Motto:

,,Remarcabil specialist, economist și filozof, Mircea Vulcănescu este un prinț al spiritului, ale cărui clarviziune, subtilitate și precizie nu sunt egalate decât de marea sa inimă și de frumosul și nobilul său caracter” (Thomas Masarik, președintele Cehoslovaciei).

Încercând să vadă dincolo de manifestările concrete ale doctrinei marxiste în numele căreia au fost sacrificate cca 65 de milioane de vieți umane (apud. Soljenițîn, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ), renumitul savant Mircea Eliade (1) spunea într-un interviu că există în societatea modernă o nevoie de mit ca de „pâinea cea de toate zilele”. Condiționat de tipare mitice iudeo-creștine, Marx ar fi văzut viitorul ca pe o societate fără tensiuni, lipsită de ură de clasă, fiind dispărute clasele într-un soi de rai pe pământ. Ar fi vorba de o „secularizare a marelui mit iudeo-creștin despre raiul care a existat la început și care va exista la sfârșit…când leul va îmbrățișa gazela”. La acel interviu din 1984 s-a ferit însă a aminti spusa românească după care iadul e pavat cu intenții bune…

Evacuat de „marxiști” din propria casă din care i se lăsase o singură cămăruță de locuit (2), academicianul Dimitrie Gusti îi marturisise lui Constantin Noica în 1954 că ar fi vrut să-l aibă drept urmaș la conducerea Catedrei de sociologie pe Mircea Vulcănescu. Fiindcă filozoful ucis în 1952 în temnița Aiudului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene”; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ) fusese cel care limpezise tehnica de cercetare monografică.

Pe când era încă student, nu la Filozofie, deoarece pe aceasta a terminat-o odată cu susținerea tezei de licența în ianuarie 1925, ci la Facultatea de drept, unde urma să-și dea licența în vara aceluiași an, Mircea Vulcănescu a participat la prima campanie monografică organizată de Dimitrie Gusti. Planul cercetării unui sat românesc fiind gata înainte de Paște, profesorul Gusti însoțit de un asistent și de un grup de studenți au pornit după Duminica Tomii pentru zece zile spre Goicea Mare (vezi Mircea Vulcănescu, Câteva observațiuni asupra vieții spirituale a sătenilor din Goicea-Mare, cuprins în vol: Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Editura Eminescu, București, 1997, p. 69-78), fără să știe că prin cercetările lor în acel sat din Dolj se naștea, în primavara anului 1925, Sociologia monografică românească.

In preajma celui de-al doilea război mondial, Scoala sociologică a lui Gusti ajunsese a fi focar de concentrare și de iradiere a spiritualitații românești interbelice. Ea reunea în timpul anului universitar pe la conferințele Institutului Social Român organizate de profesorul Dimitrie Gusti și la vreme de vară în cercetarea câte unui sat românesc, tineri studenți sau absolvenți dintre cei mai dotați, alaturi de personalitați afirmate în cultura interbelică. Incă din anii universitari 1923-1924 și 1924-1925 Dimitrie Gusti se gândise să facă împreună cu studenții, în cadrul Seminarului de sociologie, o aplicație a teoriei sale sociologice și să alcătuiască un plan de cercetare interdisciplinară a unui sat românesc. Deși fusese cucerit de farmecul și sclipitoarea inteligență a profesorului Nae Ionescu (3), pentru licența în filozofie Mircea Vulcănescu se îndreptase către profesorul Gusti, alegându-și o tema de sociologie privitoare la diferitele fațete ale raportului dintre individ și societate.

Până în 1925, excursii de studii împreună cu studenții nu mai facuse decât faimosul istoric și arheolog Vasile Pârvan (1882-1927), interesat să cerceteze, cum scrie Mircea Vulcănescu, “pe pamântul neprefacut al vechii Dacii, chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri”(vezi Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 81). Incepând cu 1925 echipele de monografiști ale profesorului Dimitrie Gusti, vor căuta să reconstituie chipul autentic al românului după observații “făcute direct asupra așezarilor, portului, credințelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nadejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară” (Ibid.). Toate constatările de pe teren, adunate la început după un prim plan de cercetare din 1925-1927, iar apoi cu metoda pusă la punct în 1928 de Mircea Vulcănescu în campania din satul Fundul Moldovei – Suceava, trebuiau să fie înțelese fenomenologic. Intrucât descrierea fenomenologică ducea la aflarea “felului de a fi” al faptelor sociale, la semnificația lor. Considerând viața socială a sătenilor ca o forma a vieții în genere, ea putea fi integrată în ritmul cosmic. Acest lucru a fost văzut cu claritate de filozoful Mircea Vulcănescu.

