Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică

„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/

Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc./

Noi n-avem nici un drept la fericire/ Mereu în casă moare cineva.”

(Adrian Păunescu)

Câtă durere conțin aceste tulburătoare versuri ale marelui poet român cu rădăcini basarabene A. Păunescu, scrise după a doua „eliberare” sovietică din a. 1944, el singur fiind victimă a acestei „eliberări”. Se creează impresia că în vocabularul rușilor nu există cuvântul „ocupație” ci doar „eliberare”. Au tot „eliberat” popoarele vecine până s-au lățit peste a 6-a parte a Globului Pământesc. Dacă ar fi adus prosperitate, pace, bunăstare, mai treacă-meargă, dar peste tot unde au călcat au adus doar mizerie (materială, morală, spirituală), beție, satanism, crucea fiind pentru ei doar un stâlp de hotar.

Să facem un scurt excurs istoric în această perioadă de „înfrățire” cu rușii. În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărât unirea Ucrainei cu Rusia, ţarul Alexei Mihailovici Romanov încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria” (Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10). Acest tratat însă a rămas doar o declaraţie de intenţii, renunţându-se (deocamdată!) la preconizata alianţă antiotomană cu Moldova. Luând în considerare experiența amară de după 1812 noi, basarabenii, nu suntem siguri că am fi rezistat unei „eliberări atât de lungi”. Ceva mai târziu și domnitorii Moldovei D. Cantemir și al Munteniei C. Brâncoveanu au căzut în plasa acestor „fraţi întru credinţă eliberatori”. „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…” (N. Iorga. Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, II+XXXIII, 1910, pp. 126-127).

De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gând să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I” au fost dezvăluite destul de bine adevăratele scopuri ale ruşilor vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană. Ruşinoasa înfrângere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului, aflată în nordul ţării. După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi ale celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei. Ulterior rușii au tot „eliberat” rând pe rând teritorii precum Crimeea (1783), teritoriul până la Nistru (1792), Nistrul fiind declarant „hotar pe vecie” între imperiile rus și otoman. Doar că această „vecie” a ținut doar 20 de ani. La 1812 hotarul este mutat pe Prut, dorința rușilor fiind pe Siret.

Fiind „eliberată” la 1812 de sub jugul islamic turcesc Basatabia a nimerit într-un jug mult mai satanic al rușilor creștini. Timp de 300 de ani turcii își luau haraciul însă nu se atingeau de credință, de limbă. Nici după 300 de ani de robie otomană românii din cele două principate – Muntenia și Moldova, nu vorbeau turcește, nu se închinau lui Alah. „Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”, spunea „eliberatorul” principal, generalul M. Kutuzov. K. Marx declara la 1883: „…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ura”. Izgonirea limbii române din biserică a avut nu numai efectul rusificării românilor basarabeni, ci şi marginalizarea lor, prefăcându-i în „…cei mai ignoranţi într-o ţară de ignoranţi”. Rugăciunile spuse în altă limbă nu ajungeau la inima basarabeanului, nu-i întăreau credinţa în Dumnezeu, fapt ce l-a făcut vulnerabil în faţa diferitelor curente sectare. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii față de „frații de credință”.

Scurta perioadă 1918-1940 a fost ca o gură de aer pentru Basarabia pentru ași vindeca rănile provocate de îmbrățișarea „eliberatoare” a ursului estic. La 28 iunie 1940 Basarabia este din nou ruptă de la trupul mamei și dusă în surghiunul siberian pentru 50 de ani înainte. „Din nefericire însă, visul abia împlinit / Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/ Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină, / Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină, / Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării”, scrie cu durere în suflet Ion Filipoiu (Golgota poporului român). Cu venirea ocupanților (care eliberatori. Eliberatorii vin eliberează și se duc, lăsându-i pe cei eliberați să-și facă soarta) sovietic iadul se instaurase în Basarabia: arestări în masă, deportări în Siberia, lichidarea frunții acestei așchii de popor român.

Pseudoistoricii proruși din Basarabia s-au axat doar pe descrierea „marelui război pentru apărarea patriei”, început la 22 iunie 1941 și nu vorbesc nimic despre faptul că al Doilea război Mondial a fost declanșat la 1 septembrie 1939, când Germania național-socialistă și Rusia socialistă sovietică au împărțit Polonia. Că a urmat o serie de războaie de ocupație mai mici: nemții în vestul, rușii – în estul Europei, cotropind (cer iertare, „eliberând”) rând pe rând Finlanda, Țările Baltice, Basarabia, cu care se afla în stare de război. La 22 iunie 1941 pentru aceste țări, provincii, ocupate începuse un război de adevărată eliberare a teritoriilor ocupate un an mai înainte, care a pus capăt genocidului.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 24 August 1944 – A doua ocupație sovietică” →

Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV

Ziua de 23 august este declarată drept zi de doliu în R. Moldova, după ce Guvernul a stabilit, în a. 2019, această dată ca fiind Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare, precum nazismul, stalinismul, regimurile fasciste și comuniste (de fapt nazismul și stalinismul au fost două ideologii criminale frățești: național socialismul lui Hitler înfrățit cu internațional socialismul lui Stalin.

Relațiile dintre liderii bolșevici și Germania au debutat într-un mod cu totul aparte: în aprilie 1917, pentru a grăbi destrămarea armatei ruse, serviciile secrete germane au decis să faciliteze întoarcerea în Rusia a câtorva zeci de revoluționari, printre care un anumit Vladimir Ilici Ulianov, alias Lenin. Urmarea se cunoaște: venirea la putere a bolșevicilor, la 7 noiembrie 1917, apoi tratatul leonin de la Brest-Litovsk, din martie 1918, prin care Lenin ceda Germaniei 800.000 km² și un sfert din populația imperiului țarist, războiul civil și în sfârșit stabilizarea la putere a bolșevicilor.

