Ionuț ȚENE: A doua cădere a Constantinopolului. Falimentul spiritual al Europei?

Transformarea bisericii bizantine Sfânta Sofia din muzeu în moschee de către regimul islamist al lui Erdogan poate fi considerată ”A doua cădere a Constantinopolului”, care nu este un film de comedie românesc cu Arșinel și Jean Constantin din anii 90, ci o tragedie care surprinde ca o hârtie de turnesol falimentul spiritual și ideologic al Europei dez-unite în fața agresiunii totalitarsmului și islamului. În 1453, Constantinopolul cădea sub sabia lui Mahomed al II-lea, în primul rând ca urmare a ignoranței Occidentului și ipocriziei statului papal, care nu au reușit să sprijine ultimul bastion creștin din Asia Mică, deoarece era un simbol de confesiune ortodoxă, nu romano-catolică. Și atunci, preocuparea creștinilor europeni era despre sexul îngerilor, masculin, feminin, neutru, ca și acum despre fluiditatea genului. Europa repetă azi greșeala primei căderi a Constantinopolului, prin dezbinare, zavistie, lipsa valorilor și mai ales a credinței. Erdogan și-a permis să-și bată joc de o Europă întreagă pentru că la ora actuală U.E. este o palidă copie a imperiului romeilor de la 1453, o diluare a fundamentelor iudeo-creștine și greco-romane, pe care s-a construit, căzând în anarhie ideologică între neo-marxism și un ateism agresiv, fără repere, care se prăbușește în fața agresiunii sau determinării islamiste și a incursiunii totalitarismului. Europa și-a pierdut încrederea și credința, neo-marxismul și ateismul sunt un vid ideologic care pregătește invazia islamistă și fermentul dictaturii.

Lipsa credinței naște monștri. Valorile democratice sunt erodate din interior de cultura dialecticii hegeliene care sapă prin conflict intern la fundamentele pluralismului democratic. Un om fără credință, valori și precepte democratice cade ușor pradă anarhiei și apoi islamismului. Neo-marxismul cultural este anticamera totalitarismului și schimbului de paradigmă în Europa, de la democrație la dictatură. Lipsa conținutului valoric și conflictul permanent promovat de neo-marxism duce la hedonism și dezintegrare. Ateismul, întotdeauna este și va fi anticamera totalitarismului și a islamului. Europa și-a pierdut fundamentele iudeo-creștine, greco-romane și democratice și, de aceea, este o pradă ușoară islamismului. Anarhia socială indusă în Europa este ingredientul perfect pentru ca islamismul să doboare bătrânul continent.

Erdogan și-a permis, ca Mahomed al II-lea, să sfideze Europa pentru că nu mai are cine să o apere și valorile democratice nu sunt protejate. Mișcarea Black Lives Matter este o formă de iconoclasm, o înrudire dintre marxism și isalmism, care demantelează societățile democrate europene și eradichează ultimele rădăcini istorice ale creștinismului.

Fără credință și valori democrate, Europa nu se poate apăra în fața unor bărbați determinați, cu fanatism religios, coordonați de Erdogan. Sultanul de la Istanbul își reface imperiul oroman, iar Europa se face sau chiar nu înțelege ce se întâmplă. În afară de Grecia, Rusia, BOR și câteva voci răzlețe din vest, niciun stat nu a condamnat ferm transformarea bazilicii ridicate de Iustinian în secolul VI în moschee. Erdogan de fapt a furat o biserică creștină și spune că este simbol musulman.

Așa va face și cu Europa?

Continue reading „Ionuț ȚENE: A doua cădere a Constantinopolului. Falimentul spiritual al Europei?”

Eleonora SCHIPOR: In Memoriam Mircea Mintenco – Rămâne numele în veci neuitat!

         E greu de scris asemenea materiale. Chiar și pentru acei care toată viața sunt legați de arta scrisului. Dar, vine un moment al vieții când trebuie să scrii despre o persoană pe care ai cunoscut-o, la timpul trecut, or, așa e legea vieții. Toți vin în această lume și vine o zi când trebuie să plece spre un alt tărâm.

         Iată că pentru un vrednic bucovinean, om care toată viața și-a dedicat-o cărților, etnograf, bibliograf, muzeograf, un bun cunoscător al meleagului natal, dar și al limbii române, Cetățean de Onoare al satului natal Cuciurul Mare, a sosit ora plecării spre un alt tărâm.

          Ne-a părăsit, cam pe neașteptate, Mircea Mintenco, din Cuciurul Mare, (or, moartea niciodată nu este așteptată de nimeni), deși știam că este cam bolnav, totuși ne gândeam că va mai fi printre noi, ne va bucura cu vastele-i cunoștințe în toate domeniile, cu vorbele-i înțelepte, cu sfaturile sale.

         Astă iarnă, la împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, l-am felicitat pe paginile ziarelor noastre, urându-i mulți ani înainte și succese în toate domeniile în care a activat. Ba a mai avut parte și de o sărbătoare literară în incinta bibliotecii din satul natal. Nu bănuiam atunci, nici de cum, că este ultimul său jubileu pe acest pământ și în această viață trecătoare. Dar, soarta își are legile ei și nu se prea socoate cu doleanțele noastre, de cele mai multe ori.

 

 

 

 

          Cum spuneam la început dl Mircea Mintenco, toată viața a iubit, a prețuit, a citit, a procurat și a dăruit cărți. Din ele cunoștea atâtea lucruri interesante. A lucrat o vreme chiar bibliotecar, având și studii în domeniul culturii. Studia prin biblioteci și arhive adunând lucruri interesante despre marii înaintași ai vremurilor. Despre unii dintre ei publica materiale pe paginile ziarelor bucovinene, dar și din alte regiuni ale Ucrainei. A colaborat cu mai multe biblioteci și muzee din Ucraina, Rusia, Moldova, România, Canada și alte țări ale lumii.

         A studiat viața și opera marilor oameni atât ucraineni, cât și români,  cum ar fi Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mircea Streinul… Ultimul din această listă i-a fost și consătean și se mândrea mult cu acest lucru.

         A mai adunat și valorificat folclor autentic, pe care l-a studiat și șlefuit cu multă atenție și răbdare, iar apoi l-a publicat pe paginile ziarelor și revistelor cu care a colaborat.

         Era cunoscut cu multe personalități ale timpului său, cu unii fiind chiar prieten. Cu binecunoscutul regizor și actor ucrainean Ivan Mîkolaiciuk a fost un bun prieten, ca și cu mulți alți compozitori, poeți, artiști, pictori, sculptori, regizori…

          Era membru al mai multor Asociații, cluburi literare, Laureat al câtorva concursuri literare.

         Cu vreo 10-11 ani în urmă am făcut cunoștință personal, deși il cunoșteam din ziare, dar și din activitățile desfășurate, de peste vreo 30 de ani, și tot atunci datorită dumnealui a luat ființă Cenaclul nostru literar pe care l-am numit „Familia”.  Din ea fac parte oameni de cultură, artă, literatură – scriitori, pictori, lucrători ai sferei culturale, profesori, meșteri populari. Am participat împreună la zeci de evenimente importante – prezentări de carte, întruniri literare, întâlniri cu oameni de vază, recitaluri poetice, festivaluri, sărbători ale limbii materne, comemorări etc. Am vizitat muzee, expoziții, vernisaje, biblioteci, mănăstiri, făcând cunoștință cu oameni de cultură, cu locuri interesante legate de istorie și  civilizație. Peste tot am dăruit cărți, ziare, reviste. Am primit și noi în dar asemenea lucruri din partea lor.

         Văzându-i dorința și afecțiunea manifestată față de toate acestea l-am ajutat ca în anul 2011 să scoată de sub tipar cartea sa proprie „Izvoarele cristaline ale inspirației”, apărută la editura „Prut” din Cernăuți în ediție bilingvă. Peste un an am scos de sub tipar cartea mea proprie „Din toată inima”, în limba ucraineană, având  texte și comentarii românești. Am adunat în acea carte materialele de prin ziare, poeziile, felicitările, scrisorile, diplomele, ce i-au fost dedicate, transmise și înmânate. Am mai adăugat o serie de portrete ce i  le-au dedicat de-a lungul anilor unii pictori cunoscuți. I-am făcut o surpriză atunci către aniversarea celor 75 de ani ai vieții.

          Cu părere de rău în ultimii ani din cauza stării sănătății n-a mai putut participa la întrunirile noastre, dar era la curent cu toate evenimentele. Șefa bibliotecii din satul Cuciurul Mare, neobosita doamnă Natalia Bevțic, și ea membră activă a Cenaclului nostru, îi ținea la curent cu toate evenimentele. Tot ea i-a dus la domiciliu până în ultimele zile ale vieții cărți și ziare din biblioteca pe care a frecventat-o pe tot parcursul vieții.

         D-na Natalia a fost cea care ne-a și anunțat vestea tristă despre trecerea sa la cele veșnice. L-am petrecut pe ultimul drum, venind cu flori vii, lumânări și tristețe, câțiva dintre membri Familiei noastre literare, săteni, rude, cunoscuți. Un mare ajutor la ceremonia de înmormântare a acordat primarul Comunității teritoriale Unite din Cuciurul Mare dl Vasile Toderenciuk. El a fost ajutat și sprijinit de echipa de la primărie și de neobosita doamnă Natalia Bevțic. Cuvântări de rămas bun au rostir ei amândoi, și noi, cei care l-am cunoscut ca om de cultură, ca om al cărților, al cuvîntului scris și tipărit. A plecat să-și doarmă somnul de veci în cimitirul satului natal alături de fratele geamăn Dragoș. Tot aici sunt îngropați și  părinții, și sora din partea mamei.

         După înmormântare, chiar în discuția cu domnul primar al comunei s-a luat hotărârea ca biblioteca din satul Cuciurul Mare să-i poarte numele. Urmând ca toate documentele și hotărârile  pentru a întocmi actele necesare să fie pregătite în timpul apropiat. De asemenea până la organizarea unei camere-muzeu dedicată vieții și activității celui care a fost Mircea Mintenco, să fie organizată o expoziție de cărți, ziare, fotografii, scrisori, diplome, portrete de și despre omul, a cărui viață a fost dedicată cărților.

          Rămâne ca și noi să contribuim la completarea acestui muzeu,  cât și la înveșnicirea în neuitare a celui care a fost Mircea Mintenco, un vrednic bucovinean, al cărui nume nu trebuie dat uitării.

———————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

26 iulie 2020

Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere

Fiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Tot prin clasa a patra, împreună cu alți trei colegi, pune la cale un îndrăzneț proiect: în vacanța de vară să viziteze… Africa, unde urmau să găsească diamante, să se îmbogățească și, în același timp, să-i facă fericiți și pe părinții lor! Nu mai pui că, în voiajul lor, puteau vedea și lumea, lucru nu la îndemâna multora! Dar pentru asta aveau nevoie de o barcă cu motor, ba unii erau de părere să-i adauge pânze ca să meargă mai repede și, neapărat, să-i instaleze și o cabină, așa cum scrie la carte! Nu au fost uitați nici banii necesari pentru călătorie, pe care „i-am achiziționat, respectând toate tradițiile: ajun, Crăciun, Anul Nou”.

Nici n-a trecut bine iarna că „primăvara devreme – de-abia se topise gheața – noi eram pe baltă, închiriam barca vreunui pescar și ne antrenam la vâslit, ba uneori puneam și pânza – câte un cearceaf adus de acasă”. Dar n-a fost să fie! Într-o zi, din nu se știe ce motive, călătoria se contramandează. Fiecare dintre cei patru protagoniști avea dreptul să-și cheltuiască banii adunați după bunul său plac. „Așa a apărut în casa noastră un teanc de cărți din colecția «Amantele celebre», iar din rest am mâncat bomboane cu nucă. De atunci, în schimb, am rămas pentru totdeauna cu dorul de a călători și până acum consider turismul drept cea mai frumoasă formă de odihnă”, va nota temerarul navigator în „jurnalul său de bord” de mai târziu.

După terminarea școlii primare, Constantin Reabțov urmează cursurile liceului „Ion Voevod”, unde avea colegi de diferite etnii: români, armeni, greci, ruși, bulgari. Astfel, prietenul lui de bancă, Robert Eisenbraun, cunoscut mai apoi ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, era neamț, Andrei Cembirgi era armean, Tihonov rus etc. Dar toți cunoșteau câte două-trei și chiar patru limbi, iar la limba română aveau nota 10. El însuși, încă din clasa a șasea, învățase și limba franceză, limbă în care alcătuia meșteșugite compuneri.

Încă elev de liceu, a fost campionul orașului la alergări, la 100 de metri plat. Totodată, avea o voce plăcută și a cântat în corul bisericesc din oraș. Pentru că învăța bine, era parțial scutit de plata pentru studii („La liceu învățam bine: n-am coborât niciodată mai jos de locul doi”). Vacanțele școlare și le petrecea împreună cu prietenii și colegii de liceu, cutreierând parcurile și grădinile orașului, bătând mingea pe toloacă, luându-se la întreceri sau „explorând” sălbatica luncă a Prutului. Și, mai ales, citea, citea mult, lectura pasionându-l până la sfârșitul vieții.

Clasa a opta a făcut-o prin extern, la liceul „Regele Carol al II-lea” din Bolgrad, unde se ducea la sesiune de două ori pe an, parcurgând pe jos distanța de 50 de kilometri. Asta deoarece, în 1938, liceul din Cahul fusese închis, pentru optimizarea bugetului…

După 28 iunie 1940, odată cu venirea „eliberatorilor”, având studii liceale, Constantin Reabțov este trimis la cursuri pentru învățători, cu durata de o lună și jumătate. Iată cum rememorează el această perioadă: „În fostul nostru liceu s-au deschis cursuri învățătorești. Nu ne venea să credem. Înveți o lună și jumătate și ești învățător la clasele primare. La români trebuia să înveți opt ani la școala normală. E drept că și cursanții noștri au ceva carte. Majoritatea au terminat liceul, așa că e posibil ca și din noi să iasă ceva. Aveam obiecte noi: «Istoria URSS», «Pedagogia» etc. Învățătorii noștri sunt veniți de peste Nistru, din Republica Autonomă Moldovenească și au o limbă pe care cu greu o recunoști că-i moldovenească. Căutam noi să-i imităm, însă se vede treaba că nu prea reușim. Așa că eu termin cursurile cu trei de «patru» la celelalte obiecte și cu un «trei» la limba moldovenească. Ce paradox!”.

După terminarea cursurilor este numit la început învățător, mai apoi director, la școala primară din Andrușul de Jos. Cât a lucrat acolo a trăit în gazdă la bădița Vasile Raru. Toată viața își va aminti cum peste noapte, la Andrușul fiind, în septembrie 1940, a primit circulara de a trece de la grafia latină la cea chirilică.

