1. Introducere

Figura insolită a Părintelui Daniil Sandu Tudor, personalitate de anvergură, care s-a dezvoltat intelectual în mediul atât de fertil și diversificat al României interbelice, în care cuvântul de ordine era modernizarea, a fost sursa multor volume, studii și demersuri de cercetare, apărute după 1990. Încercările de reconstituire a biografiei acestuia au suscitat de-a lungul vremii diverse controverse, destinul de luptător deschis, de om intransigent care nu se temea de diferende – verbul său acid, mușcător, din activitatea gazetărească atingând, uneori, fără menajamente, orgoliile multora – fiind de natură să stârnească polemici chiar și astăzi. Este tentantă analogia dintre multitudinea numelor care-i atestă identitatea, de-a lungul devenirii sale, și  treptele urcușului său duhovnicesc, de parcă acestea din urmă ar fi avut nevoie  și de o statuare (recunoaștere) aparte, de o delimitare sau, de ce nu, de o stratificare nominală. Alexandru Teodorescu (numele real, din actele de stare civilă)  este recunoscut ca publicist și scriitor sub pseudonimul de Sandu Tudor dar, odată ce renunță la cele lumești, pentru a urma calea luminoasă a vieții monahale, va primi, ca și în viața laică, alte două nume, Monahul Agathon devenind, la primirea schimei celei mari, Ieroschimonahul Daniil.

Revenind la receptarea paradoxală, semnalată la început, fără a face o prezentare în detaliu a acestor antinomii, vom face precizarea că majoritatea pozițiilor refractare aduc în spațiul public o serie de inexactități legate de viața celui care a fost Părintele Daniil Sandu Tudor, de regulă, cu trimitere la tribulațiile vieții de laic.

Ne limităm la a menționa doar câteva adevăruri, dincolo de orice echivoc, care au generat, din nefericire, controverse: Sandu Tudor a fost credincios încă din copilărie, nu a avut copii și nu s-a deprins cu o stare materială prosperă decât după 1933 (mai precis, schimbarea statutului social este legată de postura de director al ziarului „Credința”). Noi dovezi care atestă cele menționate mai sus au fost publicate recent, în volumul Chipul Rugului Aprins[1].

Dar, în cele ce urmează, așa cum anunță și titlul prezentului studiu, ne propunem să tratăm doar problema condamnării Monahului Agathon din 1950, când, după cum se știe, acesta a fost apărat de un avocat evreu – Hugo Friedman – „ce s-a propus el însuși, grațios, «în amintirea anilor `30»”[2].

Dosarul nr. 013495, vol. 1 și 2, fond Penal, aflat în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), reprezintă o colecție de documente tulburătoare care oferă multe detalii, considerăm noi, edificatoare, legate de acest subiect. Prima filă a dosarului sus-menționat, vol. 1, este chiar Coperta Dosarului nr. 1811/1950, întocmit de Curtea București, Secția a III-a Penală, „Posteucă Dumitru și Teodorescu Alexandru”, cu mențiunea „Crimă de război”. Pentru a oferi potențialului cititor o formă sistematizată de expunere a desfășurării anchetei și procesului vom recurge la o radiografiere evolutivă, cronologică a datelor.

1. Ancheta și procesul Monahului Agathon: o perspectivă diacronică

2 iunie 1950 – Momentul arestării lui Sandu Tudor[3], care îmbrăcase deja haina monahală și primise numele de Monahul Agathon. Va fi depus la Penitenciarul Jilava pe data de 11 iulie 1950[4]. Menționăm că Parchetul Curții București eliberase mandatul de arestare pe numele lui Alexandru Teodorescu încă din 1948[5]. Conform uzanțelor Securității (dispozițiunea art. 8 din legea nr. 291/947), în ziua arestării s-a dispus inventarierea și confiscarea bunurilor mobile și imobile ale deținuților[6], dar, în cazul subiectului nostru, adresa la care descind organele Securității va fi str. Cernica, nr. 11, București[7], unde, evident, nu vor găsi ceea ce căutau, Monahul Agathon fiind, la acea vreme, starețul Mânăstirii Crasna[8].