Începând cu a. 1920, Lenin impune politicii externe bolșevice trei direcții principale. Prima dintre acestea prevedea „apărarea patriei socialiste”, care, pe plan intern, trebuia făcută prin teroare, iar pe plan extern, prin intermediul unei puternice Armate Roșii. Cea de-a doua viza expansiunea „marii revoluții proletare mondiale”, pentru Lenin înțelegându-se de la sine că venirea la putere a bolșevicilor în Rusia nu însemna decât începutul unui proces revoluționar menit să schimbe fața întregii Europe, și mai cu seamă a Germaniei, a cărei forță industrială și al cărei proletariat ar fi întărit puterea bolșevică. A treia direcție avea la bază „exacerbarea contradicțiilor inter-imperialiste”; cu alte cuvinte, trebuia făcut totul pentru a asmuți statele „bourgheze” și „capitaliste” unul împotriva celuilalt, în așa fel încât acestea să se slăbească reciproc, așa cum se întâmplase în timpul Primului Război Mondial, și să contribuie astfel la afirmarea puterii revoluționare.

Lenin, care căuta să submineze organizarea noii Europe ieșite din război sub auspiciile Franței și Marii Britanii, a încheiat la 16 aprilie 1922, spre surpriza generală, tratatul de la Rapallo, prin care U.R.S.S.și Germania se recunoșteau reciproc și își anulau datoriile una față de cealaltă. Începând cu 1923, sub egida Reichswehr-ului, sunt semnate primele contracte cu Uniunea Sovietică, privind construirea lângă Moscova a unei uzine de avioane de luptă și vânzarea către sovietici a sute de mii de puști, explozivi și alte materiale de război. În schimb, până în 1933, Germania beneficiază de oportunitatea de a nu respecta clauzele tratatului de la Versailles, prin care îi erau considerabil limitate posibilitățile de reînarmare. Astfel, departe de privirile indiscrete, Reichswehr-ul pune la punct și experimentează în U.R.S.S. tehnologii și prototipuri de avioane de luptă și de tancuri; instalează aici tabere clandestine, unde sute de ofițeri se familiarizează cu tehnica ultramodernă și se antrenează în vederea folosirii ei; printre aceștia, faimosul general Guiderian, care va conduce ofensiva Panzerelor în Franța, în 1940. Tot în U.R.S.S. este reconstituită clandestin viitoarea Luftwaffe și experimentate primele avioane de vânătoare-bombardier. În sfârșit, tot aici, și tot clandestin, armata germană pune în aplicare manevre care duc la inventarea unor noi tehnici de luptă și la elaborarea unei doctrine de război aerian, ce își vor da întreaga măsura a eficacității în timpul atacului împotriva Poloniei, în 1939, a Franței, în 1940, și chiar a Uniunii Sovietice în iunie 1941.

La 15 august 1939, ora 4.30, ambasadorul Germaniei la Moscova von Schulenberg, primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. [ …] Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași.[ …] Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. [ …]”. Astfel pe data de 23 august 1939 din numele celor doi căpcăuni ai secolului XX la Moscova se semna Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler. Oficial, a fost un tratat de neagresiune, încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Germania vroia să-şi asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei (ocupând ulterior o jumătate din teritoriul Poloniei pentru „a-şi lărgi spaţiul vital”, pe când cealaltă jumătate a Poloniei n-a fost ocupată de URSS, ci doar i s-a acordat un mic ajutor „poporului muncitor polonez”), care s-a produs, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Uniunea Sovietică avea şi ea „motivele sale” pentru încheierea acestui Pact. Partea secretă a Pactului a prevăzut împărţirea unor sfere de influenţă, atât Rusia, cât şi Germania alegându-se cu ţări întregi, hotărând destinele Finlandei, Estoniei. Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul, pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii”. În una din variantele de lucru se vădeşte intenţia lui Stalin de a ocupa toată România, salvată de petrolul ei, de care avea strictă nevoie Germania pentru tehnica sa de război şi care s-a opus, declarându-şi dezinteresul total pentru Basarabia.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 81 DE ANI DE LA SEMNAREA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV” →

Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici

Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică. În politică pentru supraviețuirea statului totul e posibil, chiar și încălcarea normelor diplomatice așa cum procedează marile puteri. Întoarcerea armelor a scurtat războiul cu șase luni conform conferinței de pace de la Paris. În 1944 pentru politicieni era evident că Germania va pierde războiul. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova. Regele Mihai într-un interviu după 1990 spune că el nu a ştiut că mareşalul Ion Antonescu a fost predat unor civili comunişti în cartierul Vatra Luminoasă.E clar că actul de 23 august 1944 ne-a restituit Ardealul e nord, din acest punct de vedere Regele Mihai a acționat corect. Sigur că am pierdut Basarabia care era deja ocupată de avangarda Armatei Roșii.

Istoricii evită să vorbească ce s-a întâmplat cu trupele române de pe front între 23 august şi 12 septembrie 1944. Sute de mii de soldaţi români au fost dezarmaţi de ruşi şi duşi în Siberia. Majoritatea dintre ei au murit pe drum sau în lagărele de muncă îngheţate. Regale Mihai I are pe conştiinţă moartea a sute de mii de tineri soldaţi români luaţi prizonieri datorită actului său de la 23 august 1944? Se poate uita Regele Mihai I cu privirea senină în ochii familiilor şi urmaşilor a celor peste o sută de mii de schelete ale sodaţilor români răpuşi în Siberia?

Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, şi a crescut în special după anul 1943. Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie. Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră niciodată declarați cetățeni sovietici. În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine. În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea fiviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic. În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste. Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944. Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români. Între 23 august şi 12 septembrie 1944, dată la care a fost semnat armistiţiul, armatele sovietice au făcut prizonieri între 130.000 – 160.000 de militari români şi au scos din ţară bunuri în valoare de 2 miliarde de dolari americani. Continue reading „Ionuț ȚENE: 23 august 1944 – Lovitura de Palat prin care 180.000 soldați români cad prizonieri la sovietici” →

Ionuț ȚENE: În pandemia epocii digitale, bogații vor deveni putrezi de bogați, iar săracii și mai săraci!