La începutul războiului (22 iunie 1941) a fost înrolat în Armata Roșie, într-un batalion de geniu, cu care, tot retrăgându-se, a ajuns până la malul stâng al Donului, spintecând stepa kalmucă cu târnăcopul, hârlețul și lopata. Iarna anului 1942 a fost deosebit de aspră. De la 20 ianuarie și până la 10 februarie 1942 a ținut, zi și noapte, o furtună cu zăpadă, de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, cu geruri de -38, -40 de grade. În astfel de condiții geniștii sovietici săpau tranșee și fortificații!

La sfârșitul lui iulie 1942, armata din care făcea parte și batalionul lui Constantin Reabțov a fost încercuită de nemți și mii de soldați au fost făcuți prizonieri. După câteva săptămâni într-un lagăr de concentrare a fost predat, la fel ca și mulți alți basarabeni luați prizonieri, autorităților române. Spre sfârșitul lunii septembrie 1942 este adus la Cahul, unde a fost interogat la Siguranță, după care i s-a dat drumul acasă. Nu după multă vreme, în decembrie 1942 a fost înrolat în Armata Română, tot într-o unitate de geniu, unde s-a aflat până la 9 septembrie 1944. După aproape patru ani de război în care a săpat tranșee și fortificații, părăsește definitiv armata împreună cu un grup de camarazi cahuleni și, după o călătorie cu multe peripeții, revine la vatră.

Peste câteva zile, în drum spre comisariatul militar îl întâlnește pe șeful Direcției Raionale de Învățământ, Alexei Pecerschi, cel care îl numise director de școală în 1940. Deoarece era mare nevoie de cadre didactice, acesta l-a trimis la Chișinău, la cursurile de învățători, astfel fiindu-i pecetluită soarta de dascăl pentru mai bine de cincizeci de ani. Mai târziu a absolvit Institutul Învățătoresc din Bălți și, ulterior, Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” de la Tiraspol.

În toamna lui 1944, majoritatea pedagogilor basarabeni (cadre didactice, preoți, funcționari publici, savanți) și-au părăsit vetrele natale, refugiindu-se peste Prut. Nu însă și Constantin Reabțov care, împreună cu soția sa Daria, au ales, printre puținii, să rămână pe loc. Reîntorcându-se de la cursuri, lucrează ca învățător în satul Roșu, apoi e transferat director la școala medie din Crihana Veche și, ulterior, la Andrușul de Jos, unde activează între anii 1952 și 1959. Mai apoi, timp de trei decenii, va lucra la Școala Pedagogică din Cahul, unde a predat limba și literatura română.

Anii de foamete 1946 – 1947 l-au „prins” la Crihana Veche, unde, ca director, împărțea câte 200 de grame de pâine fiecărui elev care frecventa școala. „Veneau părinții la școală, aducându-i pe cei de cinci-șase anișori, rugându-ne să-i primim în clasa întâi pentru că «tare se mai trag la școală», cum declarau ei. Pentru noi era clară această dorință. Oamenii jinduiau să primească feliuța de pâine pentru a-și feri odraslele de moarte”. Nu trebuie uitat nici faptul că unii părinți își trimiteau și copiii de 15-16 ani la școală, în clasa a lll-a sau a IV-a, numai ca să poată primi această rație…

Chiar și la mulți ani după aceea, Constantin Reabțov vorbea despre foamete în culori sumbre și nu putea să-și stăpânească emoțiile. „Tata a descris această tragedie a basarabenilor, o foamete artificială organizată de sovietici pentru a-i înspăimânta, teroriza și a-i face pe oameni să intre în colhozuri. El povestea despre acest fenomen cu glas încet, dar se simțea că în suflet el fierbea, mai ales când povestea cum mureau copiii, femeile, bătrânii, dar mai ales când se referea la moartea copiilor”. La rândul său, Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, referindu-se la distinsul pedagog cahulean, afirma că „în asemenea condiții de vid intelectual autohton, de luptă pe viață și pe moarte cu foametea, de spaimă permanentă de a nu fi sacrificat pentru un cuvânt, o opinie, un gând în discordanță cu regimul – în asemenea circumstanțe și-a desfășurat activitatea pedagogică intelectualul, talentatul și omul de bună credință Constantin Reabțov”.

Din 1946 a început să colaboreze la Radioul moldovenesc, polemizând în cele mai acute probleme ale timpului. Este perioada în care bântuia „teoria” despre două limbi est-romanice diferite (româna și moldoveneasca), când nu erau editați clasicii literaturii române, lipseau programe și manuale adecvate de limbă și literatură română. Cum totul nu ar fi fost de ajuns, Constantin Reabțov a trebuit să treacă și prin calvarul deportărilor din 6 iulie 1949, când părinții, fratele Gicu, socrii și cumnații, dintre care unul numai de 18 ani, invalid din copilărie, au fost deportați în Siberia. Unicul frate, Gicu, și socrul său Ștefan, au decedat în Gulag și nu s-au mai întors acasă nici alți doi cumnați ai săi.

Chiar și el, împreună cu soția Daria și fiul Gheorghe, acesta în vârstă de numai trei anișori, figurau pe lista deportaților. Dar cum soții Reabțov erau în plină sesiune de vară (Constantin la Institutul Pedagogic din Tiraspol și Daria la Institutul din Bălți, unde studia franceza și geografia), iar mai apoi, peste trei zile s-au întâlnit la… Odessa, când s-au întors la Cahul valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților, casele acestora, le-au fost confiscate de puterea sovietică.

„Profesorul Constantin Reabțov, pe tot parcursul vieții sale, a militat pentru tezaurul cel mai scump – limba română: în 1957-1958 participă la discutarea oficială a ortografiei; din 1961 începe să organizeze la Școala Pedagogică din Cahul conferințe privind cultivarea limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Științe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei, în frunte cu academicianul Nicolae Corlăteanu; în 1989 se află pe baricadele luptei pentru alfabetul latin, pentru „legislația lingvistică”, pentru dreptul de utilizare a întregului patrimoniu cultural românesc (istoric, lingvistic, științific, etnografic, folcloric etc.) în școlile naționale de toate gradele”, afirma același Anatol Ciobanu.

La rândul său, vorbind, la aniversarea a optzeci de ani de la naștere, despre perioada în care se analiza proiectul noii ortografii moldovenești, academicianul Silviu Berejan îl prezenta astfel: „Deși tânăr încă, era deja o persoană cu autoritate binemeritată în învățământul din zonă. Poseda o limbă română cu adevărat aleasă, ce se impunea și prin vigoarea neobișnuită a celui ce o mânuia. Ei bine, Constantin Reabțov făcea parte dintr-o cu totul altă pleiadă de vorbitori ai limbii române: el nu numai că nu se jena câtuși de puțin că vorbește românește, ci, din contră, promova cu ostentație o limbă de înaltă cultură de care se mândrea, dând dovadă de un curaj neobișnuit și etalându-și cu demnitate harul de vorbitor cu care l-a înzestrat natura și anturajul cultural anterior. Vorbea inspirat despre limbă ce provoca o satisfacție estetică neobișnuită. Vedeam cum exuberanța sa juvenilă îi cucerea pe toți cei ce-l ascultau. Își exprima gândurile într-o română impecabilă, clar și convingător, și sunt aproape sigur că atunci nimănui dintre cei prezenți nu-i venea în cap să-i reproșeze că nu vorbește „moldovenește”.

Așa cum am precizat anterior, din septembrie 1959 și până la pensionare a predat la Școala Pedagogică din Cahul. Era un profesor foarte iubit de către elevii săi, care îl apreciau în mod deosebit și îl considerau ca un adevărat părinte. „Reabțov Constantin Parfentievici ne-a fost un diriginte foarte bun – aceasta o spun în numele tuturor studenților din grupa noastră. Dumnealui avea o grijă părintească față de noi, ne dădea multe sfaturi și povețe. „Cât sunteți aici, la Școala Pedagogică, eu voi fi vouă tată și mamă într-o singură persoană. Toate problemele ne vom strădui să le rezolvăm împreună”. Așa am rezolvat problema bursei.” (Nina Cojocaru – Gleadelchin).

Lecțiile sale erau foarte captivante, la ore le povestea cu multă dragoste despre scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, nu lipseau proverbele, zicătorile și vorbele de duh, iar elevii erau numai ochi și urechi. Rar îi certa, îl supărau doar acei care se întâmpla uneori să nu știe prea bine lecția. Și atunci îi mustra părintește: „Ați ajuns cu știința până la genunchiul broaștelor!”.

Profesorul Constantin Reabțov a avut verticalitate, nu accepta inepțiile, demagogia, manipularea. Susținea că nu poate să-și amăgească discipolii săi, deoarece, la rândul lor, vor spune minciuni elevilor pe care-i vor învăța și acest lucru este inadmisibil pentru un dascăl.

În timpul orelor nu urma strict îndrumările metodice, de multe ori învechite, excesiv de politizate, ci permanent inventa, moderniza lecțiile. „El nu se limita la predarea monotonă a verbului și substantivului, a propoziției simple și compuse, a eroilor din operele lui Creangă și Alecsandri, ci punea în scenă poveștile marelui humuleștean cu discipolii săi de la acea instituție din Cahul. Acest lucru îi făcea pe viitorii învățători să înțeleagă mai bine cum să predea picilor, care au trecut pragul școlii, operele marilor poeți și scriitori români. Pentru tata limba română (pe atunci limba moldovenească) a însemnat mult, era exigent și permanent ne făcea nouă, dar și discipolilor săi, observație spunând să nu vorbim o limbă infectă: ori rusa, ori româna. Cred ca tata se conducea de maxima lui Camil Petrescu: „Scrisul corect este pâinea profesorilor de limba română”.

De altfel, toată viața sa, profesorul Constantin Reabţov a militat pentru păstrarea tezaurului cel mai scump – limba română în veșmântul ei latin. Participa activ la diverse foruri oficiale la care se discutau problemele ortografiei limbii, la școală organiza conferințe de cultivare a limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Ştiințe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei – Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, a profesorilor universitari Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu ș.a.

Deseori se ducea cu elevii săi la concerte în parcul din oraș sau organiza excursii prin împrejurimile Cahulului, iar toamna în pădurea de la Andrușul de Sus,  de unde aceștia se întorceau încântați și entuziasmați de frumusețea plaiului natal. De asemenea, cu cei mai buni elevi a făcut numeroase excursii în Carpați, Crimeea, Odessa, Ismail, Cernăuți. Era ceva atât de necesar și benefic pentru viitorii învățători.

La începutul anilor ΄60, la Școala Pedagogică din Cahul a deschis primul teatru studențesc, unde a pus în scenă poveștile lui Creangă („Soacra cu trei nurori”, montată cu elevii săi, s-a bucurat de un succes deosebit, având numeroase reprezentații), scenete de Vasile Alecsandri, Molière etc. De altfel, teatrul era o pasiune a sa încă din tinerețe, când, ostaș fiind în armata română, l-a jucat pe Harpagon din „Avarul” lui Molière.

Profesorul Constantin Reabțov a înființat și condus și cenaclul literar al Școlii Pedagogice, unde „o serie de viitori jurnaliști și-au ascuțit penița”, iar poeta Teodora Bragă, o descoperire a acestuia, și-a citit primele versuri. La întâlnirile cenaclului, frecventate de zeci de elevi, invita și nume cunoscute ale literaturii și culturii române, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu, Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Șcurea și mulți, mulți alții.

Pe de altă parte, prin atitudinea nonconformistă, prin tot ceea ce făcea la Școala Pedagogică, la orele de literatură moldovenească povestindu-le nu numai de Barschi și Cutcovețchi, dar și de Eminescu, Creangă, Topârceanu, Caragiale, Coșbuc și alții, profesorul mult îndrăgit de elevii săi nu avea cum să fie și pe placul mai marilor zilei. Antologic rămâne răspunsul dat secretarului doi al Comitetului Raional de Partid din Cahul, care, întâlnindu-l într-o zi în oraș, în loc să-i răspundă la salut, i-a zis franc: „Dacă aș fi prim-secretar al raionului, te-aș zvârli din Școala Pedagogică”. La care, mucalit, păstrându-și calmul, profesorul Reabțov i-a răspuns: „De aceea și, nu sunteți prim-secretar!” și și-a continuat nestingherit drumul.

Totuși, de-a lungul timpului i s-au făcut mai multe oferte, în orașe mai mari, la instituții de învățământ mai prestigioase, dar n-a părăsit niciodată Cahulul. Prin anii ΄60 ai secolului trecut i s-a propus să se transfere la Bălți, la Institutul Pedagogic de atunci, în calitate de vice-rector. Profesorul Constantin Reabțov a refuzat, cu toate că era o treaptă superioară față de Școala Pedagogică din Cahul și ar fi avut salariul mai mare. Nu putea însă să se despartă de „patria mică”, care era mare pentru el. Ca și marele elin se temea ca nu cumva orașul său să devină mai sărac cu un cetățean… „Mi-i drag orașul de baștină, așa cum prăfuit în dricul verii și cu glod în zilele de moină, așa cum se zbate, poate cu puțin succes încă, a se smulge din meandrele provincialismului”, îi mărturisise odată ziaristului Alexandru Manoil.

Ușile casei familiei Reabțov de pe str. Comuna din Paris (confiscată de autorități în 1977) și de pe str. Vasile Stroescu, erau permanent deschise pentru colegii de breaslă, dar și pentru studenți, care îi treceau pragul pentru un sfat, o consultație sau a afla ceva nou de la profesorul mult îndrăgit. „Tata întotdeauna găsea pentru toți cuvintele necesare şi plus la asta, ceva pe masă: o pârjoală moldovenească, o măslină, plăcințele, o bucată de brânză cu roșii și castraveți (în timpul verii), iar pentru colegi și un pahar cu vin”.

Mai mult de atât, „eram vreo câteva fete – Doina, Adela, Maria, Lidia, Năstica – invitate acasă în familia Reabțov cam pe la sfârșit de lună, când bani nu mai aveam, bursa venea mâine-poimâine, lihnite de foame, ochii împăinjeniți. Domnul Reabţov ne cunoștea că eram nemâncate și la sfârșitul orelor de curs ne șoptea: „Hai, veniți azi la noi acasă, o să vă citesc ceva și o să vă arăt niște cărți noi, pe care încă nu le-ați văzut”. Așa cum eram flămânde, dar setoase de noi cunoștințe în literatură, pentru că domnul Reabţov știa ca nimeni altul să captiveze publicul prin povestirile și limbajul său deosebit, luam calea spre str. Comuna din Paris. Când ne zărea la poartă, se bucura nespus și zicea: „Păi, cum să vă citesc eu vouă ceea ce v-am promis, dacă voi sunteți flămânde?!?! Daria, ai ceva pentru fetele astea?”. Răspunsul nu întârzia deloc”, își amintește doamna Doina Focșa, una dintre elevele preferate ale profesorului, prietenă apropiată mai apoi a întregii familii.