 13 iunie 1950 – Parchetul Curții București, Cabinetul Criminali de Război, înaintează Președintelui Curții București Dosarul cu nr. 2961/1948, în care era inclus rechizitoriul de urmărire cu nr. 167/950, pentru cei doi – Dumitru Gh. Posteucă și Teodorescu Alexandru – compus din documente ce ar fi trebuit să justifice încadrarea de la acea dată a Procuraturii, și anume: „criminali de război”[9]. În termeni juridici, Dumitru Gh. Posteucă era acuzat pentru crima prevăzută de art. 3 lit. e din legea 207/948 în vreme ce Monahul Agathon (Sandu Tudor), intrat sub incidența aceleiași legi, era incriminat pentru crima prev. de art. 3 lit. c[10]. Continuând pe aceeași logică discursivă, vom cita finalitatea pe care trebuia să o atingă demersul Procurorului, pentru a-și justifica învinuirile aduse celor doi acuzați: „Considerând că pentru existența crimei prev. de art. 3 lit. c și lit. e din legea 207/948 este necesar să se constate că atât tratamentele neomenoase, cât și actele de violență, teroare, torturi făcute de un ofițer, funcționar, în calitățile sale publice să fie săvârșite din motive politice sau rasiale”[11].

Traseul Dosarului este unul firesc, în condițiile date: mai întâi este înaintat Președintelui Curții București, care dispune repartizarea la Secția a III-a Penală, unde va fi înregistrat cu numărul 1811. Totodată, sunt fixate și diferitele termene: pentru interogator, pentru trimiterea mandatelor de aducere a acuzaților și a martorilor, pentru judecată[12] ș.a.

17 iunie 1950 – Curtea București, Secția a III-a Penală se adresează din nou Președintelui pentru a-i solicita, de data aceasta, avocat din oficiu pentru ambii inculpați: Posteucă Dumitru și Teodorescu Alexandru (Monahul Agathon)[13].

30 iunie 1950 – Termenul pentru Interogatoriul preliminar, dată la care, însă, nu se va prezenta niciunul dintre acuzați. Mai mult chiar, Monahul Agathon (Sandu Tudor), deși mai fusese citat și pe data de 4 iulie (dată la care va fi prezent Posteucă Dumitru)[14], se va înfățișa abia la a treia convocare, pe data de 12 iulie 1950[15].

21 iunie 1950 – Colegiul avocaților din județul Ilfov, ca răspuns la solicitarea Curții București Secția a III-a Penală, dispune din oficiu pe avocatul Ciomescu Traian pentru Monahul Agathon (Alexandru Teodorescu) și pe avocatul Constantin Harnagea în cazul lui Dumitru Posteucă[16].

12 iulie 1950 – Se încheie procesul-verbal de interogatoriu preliminar al lui Sandu Tudor[17]. Filele dosarului nu furnizează date concludente cu privire la motivele neprezentării lui la cele două citații anterioare; putem doar specula o scurtcircuitare a comunicării între securiștii din Penitenciarul Jilava, a căror funcție presupunea îndeplinirea acestor atribuții de serviciu, chiar dacă nu la fel au stat lucrurile și în cazul lui Dumitru Posteucă, aflat în aceeași închisoare.