Pe teren, între monografiștii de la Fundul Moldovei, Mircea Vulcănescu s-a găsit între 10 iulie și10 august 1928, imediat după întoarcerea sa de la studiile de specializare din Franța. “La deschiderea cursului anului următor, Gusti a început prin a spune studenților : Domnilor, în sfârșit, avem sistemul în mână!” (4).

Insuși profesorul Gusti recunoștea că “în timpul cercetărilor la sat Mircea Vulcănescu a reușit să cristalizeze viziunea sa neclară încă, doar intuită ca direcție”. Inițiatorul Scolii monografice era extrem de încântat de formula definitivă de cercetare pe teren la care filozoful Vulcănescu ajunsese prin sistematizarea metodologiei. La început de drum, problema cea mai acută a monografiștilor fusese îmbunatațirea tehnicii de cercetare. In satul Fundul Moldovei filozoful Mircea Vulcănescu s-a ocupat în mod special de înnoirea tehnicii, analizând seria de planuri și chestionare folosite în vechea schemă a profesorului. “E greu, dupa Vulcănescu, să mai pui la socoteală pe alți monografiști, în ce privește capacitatea lor de teoretizare”, scria H. H.Stahl în volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (București, Ed. Minerva, 1981, p. 145).

Despre metoda de cercetare monografică a mai tratat sociologul Traian Herseni (5) într-o conferința cu acest titlu, ținută în ianuarie 1931 în cadrul conferințelor organizate de Institutul Social Român pentru prezentarea rezultatelor obținte în campaniile monografice. La secțiunea “cadre” Herseni a prezentat în februarie conferința Raportul dintre natură și cultură. La secțiunea “manifestari”, asistentul Mircea Vulcănescu a prezentat în aprilie conferința Structura vieții economice a satului (cf.  Marin Diaconu, Scoala sociologică a lui D. Gusti. Documentar sociologic. 1880-1933, Bucuresti, Ed. Eminescu, 2000).

In volumul botezat, într-o lacuna de inspirație, cu același titlu pus de Diaconu și celui de-al doilea volum de scrieri sociologice ale lui Mircea Vulcănescu, s-a strecurat o eroare la p. 202 unde citim că în “1929, octombrie – Mircea Vulcănescu și Henri H. Stahl sunt numiți asistenți de sociologie în cadrul Catedrei conduse de Dimitrie Gusti”. Informația este falsă, întrucât, lipsindu-i licența în filozofie, H.H. Stahl nu putea fi în 1929 asistent încadrat oficial ca și Mircea Vulcănescu. Abia în 1933 Stahl a redactat lucrarea „Tehnica monografiilor sociologice” care i-a servit “dealtfel și ca teză de licența” (cf. H.H. Stahl, Amintiri și gânduri..., Ed. Minerva, București, 1981, p.157). Poate Marin Diaconu ar fi vrut să treacă în dreptul anului 1929 o informație biografică de la Măriuca Vulcănescu din viața generosului ei tată și pe urma s-a razgândit: Ajutat de avocatul H.H.Stahl (1901-1991) să se despartă de Anina Rădulescu-Pogoneanu (6), din 1929 Mircea Vulcănescu îi dădea lui Stahl (căruia îi oferise și posibilitatea de a locui în propria sa casă) jumătate din leafa pe care numai filozoful Vulcănescu o primea în calitate de  asistent încadrat oficial. Intr-un articol publicat la 29 ianuarie 1933 (în “Dreapta”) Mircea Vulcănescu notează: “sunt asistent universitar de etică, cu titlu provizoriu, la Universitatea din București, de la 1 octombrie 1929, cu leafa pe jumatate”. După ce-i fusese stenograf profesorului Gusti, Stahl i-a devenit din 1929 asistent onorific, adică fără leafă, având obligația de a-și face între timp studiile la Facultatea de Filozofie și litere, ocazie cu care l-a audiat și pe Nae Ionescu „dăruit cu o inteligență excepțională”. Devenit prin anii șaizeci apropiat al unui ideolog din structurile de vârf,  Miron Constantinescu (aka Mehr Kahn, vezi istoricul literar Marian Popa, Istoria literaturii romane de azi pe maine, Bucureșrti, Fundația Luceafărul, 2001, vol. I, p. 861, inchizitorul marxist care se opunea vehement publicării savantului Mircea Eliade), H. H. Stahl este făcut membru corespondent al Academiei R.S.R în 1974, iar membru plin în cripto-securismul brucanian de după 1990. In secolul XXI, G. Socol îl va cocoța în rândul „mentorilor”  Școlii sociologice de la București (vezi on-line „Revista calitatea vieții”, 2002, consultată pe 20 marie 2020).