În vremuri pandemice, ca și în cele de război, apar acei descurcăreți care fac averi incomensurabile. Cu toții știm din romane și filme despre îmbogățiții de război, oameni care pentru a face averea să sporească nu ”au mamă și tată” și nu respectă nicio normă morală sau legală pentru a obține venituri uriașe, în timp ce marea majoritatea se zbate în sărăcie, boli și distrugeri. Și în vremuri de pandemie cei foarte puțini bogați au devenit și mai bogați. Accelerarea excesivă a digitalizării și distanțării sociale are ca scop și crearea unor pârghii pentru ca cei bogați să devină și mai bogați. Restrâgerea libertăților și drepturile omului cu suma de restricții imposibile, nu are ca scop doar limitarea pandemiei Covid 19, ci și crearea cadrului propice de afaceri în noul context online. Se crează pârghii legale ca bogații să fie mai bogați, ia protestele celor săraci sunt interzise datorită restricțiilor sanitare. De lipsa de reacție a celor săraci, care au libertățile interzise ca și mitingurile de protest, profită cei foarte bogați, care au instrumente prin instituțiile globale, internaționale și transnaționale de a controla situația și geopolitica în interesul afacerilor lor. Sigur digitalizarea este mersul firesc, nu asta este problema, ci grăbirea acestui mod de inter-relaționare care crează clivaje într-o societate încă nepregătită la noile metode online, lucru care face să profite mariile corporații, care au intrumentele de a prospera în dauna cetățenilor, care nici măcar nu mai au dreptul să organizeze o manifestare publică de protest. Digitalizarea trebuie să fie organică. Vor fi numeroase victimele digitalizării accelerate, fapt ce va duce la o crește uriașă a șomajului și la o înstrăinare cu efecte psiho-sociale grave. Digitalizarea trebuia să fie organică, treptată, pentru ca cetățenii și firmele mici să se poată acomoda și să se creeze slujbe alternative, iar clasa lucrătoare să identifice metode de diminuare a înstrăinării prin distanțare socială, care împiedică coagularea reacției sindicale la agresiunea și lăcomia celor foarte bogați.

Dacă pentru marea majoritate pandemia a generat probleme financiare nu același lucru se poate spune despre multimiliardarii lumii, inclusiv pentru Bill Gates, fondatorul Microsoft. Bill Gates s-a implicat puternic în lupta împotriva pandemiei de coronavirus încă de la începutul acesteia. În luna mai acesta declara că Fundația Gates, cea mai mare fundație privată la nivel mondial, va dona nu mai puțin de 300 de milioane de dolari pentru tratamente, detecție și obținerea unui vaccin împotriva COVID-19. El va produce vaccinul, după metoda virus și anti-virus din lumea digitală a calculatoarelor. Cu toate aceste donații însă, averea sa a crescut, în timpul pandemiei și chiar dacă nu la fel de spectaculos ca în cazul altor multimiliardari, a fost totuși un plus consistent. Astfel, conform datelor Bloomberg, averea lui Bill Gates a crescut de la începutul anului cu 8,39 miliarde de dolari ajungând la 121 de miliarde de dolari. Deși pare o sumă enormă, aceasta pare „mărunțiș” în fața sumei de 80 de miliarde de dolari câștigate de Jeff Bezos, fondatorul Amazon, sau a celor peste 62 de miliarde de dolari câștigați de patronul Tesla, Elon Musk. Cei foarte bogați au devenit și mai putrezi de bogați, asta în timp ce șomajul, înstrăinarea și scăderea producției face ravagii pe mapamond. Contracția în UE este de circa 12 la sută, iar rata sinuciderilor a crescut în Continue reading „Ionuț ȚENE: În pandemia epocii digitale, bogații vor deveni putrezi de bogați, iar săracii și mai săraci!” →

Galina MARTEA: Basarabia – exemplu în acceptarea vicisitudinii și a fărădelegilor sociale

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia, societate care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi extrem de modestă. În societatea basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională, în mod aparte impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, într-adevăr, un sclav în existența umană. În cazul dat, s-ar crede că anume clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie vădită în a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de regimul sovietic existent din acea perioadă, care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, au declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Așa fiind, putem spune că anume omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţenii săi. Conform faptelor reale, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor – consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, în baza arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

Deci, realitatea istorică a omenirii încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român basarabean. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre care domină existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova – parte componentă din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor istorice este acelaşi om muritor al societăţii basarabene ce-i este sortit să trăiască prin suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate publică, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană, economică, culturală etc.) omul societății se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat complet viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă instaurată de clasa dominantă din R.Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Iar adevărul istoric nu se asociază cu ideologia promovată de clasa dominantă şi în aşa mod poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul român basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita „involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1994 și până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova pe parcursul anilor de independență statală (mai ales de după anii 1994) şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da vreun răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, s-a maturizat şi, în timp, a format grupările criminale care au împânzit ţara și toate domeniile de activitate socială. Îmbogăţirea prin scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara complet, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiane, astfel dând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului uman şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Spre exemplu, veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate aspectele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Corespunzător din aceeași perioadă, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei moldovenești sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro[1]. Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11%[2]. În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 de ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii. Însă, conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia R.Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema, la acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile sau indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De pildă, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Conform clasamentelor mondiale R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări[3]. Așa fiind, putem spune că condiţiile de viaţă şi de trai din societatea moldavă sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile fiind de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Secţiunea Societate)[4].