Deși apartamentul în care locuia avea doar 21 de metri pătrați (două odăi, cu trecere din una în alta), profesorul Constantin Reabțov își adunase o frumoasă bibliotecă, cam la vreo cinci mii de volume. „Ea a fost unica bogăție a tatălui: n-a avut mașină, acareturi și nici chiar «stencă» (set de mobilă), mobila lui principală erau rafturile cu cărți, instalate prin tot apartamentul, masa de scris și scaunul. Cărțile sau albumele de artă pe care le avea el, nu le puteai găsi nici în bibliotecile din oraș. Toate au fost citite, nu doar răsfoite, nu erau un simplu decor în apartament. Studenții, desigur, cei mai buni, veneau la noi acasă să se înfrupte din această bogăție”.

Cu timpul, în casa familiei Reabțov a devenit o tradiție organizarea unor cenacluri literare. Având o bibliotecă bogată, elevii profesorului se adunau serile aici, unde găseau cărți de istorie, literatură, artă, cultură. „La cenaclul literar-artistic din casa de pe strada Comuna din Paris, unde eram vizitatori permanenți, citeam și ascultam „Regele moare” de E. Ionescu, opera lui Molière; aici am cunoscut opera literară a lui Heine și Cehov, proza marilor Victor Hugo și Lev Tolstoi, filosofia lui Voltaire și Dostoievski. Aici, în casa Domniei Sale, ascultam romanțe și muzică de estradă română, selecții din Mozart și Verdi. Tot aici, în casa familiei Reabţov, ce devenise pentru noi un muzeu privat, ascultam cu drag tălmăcirile dascălului nostru privind reproducerile celebrilor pictori Repin, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Vasneţov, Monet, Picasso etc. Tot în această casă am privit primele cadre documentare «Olimpiada din Grenoble – 1968», filmate de Gicu Reabţov” (Adela Miron-Bahov).

Profesorului Constantin Reabțov îi plăcea foarte mult poezia și adeseori, așa cum numai el știa să o facă, declama versuri din Topârceanu, Coșbuc, Vlahuță, Goga, poeții săi preferați. „Tata le organiza și seri de muzică: într-o seară ascultau discuri cu muzică de operă, apoi se aprindeau discuțiile, în altă seară tata le punea discuri cu operetă, pe urmă valsuri, tangouri etc. Studenții rămâneau până târziu și cu greu se despărțeau”.

Da, profesorul Constantin Reabțov iubea și muzica, având o fonotecă foarte bogată cu interpreți români, francezi, greci, sovietici. „În anii ’60, fiind student la Universitate, veneam în vacanța de iarnă la părinți. Și de fiecare dată mă așteptau surprize: seara aceasta era consacrată romanțelor românești (Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu), mâine-seară estradei franceze (Edith Piaf, Mireille Mathieu, Salvatore Adamo etc). O altă seară ascultam estrada sovietică cu Muslim Magomaev, Edita Pieha, Valentina Tolkunova ș.a. În seara următoare treceam la grecul Zorba, muzica compozitorilor greci: Hadjidakis, Mikis Teodorakis, Demis Russos”.

Profesorul Constantin Reabțov a iubit frumosul și i-a plăcut foarte mult să călătorească, împlinindu-și astfel visul nerealizat al copilăriei. A fost în Carpați și Crimeea, în Caucaz și Karelia, la Leningrad și Moscova, a vizitat Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, RDG, „microbul” turismului inoculându-l de la fragedă vârstă și celor doi feciori ai săi, Gheorghe și Valentin. La fel ca și colecționarea de timbre și monede vechi. Când se întorcea din excursii, jumătate de valiză îi era plină de cărți poștale, buclete, prospecte și hărți turistice, pe care mai apoi le folosea ca materiale didactice la orele de la școală.

O altă mare pasiune a profesorului Reabțov a constituit-o scrisul. „A scrie, mărturisea el, e o delectare, dar și un supliciu moral și fizic. Delectare, pentru că fericita șansă de a spune în articole cea ce gândești te determină a zăbovi între cărți și printre oameni, conștiința faptului că pe măsura puterilor le ajuți în rezolvarea problemelor ce îi frământă, prilejuindu-ți de fiecare dată o mare satisfacție morală. Un supliciu, deoarece scrisul e un zbucium perpetuu, deoarece el îți fură nopțile, pentru ca a doua zi să mototolești nervos cele făcute și să reiei totul de la capăt…”.

„Constantin Reabțov a fost printre primii în republică care a susținut, pentru copii, lecții de literatură în pagini de ziar. A publicat una din primele legende ale mărțișorului, urmată de altele, selectate de asemenea în timpul frecventelor sale deplasări prin sate, pentru că valorificarea tezaurului folcloric al sudului constituie pentru el nu numai un tribut «iubirii dintâi» – prima-i publicație în «Țăranul sovietic”» a fost o poezie populară culeasă în satul Andrușul de Jos, unde lucra învățător în anii de după război -, ci și o mărturie a unei neîntinate iubiri pentru grai și neam”, scria Alexandru Manoil, în 1989, despre distinsul pedagog.

Din 1956 și până la sfârșitul vieții Constantin Reabțov a scris peste 300 de articole în presa locală și cea republicană („Literatura și arta”, „Cultura”, „Învățământul public”, „Viața satului”, „Moldova suverană”, „Tinerimea Moldovei”, „Făclia”, „Sfatul Țării”, „Sport-turism” ș.a.), a semnat, ca autor sau coautor, 14 manuale (între care „Cartea moldovenească”, „Limba moldovenească” (manual pentru școlile pedagogice), manualul „Literatura moldovenească pentru copii”, „Culegere de exerciții la limba moldovenească”, „Limba moldovenească” ș.a.), precum și 5 cărți („Din înțelepciunea timpurilor. Culegere de aforisme și cuvinte înaripate”, „Ți-am adus un mărțișor”, „Înțelepciune și haz”, „În lumea gândurilor înțelepte” și „Cahul: Istorie, personalități, cultură. Monografie”, ultima apărând la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice). De asemenea, a acordat zeci de interviuri la radio și televiziunea națională și locală.

Iată ce scria același Alexandru Manoil, în „Moldova Socialistă”, la 5 mai 1989: „Câtă muncă, câtă tenacitate și câtă pasiune, câtă „zăbavă între cărți și printre oameni” au fost, într-adevăr, sedimentate între cele două albume! Conținutul lor, chiar și în cazul unei simple treceri în revistă, te convinge că acest neobosit corespondent voluntar, Constantin Reabțov, a fost și este un iluminist în accepția amplă a cuvântului. Nu numai din cauza că publicațiile sale îi întregeau, până la ieșirea la pensie, activitatea de învățător de limbă și literatură moldovenească la Școala Pedagogică din Cahul, ci și pentru că dumnealui rămâne a fi un iluminist prin constituția-i morală și prin viziune”.

Prin 1992, lui Constantin Reabțov i s-a făcut dor de copilărie. S-a transferat cu lucrul la Liceul „Ioan Vodă”, unde a luat niște ore facultative. Nu putea trăi fără copii. Așa că și-a ales niște liceeni, îndrăgostiți de poezie, cărora le-a permis să citească din biblioteca sa. S-a consolidat o colaborare fructuoasă, încât învățăceii au rămas fascinați de cunoștințele profesorului. Din rodul acestor zile de activitate s-a născut și revista liceului, „Crai nou”, al cărei prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Totodată, profesorul și pedagogul Constantin Reabțov a fost un „ocnaș” benevol în munca pe tărâm obștesc: secretar literar și traducător la Teatrul Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul, membru permanent al juriului Festivalului „Nufărul Alb” și apoi membru de onoare după ce acesta a obținut statutul de festival internațional, membru al comitetului sindical al Școlii Pedagogice din Cahul, președinte al Consiliilor de Stat în școlile pedagogice din Republică (în unele de două și chiar de trei ori!), conducător al cenaclului literar-artistic de la Școala Pedagogică, lector al Societății „Știința”, participant cu manuale la Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale (EREN) de la Moscova (1970, 1980), președinte, timp de 16 ani, al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) la Cahul și multe-multe alte însărcinări.

Pentru toate aceste merite deosebite în prodigioasa și îndelungata sa activitate pedagogică, culturală și socială, profesorului Constantin Reabțov i-au fost conferite numeroase medalii, titluri și diplome de merit, dintre care enumerăm doar câteva: insigna „Eminent al Învățământului Public din RSS Moldovenească” (1966), medalia „Veteran al muncii” (1980), medalia „Meritul Civic” (1995). De asemenea, în 1992, i s-a conferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cahul.

Dar, aflat încă în plină putere creatoare, când abia terminase de scris monografia Cahulului, iar pe masa de lucru așteptau atâtea alte proiecte, în dimineața nefastă a zilei de 29 martie 1997, firul vieții i-a fost brusc întrerupt. Un oarecare, din goana nebună a automobilului, l-a lovit în timp ce traversa strada să ajungă pentru niște proceduri la policlinică. Ironie a sorții, fiolele cu medicamente, pe care le ținea in buzunar, au rămas întregi în urma acelui stupid accident…

„A murit un om, dar acest om a lăsat urme vizibile pe pământ. A fost un om cu o nesfârșită dragoste de școală, el a adus neprețuite servicii învățământului din Moldova, a fost un spirit limpede și o voință hotărâtă în acțiunile sale. Ce profesor a fost cahuleanul Constantin Reabțov o pot spune și vor spune-o sute de elevi, care i-au ascultat vorba caldă și sfatul înțelept. Ce om modest, cinstit și onest a fost dumnealui, o mărturisește un oraș întreg. Vor mai fi pe lume și de acum înainte profesori buni și de treabă, dar atâta dor de muncă, cu atâta abnegație față de istoria orașului, ne mirăm de se vor mai găsi”, scria, în necrologul său, prietenul și colegul profesor Alexandru Tecuci.

Continue reading „Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere”

Paul LEIBOVICI: Istoria ,,Oamenii de la CASA BIBLIEI” – Belaa HALPERIN

Editarea cercetării a cunoscut de-a lungul vremii lecturi a unor documente ,precum și analiza acestora .Deasemenea ,anchetarea unor persoane a căror contribuție –de-a lungul anilor ,în diferite domenii au avut o influență remarcabilă. Inițiatorul și susținătorul punerii bazelor ,,Case TANAH-Bibliei” a fost BEN GURION. O analiză temeinică a celor 50 de ani de activitate –începând cu motivația creeri instituției și urmărind dezvoltarea pe diverse etape, a fost întreprinsă de prof. cercetător Belaa Halperin.

Încă de la primii pași, Ben Gurion a consemnat scopul instituției naționale ,modul de activitate întru atragerea unui număr cât mai mare de participanți atît din rândul diverselor pături sociale, vârste, preocupări. Cu alte cuvinte cunoașterea istoriei poporului nostru, de-a lungul epocilor-din primele zile ale existenței și până la DECLARAREA STATULUI ISRAEL. Diversificarea activităților, antrenarea pe deoparte a tinerilor încă de la vârsta școlarității, a maturilor din diverse pături sociale cât și a cadrelor intelectuale-specialiști în domeniul istoriei, literaturii, geografiei, artelor.

De la bun început au fost editate publicații, programe ale conferințelor, excursiilor pe meleagurile Eretz Israel. Deasemenea întru încurajarea studiului TANAHULUI –Bibliei s-au creat ,,milgot-burse studenților –elevilor întru studierea –cercetarea diverselor perioade atît din punct de vedere geo-istoric cât și a dezvoltării economice-cetățenești. În același timp a fost deschis ,,Muzeul TANAH,, în care artiști plastici să-și poată expune lucrări în care să se reflecte viața,eroismul poporului israelian, frumusețile patriei atât înainte cât și după Declararea STATULUI ISRAEL. Documentele precizează: în urmă cu 50 de mii de ani au locuit pe aceste pământuri  mii de evrei. Marea majoritate au fost uciși de puterile care au dăinuit prin aceste locuri-imperii a căror scopuri consta în distrugerea totală și acapararea țării. Dar nu au izbutit ,după cum scrie Heinrich Heine ,,datorită TANAHULUI-care a fost Patria mobilă a poporului evreu. Datorită conducătorilor care au avut grijă ca în țările împrăștierii comunitățile evreiești să păstreze moștenirea BIBLIEI. Ben Gurion a spus ,,fiecare popor își are patria sa, dar poporul evreu are două patrii: ERETZ cerebral –care reprezintă corpul și cartea Tanahului –a sufletului. El a văzut în Biblie –baza independenței .De altfel în 1937 în fața Comitetului britanic a declarat:BIBLIA este energia electrică a Eretz Israelului –a poporului evreu. Denumirile primelor corpuri armate în Războiul de independență au fost denumiri biblice: Iftah, Harel, Moria ș.altele . În 1963 Ben Gurion s-a retras din conducerea țării, stabilindu-se la Sde Boker. În acelaș timp a fost numit ,,Președintele Societății cercetărlor Tanahului în țară și în răspîndiri,,. Dorința sa a fost înființarea instituției,,BEIT Ha-TANAH,, (CASA BIBLIEI). De altfel în ,,DECLARAȚIA de INDEPENDENȚĂ se pune accent: Israelul se va baza pe independență, dreptate și pace așa cum de altfel stau scrise în anticele proorociri a Israelului. Cu toate că era bolnav -1973.

Cu prilejul deschiderii Casei Tanahului, în localul casei Disengoff, a fost citită scrisoarea sa ,,Felicit și binecuvintez ,,Expoziția TANAH,, (1.XII.1973). B.Gurion și numeroși oameni de cultură, din generația sa, au considerat TANAHUL,, ca o bază a creației și continuității, a dezvoltării poporului evreu pe pământurile Erez Israelului. Tanahul și cercetarea sa are ca scop ,,dragostea pentru Sion în mod practic, o dragoste omenească  și egalitate între toți oamenii. Articolul scris de Ben Gurion ,,Tanahul și poporul evreu ,,se încheie cu fraza,, Îndrumător și educator ,,-acesta e conținutul bibliei. Prof.cercetător Belaa Halperin își îndreaptă atenția asupra legăturii între Biblie și tradiția evreiască,, În acest sens citează și analizează discursurile unor figuri rabinice precum Menahem HACOHEN, care a afirmat ,,De la începuturi poporul israelit a apreciat creațiile artistice, au însoțit viața, cultura poporului nostru,,.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Istoria ,,Oamenii de la CASA BIBLIEI” – Belaa HALPERIN”

Augustin OSTACE: Dezastrul german (1&2)

De la 1 Iulie 2020, Germania devine pentru următoarele şase luni (Iulie-Decembrie 2020), preşedinte de Consiliu European, Presidentschaft der Europäische Union! Unii îşi fac speranţe că Germania va rezolva ceva-ceva din prezentul colapsat al Europei şi Occidentului, că forţa ei industrială va da un impuls necesar Uniunii Europene, că presupusa ei disciplină financiară va mobiliza fonduri şi investiţii ce ne vor scoate din impasul dramatic, prelungit în vara supra-fierbinte, Überheißesommer 2020…

 

E dreptul lor să creadă, şi optimismul rămâne una din naturile fundamentale ale omului, inclusiv al celui coronizat… Dar, iată realităţile reale, care nu apar în propaganda EU / Berlin sau viceversa, fiindcă numărul pesimiştilor (o altă natură fundamentală a omului), ar creşte exponenţial, răsturnând întru panică falsele zâmbete! Vă oferim direct, pe puncte, ce avem în Germania (şi EU) acum la început de Iulie torpid şi torid, cumulat dramatic în coronavid!…

***

DEZASTRUL GERMAN (1)

Germania 2020 nu mai este nici pe departe o ambiţie de muncă colectivă constructivă şi creativă, raportându-ne la reconstrucţia Germaniei de după 1945!