Considerăm că e important să subliniem, în acest punct al demersului nostru de cercetare, două aspecte, legate de afirmațiile Monahului Agathon. Primul aspect este acela că la întrebarea standard (interogatoriul preliminar era structurat după un clasic formular tip, cu întrebări șablon și răspunsuri completate de mână în dreptul spațiilor lăsate libere)  – Carte știi? – Părintele răspunde : Licențiat în Filozofie[18]. Dacă vom corobora această informație cu aceea că soția sa, Virginia Teodorescu, a obținut Diploma de Licență în Filozofie și Litere, la 6 iunie 1930 (document expus în lucrarea Chipul Rugului Aprins[19]), respectiv, cu datele din numeroasele Note ale Siguranței și ale Securității, unde se menționează că „Teodorescu Alexandru este licențiat în Litere și Filozofie”[20] putem pune măcar un bemol la teoria conform căreia acesta nu și-ar fi finalizat studiile superioare. Următorul punct asupra căruia stăruim este acela că deși era încarcerat de mai bine de o lună de zile, acesta nu cunoștea nici acum culpa ce i se atribuia. (Întrebare: „Recunoști faptul ce ți se impută?” Răspuns: „Nu”[21]). În aceste circumstanțe, cererea unui avocat din oficiu își găsește rațiuni nu doar de natură financiară (Întrebare: Ce avere ai? Răspuns: Nu am avere.)[22] ci poate fi interpretată drept reacția unui om năucit de obstinația politrucilor regimului totalitar comunist de a-l integra în categoria inculpaților, fără a i se aduce la cunoștință ce ar fi întreprins în ordinea confruntării imediate.

Extrapolând[23], avem de-a face cu una dintre cele mai cinice forme de tortură a Securității, care nu vrea doar să-și anihileze opozanții ci simte nevoia să și-i inventeze. În aceste condiții, toate aceste scurtcircuitări ale comunicării conduc, de fapt, la mutarea accentului de pe adversitatea reală pe una închipuită. În viscerele acestui conflict inventat nu mai contează combatanții în carne și oase ci fantasmele, duhurile, pseudo-principiile înregimentate ideologic[24].

19 iulie 1950 – Data la care apare primul document din dosar ce poartă semnătura lui Hugo Friedman, avocatul evreu al lui Sandu Tudor[25]: o cerere adresată Președintelui Curții București,  prin care solicita să i se aprobe completarea listei martorilor propuși de apărare[26].

21 iulie 1950 – Se va desfășura prima ședință publică. Curtea era compusă din consilierii Gheorghe Ionescu și C. Dumitrescu, asesorul popular S. Tomiță, procurorul N. Stăvrescu și grefierul T. Buredei. Monahul Agathon (Alexandru Teodorescu) și Dumitru Posteucă vor fi din nou supuși procedurii interogatoriului. Abia acum, examinarea, concepută după aceeași formulă standardizată, cu întrebări tip, presupunea informarea inculpaților – „După ce i s-a pus în vedere infracțiunea pentru care este dat judecății”[27] –  iar postura demnă a Părintelui Agathon nu lasă loc niciunei interpretări: „Nu recunosc faptele ce mi se pun în sarcină”[28].

Paralel, vor fi audiați martorii prezenți, citați atât de procuratură cât și de apărare, depozițiile acestora fiind consemnate separat[29]. Din nefericire, nu s-au prezentat la această dată decât trei martori dintre cei propuși de Posteucă Dumitru și anume: fostul Comandant al Batalionului 4 Instrucție și Reparații Auto – Vlădescu Gheorghe[30], Amzucu Gheorghe[31] și fostul Comandant al Școlii Batalionului 4 Reparații Auto – Popovici Anton[32]; un singur martor pentru Monahul Agathon (Teodorescu Alexandru) – Mironescu Alexandru[33] (prietenul său cel mai bun a cărui constantă afecțiune a fost probată, de-a lungul vieții lor, în repetate rânduri) și un martor din partea Procuraturii –  Nicolae Scumpu Radu[34].