Ca urmare, s-ar putea afirma că sărăcia și involuţia societăţii moldave este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea societăţii. Acest lucru poate fi confirmat și prin faptul că clasa dominantă şi-a creat pentru sine o existenţă materială/ financiară nemaipomenit de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Acest lucru denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi dobândi întrun timp scurt doar pe căi necinstite, deoarece pe căi pur transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere dintr-o retribuție bugetară. Iar dacă să privim la averile marilor demnitari de stat, atunci vom vedea că în joc sunt puse mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţă din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă – este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, adică nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (aici fiind prezentă în majoritatea cazurilor clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. În baza raportului Continue reading „Galina MARTEA: Basarabia – exemplu în acceptarea vicisitudinii și a fărădelegilor sociale” →

Gheorghe BĂLȚĂTESCU: Roni Căciularu – un maestru al reportajului. „Acuarele de demult” – tablouri din iatacul cu amintiri

Primesc un mesaj pe email de la scriitorul Viorel Savin. Îl deschid și ofer și cititorilor noștri conținutul: „Ne bucură să vă oferim o nouă carte, «Acuarele de demult», un cadou din partea unui fost băcăuan! Să-l primim după cum se cuvine! «Cadoul» este semnat de ziaristul Roni Căciularu și poartă girul Editurii «SAGA», Israel, 2020 (Adrian Grauenfels), pentru o eventuală lectură, în aceste zile de pandemie! O carte de memorialistică (Bacău – Israel), prin condeiul fermecat al scriitorului Roni Caciularu, cu o introducere de Răzvan Voncu.” Și el, la rîndul lui, îl primise de la Adrian Grauenfels.

Cei mai tineri se vor întreba pe bună dreptate cine este Roni Căciularu, iar dacă nu i-au întâlnit numele în revistele de limbă română din Israel şi din întreaga lume, se cuvine să amintim că scriitorul s-a născut în Bacău, la 8 martie 1939. Este absolvent al Liceului „George Bacovia” din localitate și al Facultăţii de Litere (Filologie) – cursuri de zi – din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aceste două diplome explică, în parte, excelenta cunoaştere a limbii române, pe care o mânuieşte cu strălucire. Nu e deloc întâmplător că lucrarea sa de diplomă se intitula „Reportajul literar şi Geo Bogza”. A fost profesor de limba şi literatura română în perioada 1963-1966 la Şcoala profesională din Hemeiuşi – Bacău.

Ca student, dar şi mai târziu, a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), abordând toate genurile gazetăreşti. Va fi îndepărtat din presă tocmai când gazetarul căpătase notorietate şi se bucura de simpatia cititorilor datorită spiritului său critic, obiectiv, curajos. A continuat să scrie, cu talent şi cu acelaşi sentiment al datoriei civice, şi după plecarea în patria strămoşilor săi, în 1983, în Israel. După numeroase ocupaţii minore, devine secretarul general al Uniunii Originarilor din România, organizaţie care reprezintă interesele a circa 400.000 de membri. Şi-a continuat, cu succes, activitatea publicistică, în presa de limbă româna din Israel, mai ales la ziarul central de limba română „Viaţa Noastră”, dar și în presa băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”), păstrând legături amicale cu ţara de origine, cu oraşul natal, precum si cu foştii colegi şi prieteni. Fără îndoială, scriitorul nu a părăsit niciodată limba română, cartea de faţă fiind scrisă cu o strălucire de veritabil maestru.

Dragoste și parfum de… epocă

Nu l-am cunoscut personal pe ziaristul Roni Căciularu, i-am citit însă câteva reportaje publicate în Steagul Roșu, remarcând stilul și limba, apoi am vorbit despre dumnealui cu foștii lui colegi, Mihai Buznea, Eugen Verman, Constantin Nancu, iar mai târziu i-am citit una dintre cărțile sale: „Cafea și fum de țigară”, din care am remarcat excepționalul portret făcut ziaristului de talie mondială Marius Mircu, și el băcăuan, și el plecat în Israel, fratele academicianului Solomon Marcus și al criticului literar Marcel Marcian. Nu-i cunosc toate cărțile apărute, recomand însă cititorului băcăuan „Reporterul, angajatul nimănui” (Ed. SAGA), „Hoinar de suflet halandala” (ed.cit., 2017), „Dragoste și parfum de portocală” (2013).

Indiscutabil, aşa cum remarca un fin comentator, Zoltan Terner, „Roni Căciularu e un reporter din familia lui Geo Bogza, inclusiv prin tendinţa lui de a hiperboliza, de a privi totul prin lupa impresiilor şi sentimentelor. Roni Căciularu este un artist al cuvântului, un reporter în care coexistă deopotrivă un poet şi un filosof, un om cu o inimă mare, capabil să imprime o vibraţie artistică chiar şi unei pagini în care descrie un mărunt fapt cotidian”, un maestru al reportajului, aș adăuga, gen publicistic, după cum îmi spunea și criticul Constantin Călin, pe cale de dispariție din presa românească, fără soluții, deocamdată, de salvare!

„Acuarele de demult” are și un subtitlu: Mărunte…amintiri. „Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a maturității profesionale și de viață”, scrie Mihai Buznea, în cronica-reportaj, publicată pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Amintiri din orașul cu statui vii

Cartea cuprinde 21 de reportaje în care autorul a apelat la memoria afectivă, la anii petrecuți în orașul în care s-a născut, introducând cititorul în atmosfera anilor post-belici, un oraș în care poți să visezi și să-ți faci planuri de mari împliniri, și nu un oraș pustiu, „în care ninge ca-ntr-un cimitir”. Din pana reporterului scriitor, cei mai în vârstă, dar și cei mai tineri, se pot transpune în frumusețea și tumultul vieții din parcurile, de pe străzile, din magazinele de altădată, dar mai ales, Roni Căciularu ne prezintă oamenii, cu fabuloasele sărbători, obiceiuri și tradiții.

