am simțit că sunt în Cer// Străduța mea, te duc în mine,/ Oriunde-n timpul pasager”.

Continue reading „Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI” →