După campania monografică din satul Fundul Moldovei, profesorul Gusti îi propune lui Vulcănescu să-i devină asistent și îl însărcinează să se ocupe în continuare și la seminar de probleme de tehnică a cercetarii monografice. “Seminarul meu, – consemnează Mircea Vulcănescu-, a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru…Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl” ( cf. Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 83). Desigur după ce stenograful lui Gusti a terminat Facultatea de filozofie și litere. H. H. Stahl a fost  „încadrat oficial, ca asistent, doar în 1943″ (H.H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 184). Așadar H.H. Stahl îi devine profesorului Dimitrie Gusti asistent încadrat pe schema Catedrei la 16 ani după Mircea Vulcănescu (asistentul preferat al lui Gusti) și la 12 ani după Traian Herseni, încadrat în 1932, după ce fusese vreo doi ani asistent onorific la întoarcerea din Germania studiilor sale post-universitare.

Scoala monografică de la București  – model de cercetare interdisciplinară pentru sociologi de renume din occident – a fost atât de apreciată în lumea științifică internațională, încât sociologii europeni și americani căzuseră de acord ca în 1939 al XIV-lea Congres internațional de sociologie să fie reunit la București. Proiect zadarnicit din cauza izbucnirii războiului. Cu singurul avantaj că, în vederea Congresului, profesorul Dimitrie Gusti a încurajat si susținut material redactarea și publicarea unor lucrari ce-și așteptaseră cam mult finisarea și care ulterior n-ar mai fi avut nici o șansa de realizare. Folosind și munca altor cercetători ai satului Nerej pe care nu i-a mai menționat ca autori, una din lucrările de atunci a fost redactată cu maximă viteză de H.H. Stahl dictând-o direct în franceză unei dactilografe (nemenționată în volum) care stăpânea perfect ortografia limbii franceze.

Ca urmare a aprofundării aristotelismului ajuns la modă odată cu neo-tomismul francez, Mircea Vulcănescu a observat afinitățile dintre concepția voluntaristă a națiunii susținută de profesorul său și “teoriile corespunzatoare ale catolicismului neotomist” ( vezi Mircea Vulcănescu, Nevoia de unitate a spiritului meu mi-a impus sinteza. Intre Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, în rev. “Viața Românească” nr. 8-9/1993, p. 112-115). Asistentul preferat a așezat  “sistemul lui Gusti pe baze aristotelice, suprapunând deosebirea dintre cadre și manifestări deosebirii aristotelice dintre posibilitate și actualitate” (Op. Cit.).

In opinia filozofului Mircea Vulcănescu, “cheia succesiunii formelor /…/ nu stă în aceste forme ele însele; ci în condițiile lor vii, în cadre, dintre care două (cosmologic și biologic) erau, firește, naturale; iar socialitatea celorlalte două (psihologic și istoric) nu putea fi tăgduită” (Ibid.). Filozoful subliniază diferența dintre poziția sa și poziția sociologului Traian Herseni “care n-a șovait să împingă complet sociologia printre științele spiritului”. Lui Mircea Vulcănescu i s-a parut că ar fi tradat gândul profesorului Gusti, dacă nu ar  fi pus în relief  “caracterul de cheie a relațiilor dintre lumea fizică și lumea spirituală pe care-l are societatea în concepția lui Gusti”. Acest fapt, constata filozoful Scolii monografice, îi  înlesnea înțelegerea bisericii ca „cheie de boltă” (ibid)  a relațiilor dintre lumea fizică si cea spirituală.