Da, sunt în „Acuarele de demult” mărunte și sclipitoare priviri în iatacul amintirilor pe care le-a păstrat nealterate, astfel că avem privilegiul unic de a trăi sau retrăi atmosfera de la teatrul Continue reading „Gheorghe BĂLȚĂTESCU: Roni Căciularu – un maestru al reportajului. „Acuarele de demult” – tablouri din iatacul cu amintiri” →

Ionuț ȚENE: Paradoxul Churchill! Statele Unite ale Europei fără Marea Britanie!

Omul politic englez a fost un paradox politic. Perceput ca fondator al Statelor Unite ale Europei, cu nume de stradă la Bruxelles, Winston Churchill a fost de la început un adversar al integrării Marii Britanii în noua federaţie europeană creată după război. Ideea unei federaţii europene într-o formă sau alta este veche şi are rădăcini în imperiul carolingian, când imperator Carol cel Mare a dorit să unifice continentul prin forţa armelor. La fel a încercat şi Federic cel Mare, Napoleon sau chiar Adolf Hitler. O Europă unită sub cizma totalitară nazistă şi cu o monedă unică Reichmark era visul dictatorului german. Goebbels, era un promotor al Europei Unite. Ideologul nazist afirma: „Noua Europă va fi construită cu acordul voluntar al tuturor țărilor care își dau seama că numai în acest cadru vor putea trăi”. Şi Stalin visa o Europă unită în care tancurile T 34 să-şi ude şenilele în Atlantic. În 1948, când părinţii fondatori ai actualei UE au început să pună bazele preliminare ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului au uitat se pare să implice decisiv Marea Britanie în chestiune, deşi ideea Statelor Unite ale Europei, era o propunere susţinută de Winston Churchill, privit ca un erou eliberator al Europei, într-un discurs de la o universitatea elveţiană Zurich, în septembrie 1946. A fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite ale Europei”. Experienţele dramatice trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au convins pe Churchill că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea pentru totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante. Şi acum intervine paradoxul. Actualul premier Boris Johnson în cartea „Factorul Churchill” explică de ce liderul britanic e considerat fondatorul UE şi, totuşi, nu a introdus Marea Britanie în proiectul iniţial conceput de Jean Monnet, Robert Schumann, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer sau Paul Henri Spaak. În 1950, când liderii continentali puneau cărămizile constituţionale şi economice ale proiectului european, Churchill era în opoziţie în Marea Britanie. Laburiştii englezi au fost invitaţi cu jumătate de gură la tratativele franco-germano- italo-luxemburgheze. De l-a început s-a creat o frăţie continentală cu excluderea Angliei?

Churchill a văzut şi înţeles perfect proiectul european şi a spus răspicat că Marea Britanie nu se poate integra într-o structură federativă în care suveranitatea naţională este exclusă, iar un suprastat condus de birocraţi va conduce şi va transmite ordine unor politicieni naţionali aleşi. Deşi i-a criticat pe laburişti că nu au intrat dur în negocierile tratatului continental, când în 1951 a ajuns din nou premier, Churchill a refuzat să introducă Marea Britanie în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului şi în structurile europene nou create. Churchill era un patriot englez care dorea să-şi salveze imperiul şi nu dorea să răspundă, ca ales, în faţa unor birocraţi numiţi dintr-o suprastructură statală, care coordona statele independente. De la început Winston Churchill a tras un semnal de alarmă, că noua structură federativă este prea birocrată şi poate înăbuşi democraţia prin birocratizare şi federalism excesiv. Premierul britanic nu era împotriva unei uniuni europene federative, dar aceasta trebuia să fie democrată, cu politicieni aleşi nu numiţi de organisme centralizate. Abia în 1973, Regatul Unit intră în piaţa comună europenă şi UE, ca apoi prin Brexit să iasă Continue reading „Ionuț ȚENE: Paradoxul Churchill! Statele Unite ale Europei fără Marea Britanie!” →

Valeriu DULGHERU: 80 de ani de la „legiferarea” raptului sovietic al Basarabiei

Astăzi se împlinesc 80 de ani de la neagra zi de „legiferare” a raptului Basarabiei de la 28 iunie 1940 de către ocupanții sovietici. La 2 august 1940 conducerea lui Stalin înființa așa numita RSS Moldovenească.

Regimul de ocupaţie sovietic nu admitea respectarea nici celei mai elementare democraţii. Deja la 10 iulie 1940 (la doar 12 zile de la intrarea societicilor în Basarabia!) „…la cererea muncitorilor, kolhoznicilor (în Basarabia la acel moment nu exista încă nici un kolhoznik!), ţăranilor, intelectualităţii – toate păturile populaţiei (când au reuşit să se consulte cu toate păturile populaţiei în doar 12 zile după ocupați când nu existau ziare, televiziune, radiou?) la mitingurile numeroase de a forma un stat naţional unic” CC al PCU(b) şi CKP al URSS a propus crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Să vedem cum au „satisfăcut” ştabii de la Moscova şi Kiev „doleanţele tuturor păturilor populaţiei”. Motivul invocat de conducerea stalinistă despre unirea moldovenilor de pe ambele maluri ale Nistrului a fost un fals camuflat, deoarece în afara aşa numitei RSSM au rămas imense teritorii din Basarabia de nord şi de sud, Bucovina şi practic 3/5 din teritoriul fostei RASSM. Într-un mod logic viitoarea RSS Moldovenească trebuia să includă întregul teritoriul al fostei RASSM şi Basarabia în întregime „care a cerut să fie alipită”. Însă politrucii de la Moscova şi Kiev au procedat după bunul lor plac într-un mod arbitrar, ei fiind cu foarfecele, încălcând orice norme ale bunului simţ şi nerespectând principiul de bază declarat de ei înşişi „de a crea un stat naţional unic”. Astfel Basarabia a fost sfârtecată în trei părţi, iar fosta RASSM – în două părţi. De menţionat că la sfârtecarea teritoriului Basarabiei au existat variante, gândite de Hrushhov, în care raioanele Briceni şi Ocniţa la nord, şi judeţul Tighina urmau să fie incorporate în componenţa Ucrainei. Se observă că și teritoriul atât de trunchiat al RSSM li s-a părut prea mare.