De ce?

Fiindcă avem cu totul alte generaţii de nemţi astăzi, iubitori de parties, de maşini de lux, de Exo-Urlauburi (concedii de lux exotice), de drepturi şi nu de datorii, de bani mulţi şi muncă puţină, de pensii speciale şi de hiperlux, de funcţii arogante la Berlin şi Bruxelles, la Luxembourg şi Strasbourg, toate plătite însutit, cu indemnizaţii speciale, cu salarii şi pensii exorbitante din banul public german şi european!

Germania a impus un lux european de salarii al elitei EU, cu totul disproporţionat faţă de sărăciile masiv europene (în jur de o sută de miliarde de Euro pe an cheltuieli de salarizare EU!)

Ăsta Corona Virus! Atât pe biologic (cu imense greşeli de igienă în Germania, cu super-străzi ultra-murdare, cu parcuri necurăţate cu lunile, cu parcări pline de gunoaie, cu gropi răspândite peste tot arealul asfaltic german), cât şi cu abordări pseudoştiinţifice în cercetare şi experimentare pe patologia Corona!

BREXIT?

Datorită Germaniei! Datorita lui Merkel şi emigranţii săi din toată lumea!

Pe care vrea să-i împartă astăzi în toată Europa! DeutschlandsVerteilungspolitik!

Are vreo importanţă că Germania e plină de şomeri nemţi – Arbeitslose, plină de cerşetori nemţi – Bettlers, plină de nemţi fără locuinţă – Obdachlose, plină de căutători nemţi în tonete – Mülltonesuchendern, plină de nemţi săraci şi datori – Arme und Schuldeleute, plină de sinucigaşi nemţi – Suizidmasse… Evident, nuu!

Germania face istorie oricum, indiferent de primul război mondial, de al doilea război mondial, sau de al treilea război mondial migraţionist, o adevărată migraţie a popoarelor sărace ale lumii, Völkerwanderung, înspre Vestul European! Cap compas, evident, Germania!

BRREXXITT? Datorită nebuniilor germane de a construi monştrii birocratici nefuncţionali, de a clădi piramide propagandistice imense, toate consumatoare de miliarde şi miliarde pe lună!

BRREXXITT? Datorita stupidităţilor germane de a promova toate nulităţile politicii europene în mari funcţii la Bruxelles, la Luxemburg şi Straßbourg, creându-se directorate, comitate şi comiţii înfiorătoare, mândrindu-se mai apoi cu semidocţii şi nulităţile ei, plini de iniţiative catastrofice şi rapid falimentare! Pe mulţi i-am cunoscut personal, la Köln, la Bonn, la Frankfurt, la Düsseldorf, la Berlin, la Paris, la Dublin, la Bruxelles, la Luxembourg, la Straßbourg! Vă rog să mă credeţi! O patologie ’telectuală incredibilă! In-cre-di-bi-lă! Şi ăştia conduc destine continentale! Ale istoriei Europei!

I-NI-MA-GI-NA-BIL!

Structura fundamentală a nemţilor este tragic, IRRATIONALISMUS:

4A – Egal cel Monarhist dintre 1914-1918 (care a distrus trei monarhii de stabilitate în Europa, Romanowii, Habsburg, inclusiv a lor, cea de Hohenzollern)

4B – Egal cel Republicanist dintre 1919-1933 (prima încercare de implantare a comunismului în Europa de Vest, culminând cu criza mondială din 1929-1933)

4C – Egal cel Naţional-Socialist dintre 1933-1945, culminând în al Doilea Război Mondial (1939-1945), cu pierderi imense pentru întreaga omenire.

4D – Egal cel Unionist şi Migraţionist dintre 1960-2020, în care Germania conduce pivotal şi arogant o Europă pseudo-unită, indiferent de mari slăbiciuni, culminând în hiper-datoriile Greciei de peste 350 de miliarde de euro, culminând în haosul migrantic mondial înspre Europa de West pornit acum 60 de ani şi culminând cu dispariţia cultural-spirituală a Germaniei şi a Europei de West!

4E – Egal în inconştienta lor imensă în care orice emigrant Afroasiatic ajuns în Germania pe Sistemul Social este conectat de alţi 200 sau trei sute de viitori co-emigranţi, care sunt în drum spre Germania de la mii sau zeci de mii de kilometri distanţă! Aşa că la cei peste 10 milioane de emigranţi mondiali în Germania, mai aşteaptă la rând încă 200-300 de milioane de emigranţi mondiali, care vor ajunge cumva în Germania şi Europa de West (căsătorii de faţadă, studii aparente, acte false, mituiri de autorităţi, traficul de credincioşi prin bisericile tuturor religiilor şi denominaţiunilor, presiuni de frontiere ca în 2015, trafic de droguri, trafic de sex, prostituţie, trafic de arme, pedofilism, homosexualism, hackerism, triumful injustiţiilor şi tuturor aberantismelor inimaginabile, totul este permisibil, totul este tolerat şi încurajat şi plătit şi susţinut, şi aplaudat şi încurajat! Germania – Paradisul iraţionalismului mondial!

4F – Nu speraţi că Germania va suporta singură toate presiunile haotic-migrantice, cu cheltuieli de câteva miliarde bune pe lună, nuu, fiţi siguri, fiindcă ei, migraţioniştii vor fi redistribuiţi în toată Uniunea Europeană (inclusiv România), prin aşa-zisul Verteilungspolitik, fiindcă suntem solidari cu EU, cu Africa, cu Asia, cu America Latină, cu toţi săracii lumii, ceva acolo, trei patru miliarde de suflete (Oricum, cu Corona virus în creştere)!

4G – Dar de ce iraţionalismul german e nestopabil, e neopribil? Fiindcă Germania are în Constituţia ei de după război, în Art. 61, stipulat că în Germania se poate depune cerere de Politik Asyl (Asylantrag cu persecuţii reale sau inventate), din toate ţările lumii, fără excepţie! Germania se scufundă, dar Asylantul rămâne!

Germania dispare dar Asylantul prosperă (avem sute şi mii de clanuri turco-libaneze, maghrebiene, siriene, irakiene, pakistaneze, afghane, fiecare cu mii şi zeci de mii de membri, raiul muncii şi câştigurilor la negru, o întreagă economie la negru, Schwartzwirtschaft )

Germania sărăceşte (tragică prăbuşire a economiei germane cu acest Corona), dar migrantul înfloreşte (natalitate de cinci-şapte ori mai mare decât cea germană)!

Iar acest model inimaginabil şi ultrapatologic vrea să îl impună Germania mai săracilor ei parteneri din EU!

Se discută în zilele prezente, tensionat şi înfrigurat la Bruxelles despre sute şi mii de miliarde ca buget EU, de creditare şi împrumutare pentru cei loviţi crunt de Corona virus, o situaţie dureros de ultra-complicată, cu o creştere exponenţială de DATORIE COMUNĂ A EU!

Avem experienţa dramatică de comun, de colectivitate, de comunism în România anilor 1944-1989, iar acum repetăm la EU, sub direcţionarea Germaniei, acelaşi scenariu predestinat damnării falimentare, a tuturora, de sus până jos, de la West la Est şi de la Nord la Sud!

Este vreo problemă în Germania că EZB (Banca EU), care are de ani de zile doar dobânzi negative la miliardele de Euro, depuşi în special din Germania? Depunătorii germani, ostenitorii germani (printre care se număra şi familia Schattenberg – Ostace), sunt furaţi cu sume de până la o sută de miliarde de Euro pe an! A mişcat vreun deget Angela Merkel sau guvernul german – Bundesregierung, sau parlamentul german, Bundestag, ceva în acest sens? Nimic! Gar nicht! Iar populaţia germană prezentă, aplaudă şi se bucură! Germania face istorie, Deutschland macht Geschichte! Parcă mai ştim şi noi aplauzele cu nemiluita adresate unui cârmaci naţional ce ne-a condus în disperare şi aneantizare! Istoria apocalipselor e mult mai repetabilă şi convenabilă până la un punct decât istoria trezirii întru realitate, chiar crudă aşa cum este!

Germania apără valori europene! Teoretic! În realitate nomenclatura germană şi Europeană îşi apară privilegiile, funcţiile bine plătite, indemnizaţiile speciale, pensiile de lux şi supralux, prin care un alcoolist ramolit ca Juncker are 30.000 de Euro pe lună pensie (pensie umană, nuu?), cam atât cât primeşte un biet amărât în 15-20 de ani de pensie cumulată! Asta este valoare europeană! Evident, fundamentală, nuu? Ăsta este idealul celor 500 de milioane de vai de capu’ nost’ în Europa! Dar propaganda merge înainte, dobaşii EU şi trompetiştii EU (bine plătiţi din banii noştri), sunt plini de surle şi trâmbiţări (am mai întâlnit asta pe undeva, nuu?) 7

Germania a creat un supra-monstru la Bruxelles, cu peste 22.000 de legi, de decrete, de direcţii, de linii de conduită, mai ceva ca Inchiziţia spaniolă şi catolică, mai ceva ca absolutismul feudal, mai ceva ca totalitarismul comunist! Iar A. Merkel, şi der Leyen vorbesc de bunăstarea EU! Da, pentru ei, pentru diviziile de camarile înţesate de semidocţi, de subculturnici, de iresponsabili şi de inconştienţi!

Germania, în nebunia ei ireală a renunţat în mare măsură şi la… Limba Germană – Deutsche Sprache! Chiar aşa? Da, peste tot sunt afişate traducerile de English, de Türkye, de Arab, iar pe stradă, în parcuri, în trenuri şi busuri, Limba Germană este… Second Language, Die Zweite Sprache! Şi asta în Germania!

S-a renunţat la întreaga gamă de litere cu umlaut profund germane, din seria “Ä–Ö–Ü”, cât şi la goticul “ß”, atât din motive de internetizare, cât şi din motive de globalizare, cât şi din motive de incredibilă DEGERMANIZARE – ENT-DEUTSCHLANDISIERUNG, realizată primordial de nemţii înseşi! …Acelaşi scenariu şi pentru diacriticele din Limba Română “Â–Ă–Î–Ţ–Ş”, sau cele din Limba Franceză, sau Spaniolă şi Portugheză!

Suntem în era de Denglisch peste tot, de Spanglish peste tot, Romenglish peste tot, Türkye peste tot, Maghrebizare peste tot, o accelerată renunţare la tradiţie şi mândriile etnologice europene!… Dealtfel este dureros de vizibil caracterul profund ANTI-EUROPEAN al Uniunii Europene, care a islamizat masiv Europa, a asiatizat şi africanizat masiv Europa, toate văzute ca mari succese ale politicii de vânzători de continent de la Bruxelles (Europasverrätern)!

Redactând acest fragment de oribil şi penibil occidental, chiar în perioada summitului de la Bruxelles (18-20 Iulie, 2020), voi puncta câteva din prăbuşirile de tip Deutsch – Abstürzung, practic o sintetizare a surpărilor de mai sus:

11A – Tot ce s-a amânat din marile greşeli din ultimii 20 de ani din Uniunea Europeană (datoriile Greciei, Italiei, Franţei, Spaniei), s-au acumulat latent şi acum în explozia lor exponenţială nu mai sunt resurse financiare pe măsură!

11B – S-au dat tone de miliarde la peste 150 de ţări sărace ale lumii, nu s-a rezolvat aproape nimic, şi când suntem noi europenii în găleată, nu mai avem pentru noi înşine punţi de salvare!

11C – Suntem intraţi într-o gigantică datorie a EU, Gigantische Schulden Union, care practic e neplătibila în termenii economici actuali (situaţie echivalentă cu Statele Unite), de cei ce i-au credite, sau împrumuturi!

11D – Se discută la Bruxelles de bugete pe următorii ani de 2000 de miliarde de Euro, cifre inimaginabile pentru Uniunea Europeană, care are o majoritate de ţări membre mici şi foarte mici, de genul Malta, Cipru, Litauen, Estland, Lettland, Slovakia, Slovenia, Luxemburg, Irlanda, care are ţări mijlocii dar fără un potenţial economic real, evident, toate datoare, de genul Grecia, Bulgaria, România, Ungaria, Croaţia, Austria, Chech Republic, Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, şi cele cinci mai grele în economie, Polonia, Germania, Italia, Franţa, Spania, care sunt fiecare cu imense deficite naţionale şi internaţionale, toate cuprinse în pandemia corona.

11E – De Englezi ne-am scuturat! Nu avem nevoie de ei! De fapt, cine sunt britishii ăştia? Perfid Albion, să ne lase în pace, fiindcă noi, EU, ne putem extinde în Estul Balcanic, cu forţe proaspete de tip Albania, de tip Kosovo!

Cum să nu încheiem cu o altă mostră de inconştienţă Germano-Europeană, prin care simbolul central al ortodoxismului bizantin, Sfânta Sofia sau Hagia Sofia din Constantinopol – Istanbul, este retransformată din muzeu în moschee de către dictatorul Erdogan. Dacă însuşi Kemal Atatürk (părintele Turciei moderne), a considerat în 1934, din motive politice şi religios-umanitare ca Sfânta Sofia să devină muzeu, iată că prin transformarea Muzeului Sfânta Sophia în Moschee, se produce o altă persecuţie a memoriei creştine, cu zero rezonanţă în arealul German şi European de tip EU!

Sa reamintim, în ordine relativ cronologică, suferinţele lumii creştine, începând cu Golgota din Jerusalem, unde a fost crucificat Mântuitorul Iisus, continuând cu persecuţiile religioase, Christenverfolgungen, din timpul împăraţilor romani ai Erei Creştine, începând cu Nero (54-68), continuând cu Decius (249-251), cu Valerian (253-260) şi Diokletian (284-305).

Sfânta Sofia, Heilige Sophia, mândrie a artei bizantine, Seelsorgekunst, construită între 532-537 sub împăratul Justinian, are o înălţime de 55 de metri şi o cupolă cu diametrul de 33 de metri, fiind transformată în Moschee în 1453, odată cu ocuparea Constantinopolului de către turci. Unde au fost atunci, ca de altfel şi astăzi, pretinşii cruciaţi ai lumii catolice? Unde a fost atunci, ca de altfel şi astăzi, solidaritatea pretins ecumenică a lumii creştine europene? Să reamintim că măreţul Constantinopol a fost leagănul întregii Ortodoxii răsăritene, aici având loc o serie de Concilii religioase de importanţă istorică pentru creştinism, reamintindu-ne de:

1 – Concilium din 381, sub împăratul Theodosius,

2 – Concilium din 553, sub împăratul Justinian

3 – Concilium din 680 / 681, sub împăratul Constantin al IV-lea

4 – Concilium din 869 / 870, sub împăratul Basileos I.