Cu vastul său orizont filozofic, Mircea Vulcănescu a pledat pentru ințelegerea “esențial predicativă” a faptelor sociale, opusă explicației cauzale folosită în științele naturii. Fenomenologia, prin reducerea fenomenelor cercetate la esențe, îl ducea către descrierea esenței manifestărilor, prin punerea lor în funcțiune de totalitatea condițiilor de viață în care au aparut. Trăind nemijlocit în mediul pe care îl cercetau, monografiștii puteau patrunde înțelesul unor manifestări greu de încadrat. Mircea Vulcănescu oferă ca exemplu un descântec cu formula sa de sfârșit: “Descântecul meu,/Leacul de la Dumnezeu…”. In formulă supraviețuiesc două mentalități diferite: una magică, bizuită pe puterea ritualului și alta religioasă, în care ritualul nu este decât apel către o Ființa ce acționează cu deplină libertate. Am avea aici o sinteză în care natura totalitații este imposibil de precizat pentru cineva care cercetează din afară, fără o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat, fără o “traire în înseși condițiile lui” ( Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, București, 1997, p. 169).

Se pare totuși că nu numai o “contopire sufletească” cu obiectul de cercetat era în masura a dezvălui natura acestor lucruri delicate. Fiindcă stenograful H. H. Stahl, deși participase la multe cercetări monografice încă din vremea studenției sale la litere și filozofie, când a vrut să prezinte filozofia populară, el a consemnat eronat că aceasta ar cuprinde doar gesturi și ritualuri magice menite “să acționeze” către silirea la o supunere în fața voinței omenești.  La fel, ceremoniile și acțiunile religioase, în opinia greșită a lui H. H. Stahl,  ar avea – fără  nici o deosebire de ritualurile magice – același scop: “înduplecarea” la voința oamenilor ce urmăresc ca semnele depășind puterea noastră de înțelegere să devină totuși binevoitoare (H. H. Stahl, Amintiri…, 1981, p. 243).

Sistematizând și clarificând metoda lui Gusti, Mircea Vulcănescu a ajuns la o sugestivă formulă sintetică: C+M=V, unde se pun în evidența cadrele (cosmologic, biologic, psihologic și istoric), i.e. patru ansambluri mari de factori care influențează viața socială, fără a o determina cauzal,  și manifestarile ce decurg sub influența cadrelor , subliniind totodată rolul voinței sociale. Ultima este privită ca o putere de reacție ce generează diferite manifestari.

Sistemul gustian ar reuni în felul acesta ambele tendințe, cea a sociologiei cadrelor sociale cu sociologia faptelor sociale propriu-zise (altel spus, a manifestarilor). Insăși metodologia de cercetare implica pluridisciplinaritatea. La o campanie de cercetari monografice trebuiau să participe cel puțin doisprezece cercetatori diferiți: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric și un psiholog-etnograf  pentru cadre. Iar pentru manifestari, un economist, un jurist, un cercetator al vieții politice și administrative și cel puțin trei cercetatori ai vieții spirituale care să se ocupe de următoarele manifestari: limba și obiceiurile, literatura și arta, religia și moralitatea.

Mircea Vulcănescu observase că sociologiile particulare ale fiecărui cadru sunt unilaterale, pretinzând o exclusivitate a punctelor de vedere, spre deosebire de teoria generală a cadrelor care “nu stabilește reporturi univoce între viața socială și totalitatea împrejurarilor în care ea se desfașoară. Ca unitate vie, orice unitate socială exercită o anumita forță de reacțiune  /…/ o anumita capacitate de a se sustrage acțiunii directe a anumitor cauze, prin interferarea cu altele. Ceea ce face ca problema explicației sociologice să fie pusă prin termenul de voința sociala” ( vezi Mircea Vulcănescu, Publicătions de l’Ecole Roumaine de Sociologie, 1938, traducere de Mariuca Vulcănescu în vol.: Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 176).