Astfel varianta finală a RSS Moldovenești cu capul și picioarele retezate, fără acces în Carpați și la Mare, aprobată de ștabii partinici de la Moscova și Kiev, a fost transmisă pentru a fi examinată la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 (la doar puţin peste o lună de la ocuparea Basarabiei!). „…Basarabia şi RASSM a trimis la cea de a 7-a sesiune a Sovietului Suprem al URSS o delegaţie unică, formată din cei mai buni fii şi fiice” (când au reuşit la doar o lună de la momentul ocupării Basarabiei să-i găsească pe cei mai buni) scriu într-un mod triumfalist falșii istorici sovietici.

Astfel, la 2 august 1940 a fost adoptată „unanim” (cine ar fi fost împotrivă!) Legea privind formarea RSSM, în componenţa căreia au intrat 6 judeţe ale Basarabiei (Bălţi, Bender, Cahul, Chişinău, Orhei şi Soroca) şi 6 raioane (din 13) ale fostei RASSM (Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa şi Slobozia). În acelaşi timp, teritoriile româneşti ale nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, nordului şi sudului Basarabiei, în baza aceluiaşi scenariu, au fost incluse în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (RSSU). A fost un mod pur comunist de a „legaliza” furtul: rapid şi arbitrar cu doar mimarea legalităţii. „A fost lichidată împărţirea artificială a teritoriului şi populaţiei ei în două părţi, a fost restabilită unitatea naţiei” declară istoricii sovietici. Ce fel de unitate naţională dacă în afara RSSM (structurii unitare!) au rămas Bucovina, nordul (judeţul Hotin care avea 48,3% moldoveni, ruşi şi ucraineni împreună – 40,5%!) şi sudul Basarabiei, dar şi alte 7 raioane din fosta RASSM, considerate în 1924 populate cu populaţie preponderent modovenească?

Mai mulţi istorici îşi pun întrebarea de ce Stalin a acceptat această împărţire arbitrară a Basarabiei şi fostei RASSM. Una din concluzii ar fi că primul secretar de atunci al RSSU, N. S. Hrushhyov i-a prezentat lui I.V. Stalin o informaţie falsă privind componenţa etnică a aşa numitei regiuni Dunărene, că majoritatea ar fi fost ucraineni. Este greu de crezut că Stalin ar fi putut fi minţit de Hrushhyov. Stalin cunoştea foarte bine problemele naţionale, de care se ocupa de multa vreme (în anturajul lui Lenin acesta era domeniul, de care răspundea Stalin). Trasarea hotarelor între republicile unionale (Armenia şi Azerbaijan, Georgia şi Rusia, Republica Moldova şi Ucraina ş.a.) mai degrabă a fost un plan bine calculat cu bătaie lungă al lui Stalin. Includerea întregii RASSM în componenţa noii RSSM ar fi modificat componenţa etnică a Republicii deoarece în raioanele rămase în afara RSSM locuiau preponderent ucraineni. Apare întrebarea: de ce atunci au fost incluse în componenţa RASSM în 1924 şi 1926? Doar din motive geostrategice: pentru a argumenta necesitatea „unificării poporului moldovenesc”, dar în acest caz subiectele unificării ar fi trebuit să fie comensurabile ca teritoriu.

După adoptarea actului de naştere a RSSM pentru ai da o oarecare legitimitate regimului de ocupaţie, conducerea sovietică a început pregătirile pentru „alegerea organelor de conducere”. Până la „alegeri” toată conducerea noii structuri teritoriale RSSM a fost adusă de la Tiraspol. De fapt este o confirmare că anume teritoriul dintre Nistru şi Prut cu o populaţie şi suprafaţă mult mai mari a fost anexat la teritoriul din partea stângă a Nistrului (numit astăzi Transnistria). Chiar şi comuniştii, care au activat ilegal pe teritoriul Basarabiei contra Regatului, nu au fost incluşi în noua conducere. De menţionat că din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi doar 21 români. Din 9000 de comunişti din RSSM în 1941, aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice.

Şi aceasta a continuat până prin anii ‘70. Drept dovadă este şi lista primilor secretari ai PCM, pe care ia avut RSSM pe parcursul a peste 50 de ani: Piotr G. Borodin (1941 – 1942), n. RSS Ucraineană; Nikita L. Salogor (1942 – 1946), n. RSS Ucraineană; Nikita G. Koval (1946 – iulie 1950), n. RSS Moldovenească (Transnistria); Leonid I. Brejnev (iulie 1950 – octombrie 1952), n. RSS Ucraineană; Dimitri S. Gladki (octombrie 1952 – 1954), n. RSS Ucraineană; Zinovie T. Serdiuk (1954 – mai 1961), n. RSS Ucraineană; Ivan I. Bodiul (mai 1961 – decembrie 1980), n. RSS Ucraineană; Simeon K. Grossu (decembrie 1980 – noiembrie 1989), n. RSS Ucraineană (sudul Basarabiei); Petru C. Lucinschi (noiembrie 1989 – februarie 1991), n. RSS Moldovenească Grigore I. Eremei (februarie – august 1991), n. RSS Moldovenească. Se poate observa că doar ultimii doi – P. Lucinschi şi Gr. Eremei (care a activat în această funcţie doar jumătate de an!) s-au născut în Basarabia. La celelalte nivele ale structurii PCM predomina acelaşi tablou. Doar la cele primare tabloul era puţin altfel.