…Cine părăseşte crucea, părăseşte altarul…

…Cine părăseşte altarul, părăseşte icoana…

…Cine părăseşte icoana părăseşte luminarea…

…Cine părăseşte luminarea părăseşte clopotul…

…Cine părăseşte clopotul părăseşte rugaciunea…

…Cine părăseşte rugăciunea, se părăseşte pe sine…

…Cine le părăseşte pe toate, intra în neslava necredinţei, a stinsei lumini, a nemântuirii cereşti, a nesalvării şi nebinecuvântării…

***

DEZASTRUL GERMAN (2)

Intrăm direct în dureroasele patologisme politice ale prezentului catastrofic, amplificat de căderile biologice prin Coronavirus şi cele ontologice prin imensele pierderi economice, ajunse la limita nesuportabilului şi insuporta-bilului… Să punctăm dramaticele căderi Germano-Europene, fără a avea vreodată pretenţia întru epuizarea lor!

Toate marile companii mondiale în Cyber-tehnologii (Apple, Alphabet, Facebook, Google, IBM, Intel, AMD, Microsoft, Tweeter, Yahoo, Samsung, Philips, Sony, Huawei, Alibaba,) sunt NEEUROPENE!

NEEUROPENE?

Cuum aşaa?

Noi, europenii, noi mondialii, noi solia de pace a lumii, noi spiritul lumii, cuum? Da, daa, noi europenii, noi, noi, noi, înmulţiţi de puzderii şi noroi! Nu suntem noi prima pe lume? Nu! Nu! Nu! Ci, undeva la coadă! Pai nu ni se spune că suntem cineva în lume, şi vine unu’ şi ne spune că suntem undeva la coadă! Da! Asta este Germania prezentă şi Europa prezentă! Şi încă undeva la coada cozilor lumii!

Ce a păzit în cei 63 de ani de existenţă Uniunea Europeană (Pole position, adică Capul răutăţilor – Germania)?

Vă spun eu!

Propriile avantaje ale pseudoelitismului germano-european, de tip salarii grase, pensii de lux, privilegii cu nemiluita, imunităţi inventate, aroganţe imense (şi evident, ignorante pe măsură), ale nomenclaturii europene de pe axele Berlin (iniţial Bonn, până în 1992) – Bruxelles – Paris – Roma – Rotterdam – Luxembourg!

Ce a inventat Uniunea Europeană în cei 63 de ani de existenţă (Pole position, adică Capul răutăţilor – Germania)?

Vă spun eu!

O propagandă imensă în Europa şi în lume, plătită cu miliarde şi miliarde de Euro pe an, tradusă în cele peste 200 de limbaje umane, şi distribuită gratuit celor 200 de ţări ale Planetei! Am citit eu, eu personal, nu zeci, nu sute, ci mii şi mii de broşuri şi reviste de propagandă EU, cărţi masive de manipulare EU, totul falsificat, totul minţit, totul hoţit!

În triada germană de Betrügerismus! Lügnerismus! Charlatanismus!

Adică falsificare, înşelare, şarlatanizare!

Cu ce se laudă Uniunea Europeană în cei 63 de ani de măreţe realizări (Pole position, adică Capul răutăţilor – Germania)?

Vă spun eu!

Cu manipularea, cu falsificarea, cu duplicitatea întregii realităţi uman – europene si uman – mondiale! Toată lumea dinafara Europei are drepturi şi numai drepturi, şi nimeni nici o datorie! Germania poate hrăni pe toată lumea (dar acasă sunt milioane de nemţi ce stau zilnic la COŞUL SOCIAL – TAFFEL ERNÄHRUNG!) Germania poate lua toţi emigranţii lumii (dar acasă nemţii – nemţi nu îşi pot plăti chiriile după o viaţă de muncă, fiind pur şi simplu daţi afară în strada, şi rapid încartiruiţi migranţii, care au toate cheltuielile plătite de statul german! De statul social german!)

Continue reading „Augustin OSTACE: Dezastrul german (1&2)”

Gheorghe DRAGOMIR: Civilizația umană în căutarea unei noi direcții. Criza lumii moderne

Motto:

„A spune că lumea modernă se află în criză, înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un punct critic, sau, cu alte cuvinte, ca e iminentă o transformare, mai mult sau mai puţin profundă, că e de aşteptat să se producă, în mod cert şi nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forţa, mai mult sau mai puţin brusc, cu sau fără catastrofe.” (Rene GUENON, La crise du monde moderne, Ed. Galimard, 1946)

Într-adevăr, autorul ne vorbeşte despre o anume stare de nelinişte generală, în care trăim azi, de acel presentiment a ceva pe cale să se săvârşească, care acţionează necontrolat asupra imaginaţiei producând reprezentări dezordonate pe interpretarea exagerată şi manipulatoare a „semnelor” care anunţă Apocalipsa.

Pentru a obţine o imagine cât de cât reală în ceea ce priveşte semnificaţia epocii actuale, ne vom aminti de scrierile lui Rene GUENON care fac referire la doctrina hindusă care împarte durata unui ciclu uman în patru faze ale „unei întunecări crescânde a spiritualităţii umane cunoscută în tradiţia antichităţii occidentale sub numele: vârsta de aur, de argint, de bronz şi de fier. Potrivit tradiţiei hinduse, ne aflăm în cea de-a patra fază a Manvantara (ciclul uman), Kali-Yuga (vârsta sumbră), care începe cu şase mii de ani în urmă, când adevărurile, care erau odinioară accesibile tuturor oamenilor, au devenit tot mai ascunse şi mai greu de atins, fiind cunoscute şi păzite de către elitele unor organizaţii iniţiatice, pentru a menţine controlul asupra mişcărilor lumii.

Dezordinea parţială care tinde să se globalizeze în cel de-al doilea deceniu al Mileniului  III, nu este întâmplătoare, ci este consecinţa unor legi naturale şi conţine elemente necesare ordinii totale, deşi este totuşi o deviere ,o anomalie care trebuie judecata după cuvântul Evangheliei: „Sminteală trebuie să fie, însă vai de cel prin care vine sminteală!”

Într-adevăr, lumea de azi parcă este cuprinsă de „frenezia smintelii”, haosul şi decadentă se propagă cu repeziciune ca un virus ce produce o pandemie globală, lumea aşteptând o „oportunitate” pentru a se revolta paşnic sau violent, împotriva actualei forme de guvernanţă la nivel planetar impusă de conducători corupţi de putere, incompetenţi şi plini de aroganţă, simple marionete în mâinile corporaţiilor transnaţionale şi organizaţiilor oculte. Pe acest fond, s-au accentuat şi tind să se accentueze confruntările dintre Orient şi Occident care s-au transformat în războaie şi conflicte militare limitate, care au generat consecinţe tragice pentru milioane de persoane nevoite să-şi părăsească căminele şi să-şi caute un adăpost în occidentul modern şi decăzut, care s-a transformat în ultimul deceniu într-un bazar multietnic şi religios, fragmentat social, cultural şi religios.

O soluţie la situaţia complicată prin care trece occidentul captiv în propria capcană, ar fi reîntoarcerea la propria tradiţie spirituală care ar crea condiţii că opoziţia dintre orient şi occident să dispară treptat, dar pentru aceasta este nevoie de un amplu proces de educaţie pentru a înţelege mai profund spiritualitatea orientală, de o înfrângere a ignoranţei şi a prejudecăţilor de o parte şi de alta, ceea ce ar anihila manifestările de intoleranţa, xenofobie şi extremism de orice fel.

Este timpul  ca occidentul să redevină leagănul tuturor civilizaţiilor, să reaprindă luminile spiritualităţii sale, să renunţe la tendinţele sale hegemonice de a cotropi sub diverse forme alte popoare şi de a atrage alte naţiuni în vârtejul aventuros al activităţilor sale geopolitice dezordonate, de a răspândi germenele acaparării şi devorării, ce caracterizează lumea modernă. „Omenirea e de mult învăţată că marile puteri să umble pe la alţii, să le facă ordine, cu sau fără chemare. E cazul cel mai tipic de acaparare şi devorare, de puterile care prin vivacitatea acestui instinct au devenit mari. Ele şi-au întemeiat deopotrivă, teorii care să le confere acest drept considerându-l chiar o obligaţie morală şi combătând în numele lui, niciodată fără un folos material.” Paul Everac, Mic breviar despre politică, Ed. Bren, 2005.

Trezirea popoarelor din comă indusă de promisiunile amăgitoare: dreptate, libertate, egalitate, fraternitate, democraţie devine deja în zilele noastre o realitate tangibilă, odată cu păşirea în era civilizaţiei post-umane guvernată de Inteligenţă Artificială.

De la Revoluţia Franceză, când paturilor sărace, marginalizaţilor sociali, armatei de cerşetori şi prostituate şi puşcăriaşilor, elitele franceze le-a promis că înlăturarea monarhiei corupte şi parazitară, ghilotinarea reginei Maria Antoaneta „austriaca” şi a regelui Ludovic al XVI-lea, va aduce un regim politic nou – Republica – în care drepturile, libertăţile, demnitatea umană vor fi statuate în noua Constituţie, iar inegalităţile de tot felul vor dispare, s-a săvârşit marele păcat de a minţi poporul, nu ca la noi în decembrie 1989 cu televizorul, ci în acordurile Marseillezei.

Este bine să amintim aici, ca regele Ludovic al XVI-lea  era înclinat să accepte un regim monarhic constituţional, dar  elitele revoluţionare, aparţinând masoneriei, au preferat instaurarea unui „regim democratic” dezlănţuind teroarea şi suspiciunea ca instrumente de control a maselor şi de menţinere la butoanele puterii, o minoritate radicalizată şi coruptă, pentru a dobândi cât mai multă putere.

Timp de aproape două sute cincizeci de ani, toate revoluţiile democratice ce au urmat, s-au folosit de aceste promisiuni amăgitoare şi utopice pentru a-şi dobândi legitimitatea, iar elitele occidentale să creeze instituţii democratice care să le dea măcar iluzia că cei mulţi au puterea, că democraţia reprezentativă le asigura controlul asupra instituţiilor statului şi a modului de organizare spirituală a societăţii.

Cu toate că, Europa şi America au regimuri democratice consolidate care sunt considerate modele de succes în guvernanta popoarelor, totuşi, evoluţiile politice, economice şi sociale la început de Mileniu III, au scos în evidenţă o erodare semnificativă a instituţiilor democratice şi ale statului de drept, o neîncredere accentuată a cetăţenilor în clasa politica şi în conducători, o fragmentare profundă a societăţii, o elită birocratică şi arogantă transformată într-o confrerie parazitară şi aservită intereselor marilor corporaţii.

De asemenea, democraţiile occidentale se confruntă cu o adâncire semnificativă a inegalităţilor sociale, cu reactivarea unor sentimente de ură rasială, cu tendinţe secesioniste, extremiste antimigrație şi xenofobe, care au scos în stradă mulţimi revoltate la nivel planetar pentru schimbarea actualei stări de lucruri, sperând că o lume mai bună ar putea fi construită.

Asistăm la o nouă generaţie de activişti numită „fulgii de nea”, fără ideologie şi angajament social, care protestează pro sau contra a orice, în forme paşnice sau violente, anunţând zorii haosului şi anarhiei şi dispariţia treptată a partidelor politice tradiţionale şi înlocuirea lor cu mişcări şi forumuri civice care îşi vor propulsa proprii candidaţi la alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale.

*

America secolului XXI, declinul unui imperiu, zorii imperiului euro-asiatic (Rusia,  China, India)

Măsurile luate de guverne pentru combaterea pandemiei, de izolare şi distanţare socială, de închidere a lăcașelor de cult şi cimitirelor, sunt interpretate ca lovituri directe aplicate de organizaţiile oculte prin reprezentanţii infiltraţi la nivelul guvernelor şi organizaţiilor internaţionale, pentru a semăna neîncredere în corpul ecleziastic al principalelor religii ale lumii şi direcţionarea lor spre o nouă religie universală creată şi controlată de către ocultă internaţională, inclusiv prin folosirea Inteligenţei Artificiale.

America considerată „paradisul oportunităţilor şi libertăţilor”, începe să semene cu „imperiul sălbăticiei” imaginat de  Kaplan, unde ura, discriminarea rasială şi de gen, xenofobia, secesiunea, adâncirea inegalităţilor sociale, anunţa declinul, haosul, prăpădul şi distrugerea, putând genera premisele izbucnirii unui război civil devastator.

Ferry de Kerkhove (profesor universitar la Ottawa şi cu 38 ani experienţa în diplomaţia canadiană) publică recent un material în care sublinia că: „Cu cât ne apropiem de 8 noiembrie dată alegerilor prezidenţiale americane, tot mai mult suntem în drept să ne îngrijorăm de riscul unui război civil în SUA. Nu este vorba de dramaturgie. Este mai degrabă refuzul aleşilor Partidului Republican de a restrânge puterile preşedintelui Trump, îndeosebi în domeniul afacerilor externe şi apărării… E de aşteptat ca Donald Trump să fie din ce în ce mai dezlănţuit.. Asta nu cere mare lucru, decât o scânteie, şi nu zic că asta va sosi fără îndoială. Riscul rezidă  şi în existenţa celor 300 milioane de arme în circulaţie în SUA (106 milioane de arme de foc automate şi de asalt), ţară este divizată. Nordul şi Sudul ca în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865). În SUA, moartea lui George Floyd a accelerat tensiunile care erau deja vii între republicani şi democraţi şi între comunitatea neagră şi restul populaţiei”

Într-un interviu recent acordat ziarului german Der Spiegel, economistul Nouriel Roubini  preciza: „10% dintre cei mai bogaţi americani deţin 80% din valoarea pieţei bursiere, iar 75% nu deţin nici măcar o acţiune. Un studiu FED a evidenţiat că 40% dintre americani nu au 400$ bani gheaţă pentru a fi pregătiţi pentru urgenţe, iar urgenţa o trăim acum. Este şi o motivaţie socială pentru actualele proteste din SUA, trei sferturi din manifestanţi sunt albi din categoria celor menţionaţi mai sus. Va fi o vară fierbinte pentru SUA cu 42 milioane şomeri şi cu economia în recesiune, chiar dacă în luna iunie s-au creat 4,5 milioane noi locuri de muncă”.

„Invincibila armată americană”, braţul înarmat al complexului militaro-industrial care înghite anual, din toate timpurile mii de miliarde de dolari, şi-a dovedit din plin incompetenţă şi abuzurile în războaiele duse cu state inferioare din punct de vedere economic şi militar, cu Coreea (1950), apoi Vietnam, până în perioadă recentă în raport cu eşecurile răsunătoare înregistrate în invaziile din Irak şi Afganistan.