Dintr-un articol apărut abia după decembrie 1989, aflăm de la sociologul Traian Herseni că Mircea Vulcănescu își adusese în cadrul Scolii monografice un însemnat aport nu numai în domeniul “manifestarilor sociale”, scriind în 1932 acel studiu “extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria și sociologia vieții economice, dar și în fundamentarea tehnicii de cercetare monografică prin cadre și manifestari. Traian Herseni, care a publicat cele mai multe lucrari de sociologie (vezi Paula Herseni, Din publicățiile Scoalei sociologice de la București, 1971 în vol.: Sociologia militans.VI, Ed. Stiintifică, p. 155-214) are grijă să nu uite a evidenția noutatea adusă de filozoful Mircea  Vulcănescu. Datorită contribuției vulcănesciene, sistemul gustian a câștigat în valoare prin prognozele devenirii sociale, pornind de la considerarea cadrelor drept “virtualitați sociale”, ce pot avea manifestari reduse sau dezvoltate, cadrele fiind chiar “putințele devenirii sociale” (vezi Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, în rev. “Manuscriptum”, nr. 1-2/1996, numar omagial “Mircea Vulcănescu”, p. 131). După o altă prețioasă remarcă a lui Traian Herseni (1907-1980), contribuțiile teoretice ale lui Mircea Vulcănescu  erau “în spiritul sistemului de sociologie al lui Dimitrie Gusti, dar cu numeroase completari și dezvoltari, de evidentă originalitate și creativitate. Uneori sistemul de sociologie, etică și politică al lui D. Gusti, văzut, interpretat și înfățișat de Mircea Vulcănescu, primea o stralucire pe care autorul lui originar, mare organizator și animator, dar scriitor și vorbitor de treapta mijlocie, n-a fost în stare să i-o dea niciodata” (cf. Traian Herseni, op. cit., p. 130).

Școlit în mediul academic francez unde se familiarizase cu neo-tomismul, filozoful Vulcănescu (totodată și economist al Scolii sociologice de la București) va înțelege teoria cadrelor ca putințe ale devenirii sociale. Ceea ce îi permitea să înlăture “tot ceea ce era caduc într-un evoluționism dialectic, de-o superficialitate logică ispititoare, dar fără a nega prin aceasta orice putință de explicare a devenirii sociale”, reușind a păstra “tot ceea ce era bun din învațatura fenomenologică a lui Nae Ionescu” (cf. Mircea Vulcănescu). Chipul autentic al românului, pe care Școala sociologică a lui Gusti a căutat să-l reconstituie, prinde contur în filozofia vulcănesciană în mod straniu. Pe de-o parte, în singurătate, iar pe de altă parte integrat în totalitatea existentului prin firea proprie, prin rostul, și prin soarta sa (vezi Mircea Vulcănescu, Existența concretă în metafizica românească).

In plină dictatură comunistă, când a vrut să critice sistemul Scolii gustiene, căci în acele vremuri tot ce ținea de performanțele culturale ale epocii dinainte de 23 august 1944 trebuia neaparat criticat, Henri H. Stahl a reproșat “inventarierea problemelor pe cadre și manifestari“, axându-și critica pe faptul că D. Gusti ar fi stabilit astfel “o lista a tuturor sociologiilor particulare existente la acea dată”, ceea ce implică realizarea cercetarilor prin “reprezentanții profesioniști ai… biologiei, psihologiei, istoriei…” (H.H. Stahl, Amintiri…1981, p. 105).

Accentuând pe “dizidența” sa în cadrul Scolii gustiene,  H. H. Stahl se face a uita că investigațiile interdisciplinare (7) au avut în România, în colectivele de cercetare pe teren conduse de Gusti “o prioritate de necontestat” (Traian Herseni, Sociologie. Teoria generala a vieții sociale, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 32), caracterul esențial al monografiei sociologice fiind “cooperarea specialiștilor pentru înțelegerea întregului social” (Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti, Profesorul, în: “XXV ani de învațamânt universitar. D. Gusti și Scoala sociologică de la București“, Institutul Social Român, București, 1937. Republicat în vol.:  Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p.100).

Când H. H. Stahl își amintește de folcloriștii, geografii, istoricii, filozofii, biologii, matematicienii (/statisticieni, precum Octav Onicescu), economiștii, muzicologii, artiștii plastici etc… care au luat parte, alaturi de sociologi și de studenți la cercetarile de prin sate, gasește că echipele de monografiști din Scoala lui Gusti erau cam “hibride” (H.H. Stahl, Amintiri si gânduri..., Editura Minerva, București, 1981). Dar nu reușește a-și păstra atitudinea critică față de împărțirea pe cadre și manifestari de-a lungul întregului volum de amintiri. H.H. Stahl se contrazice singur atunci când scrie : “Cadrele și manifestarile erau … un instrument de lucru extrem de util, astfel că trebuie să marturisesc că azi încă, atunci când judec o problema socială, o trec automat “interdisciplinar” prin ciurul tuturor științelor sociale particulare, iar șirul acestor discipline îl țin minte prin formula cadrelor și manifestărilor” (H.H. Stahl, Amintiri…,1981, p. 102).