Lipsa martorilor conduce la stabilirea unui alt termen:

„Acuzații cer termen, pentru lipsa martorilor acuzării cât și a celor propuși de ei și anume Cojocaru Florea, Pavel Ion, Modest Alexandru, Ivanov Serghie, Corbeanu Ștefan, Iacovici Vasile și Cristoloveanu Aurel, prof. Constantinescu-Iași, Alexandru Mihăileanu, Scarlat Callimachi, Alex. C. Constantinescu, General Aurel Niculescu, Constantinescu Gheorghe, Petrescu Mihail, Gheorghe Marin și Iorgulescu Constantin.

Dl. Procuror nu se opune la acordarea unui termen pentru lipsa martorilor, declarând că în ce privește pe ceilalți martori, d-sa înțelege să se folosească de depozițiile de la dosar, cerere pe care și-o însușesc și acuzații”[35].

25 august 1950 – Are loc a doua ședință publică. Curtea era compusă din consilierii M. Zeleș și C. Dumitrescu, asesorii C. Gugiu, M. Surdu, Șt. Ioniță, procurorul Th. Stănescu și grefierul I. Georgevici. De data aceasta, Monahul Agathon (Alexandru Teodorescu) este reprezentat atât de avocatul din oficiu – Ciomescu Traian – cât și de avocatul Hugo Friedman și va avea trei martori care depun depoziție în favoarea sa: Scarlat Callimache[36], J. Lespezeanu[37] și Părintele Gala Galaction[38]. După audierea martorilor prezenți la această dată „Gheorghe Marin, Petrescu N. Mihail, Iorgulescu Constantin, Ivanov Serghie, Preot Gala Galaction, Mumuianu Dumitru, J. Lespezeanu și Scarlat Callimache ale căror depoziții s-au consemnat în procese-verbale deosebite, anexate la dosar”[39] procesul continuă, firesc, cu judecarea cauzei de fond, respectiv, depozițiile avocaților apărării și ale procurorului.

Eșafodajul apărării avea ca centru de greutate activitatea publicistică a fostului director al ziarului „Credința”, de unde avocatul evreu Hugo Friedman va selecta 6 extrase, considerate edificatoare în susținerea cazului clientului său.

Urmează un lung șir de amânări:

30 august 1950 – Ședința publică este amânată la 6 septembrie[40] și, ulterior, pentru ziua de 13 a aceleiași luni.

13 septembrie 1950 – În cadrul acestei a treia ședințe publice este solicitat dosarul Curții Marțiale din Ploiești prin care ofițerii Modest Alexandru, Pavel Ioan și Cojocaru Florescu au fost judecați în luna mai 1944, Batalionul IV Instrucție și Reparații Auto București, când au primit sentința de condamnare la moarte pe data de 05.06.1944, sentință care nu a fost pusă în aplicare datorită puternicelor metamorfoze pe care le-a cunoscut scena politică românească în acea vreme, ale căror puternice reverberații au produs fisuri la toate nivelurile[41]. Care era mobilul acestei decizii? Care este legătura cu judecarea cazului în care era incriminat Monahul Agathon (Alexandru Teodorescu)? Vom elucida aceste aspecte în subcapitolele următoare.

15 septembrie 1950 – Curtea București, Secția a III-a Penală adresează o cerere Ministerului Forțelor Armate, Serviciul Contencios, în cuprinsul căreia sunt stipulate motivele solicitării dosarului Curții Marțiale din Ploiești și, de asemenea, sunt prezentate câteva referințe, menite să faciliteze găsirea în timp util (înainte de termenul de ședință din 13 septembrie 1950) a acestuia[42].

 20 octombrie 1950 – Începând cu această înfățișare cei doi acuzați vor fi reprezentați de avocații Hugo Friedman, pentru Sandu Tudor, respectiv Constantin Harnagea pentru Posteucă Dumitru. Din partea apărării se va cere, o altă amânare, pe care Curtea o va aproba, unul din motivele invocate fiind absența dosarului de la Curtea Marțială[43].