Pentru a muşamaliza abuzurile şi crimele de război ale militarilor americani, administraţiile americane, indiferent de coloratură politică s-au opus oricăror încercări de aducere în faţa Curţii Penale Internaţionale a cazurilor semnalate, asigurând militarilor un statut privilegiat în raport cu militarii aparţinând altor state membre NATO, sau cu forţele ONU de menţinere a păcii. Recent, preşedintele TRUMP a dispus sancţiuni împotriva CPI pentru „îndrăzneala” de a cere anchetarea şi punerea sub acuzare a unor militari americani pentru crime de război comise în Irak şi Afganistan. De altfel, este aceeaşi atitudine arogantă şi sfidătoare la adresa organismelor internaţionale care nu sunt pe placul intereselor americane, aşa cum s-a întâmplat  şi cu OMS, căreia administraţia Trump i-a retras finanţarea în contextul pandemiei de coronavirus.

Dacă administraţia Trump aflată sub influenţa ultraconservatorilor va continua să-şi afirme „măreţia” situându-se deasupra legilor care guvernează relaţiile internaţionale prin nerespectarea tratatelor şi acordurilor semnate şi a instituţiilor cu vocaţie universală: ONU, OMS, OMC şi va  stârni în continuare nemulţumiri şi neîncredere din partea puținilor aliaţi, o reevaluare a relaţiilor şi termenilor aranjamentelor economico-comerciale şi de securitate vă fi necesară. „Performanţa” administraţiei Trump este că a „reuşit” în plan extern să fie tot mai izolată şi neluată în seamă, iar pe plan intern, să divizeze şi să antagonizeze societatea americană.

O situaţie care putea arunca în aer societatea americană şi să creeze premisele declanşării unui război civil, a fost recentă intenţie a preşedintelui de a desfăşura forţe armate echipate de război, pentru a restabili ordinea în marile oraşe, inclusiv în capitală, prevalându-se de o lege din 1807, care nu a fost invocată de niciun preşedinte în ultimul secol. Situaţia a fost evitată prin decizia fermă a şefului Pentagonului şi ofiţeri superiori ai armatei, care au refuzat să dea curs cerinţei preşedintelui, argumentând că rolul armatei este de-a apăra ţara de inamici externi şi nu de propriul popor. Sunt convins că aceste atitudini vor fi sancţionate de preşedinte aşa cum a procedat şi cu alţi demnitari sau generali care nu i-au împărtăşit opiniile.

Fervoarea demolării şi distrugerii colective practicate cu frenezie sub sloganul „Nu pot să respir” de către protestatarii americani şi din Europa occidentală care s-au revoltat împotriva abuzurilor şi violentelor poliţiei, s-a transformat rapid într-o mişcare internaţională de condamnare a sclaviei, discriminării rasiale, marginalizării sociale, sărăciei şi inegalităţilor sociale, care îşi propune demolarea memoriei colective, a istoriei, culturii, artei şi a tot ce este legat de trecutul istoric întunecat care aminteşte de sclavia negrilor. S-a ajuns astfel la un gen de „revoluţie culturală” care aminteşte de perioada inchiziţiei, a Revoluţiei franceze, a celei bolşevice, revoluţia maoistă şi de cele petrecute în Europa de est în decembrie 1989, când s-au distrus statui, s-au pus la stâlpul infamiei în pieţele publice şi s-au ars opere de artă sau alte produse culturale, s-au înfierat cu mânie proletară „trecutul”,  s-a aruncat la coşul de gunoi al istoriei trecutul „compromiţător” şi obsedant.

Academicianul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Romane, într-un articol intitulat sugestiv: „Fervoarea demolării” sublinia cu amărăciune că: „Astăzi, explicaţia distrugerii memoriei colective este discriminarea bazată pe culoarea pielii şi care, în aproape toate ţările, în timpuri mai mult sau mai puţin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țara America – oficial SUA – care începând cu perioada colonială şi până în a doua jumătate a secolului XIX-lea, a statuat oficial, prin legi şi reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor. Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865), au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în partea statelor aparţinând Confederaţiei (1963). În practica vieţii cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în SUA şi nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere şi forţa lor de manifestare diferă foarte mult de la continent la continent, de la ţară la ţară, de la comunitate la comunitate.”

Mai recent, valul violențelor a fost direcţionat împotriva unor statui aparţinând unor personalităţi politice, culturale sau religioase „suspectate” de rasism, care se cer a fi demolate, în timp ce statuile lui Marx şi Lenin (amplasate în unele state americane) zâmbesc ironic în barbă, văzând că stră-strănepoții lor din America şi Europa  occidentală se întorc în forţă la ideologia neo-marxistă şi la „luptă de clasă”.

Pentru a irita şi încinge spiritele, preşedintele Trump a etichetat public dezordinele civile care au cuprins întreaga Americă, ca fiind provocate de huligani, infractori, bolnavi mintal, iar pentru restabilirea ordinei vor fi trimise trupe bine înarmate de la Pentagon, idee respinsă de responsabilii militari. Cu toate acestea, preşedintele nu s-a liniştit, ci a plecat de la Casa Alba pe jos, însoţit de zeci de membri ai serviciului de securitate, pentru a se deplasa la Biserica Episcopală Evanghelista, Sf. Ioan, cunoscută ca biserica preşedinţilor, de unde, cu Biblia într-o mână  a declarat cu emfază: „Țara noastră este mare. Este ceea ce gândesc. Este cea mai mare din lume. O s-o facem şi mai mare şi aceasta nu ne va lua mult timp… Vedeţi ce se întâmplă? Asta revine…Asta revine în forţă. Ţara noastră va fi mai mare ca niciodată.”

Ce a vrut să ne transmită preşedintele? Că ne putem aştepta la un război de anexare a Mexicului ori a unor regiuni din Canada pentru că America să devină şi mai mare?

Scriind aceste rânduri mi-am amintit de un cântec din copilărie: „Podul de piatră s-a dărâmat,/ a venit apă şi l-a luat;/ vom face altul pe râu în jos,/ altul mai mare şi mai frumos!//” Deci America pe care a luat-o valul protestelor, va fi reconstruită şi i se va reda măreţia sub un nou mandat Trump! Faţă de alegaţia preşedintelui, episcopul Bisericii Sf. Ioan, Marian Edgar Budde, a ţinut să-i dea o replică la CNN: „Sunt revoltat. El a venit nici să se roage, nici să recunoască agonia naţiunii noastre şi în particular a persoanelor de culoare care reclama sfârşitul a 400 ani de rasism sistemic…”

Este momentul să amintim că, într-un secol XX de hegemonie planetară, expansionismul american a sufocat şi spoliat de bogăţii popoare, transformându-le în coloniile marilor corporaţii, prin recurgerea la războaie, lovituri de stat, revoluţii „portocalii”, sau „primăveri arabe”, devenind jandarmul planetei care prin acaparare şi devorare şi-a extins influenţa şi a impus modelul de viaţă american. Dacă secolul XX a fost american, semnele indică că în secolul XXI imperiul american va fi în declin, iar globalizarea influenţei Asiei prin port-drapelul sau, China, va ocupa golurile geostrategice lăsate de SUA şi UE. În aceste condiţii, SUA va fi nevoită să se retragă pe metereze pentru a supravieţui ca o altă superputere în cadrul multilateralismului şi să reziste asalturilor geopolitice, geoeconomice şi geostrategice ale ţărilor membre BRICS, al căror rol şi influenţa va fi în creştere. Relaţiile SUA cu fostul său partener euroatlantic, UE vor cunoaşte noi momente de tensiune şi confruntare generate de măsurile reciproce de mărire a taxelor vamale, de interzicere reciprocă a călătoriilor din SUA spre Europa şi invers, de viziuni diferite privind relaţia cu Rusia, de modul de management a resurselor financiare, umane şi militare în cadrul NATO, în privinţa parteneriatelor economice şi nu numai ale UE cu China, India, Turcia, Israel…

Scăderea influenţei americane în lume şi declinul evident în care se afla, este subliniat cu lux de amănunte şi de fostul consilier pentru securitate naţională, John Bolton în recentă carte: „The room where it happened”, lansată la 23 iunie, în ciuda presiunilor şi piedicilor venite din partea Casei Albe. Autorul prezintă publicului un portret deloc măgulitor al preşedintelui Trump pe care îl caracterizează ca fiind: „Incompetent pe scenă internaţională, ironizat şi luat peste picior de către înalţii responsabili ai propriei administraţii, obsedat să obţină cu orice prilej capital de imagine şi mai puţin preocupat să promoveze interesele ţării.” Un moment important descris de autor, se referă la întâlnirea preşedintelui Trump cu preşedintele Putin la Helsinki (2018), când, John Bolton, pe atunci consilier pentru securitate naţională a făcut tot posibilul pentru a fi prezent la această întrevedere ştiind vulnerabilităţile în materie de politică externă şi securitate, ale preşedintelui american, pentru a preveni eventuale gafe ori interpretări greşite a unor teme supuse discuţiilor. „Putin m-a uimit, relata autorul, prin competența şi calmul său şi încrederea în el, indiferent de problemele economice şi politice discutate privind Rusia. Cunoştea perfect priorităţile Moscovei în domeniul securităţii naţionale.”

Nu întâmplător, analizând comportamentul celor trei personalităţi aflate în prim-planul politicii internaţionale, putem cu uşurinţă să înţelegem în ce măsură, pregătirea, experienţa şi calităţile personale pot influenţa deciziile ce se iau în cadrul negocierilor pe marile subiecte ale lumii contemporane. Pe un plan, avem un preşedinte american narcisist şi capricios, înclinat spre iniţiative şi „gesturi” spectaculoase în politica externă, care merge la cacealma, supralicitând, fiind interesat de propria imagine şi mai puţin de rezultatul negocierilor şi doi preşedinţi, Putin şi Xi, aparţinând unei culturi şi civilizaţii euroasiatice, cu tradiţii în arta negocierii, cu tradiţii în arta negocierii şi diplomaţiei, care abordează cu calm, pragmatism şi fermitate cele mai sensibile teme, promovând însă cu obstinaţie interesele propriilor popoare sau grupuri de state partenere, bucurându-se de respectul şi aprecierea omologilor, chiar şi atunci când poziţiile sunt divergenţe.

Un exemplu recent care demonstrează lipsa de viziune şi coerentă a politicii externe şi de securitate americane, îl constituie anunţul preşedintelui Trump de a relua negocierile cu Rusia în problema „New Start” şi de a include în negocieri la noul tratat şi China, deşi în februarie 2019 s-a făcut mare vâlvă şi un adevărat show mediatic prin începerea procedurilor de retragere unilaterală a SUA din FNI, după ce Rusia a fost acuzată, fără probe că fabrica rachetele 9 M 729 a căror portanta atinge 2500 km, astfel încălcând prevederile tratatului. Retragerea oficială din FNI a fost efectivă la 2 aug 2019. Revenirea administraţiei americane la masa negocierilor pentru un nou tratat este o nouă manevra de campanie electorală pentru a arăta lumii că actualul preşedinte american este „flexibil” în deciziile geostrategice, deşi în realitate, mult trâmbiţatele negocieri bilaterale conduse din partea americană de Marshall Billinglea şi din partea rusă de către vice-ministrul de externe, Serghei Raybkov şi care se vor desfăşura la Viena, vor fi sortite eşecului.

Este aceeaşi reţetă ca în cazul anunţului preşedintelui Trump de a negocia direct un acord cu Iranul, în ciuda presiunilor exercitate asupra statelor şi companiilor europene şi nu numai, de a respecta sancţiunile economice americane la adresa Iranului, în caz contrar vor suferi consecinţele. La 29 iunie a.c., Agenţia iraniană de ştiri (FARS) anunţă că: „Iranul a emis mandat de arestare împotriva preşedintelui Trump sub acuzaţia de ucidere şi terorism prin asasinarea la Bagdad, la 30 ianuarie 2020, a numărului doi în ierarhia conducerii iraniene, Qassem Solimani.” Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului, Iranul a solicitat ajutor Interpolului.

O altă decizie de politică externă americană care a stârnit rumoare şi nedumerire în cancelariile internaţionale a fost anunţul preşedintelui de anulare a lucrărilor G-7 pe care urma să le găzduiască în luna iunie, pentru luna septembrie, ţinând însă să precizeze că: „oricum ţările care formează grupul sunt depăşite şi nereprezentative”, dorind să invite la viitoarea întâlnire: Rusia, Coreea de Sud, Australia şi India, G-7 urmând să se transforme în G-10 sau G-11.

Dar ca să fie „tacâmul” de politică externă complet, Donald Trump s-a raliat poziţiei premierului israelian, Benyamin Netanyahu, care la 17 mai a.c., a declarat că „împiedică Haga să deschidă o anchetă pentru crimele de război prezumate a fi fost comise în Cisiordania, Gaza şi Ierusalimul de est”, calificând această intenţie a CPI, drept „o ameninţare strategică pentru Israel”, iar secretarul de stat american, Mike Pompeo (fost şef al CIA), cu ocazia lucrărilor Conferinţei de Securitate de la München, declară că: „SUA va încerca să împiedice deschiderea unei anchete împotriva Israel pentru crime de război, pentru că acest tribunal este corupt”. La fel ca şi şeful său, tot ce nu este pe placul SUA trebuie sancţionat, etichetat ca fiind organisme internaţionale corupte, deci America nu se supune decât propriilor legi, însă toate celelalte state şi organisme internaţionale să se supună capriciilor americane, altfel sunt consideraţi inamici.

Continuând paradoxurile echipei americane de conducere, vorbind despre inamicii SUA, recent, şeful FBI, Cristopher Wray a declarat următoarele: „Partidul Comunist Chinez este cea mai mare ameninţare pe termen lung pentru securitatea americană, la fiecare zece ore autorităţile americane deschid o anchetă de contraspionaj care implică China.” Fără comentarii!

*

Anti-sclavia o nouă mască a crizei

În câteva zile, problema sclaviei şi discriminării rasiale s-a transformat, graţie reţelelor de socializare, în prioritate la nivel planetar, fiind înscrisă pe agenda guvernelor atât în Europa, cât şi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, făcându-se conexiuni cu traficul de carne vie (o formă modernă a sclaviei) şi cu modul de a muncii al imigranţilor.

Asistăm la o amplă campanie de epurare profesională pe motiv de comportamente şi atitudini rasiale ale unor salariaţi din cadrul companiilor americane, ca răspuns la presiune străzii şi a unor ONG-uri. În ciuda declaraţiilor şi discursurilor pompoase care condamnă rasismul, la nivelul companiilor americane indiferent de profilul de activitate, ori la nivelul instituţiilor publice, se menţin politici nefaste pentru salariaţii de culoare, cărora li se impun un arbitraj intern sau li se cere să atace în instanţă pe funcţionarii suspecţi de comportamente rasiale şi discriminatorii. Dar, ghinion! Nu de rare ori, se întâmplă ca cei care reclama asemenea comportări, să fie concediaţi.