Pentru a lămuri cât mai deplin încotro bătea de fapt critica “inventarierii problemelor pe cadre determinante și pe manifestari“, este necerar a ne reaminti părerea lui Mircea Vulcănescu după care însăși ideea națiunii, ca să nu fie așezată într-un pur arbitrar, se întemeiaza “pe voința trăirii în comun, motivată de comunitatea de soartă, impusă de identitatea cadrelor și de asemănarea manifestarilor” ( Mircea Vulcănescu, Scoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, București, 1998, p. 80).

In memoriile sale, H. H. Stahl își afișeaza cu multă mândrie lecturile de tinerețe din clasicii marxismului și constantul său atașament fața de internaționalismul comunist. Nu sunt uitate nici cunoștințele sale printre  kominterniști, ca membrii marcanți ai Partidului Socialist din România, nici participarea fratelui său vitreg (Serban Voinea) la acea lovitura de Stat din 13 decembrie 1918 din Piața Teatrului Național din București, când conspiratorii au urmărit, imediat după constituirea României Mari (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 12/ 133, decembrie 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/  ), dezmembrarea țarii în beneficiul noului stat sovietic de la care primiseră bani pentru organizarea întregii acțiuni (vezi Magda Macici, Grefa comunista din România, în  rev. “Memoria”, nr.  6/ 1992, p. 127). Manifestația muncitorească din Piața Teatrului Național a urmărit acapararea puterii după modelul rusesc al luarii cu asalt a Palatului Regal. În 13 decembrie 1918 a fost prima acțiune de amploare a Partidului Socialist din România (de orientare “marxistă” și botezat astfel pe 9 dec. 1918). Manifestația a fost “organizata cu bani de la Moscova, bani ușor de acoperit  prin Tezaurul nostru național sechestrat în timpul razboiului la Kremlin și nici azi restituit țarii noastre” (Ibid.). Aceasta conspirație ce s-a vrut a fi o lovitura de stat, pusă la cale, între alții, de Ana Pauker și I.C. Frimu, a eșuat “căci riposta românilor a fost promptă. Desigur, din rândul manifestanților (dar și din rândul organelor de intervenție) au căzut câțiva zeci de  morți și  răniți. Toți aceștia vor aparea în istoriografia comunistă, nu ca atentatori la viața României, ci drept eroi” (vezi Magda Macici, Op. Cit.).

Fiul lui H.H. Stahl (Paul H. Stahl, din 1969 stabilit în Franța) desemna Scoala sociologică de la București prin titulatura de “Scoala lui Gusti și a lui H.H. Stahl” într-o carte despre sate balcanice (în engl., 1986, în română, 2000). Exagerarea sa ar fi oarecum de înțeles, venită din partea fiului celui care a tradus în franceză lucrările cercetătorilor satului vrâncean, publicate de Gusti în 1939 în trei volume (Nerej. Un village d’une région archaique). De-a dreptul de neînțeles este însă preluarea și vehicularea acestei nepotrivite denumiri, într-o recenzie tiparită în august 2001 de o revistă (“Archaeus”.Tome IV /2000. fasc. 3, p. 248) cu nejustificate pretenții de probitate științifică, editată de Centrul de Istorie a Religiilor (din cadrul  Facultății de istorie a Universității bucureștene), condus de Andrei Oișteanu (8), nepotul lui Leonte Răutu/ Oigenstein/ Oișteanu, „șeful real al tuturor mandatarilor locali ai Kremlinului”, responsabil al „inchiziției marxiste” ca șef ideologic al Partidului Comunist din România, el personal debarcat de Ceaușescu, dar având familia „stricto și largo senso rămasă la putere chiar și în România de azi” (9).

Nefericita denominație folosită de Paul H. Stahl apare cu atât  mai deplasată cu cât tatăl său (H.H.Stahl), în cartea Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociale (1981), a ținut cu tot dinadinsul să se păstreze la distanță de „mentorii” Dimitrie Gusti și Mircea Vulcănescu, afișându-și cu mândrie calitatea de așa-zis „disident” al Scolii lui Gusti.

*Textul de față are la bază o conferință ținută în 26 decembrie la Sighetul Marmației, la Sesiunea de comunicări pe teme de etnografie și folclor din cadrul Festivalului „Marmația 2001”.