23 octombrie 1950 – Curtea București, Secția a III-a Penală adresează o nouă cerere Ministrului Forțelor Armate, Serviciul Contencios, pentru a solicita dosarul Curții Marțiale din Ploiești prin care au fost judecați ofițerii Modest Alexandru, Pavel Ioan și Cojocaru Florescu[44].

 9 noiembrie 1950 – Curtea București, Secția a III-a Penală adresează a treia cerere Ministrului Forțelor Armate, Serviciul Contencios[45] dar, de data aceasta, adaugă indicații exacte cu privire la locul unde se găsea dosarul Curții Marțiale din Ploiești, informațiile parvenindu-le de la avocatul Monahului Agathon (Sandu Tudor) – Hugo Friedman[46]. În cele din urmă, dosarul va ajunge la Curtea București la data de 22 noiembrie 1950.

23 noiembrie 1950 – Ședința publică numărul 4. Curtea era compusă din consilierii Constantin Petrescu și Constantin Dumitrescu, asesorii populari Victor Dumitrescu, Maria Grigore, Constantin Munteanu, procurorul Octavian Vasiliu și grefierul Gheorghe Orescovici. După ce s-au expus argumentele procuraturii și ale apărării se va acorda ultimul cuvânt acuzaților. Din nou, Monahul Agathon (Alexandru Teodorescu) își reclamă integritatea: „Acuzatul Al. Teodorescu având ultimul cuvânt arată că este nevinovat și cere achitarea”[47]. Curtea va amâna pronunțarea pentru data de 24 noiembrie 1950, cerând totodată concluziile scrise de avocații apărării. Revine, ulterior, și va prelungi termenul la 29 noiembrie.

29 noiembrie 1950 – Ședința publică numărul 5. Curtea își păstrează componența de la ședința publică anterioară iar soluția Curții va fi o repunere a cauzei pe rol deoarece

„Având în vedere că în fața acestei instanțe s-au făcut probatorii numai în ce privește primul capăt de acuzare, iar apărarea orală și scrisă a acestui acuzat s-a referit numai asupra acestui capăt de acuzare, fără a se fi discutat de reprezentantul Ministerului Public și apărarea și cel de-al doilea capăt de acuzare. Că pentru a se face lumină în cauză Curtea găsește că este necesar a fi audiați în instanță și martorii – rezultați din acte – cu privire la această ultimă acuzare cum s-ar fi pus în discuția apărării și această latură a acuzării”[48].

14 decembrie 1950 – Ședința publică numărul 6. Cu excepția procurorului care va fi substituit de Gheorghe Asnel componența curții rămâne neschimbată. Apărarea va avea un martor, Noblok Jean, din partea lui Dumitru Posteucă, iar acuzarea îl va audia pe Ivanov Serghie.  Lungul proces, amânarea repetată a termenelor justifică surescitarea tuturor factorilor implicați în proces și reacțiile pe măsură:

„Dl. Procuror în concluziile puse a cerut termen ca să vină ceilalți martori ai acuzării arătând că sunt absolut necesari în stabilirea situației de fapt și solicită amendarea atât a martorilor lipsă cât și a agenților ce nu au îndeplinit mandatele. Apărătorii acuzaților solicită judecarea cauzei arătând că martorii și-au schimbat adresele între timp și nu vor veni astfel acuzații stau degeaba în închisoare”[49].

La rându-i, Curtea va da curs solicitării procurorului și va dispune amendarea martorilor lipsă cu câte 1.000 lei, în vreme ce sancțiunea agenților va fi și mai aspră, cuantumul amenzii dublându-se (2.000 lei)[50].

11 ianuarie 1951 – Ședința publică numărul 7. Curtea era compusă din consilierii I. Ionescu și C. Dumitrescu; asesorii populari I. Mardare, I. Marin și T. Avram; procurorul Oct. Rotărescu și grefierul M. A. Marderos. După ce vor fi audiați martorii prezenți – Ștefan Corbeanu, Aurel Cristofereanu, Ioan Secăruș și Al. Balaban – Curtea va amâna cauza în vederea aducerii martorilor lipsă, pentru audierea lor, cu mențiunea că acest termen va fi ultimul[51].