Trebuie menţionat că, rasismul este profund împământenit în cultura corporatistă, cât şi în sistemul judiciar, astfel că sunt numai 4 PDG negri în cadrul celor 500 companii de top, iar din date guvernamentale reiese că numai 3% din posturile de conducere sunt ocupate de negri şi numai 1% în Google, FaceBook, Uber. Preşedintele „Fondation Ford”, Warren Walker declară că: „Lumea antreprenorială americană a abandonat negrii. Chiar  după o generaţie de studenţi negri cu diplome la universităţi de prestigiu, hiper dotaţi, care pleacă în luarea cu asalt a lumii întreprinderilor, dar se pare că se lovesc de un zid.” Evelyne Carter, directoarea agenţiei „Paradigm” care ajută să elaboreze strategii în materie de incluziune şi diversitate, a lansat apelul ca: „Negrii să povestească ceea ce au pătimit. Cei care sunt confruntaţi de mult timp cu rasismul, sunt în sfârşit ascultaţi”, iar Stefanie K. Johnson de la universitatea Colorado, concluziona: „Dacă nu faci nimic de-a lungul unui secol pentru ca atitudinile şi comportamentul rasial să se schimbe şi se continuă şi astăzi la fel, oamenii îşi dau seama şi vor protesta la nesfârşit.”

La ora actuală, când mânia şi indignarea împotriva sclaviei şi rasismului explodează în SUA, companii de prestigiu şi cu tradiţie precum Grupul „MARS” care deţine marca de orez, „Uncle Bens”, Grupul ”Quaker Oats” pentru cerealele de ovăz, „Aunt Jemina”, marcă de îngheţată fabricată de Dreyers, „Esquimaux”, au anunţat că îşi vor schimba numele pentru că vehiculează „stereotipuri rasiste.”

Pe un alt plan, celebrităţi din mass-media şi-au anunţat demisia pentru criticile ce le-au fost aduse privind convingerile ori manifestările cu tentă rasistă. Este cazul redactoarei şefe de la situl „Refinery 29”, a redactorului şef al magazinului „Bon Appétite”, Adam Rapoport, a lui James Bennet, directorul paginii de opinie de la „New York Times”,  redactoare şefă Claudia Eller, de la „Variety” şi lista poate continua, inclusiv din zona divertismentului.

America corporatistă a ocolit primul amendament al Constituției care se referă la garantarea şi apărarea dreptului la libera exprimare, generându-şi o adevărată poliţie a gândirii corporatiste care nu acceptă scuzele şi cine ştie, poate că în viitor vor înfiinţa departamente de „reeducare” la fel ca în China şi fosta URSS pentru acei salariaţi care vor avea curajul să gândească şi să se exprime liber. Putem concluziona că, asistăm la un colaps mental al occidentului marcat de tensiuni sociale, etnice şi religioase tot mai radicale, atât ca urmare a suprapunerii peste criza sanitară, cea economică şi neîncrederea cetăţenilor în actualul sistem de guvernanţă.

America, ca deobicei în ultimul timp, da tonul la tot felul de nerozii conceptuale, pe care le exporta în lume ca fiind rodul democraţiei funcţionale ce ar trebui luată drept model de întreaga planetă. Astfel, în acest tipar se încadrează recentul incident tragic cu George Floyd, care a pus în mişcare un nou curent aflat la moda-antisclavie şi antirasial, care scăpat de sub control va avea efecte mult mai dăunătoare pentru omenire decât pandemia de coronavirus.

Continuarea acestei politici va adânci şi mai mult ruptura între diversele minorităţi rasiale din SUA şi Europa, va declanşa conflicte rasiale şi religioase ce vor cutremura lumea. Antisclavia şi antirasismul pot fi elemente ale viitoarelor conflicte asimetrice care vor ataca modul de organizare spirituală a societăţii omeneşti, identitatea culturală, istoria şi tradiţiile popoarelor.

*

Să fie acesta semnalul de afirmare a Noii Ordini Mondiale?

Oricum, asistăm la un proces bine gândit de imbecilizare a popoarelor care vor fi obligate prin legi adoptate de minţi bolnave, să se reevalueze istoria umanităţii pentru a fi în acord cu noile tendinţe venite de peste ocean. Semnele deja sunt tot mai vizibile şi cu multă încărcătură emoţională, dacă privim filmuleţele transmise pe reţelele de socializare care ne înfăţişează un grup de tineri albi care spala picioarele negrilor în semn de iertare a păcatelor, ori o tânără albă, care într-un acces de isterie, îngenunchează în faţa unor tineri negri cărora le săruta cu „devoţiune” bocancii, în dispreţul acestora. Mai recent, un grup de congresmeni americani şezând ca nişte ostatici ai „corectitudinii  politice”, ipocriziei, a trendurilor dictate mediatic, îngenunchiaţi, un gest religios, pentru ce, nici ei nu ştiu prea bine, sunt prezentaţi de CNN ca pe o ştire de ultimă oră.

Săptămânal vedem la ştiri cum soldaţi şi poliţişti americani, suedezi şi de alte naţii, îngenunchează în fata migranţilor, iar ca regulă generală, albii în fata negrilor. Paradoxul situaţiei este că, dacă eşti alb în occident, devine un „mare drept şi o supremă datorie” să îngenunchezi din cauza vinovăţiei altora, din cauza istoriei şi a unui sistem politic şi de guvernanţă bolnav şi corupt care apăsa asupra viitorului democraţiei occidentale. Oare pentru obţinerea „iertării”, albii vor înfiinţa bordeluri în AMERICA şi EUROPA unde prostituatele albe vor practică servicii gratuite şi exclusive negrilor, bordeluri subvenţionate de stat?

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR: Civilizația umană în căutarea unei noi direcții. Criza lumii moderne”

Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru

Astăzi, 21 iulie se împlinesc 28 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus din 1992 de încetare a focului de la Nistru. Documentul, denumit oficial „Convenția cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a R. Moldova”, a fost semnat la Moscova de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur. Prin semnarea acestui document, Federația Rusă de fapt și-a recunoscut calitatea de agresor în războiul din 1992.

Acordul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei zone de securitate, constituirea unor forțe de menținere a păcii din militari ruși, moldoveni și ai regiunii separatiste transnistrene. După semnarea acestui acord, o parte din teritoriul R. Moldova a rămas sub controlul regimului ilegal de la Tiraspol.

Iar talimbul pseudopreședinte Dadon declara zilele trecute: „Conflictul din 1992 a fost provocat de declarațiile iresponsabile ale unor lideri ai Frontului Popular de la Chișinău”, făcându-i de fapt agresori pe bravii combatanți, care au manifestat zilele trecute în fața parlamentului-președinției, nu pe bandiții – Armata a 14-a, cazacii și toată strânsura din fosta urss de la Tiraspol.

Să încercăm să facem un scurt excurs al evenimentelor, care au precedat declanțarea războiului Rusiei și semnarea Acordului moldo-rus.

În a. 1987 (pentru Dadon explicație: la începuturile deşteptării naţionale la Chişinău, când încă nu erau „declarații iresponsabile ale liderilor FPM” ) tocmai din Extremul Orient la Tiraspol este catapultat în funcţia de director al uzinei „Litmaş” Igor Smirnov. Deja în a. 1989 Igor Smirnov este unul din organizatorii acţiunilor de protest a aşa numitelor „colective de muncă” (OSTK) de la uzinele şi fabricile din Tiraspol (inclusiv de la uzina condusă de I. Smirnov) contra limbii române şi „românizării poporului moldovenesc” (varianta oficială). La congresul deputaţilor din întreaga URSS din a. 1990 tov. Lukianov (pe atunci preşedintele sovietului suprem al URSS) îi avertiza pe delegaţii moldoveni, care împreună cu colegii lor din ţările baltice ridicau tot mai frecvent problema independenţei republicilor unionale: „Dacă ve-ţi insista asupra problemei independenţei, vă vom organiza 2 republici”.

Prima confruntare serioasă dintre cele două tendinţe (radicală şi conservatoare) a politicii de restructurare în Moldova s-a manifestat prin aşa-zisele greve lingvistice de la Tiraspol din anul 1989. La chemarea OSTK, în 16 august a fost organizată o grevă preventivă de 2 ore, la care s-a cerut amânarea sesiunii SS al RSSM din 29 august 1989, iar la 21 august a fost declanşat un val de greve instigate de directorii tiraspoleni. Printre primii a intrat în grevă uzina „Tochlitmash”, condusă de către unul din liderii Interfrontului, A.I. Bolşakov. Drept replică la grevele orientate împotriva emancipării naţionale a fost Marea Adunare naţională de la 27 august 1989 de la Chişinău – o manifestare de proporţii, inegalabilă după numărul participanţilor şi importanţa deciziilor adoptate. Motivul adevărat l-a confirmat şi Preşedintele Dumei de Stat a Rusiei, Gh. Seleznev în timpul unei vizite oficiale la Chişinău în anul 1992: „Noi, ruşii, a trebuit să susţinem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susţinut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum integrată în Romania“.

Anul 1990 a devenit hotărâtor în transformarea Transnistriei  şi Găgăuziei în enclave contrarevoluţionare ale Moldovei. În lunile februarie-martie 1990 în Moldova au avut loc primele alegeri parlamentare democratice. Un succes al Interfrontului a fost manipularea minorităților naționale din Republică, în special a celei găgăuze, și atragerea lor de partea forțelor conservatoare.

La sfârşitul lui decembrie 1990 liderii separatişti organizează în Transnistria aşa-numitele alegeri în pretinsul Soviet Suprem al RSSMN. În cadrul campaniei preelectorale, propaganda separatistă s-a axat pe exagerarea pericolului unirii Moldovei cu România şi în consecinţă pe o românofobie crasă. În aceste condiţii, parlamentul Moldovei a fost obligat să adopte o declaraţie, în care dezminţea afirmaţiile provocatoare despre unirea Moldovei cu România şi sublinia că asemenea zvonuri sunt „născocite şi răspândite în mod intenţionat de anumite forţe ostile proceselor de democratizare”.

Pe parcursul anului 1991 forțele separatiste au continuat expulzarea organelor puterii constituţionale din Transnistria. „În ianuarie-martie, pretinsul Soviet Suprem al auto-proclamatei RSSMN a adoptat o serie de hotărâri orientate spre demontarea sistemului monetar-bancar unic şi al celui fiscal al Republicii Moldova. În aceeaşi perioadă la Tiraspol, Dubăsari şi Râbniţa s-au creat detaşamente paramilitare, fiecare având câteva sute de oameni. Acestea, dotate cu arme din depozitele Armatei a 14-a, se supuneau OSTK și aveau drept scop declarat apărarea populaţiei”. În acest scop un rol important l-a avut „faimoasa” Galina Andreeva, care cu „comitetul de grevă al femeilor”, avea scopul de a provoca forţele de ordine „la reprimare brutală a civililor”.  Vorbind despre evenimentele din septembrie 1991, Galina Andreeva susţine: „Comitetul de Grevă, alături de Consiliul unit al colectivelor de muncitori s-a implicat imediat în mod activ în munca ideologică şi organizaţională privind consolidarea statalităţii transnistrene. Acestea au acţionat îndată în mai multe direcţii, inclusiv în cele mai importante. Procurorul tiraspolean Pascari a încercat să stea cu fundul în două luntre. Din 17 septembrie a fost fixat un pichet feminin în faţa procuraturii. Grupuri mobile de femei au început să apară în faţa judecătorilor, sediilor MGB, miliţiei, centrelor militare, cerând trecerea acestora în jurisdicţia Transnistriei”.

Puciul comunist din 19 august 1991 de la Moscova a adâncit şi mai mult criza dintre cele două maluri ale Nistrului. Chişinăul a condamnat vehement puciul. Tiraspolul însă a susţinut puciul. Încă din a doua jumătate a zilei de 19 august, la adunarea liderilor întreprinderilor transnistrene în conformitate cu indicaţiile puciştilor a fost format un comitet extraordinar din 10 persoane, în frunte cu vicepreşedintele consiliului municipal, Rîleakov. Preşedintele OSTK al Transnistriei, Emelianov, a expediat în adresa liderilor puciului o telegramă, în care exprima susţinerea şi adeziunea organizaţiei pe care o reprezentă la acţiunile puciştilor. În aceeaşi zi, preşedintele aşa-numitului Soviet Suprem al RSSMN, G. Maracuţa a semnat, în numele organului legislativ separatist, o declaraţie privind susţinerea puciului. Exemplul separatiştilor transnistreni l-au urmat şi liderii auto-proclamatei republici Găgăuzia. Însă puciul comunist din august a eșuat, fapt care a grăbit dezintegrarea URSS. Cu toate acestea Moscova a continuat să sprijine regimul separatist.

Declararea, la 27 august 1991, a independenţei Republicii Moldova a marcat începutul etapei de trecere definitivă a conflictului transnistrean la faza de confruntare armată. În 6 septembrie 1991, pretinsul Soviet Suprem al aşa-numitei RMN a luat hotărârea privind trecerea tuturor organelor puterii constituţionale din Transnistria sub jurisdicţia pretinsei RSSMN. Tot atunci s-a adoptat hotărârea privind crearea „gărzii republicane” (explicații pentru Dadon: Repubklica Moldova încă nu avea armată”), care a atacat pe tot frontul organele de stat din regiune rămase fidele Constituţiei Moldovei. Acestea, având datoria să apere instituţiile statale din Transnistria, au fost nevoite să riposteze provocărilor militare ale separatiştilor, fiind astfel antrenate în confruntări armate contrar voinţei lor.

Astăzi sunt suficiente dovezi despre întâlnirile din vara anului 1990 a grupului condus de I. Smirnov (un simplu!!! director de uzină trimis la Tiraspol cu puţin timp înainte tocmai de la Kamceatka) cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat cu unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora s-au desfăşurat alegerile în aşa numita „Republică Găgăuză”. Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Sovietică Socialistă Găgăuză în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Sovietice Socialiste Transnistrene Moldoveneşti în componenta URSS. O serie de documente semnate cu indicaţii personale ale lui A. Lukianov (documente extrase în aprilie 1992 de anchetatorul din oficiul procurorului general al Republicii Moldova, Pavel Lutenco, din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991): „Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”. Acest fapt îl recunoaşte indirect şi însuşi liderul separatiştilor tiraspoleni I. Smirnov care mărturiseşte: „A trebuit să mă întâlnesc atunci cu Lukianov, Nişanov, cu conducătorii ministerelor de forţă Krucikov, Iazov, Şatalin, Gromov”.

Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Pentru a apăra „interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM” „Comitetele muncitoreşti”, O.S.T.K., „în ajutorul miliţiei”, formaţiunile paramilitare, batalioanele şi detaşamentele de gardişti erau înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14-a. Acest lucru a fost recunoscut într-un interviu pentru „Moskovskie Novosti” din octombrie 1993 de Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS că „fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese (explicație pentru Dadon: interfrontul tov. Dadon nu Frontul Popular). În regim de urgenţă la Tiraspol sunt formate toate instituţiile caracteristice uni stat: armată, trupe de interne, servicii secrete (în fruntea cărora a fost numit Antiufeev-Şevţov, căutat de serviciile din ţările Baltice pentru crime efectuate contra populaţiei paşnice), guvern, preşedinţie etc.