Note si comentarii marginale

 

1. –vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale romanului eliadesc „Noaptea de Sânziene” (Paris, 1955), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/.
2. – vezi textele eliminate de cenzura dictaturii comuniste si introduse de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu în volumul apărut după căderea comunismului.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, București, Ed. Academiei, 1993.
3. — Studentul Mircea Eliade (1907-1986) scria despre profesorul Nae Ionescu (1890 – 15 martie 1940) în vara anului 1928 că: “singurul curs unde se încăpățânau să vină studentele și studenții care nu înțelegeau linia conferințelor, ci numai frânturi disparate era cursul de logică și de metafizică”(vezi Mircea Eliade, Gaudeamus, Ed. Garamond, București, p. 37).
4. — vezi Stefan J. Fay, Marturie pentru om, București, 1991, p. 16.
5. — Traian Herseni (1907-1980) participă din perioada studenției (1927, satul Nerej) la campaniile monografice. În 1928 își susține teza de licență cu tema Individ și societate, subiect de vaste posibilități pe care îl abordase în teza sa de licență si studentul Mircea Vulcănescu (1904-1952, Aiud, ucis în temnița comunistă). În “Arhiva pentru știința și reforma socială”, an X, nr. 1-4, 1932, p. 135-158, asistentul Traian Herseni publică: Individ și societate în satul Fundul Moldovei. Personalitate marcantă a sociologiei românești, după campania din Basarabia el publică în 1932 Categoriile sociale Cornovene, iar in 1934 volumul Teoria monografiei sociologice. Profesorul universitar Traian Herseni (dat afară din universitate la vremea ocupației staliniste a Regatului României) a contribuit în mod nemijlocit la afirmarea Școlii sociologice de la București, fiind cel mai harnic sociolog de școală gustiană. Multimea sa de lucrări publicate au dus la încarcerarea sa pentru patru ani (1951-1955) de către „regimul comunist „al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca; despre arestarea lui Traian Herseni am amintit la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 2012; https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=5s). După studiile de specializare în Germania incepute în 1929, Traian Herseni (dotat cu o sensibilitate metafizică sesizată de Cioran cu prilejul conferințelor organizate de Asociația „Criterion”) a fost întâi asistent onorific la catedra lui Gusti unde a preluat seminarul de sociologie generală pe care-l ținuse Mircea Vulcănescu. Apoi, din 1932 profesorul Gusti îl încadrează oficial, ca asistent cuprins în schema catedrei. In 1937, când a avut de ales între Golopenția (ucis in timpul anchetei prin torturare în temnița comunistă, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O schiță de portret: Anton Golopenția, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/03/golopentia.pdf) si Herseni, Dimitrie Gusti l-a ales pe ultimul, poate pentru perspectiva înoitoare a „ontologiei regionale” prin care dezvoltase sistemul sociologic gustian în teza de doctorat: Realitatea socială. Încercare de ontologie regională  scrisă de Herseni în 1933 și tipărită în 1935. Deja în 1931 Traian Herseni redactase volumul Teoria monografiei sociologice (publicat în 1934). După moartea lui Virgil Bărbat (în 1931), profesorul Dimitrie Gusti îl propune să preia catedra acestuia de la Universitatea Daciei Superioare din Cluj. In 1938 profesorul Traian Herseni scrie partea de Sociologie românească din volumul colectiv închinat academicianului profesor Ion Petrovici ( 1882, închis de comuniști la 66 de ani, fără nici o vină, pentru o durată de peste 16 ani de zile; a decedat în 1972): Istoria filosofiei moderne. vol. V. În 1940 publică: Sociologie românească. Încercare istorică, iar în 1941 Probleme de sociologie pastorală. După anii de temniță politică si de interdicție de semnătură, eminentul sociolog Traian Herseni, pe lângă multe alte cercetări, va face și muncă de pionierat în domeniul psihologiei industriale. In Argentina același lucru îl face un exilat român devenit un remarcabil specialist: profesorul Stan M. Popescu/ Ovidiu Găină, n. 1914 (vezi vol.: Români în știința și cultura occidentală, Davis, 1992, pp.299-300), licențiat în filozofie la Cernăuți, cu profesorul Traian Brăileanu, ucis în temnița comunistă.