8 februarie 1951 – Ședința publică numărul 8. În componența Curții vor fi următorii:  Gheorghe Ionescu și Aurel Fărcuțiu – consilieri; Florica Șipoș, Tudor Avram, Ion Mardare – asesori populari; Camil Gall – procuror și Gheorghe Munteanu în calitate de grefier. Modificări apar și la nivelul avocaților apărării, în sensul că, pe lângă domnul Hugo Friedman, Monahul Agathon (Sandu Tudor) va fi apărat și de avocatul Tanenzapf iar pentru Dumitru Posteucă va vorbi avocatul Alfred Victor. În aceste circumstanțe, procurorul, după mai bine de 6 luni de la data arestării Monahului Agathon (Alexandru Teodorescu) și a lui Dumitru Posteucă, dispune schimbarea calificării de „criminal de război”: „Dl. Procuror cere a se lua act că schimbă calificarea în ce privește pe acuzatul Teodorescu Alexandru, în art. 4 al. III comb. cu art. 3 litera e. din lege 207/948 (instigare la infracțiunile săvârșite de Posteucă Dumitru) și declară că renunță și la martorii citați pentru astăzi, înțelegând să se judece pe baza probelor existente la dosar”[52].

După ce părțile (procurorul și avocații apărării) și-au expus pledoariile se acordă inculpaților, din nou, ultimul cuvânt. Înscris pe aceeași orbită a distincției, homo dignus, Monahul Agathon „declară că în afară de cele spuse de apărătorii săi, nu mai are nimic de adăugat afară de faptul că atunci când Posteucă era la garaj nu a avut nicio legătură cu el”[53]. Asupra semnificației acestei replici vom reveni în cele ce urmează.

Curtea, invocând necesitatea unui timp optim examinării actelor din dosar, va dispune amânarea pronunțării sentinței pentru 14 februarie 1951, termen la care va recurge la o nouă prelungire.

14 martie 1951 – Ședința publică numărul 9, în cadrul căreia se va pronunța sentința: Posteucă Dumitru va primi 2 ani și 6 luni pentru cercetări abuzive iar Monahul Agathon (Alexandru Teodorescu) va primi 2 ani pentru infracțiunea de instigare la cercetări abuzive[54]. Componența Curții și-a păstrat alcătuirea din ședința publică anterioară[55]. Considerăm necesară și semnalarea următoarei mențiuni[56]: „Conform art. 64 cod penal se deduce din pedeapsa aplicată timpul stat în prevenție, cu începere de la 2 iunie 1950”[57]. În finalul deciziei era stipulată următoarea chestiune: „urmează a vedea că în favoarea acuzaților militează circumstanțe ușurătoare”[58].

 11 mai 1951 – Curtea va rectifica decizia din ședința dată pe 14 martie 1951 „și anume ultimul considerent în sensul că din eroare materială s-a trecut că sunt circumstanțe ușurătoare în favoarea acuzaților Dumitru Posteucă și Sandu Tudor”[59].

• Sandu Tudor și gemelaritatea paradoxală victimă – călău

Sigur că parcurgerea traseului schițat în rândurile anterioare a ridicat multiple semne de întrebare și, în mod necesar, se impune aducerea unor lămuriri suplimentare. În primul rând, se cuvine să elucidăm motivele arestării, care au determinat încadrarea Monahului Agathon în categoria criminal de război, așa cum se regăsesc ele în rechizitoriul întocmit de procuratură[60].