Alegerile în sovietul suprem al noii rssm au avut loc la 12 ianuarie 1941. Conform datelor oficiale sovietice în alegeri au participat 99,6% din numărul înregistrat de alegători, un scor greu de realizat în condiţii de înaltă stabilitate, dar mite în situaţia când ocuparea teritoriului avusese loc o jumătate de an înainte fapt care, evident, nu era acceptat de toţi. Aceasta vorbeşte despre faptul că alegerile nu puteau fi libere. Despre acest lucru vorbeşte un martor ocular, E. Kersnovski. În ziua alegerilor ea fusese la lucru şi se întorsese acasă doar spre seara. Vecinii agitați au informat-o că au căutat-o cei din comisia de alegeri şi i-au ordonat să se ducă să voteze cât mai rapid. Primind lista de candidaturi (câte una pentru fiecare nivel de alegeri, republican şi unional), găsind printre candidaturi numele Iavorskaya, pe care o cunoştea ca pe o persoană cu comportament uşuratic, iar pe ceilalţi necunoscându-i, a votat împotriva tuturor (ulterior acest act îndrăzneţ a costat-o libertatea, atât de „libere” au fost acele alegeri (de fapt ca şi toate care au urmat până în anii 90)). A fost unicul vot împotrivă. Cunoscându-i caracterul, membrii comisiei nu s-au încumetat să falsifice rezultatul.

Pentru candidaţii blocului popular al comuniştilor şi celor fără de partid au votat 99,5% (un scor prea bun ca să fie adevărat, luând în considerare că în localităţi deja apăruseră divergenţe între o pătură a populaţiei (pătura mai înstărită) şi cea săracă şi nu putea fi vorba de o unitate absolută. Cele 266 de locuri de deputaţi s-au distribuit (a mirării, astăzi e imposibil să obţii astfel de rezultate!) aproape egal între muncitori, ţărani şi angajaţi. 65% dintre deputaţi erau comunişti (atunci când la moment în Basarabia îi puteai număra pe degete!). Continue reading „Valeriu DULGHERU: 80 de ani de la „legiferarea” raptului sovietic al Basarabiei” →

Galina MARTEA: Societatea fără substanță vitală

Referindu-ne la starea societății basarabene de astăzi probabil ar fi prea naiv să spunem că aceasta se dărâmă cu pași rapizi sau că aceasta se sufocă sau că duce lipsă de oxigen, cât și multe alte constatări. Într-adevăr, ar fi prea naiv să ne exprimăm în asemenea forme pentru că această societate este deja distrusă până în talpă din toate punctele de vedere, iar existența și speranțele românilor basarabeni sunt din greu afectate. Pe această bucată de pământ ziua se naște din neajunsuri materiale și financiare, nedreptăți sociale, minciuni, hoții, șarlatanii, lipsă de lumină viabilă, iar întunericul nopții când se lasă deasupra acestui popor provoacă numai teamă și neîncredere pentru ziua de mâine. E ceva ieșit din comun, o situație socială nespus de tragică care înspăimântă și dărâmă totul de sub picioare, dărâmă prezentul plin de incertitudini ce pune doar întrebări fără de răspunsuri. În asemenea condiții omul basarabean există deja de trei decenii, la bază având independența mult dorită, obținută cu mult greu după un regim totalitar care a durat mai mult de jumătate de secol. În toți acești ani de independență statală au persistat dezamăgiri enorme pentru poporul român basarabean, nemaivorbind de criza economică, socială și politică care din an în an devine tot mai gravă și tot mai nocivă. În mod aparte, în ultimii zece ani situația s-a dovedit a fi cea mai catastrofală, identitatea clasei politice și a actorilor guvernamentali dovedindu-se a fi una teribilă ce s-a impus numai prin falsitate, escrocherie, infracțiuni financiare etc., din respectivele sărăcia și nedreptatea socială evoluând către limite de neconceput. Prin lipsa de transparență și haos social de-a lungul anilor s-a creat o situație fără precedent, exodul masiv al populației fiind calea cea mai sigură pentru supraviețuire. Astfel, fenomenul exodului în masă sau a migrației în afara țării a pus stăpânire pe omul societății basarabene, în consecință, țara rămânând cu o descreștere esențială a populației. Conform sondajelor de ultima oră, societatea moldavă se plasează în primele locuri în lume cu o rată foarte joasă de extindere a populației. Pe când dezvoltarea economică și nivelul sărăciei din cadrul țării există sub un aspect greu de soluționat, rezultatul fiind dominat de stagnarea aproape integrală a activităților industriale (ne referim la industrie ca ramură a producției materiale și a economiei naționale care cuprinde întreaga gamă de întreprinderi precum uzine, fabrici etc.), de dezechilibrul neglijabil în domeniul de asigurări și protecție socială a populației, de prezența redusă a exporturilor, accesul restrâns al activităților în businessul mic şi mijlociu etc. – crahul economic în mod realist fiind prezent în toate sferele productive și neproductive, iar sărăcia socială fiind o componentă extraordinar de tristă atât la nivel european (ultimul loc în Europa), cât și mondial (Banca Mondială marcând-o cu „indice multidimensional al sărăciei”). Corespunzător, nivelul de trai al populației este la limita și sub limita sărăciei absolute, preocuparea de bază fiind supraviețuirea. Ca urmare, componentele crizei sociale, economice, politice, inflaționiste, șomaj etc., subminează continuu instabilitatea societății basarabene.