6. –In 1910 apare volumul Studii de Ion Al. Rădulescu-Pogoneanu (1870-1945), viitor socru (la prima căsătorie) al lui Mircea Vulcănescu. Cu doctoratul luat în Germania (Ueber des Leben und die Philosophie Contas, Leipzig, 1902), Ion Rădulescu-Pogoneanu (dintr-a doua generație de maiorescieni) a fost la început profesor de etică, apoi de pedagogie și istoria pedagogiei la Universitatea din București pe care a terminat-o cu o teza de licența despre Morala stoică (București, 1893). Profesorul Ion Al. Pogoneanu a publicat în 1902 vol.: Probleme ale culturii românești. I. Limba și cultura orașelor. II. Chestiunea evreiască. In 1911 publică Etica lui Wundt, iar în 1941 : Patru scrisori către Alecsandri în legătură cu o misiune în chestiunea Basarabiei. După instalarea dominației sovietice și a totalitarismului marxist, fiul profesorului Ion Al. Rădulescu Pogoneanu a murit în temnița comunistă și vila (din Cartierul Primăverii devenit după 23 august 1944, „Cartierul Roșu”) i-a fost ocupată de inchizitorul marxist Ion Ianoși (șef al cenzurii la vremea maximei sale virulențe, când Noica a fost trimis după gratii pentru că a vrut să publice un manuscris despre Hegel, dat pe ascuns Securității de turnătorul Zigu Ornea (vezi Tudor Păcuraru, în colab., Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018). Fosta soție a lui Mircea Vulcănescu, locuind în cămăruța de servitori a propriei vile, a trebuit să suporte mizeriile fără sfârșit ale noului locatar (cu liceul „pe puncte”) până a reușit să plece definitiv în Franța, abia după 1965 (apud. Vivi Vulcănescu, fiica Aninei și a lui Mircea Vulcănescu).
7. – Petru Comarnescu reușește a publica în „Informația Bucureștiului”, la mai bine de un deceniu după moartea acad. Dimitrie Gusti, amintirile sale legate de cercetarea satului Drăguș -Făgăras, propusă lui Gusti de Traian Herseni: „Cu ce bucurie am participat, în 1929, la campania monografică din comuna Drăguș, sub conducerea profesorului D. Gusti! Atunci mi-am dat mai lesne seama de geniul artistic al poporului, văzând splendide scoarțe, olărie, icoane pe sticlă, ascultând cântece unice în lume, văzând dansuri atât de inventive ca pași, ritmică, figuri ! Până și cântecele copiilor, joaca lor, aveau ceva ingenios, uimind pe muzicologul C-tin Brăiloiu. Savanți ai sociologiei, etnografiei, esteticii, animați de Dimitrie Gusti, creatorul cunoscutei metode monografice, cercetau laolaltă cu noi, tinerii de atunci, fenomenele specifice locului” (Petru Comarnescu, iunie 1967, în vol.: Dimitrie Gusti, OPERE, vol. VII, Ed. Academiei, 1993, p.246).
8. –La Colocviul „Posteritatea lui Mircea Eliade” organizat pe 3 iunie 2002 de Colegiul Noua Europă (condus de directoarea Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Răutu), nepotul lui Leonte Răutu (Andrei Oișteanu/ Oigenstein) a prezentat lucrarea Mircea Eliade între ortodoxie și Zalmoxism, publicată în „Observatorul cultural”, Nr. 127/ 30 iulie 2002. Într-un articol pe tema totalitarismului comunist publicat on-line în rev. „Asymetria”, Paris, 2006, fostul deținut politic Ion Varlam consemna că „poliție politică” a făcut oricine a contribuit la crearea dihotomiei victime-oligarhie a beneficiarilor regimului comunist. El mai face inteligenta observație că „poliție politică” este un eufemism „pentru a atenua amintirea TERORII (poliției gândirii) și a fixa resentimentele exclusiv asupra Securității. Prin asemenea diversiune sunt scoși din discuție inchizitorii marxiști, responsabilii cu teroarea ideologică (susținută de teroarea polițienească, apud. Mircea Eliade). Nefiind judecati pentru vinovățiile lor, în contextul camuflării de facto a amplorii crimelor comuniste, urmașii inchizitorilor marxiști au profitat în continuare de privilegiile câștigate în comunism. După 1990 beneficiari de burse în occident, la revenirea în țară au avut grijă de perpetuarea esenței discursului politic în mediul academic și în wikipedia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ )  referitor la personalitățile culturii interbelice, pentru a nu se depărta prea mult de dogmatismul „anti-hitlerist” al stalinistului Leonte Răutu, din garda veche a Anei Pauker. Poate doar prin noua modă a „trâmbițașilor corectitudinii politice” (apud. Ion Varlam).
9. –cf. Ion Varlam, Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, p.82-89.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Locul filozofului Mircea Vulcănescu în Școala sociologică a lui Gusti*” →