Merită toată atenţia o analiză referitor la rolul Transnistriei independente, aflată într-o formă „îngheţată”, pentru Rusia: „Existenţa Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli şi eforturi cât de cât serioase, să-şi păstreze anumite poziţii geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea şi una dintre importantele „ferestre” spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-şi apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanţă strategică. De aceea, se pare că nesoluţionarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forţe noi şi va putea să-şi apere plenar aici interesele”. Adică până vor veni „timpuri mai bune” pentru Rusia. Acest lucru va fi mai evident în evoluţiile ulterioare în această regiune.

De unde aveau aceste bande arme? De la Armata a 14-a a Feceraţiei Ruse. Conform colonelului de poliţie în rezervă, dr. în drept V. Ciorbă „…la 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste „Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere”. De asemenea, conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14-a, colonelul Bergman „…în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară”.

          Pe lângă înarmarea acestor bande, diverselor bande sosite de pe întreg teritoriul URSS, Armata a 14-a a participat direct în acest război pentru Apărarea Patriei de către forţele militare ale Republicii Moldova, constituite în mare parte din voluntari, din ţărani care cumulau lucrările agricole cu apărarea satului natal de bandiţi, și polițiști. Aşadar, pe lângă suportul trupelor sovietice existente în Transnistria încă din 1990 (circa 3000 de ofiţeri şi peste 12000 de cadre militare în termen sau în bază de contract, dispunând de un uriaş arsenal de arme şi muniţii), în primăvara anului 1992 separatiştii mai contau pe următoarele forţe „auxiliare”, care fuseseră concentrate între timp: 8000 de ofiţeri activi, rezervişti şi militari în termen, care formau aşa numita „gardă transnistreană”; 5000 de angajaţi ai trupelor de interne; peste 3000 de cazaci şi mercenari sosiţi „în ajutor” din Rusia şi Ucraina; peste 300 de puşcăriaşi puşi în liberate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de voluntari veniţi de la Comrat. Toate acestea formau o întreagă armată.

          Conform ordinului ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresat, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14-a, generalul I. Netkaciov, se menţiona: „Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere: să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei; să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare; să fie deblocate toate unităţile militare, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă”. Astfel la 19 mai 1992, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul Republicii Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor (explicații pentru Dadon: Armata a 14-a a intrat oficial în război împotriva Moldovei, citește Ordinul lui I. Netkachiov). Iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva Republicii Moldova şi solicitând ajutor. Însă la 21 iulie 1992 preşedintele Snegur este forţat să semneze Convenţia cu privire la principiile „reglementării paşnice a conflictului armat din zona transnistreană” în condiţii umilitoare pentru noi.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 28 de ani de la încetarea războiului pe Nistru”

Ionuț ȚENE: Suedia a ales libertatea în lupta cu demonii pandemiei şi trecutului totalitar!

             Foarte multă lume s-a mirat, cum Suedia nu a luat măsuri excesiv-restrictive, cu încălcarea libertăţilor şi drepturilor omului, în perioada pandemiei de Covid 19. În timp ce China, SUA şi ţările UE s-au afundat într-un registru totalitar de pseudo-lagăr nazisto-bolşevic de teama pandemiei, cu încălcarea tuturor libertăţilor democratice, Suedia sfidează în continuare lumea, acceptând doar recomandări, distanţare şi reguli igenico-sanitare. De ce? Pentru că epidemiologii suedezi au înţeles că de un virus nu scapi prin carantinare, ci prin prevenţie. Iar vindecarea vine, în timp, prin imunizarea de grup sau turmă. Deşi Suedia, care nu a închis economia şi nu a devastat psihicul comunitar al cetăţenilor ei, are în prezent cam aceeaşi mortalitate şi grad de infectare la fel ca ţările europene care şi-au blocat economia, punând-o pe butuci, cu încălcarea gravă a libertăţilor şi drepturilor omului. Suedia nu a putut lua măsuri de carantinare prin lege pentru că în Constituţia acestui stat nordic, libertatea este înscrisă în actul fundamental. SUA, UE au preferat modelul comunist chinez de combatere a pandemiei, cu grave consecinţe economice, politice, culturale şi sociale pentru viitor, pentru că au distrus încrederea cetăţenilor în democraţie. Politicienii corupţi au preferat să devină nişte mici Mao sau Stalin, pentru a-şi spori puterea discreţionară şi a câştiga bani din achiziţii fără licitaţi. La Bruxelles, liderii europeni se visează nişte ceauşişti în lupta cu pandemia, iar convenţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este călcată în picioare pe drumul luminos spre construirea bravei lumi noi din romanul „1984”? Suedezii au preferat în faţa ameninţării morţii să respecte libertatea constituţională. Fără libertate nu există democraţie, iar revoluţia din decembrie 1989 ne-a învăţat că, în faţa gloanţelor şi a totalitarismului, tinerii au ales libertatea. „Vom muri şi vom fi liberi!” În timp ce în România, prin legea carantinării s-a forţat timid crearea unor pseudo-lagăre „chinezeşti” pentru asimptomatici, totuşi nu după modelul izolării uigurilor (?) în Suedia democraţia şi libertatea este la mare preţ şi respect. Totuşi raţiunea a învins în parlament, la presiunea opiniei publice, pentru combaterea pandemiei și respectul față de constituție.

             Restricțiile suedeze s-au referit doar la numărul maxim al adunărilor publice. Restaurantele care nu respectă regulile de distanțare riscă să fie închise. Autoritățile nu au recurs la măsuri de constrângere, ci s-au bazat mai ales pe recomandări și pe informare publică pentru aplicarea măsurilor de protecție, fără ca acestea să afecteze grav cursul vieții. Constituția Suediei interzice formal izolarea, după cum arată capitolul 2, articolul 8: „Orice persoană este protejată, în relațiile sale cu instituțiile publice, împotriva privărilor de libertate individuală. Toți cetățenii suedezi beneficiază de garantarea libertății de circulație în regat și libertatea de a părăsi regatul.”De la această regulă constituțională sunt exceptate persoanele încarcerate și cele aflate în serviciul militar, după cum arată capitolul 2, articolele 20-21. Nu există excepții pentru o eventualitate ca pandemia. O izolare generală, la nivel național, nu este posibilă din punct de vedere legal. Capitolul 2, articolul 24 permite totuși guvernului să restrângă libertatea de întrunire și de a manifesta din motive de epidemie: „Libertatea de întrunire și libertatea de a manifesta pot fi limitate în interesul prezervării ordinii și securității publice, cu ocazia unei întruniri sau manifestații, sau în ceea ce privește circulația rutieră. Aceste libertăți nu pot fi limitate decât din punct de vedere al securității regatului sau pentru a lupta împotriva unei epidemii.” Constituția garantează și independența agențiilor publice în raport cu guvernul. Tradiția este veche, de la Constituția din 1634, care a stabilit structura organismelor publice, după moartea regelui Gustav Adolf al II-lea, în timpul Războiului de Treizeci de Ani. În Preambulul la Constituție se stipulează că guvernul „nu are puterea de a interveni în deciziile unei agenții privind chestiuni specifice legate de aplicarea dreptului sau în exercitarea autorității sale.”Dreptul la exprimare reprezintă dreptul cetăţenilor suedezi, în relaţia cu instituţiile publice, de a-și exprima liber gândurile, opiniile și sentimentele și, în general, de a comunica informaţii cu privire la orice subiect, prin radio, televiziune și transmisiuni similare. Scopul libertăţii de exprimare este de a asigura schimbul liber de opinii, precum și libertatea creaţiei artistice, nefiind permisă nicio restrângere a exercițiului acestei libertăţi, în afara celor prevăzute expres de Legea fundamentală. Libertatea de exprimare înglobează și dreptul cetăţenilor suedezi de a comunica informaţii cu privire la orice subiect autorilor și altor creatori,precum și redactorilor, redacţiilor, agenţiilor de știri și întreprinderilor de producţie a înregistrărilor tehnice în vederea publicării în cadrul programelor radio, prevăzându-se expres că materialele destinate difuzării în cadrul unui program radio sau înregistrările tehnice nu pot face obiectul controlului prealabil efectuat de o autoritate publică sau de un alt organism public. O altă categorie de drepturi consacrate de Constituţia Suediei o reprezintă inviolabilităţile, exemple în acest sens fiind integritatea fizică și libera circulaţie.

          Cheia prosperităţii şi funcţionalităţii democraţiei suedeze este libertatea. Suedezii au înţeles că fără libertate se deschide cutia pandorei a abuzurilor şi fărădelegilor. Forţarea cetăţenilor de către guvern, binele cu forţa pentru un ţel utopic sau distopic este totalitarism. Libertatea trebuie inclusă, ca paradigmă, într-o viitoare constituţie a României, pentru ca demonii comunismului şi nazismului să nu mai bântuie birourile palatelor puterii. Limitarea drepturilor cetăţeneşti şi carantinarea pentru interese de partid şi de sistem duce la dictatură şi moartea democraţiei, în speţă la sărăcie, corupţie şi subdezvoltare. Cheia democraţiei, progresului şi prosperităţii este libertatea. Tinerii care au murit pentru libertate în decembrie 1989 au înţeles acest fundament pentru democraţie.

—————————

Ionuț ȚENE

Daniela ACHIM-HARABAGIU: Expoziție de pictură în timp de pandemie – ”Privind spre IberoAmerica- Mirada a IberoAmerica”

Am resimțit, și încă simt, toată această perioadă de când a fost declanșată starea de urgență și de alertă cauzate de pandemia cu virusul Sars Cov 2 ca pe o perioadă în care viața cu toate ale ei a fost suspendată, ca atunci când este suspendată prescripția extictivă de curgerea unor termene.

Și totuși, viața nu poate fi suspendată, curgerea firescă a vieții, nu, poate doar dacă am fi criogenați de un cataclism la nivel mondial și lucrurile s-ar întâmpla, cum de altfel se întâmplă oricum, unele din ele, și fără voia noastră.

Viața respiră, viața curge și se trăiește! Această certitudine este dovedită clar de faptul că un grup de 45 de artiști plastici din lumea dinspre și dincolo de Atlantic, situată geografic în peninsula Iberică și în cele două Americi ne-a scos din starea de suspendare.

Se pare că oamenii au fost și sunt un întreg indisolubil, indiferent de vremurile în care au trăit și de vicisitudinile la care au fost supuși în existența lor pământeană, și aceasta în special atunci când sunt uniți de un crez comun așa cum este arta și mai ales de dorința de a lăsa ceva în urma trecerii lor prin această lume a trecerii.

Astfel, pornind de la acest crez comun – arta, iată că a fost posibilă organizarea și desfășurarea în România, la Muzeul Județean Teleorman din Alexandria, pe o perioadă de o lună, respectiv 3 iulie-05 august 2020 expoziția de pictură ”Privind spre IberoAmerica- Mirada a IberoAmerica” . Expun artiști din Spania, Mexic, Uruguay, Venezuela, Ecuador, Columbia.

Vizitând expoziția cu prilejul vernisajului în vreme de pandemie (cu participarea restrânsă, evident), am observat lucrări de o acuratețe remarcabilă și mi-am încărcat ochiul cu frumosul dăruit de artiști din sufletele lor imense.

O expoziție superbă, completă și complexă în același timp, în care găsești expresia culorii și formei redate în diverse maniere, toate frumoase, minunate toate, exact cum o imaginam atunci când am văzut afișul, lucru ce mă îndeamnă să merg să o mai vizitez, întrucât timp mai este îndestul.

Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: Expoziție de pictură în timp de pandemie – ”Privind spre IberoAmerica- Mirada a IberoAmerica””

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea din perspectiva raportului dintre gnosologie și epistemologie

            Cunoașterea, ca proces ce se desfășoară între subiect (în special ziaristul ) și obiect, presupune existența conștiinței subiectului ca ceva structurat și structurabil, ca  un sistem în continuă dezvoltare care posedă cunoștințe prealabile, capacități de a realiza operații și transformări ale cunoștințelor, structuri și forme logico-matematice.Cunoașterea este prima treaptă spre schimbarea lumii. Lev Tolstoi spunea: “Toți se gândesc să schimbe lumea, dar nici unul nu se gândește cum să se schimbe pe ei însuși.“ În funcție de complexitatea structurilor, de nivelul și de bogăția lor, se realizează și însușirea cognitiveă a obiectului de către subiect. Un subiect care posedă cunoștințe puține, într-un limbaj constituit din termini puțini și concreți, care nu are capacitatea asocierilor și a operațiilor cu structure logice și matematice, se va situa la nivelul cunoașterii commune, nesistematice, subiective și relative. Acest fapt trebuie să-l aibă în vedere fiecare ziarist în parte. Această cunoaștere are meritul de a se realiza printr-un contact, în mare parte direct dintre subiect și obiect, dar, fiind indiscernabilă, are  drept rezultat cunoștințe neseențiale, variabile de la un individ la altul. Un subiect instruit care posedă cunoștințe științifice adecvate, structurate cu ajutorul formelor logice și matematice, capabil să le mânuiască operational pentru a ajunge, pe cale teoretică și practică, la noi cunoștințe exprimabile într-u limbaj natural și artificial la un nivel ridicat de abstractizare, este un subiect capabil să-și însușească în mod științific lumea. Cunoștințele științifice sunt structurate în sisteme coerente, conform unor reguli precise; aceste sisteme se numesc teorii științifice și împreună formează știința care este un mod de cunoaștere și un produd al acestui mod specific de cunoaștere.

            Gnoseologia este teoria generală a cunoașterii care arată cum este posibilă cunoașterea, indiferent de nivelul la care s-ar realiza și indiferent de structurile și capacitățile subiectului. Dar, întrucât cunoașterea științifică este nivelul superior de abordare a obiectului, ea a intrat treptat în obiectivul unei teorii filosofice specializate- epistemologia, în grecește însemnând episteme– știință, logos-studiu. Epistemologia este studiul critic al principiilor și rezultatelor diferitelor științe, destinat să determine originea lor logică, nu psihologică, valoarea și obiectivitatea lor. Referirile la știință sunt generale, abstracte, în termeni filosofici, deși exemplele sunt luate din științele particulare.

            Raporturile dintre gnoseologie și epistemologie sunt complexe. Din punct de vedere al  sferei gnoseologia cuprinde în domeniile sale epistemologia ca teorie a unui fel specific de cunoaștere, alături de estetică, logică etc.Din punct de vedere al conținutului epistemologia își întemeiază discursul său pe considerații filosofice generale, dar enunțurile sale se referă numai la posibilitatea Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea din perspectiva raportului dintre gnosologie și epistemologie”