Pe scurt, Dumitru Posteucă și Alexandru Teodorescu fuseseră reclamați de către Modest Alexandru, Pavel Ion și Cojocaru Florea imediat după terminarea războiului. Deși Tribunalul Poporului clasase respectivul dosar, după apariția Decretului 207/12 august 1947 acesta va fi reluat pentru anchetă la Cabinetul Criminalilor de Război, ancheta bazându-se exclusiv pe reclamațiile sus-numiților. Paradoxul constă în faptul că acești trei acuzatori, așa-zisele victime, la acea dată se aflau în regim de detenție, condamnați prin sentința Curții Marțiale Ploiești pentru următoarele fapte: încercare de asasinat în timpul camuflajului contra unui ofițer îmbrăcat în haine civile, furt din alimentele și efectele din magazia Companiei, fals în acte publice și dezertare. Consternant este faptul că principalul cap de acuzare este tentativa de omor săvârșită în noaptea de 22 mai 1944 contra lui Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor). Care au fost motivele care i-au determinat pe aceștia să pună la cale uciderea lui Sandu Tudor? Din examinarea dosarului reiese că Maiorul Vlădescu Gheorghe, comandantul batalionului, fiind informat că subofițerul Modest Alexandru duce o viață imorală (exista o reclamație a soției legitime că își adusese amanta în Unitate) și că produce diverse nereguli în administrarea companiei, unde era magazioner (probate prin plângerile elevilor de la Școala din cadrul Batalionului IV Auto), îl va delega pe locotenentul în rezervă, Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), să întreprindă, discret, o anchetă. Sandu Tudor, la finele anchetei, va raporta Comandantului faptul că suspiciunile legate de Modest Alexandru se confirmă, cu finalitatea evidentă de a se lua măsurile necesare împotriva celui care comitea aceste fărădelegi. E lesne de înțeles că Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), care îndeplinea funcțiile de Ofițer de front dar și de profesor de Istorie la Școala Batalionului IV Auto, a aflat cu ușurință de la elevii săi cum stăteau lucrurile și că firea sa intransigentă, de luptător deschis în numele adevărului, nu putea rămâne indiferentă în fața acestor derapaje morale. La rândul său, Modest Alexandru află că este cercetat și ia hotărârea, nici mai mult, nici mai puțin, decât să-l ucidă pe cel încredințat să-l deconspire. Astfel că, în seara sus menționată, alături de sergenții Florea Cojocaru și Pavel Ion, din aceeași companie, după ce, în prealabil, au consumat o cantitate însemnată de alcool (un litru de țuică) pentru a-și face curaj, se îndreaptă spre locuința locotenentului Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor). Ajunși la destinație cei trei, pregătiți cu puștile automate, trag în zona în care știau că se află patul țintei lor și, ulterior, încredințați că și-au împlinit misiunea criminală, se retrag la comandament.

Planul însă le-a fost dejucat. Din nou, Sandu Tudor se salvează. Miracol? Coincidență fericită? Lăsăm cititorului libertatea de a alege varianta corectă, pentru că, oricum, în viziunea noastră, fapta se sustrage unei logici plat raționale. Am spus „din nou”  deoarece evenimentul ne obligă la analogia cu o altă coincidență, din august 1937, când a avut loc prăbușirea avionului pilotat de Sandu Tudor. Așa cum știm, impactul căderii s-a soldat cu deteriorarea severă a aparatului de zbor dar protagonistul nu a suferit răni fizice majore[61].

Revenind la evenimentele din 22 mai 1944, Sandu Tudor chiar în seara atentatului a început să facă investigații pentru a-i descoperi pe făptuitori iar a doua zi, de la prima oră, se duce la comandantul batalionului, expunându-i acestuia situația și suspiciunile sale[62]. Când cei trei descoperă că planul lor nu a funcționat decid să dezerteze înspre armata sovietică. La îndemnul sergentului major Modest Alexandru – care îi însoțește la cancelaria Companiei, unde îi va da ordin Caporalului Traian Ene să le facă foi de drum – primii care pleacă, lăsând în urmă un bilet în care-și recunoșteau faptele (că sunt autorii tentativei de asasinat și că au dezertat), sunt subofițerii Cojocaru Florea și Pavel Ion. Planul le este, din nou, spulberat de Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), care îi urmărește pe fugari până la București și, cunoscându-le domiciliile, reușește să-i aresteze. Aduși la Batalion aceștia sunt preluați de comisarul special, Dumitru Posteucă, care, conform sarcinilor ce-i reveneau din fișa postului, era responsabil cu realizarea anchetei. Ulterior, sunt trimiși în judecata Curții Marțiale Ploiești care îi condamnă la moarte.