După trei decenii de independență statală societatea moldavă nu a reușit nicidecum să cultive practicile țărilor dezvoltate în domeniul economic, politic, de administrare socială, de investitor, de întreprinzător; de evoluare a activităților comerciale, industriale, financiare; de implementare a unui sistem normativ și legislativ corespunzător, astfel întregul proces de tranziție la economia de piață rămânând la început de cale și, în același timp, fiind o grea povară pe spatele poporului. Întreaga gamă a reformelor social-economice sunt determinate în continuare de absența și insuficiența unor strategii adecvate atât pe termen scurt, cât și pe termen lung; în mod aparte, de lipsa unei strategii care ar stimula integrarea societății moldave în modelul economic european, de lipsa unor elemente adecvate în sistemul fiscal și monetar, de lipsa unor criterii corespunzătoare în stimularea și promovarea antreprenoriatului, de lipsa unor indicatori sănătoși în menținerea echilibrului micro și macroeconomic în cadrul țării; nu se acordă o atenție și retribuție cuvenită sferei învățământului, în mod aparte, sistemului academic și universitar – sisteme care ar putea să contribuie benefic la elaborarea și implementarea în practică a studiilor și politicilor economice corespunzătoare. Prin lipsa unor relații umane dintre societatea civilă și stat nu se ține cont de gravitatea situației existente și de realitatea prin care există societatea. O componentă nespus de gravă este sistemul politic existent care se răsfrânge foarte negativ asupra tuturor domeniilor de activitate social-economică. Sistemul politic existent este construit pe bază de interese personale și de grup, în cele din urmă reglând și deținând monopolul în toate ramurile economiei naționale și vieții sociale. Disproporția dintre cei bogați și cei săraci este impresionantă, mai ales în sectorul rural unde persoanele cu vârstă înaintată-bătrânii, copiii, dar și majoritatea populației se regăsește constant într-o stare patologică cronică datorită reducerii rației alimentare zilnice și insuficienței de calorii necesare organismului uman. Din aceste motive, cauza fiind subnutriția și stările zilnice de suferință morală/materială/socială etc., se dezvoltă cu pași rapizi la un nivel destul de ridicat numărul persoanelor cu nevoi speciale, cu patologii greu de recuperat (boli ale sistemului nervos, afecțiuni cardiace, tumori, ansietate etc) care, evident, duc la mortalitate prematură, spre exemplu, mortalitatea infantilă fiind de 9,7 la o mie nou născuți, pe când media în UE fiind de 3,6 la o mie născuți în anul 2016. De aici are loc și procesul de îmbătrânire al populației (în plan mondial fiind pe locul 157 din 228 țări prezente în clasament), proces care este cu mult mai ridicat în raport cu țările dezvoltate, speranța de viață în Moldova fiind de 71,4 ani – cea mai mică rată din Europa. De menționat, conform statisticilor cetățenii din localitățile rurale trăiesc cu 4,2 ani mai puțin față de acei din localitățile urbane. Dependent de organizarea socială, economică și politică ineficientă, omul din societatea basarabeană este constrâns să existe în asemenea condiții vulnerabile de viață, acceptând condiționat situația existentă, suportând și tolerând toate nedreptățile și inegalitățile sociale – sărăcia extremă, minciuna și escrocheria la limite halucinante, formalismul și ipocrizia clasei politice și de guvernare, etc., în rezultat promovându-se în societate procesul de involuție umană, dezvoltarea umană fiind componenta care stagnează continuu (Moldova fiind pe locul 112 din 189 state în clasamentul mondial). Sărăcia socială, ca factor ce determină lipsa mijloacelor materiale și financiare necesare în existența individului, a contribuit enorm la reducerea natalității, la creșterea mortalității premature, la dezvoltarea procesului migratoriu în afara țării, în rezultat, reducându-se considerabil numărul populației și, în același timp, fiind accelerat procesul de îmbătrânire al cetățenilor. Ca urmare, totul reducându-se la un nivel de trai foarte scăzut al populației, cel mai jos nivel de trai din Europa, cauzele majore fiind prezente prin administrarea ineficientă a societății; sistemul politic nespus de fragil, instabil și corupt; asistența sanitară și socială de o calitate inferioară, mediul social nemaipomenit de beteag care denotă doar orientare greșită în dezvoltarea umană – mediu social bazat constant pe stări de stres, neîncredere în clasa politică și de guvernare etc.

Continue reading „Galina MARTEA: Societatea fără substanță vitală” →

Cristian Petru BĂLAN: O întâmplare adevărată de care mi-am amintit ilustrând-o într-o sculptură…

Pe când eram student prin anul al doilea la Universitatea București, obișnuiam să învăț stând pe iarbă, retras undeva într-un colț înverzit de pe malul lacului din Parcul Cișmigiu, din București (cam acolo unde acum a fost construit restaurantul Montecarlo). Era locul meu preferat și atunci era o zi frumoasă și caldă de vară. Aflat acolo, deodată aud strigăte puternice venite de pe malul celălalt al lacului: „Heei…! Domnuu’, doomnulee!… Vedeți că un copilaș mic a căzut în apă și se îneacă – nu departe de dumneavoastră!”.

Imediat am părăsit cititul și când m-am ridicat în picioare, prin apa verzuie a lacului, am zărit o mânuță de copil care se mișca continuu… „Săriți după el în lac și salvați-l, că se îneacă!!” – strigau cu disperare o mulțime de glasuri de pe malul opus. Imediat, am aruncat în iarbă cursul din de pe care învățam și am sărit îmbrăcat în Cișmigiu. Eram doar în cămașă și în pantaloni. Apa îmi venea până la umeri… Am bâjbăit prin undele tulburi ale lacului și când am găsit mânuțele copilului, l-am tras repede și cu putere din apă și l-am așezat pe mal, în timp ce spectatorii îmi aplaudau gestul.

Scosesem din lac un băiețel de vreo doi ani și jumătate. Am ieșit și eu din apă și am strâns copilașul de burtă. Apa îi țâșnise cu putere pe gură, iar băiețelul a scos atunci un țipăt scurt, ceea ce m-a bucurat, văzând că nu se înecase. Chiar atunci a apărut lângă mine o fetiță de vreo trei anișori și jumătate, care cred că era surioara lui, și care a început să plângă speriată, ținând mâna întinsă spre noi doi.

La vreo zece pași de fetiță, zăresc o băbuță stând și ea pe iarbă. Croșeta liniștită, așezată cu spatele spre lac. Mi-am dat seama că era doica sau poate bunicuța celor doi copilași, dar fusese întru totul neglijentă și condamnabilă, deoarece își lăsase copiii să se apropie de apă.

Băbuța a tresărit speriată când a auzit băiețelul țipând. Ea mă întreba mereu în germană:

– Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?” Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: O întâmplare adevărată de care mi-am amintit ilustrând-o într-o sculptură…” →