Acestea sunt faptele. Sigur că analizarea lor din perspectiva unei logici justițiare normale, sănătoase, nu poate furniza răspunsuri verosimile cu privire la această prefacere a pozițiilor actorilor, la doar cinci ani diferență. Și, totuși, cum a fost posibil acest lucru? Cum se pot substitui, în ochii justiției, cu atâta ușurință, victimele călăilor? Credem că nu se poate realiza o analiză comprehensivă a acestei scări valorice, în afara contextului istoric. Intrarea victorioasă a trupelor sovietice a condus, succesiv, la o devalidare și resemantizare a tuturor structurilor și ierarhiilor (fie ele de natură socială, culturală sau politică ș.a.). În aceste circumstanțe, cei trei condamnați prin decizia Curții Marțiale Ploiești din mai 1944 – Modest Alexandru, Pavel Ion și Cojocaru Florea – depun o cerere de revizuire, care nu numai că le va fi aprobată ci, (aparent) surprinzător, aceeași Curte, la doar câteva luni diferență – 14 noiembrie 1944  – va da o soluție extrem de avantajoasă pentru aceștia: comutarea pedepsei cu moartea la doar 10 ani de închisoare cu toate că faptele au fost reținute așa cum s-au stabilit în prima rezoluție. Încurajați, aceștia vor intenta recurs și acestei condamnări care, însă, prin decizia din 22 decembrie 1944 a Curții de Casare și Justiție Militară, le este respins.

Lucrurile nu se vor opri aici. Dorința de răzbunare, caracterul meschin îi determină să exploateze avantajele nebuloasei legislative și incoerenței unei justiții profund înregimentate politic, al cărei caracter aservit nu scăpa, iată, nici măcar acestor conștiințe gregare. Astfel, cei trei reclamă faptul că ar fi fost persecutați pentru activitatea lor comunistă și că au luat hotărârea de a-l suprima pe Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor) deoarece știau consecințele grave ce-i așteptau în cazul în care erau descoperiți. De asemenea, stabiliseră ca, ulterior momentului producerii crimei, să fugă cu toții în Uniunea Sovietică – țara în care își puteau împlini idealurile lor revoluționar-comuniste. Pentru a fi și mai credibili în halucinanta lor variantă aduc și alte pseudo-informații (de natură să ofere consistență demersului lor argumentativ), cum ar fi faptul că Sandu Tudor ar fi fost un fascist notoriu, că ar fi avut calitatea de profesor de limbă germană la Școala Batalionului 4 Reparații Auto ș.a. – date suficiente însă, în acea vreme, pentru a conduce la încadrarea aberantă de „criminal de război”. În Mandatul de arestare nr. 2961/948 se specifica faptul că Alexandru Teodorescu este acuzat că „a comis crimă împotriva umanității prin aceea că prin denunțul făcut și prin actele sale a provocat aplicarea unor tratamente neomenoase persoanelor supuse anchetei și cercetărilor pentru activitate comunistă”[63]. Ni se pare important să semnalăm că în același document se stipulează faptul că pedeapsa prevăzută la această încadrare era – „conform legii nr. 291/947 publicată în Monitorul Oficial nr. 189 din 18 august 1947, modif. prin legea nr. 207/948”[64]: „muncă silnică pe viață”[65].

Continue reading „Dr. Carmen CIORNEA: Condamnarea Monahului Agathon (Sandu Tudor)” →