La țară în Comuna Ilteu, (Județul Arad, România) în casa bătrânească de la poalele muntelui copiii ascultă ce se vorbește prin casă. Aud totul, sunt curioși. Fetița, Ilma, care  are șase ani, îl dă la o parte pe fratele ei Nicodin, ca să audă și să înțeleagă  și ea mai bine. Aude despre rege, despre o petrecere maaare – maaare, și despre faptul că toți din casă  pleacă undeva, în afară de maica bătrână și afară de de ea, micuța, care vor rămâne acasă.  Sufletul ei mic se strânge: „Dacă pleacă Nicodin, merg și eu. El are grijă de mine!”. Cum sunt oameni mulți care sunt deja pe drum și asta se știe, răspunsul vine: „Ce să faci tu acolo, fătuță mică? Te poți pierde în atâta puceartă de oameni!”.

– Cam câți vor veni?  întreabă Moș  Nicolae.

– Păi cam douăsute de mii, că vin pe jos, din toate părțile, mulți, ca frunza și  ca iarba și au plecat de o săptămână…

Fetița cunoaște frunza și iarba, dar din ce aude în continuare,  nu cunoaște  decât vorba mai rar auzită ,,mii” , dar aceea parcă vorbește de bani și nu de oameni… Ea încă nu merge la școală, dar știe câte ceva de la Nicodin, care buchisește seara și scrie, și scrie… de parcă ar vrea să se facă „fișcarăș”, nu șef de haltă ca tăicuțu Ilie, își zice ea, apoi izbucnește: „Mărg și io…!” Insistă ba plângăcios, ba mieros și în sfârșit se fac pregătiri.

Se coace în țest o pâine mare – că doar „megem pe mai multe zile”… Se taie o gâscă, se taie un „dărab” cam mare din șunca de „mai an”,  se fac plăcinte cu brânză, că gospodăria cam săracă,  are totuși pentru munci, două văcuțe. iar  la „bolta” din „Ilceu” este destul „zucăr” dacă te duci să cumperi de  câțiva „crițari”. Se mai aleg și niște haine, că… „cine știe cum o fi vreme…”

Dar cea mai grea întrebare este:

– Cu ce păpuci mergem? Că-i iarnă…

– Ori merem cu opincile și obielele noi țesute de băicuța Ana? 

– Da’  cred că mai bine mergem cu opincile… că om sta tot în picioare și petrecerea  e  pe neauă și nu poți juca cu păpuci!

Bun. Prima problemă și cea mai grea fiind rezolvată, urmează deschiderea cuferelor- dulapul țărănesc, lada de zestre. Și începe și scoate măicuța Măriuța pânzeturi de cânepă și in, pentru viață și cele țesute pentru moarte și în fundul lăzii, bine înfășurate în „foi”, se găsesc cele mai bune haine de sărbătoare, scoase de acolo numai de Paști și de Crăciun, pentru a merge la biserică  sau la mari praznice.

Și așa în dimineața de 30 noiembrie, armata noastră de „cătane”, cum zice Ilma, pleacă prin nămeți, spre Halta Ilteu, unde trenul oprește să ia călătorii de la Petris și de la Seliște. Dar drumul prin zăpadă, pe uliță, era deja făcut de pașii altora, vecini, neamuri cumnați, înaintași din comună, care toți se scurgeau de pe toate ulițele, tot către Haltă cu același gând de a merge, acolo unde ei știau ce se va întâmpla, nu ca micuța Ilma care și ea pășea cu pași mari, strângând mâna mamei Măriuța și când se mai împiedeca  se mai ținea și de poalele înfoiate ale costumului de sărbătoare al mamei, spre ciuda acesteia. Cu mare veselie au străbătut cei trei kilometri până la Haltă, fiindcă din ulița întortocheată au ieșit la „drumul țării”, care vine tocmai de la „Vieana și duce cătră Bucureștiu, trecând chiar prin mijlocul comunei”. De pe drumul țării  se coboară pe un povârniș cu brazi înalți și la  vreo o sută de pași mari. iată-i la Halta de călători, Ilteu, unde tăicuțu Ilie este șef-cantonier.

Omenirea sosită așteaptă cu nerăbdare, sosirea trenului și vești, prin telefonul de la Haltă.  Atunci s-au dat telefoane că trenul este gratuit! Deci tăicuțu nu a avut de lucru cu biletele de tren.

Deși era cam frig și se simțea la Haltă ca acasă, Ilma nu a intrat nici în „cănțălarie”, unde tăicuțu scria și vorbea la telefon, nici în „varțală”, care era prea neîncăpătoare și de acolo nu putea vedea veselia oamenilor de pe  peronul Haltei.

Iată vine un tren de persoane. Oprește. Trenul este încărcat cu oameni; stau la ferestre, cântă cântece, din acelea care le-am auzit cântându-le pe Nicodin și dumineca la Căminul cultural… Cântări cu țara noastră, popor, tricolor! Ei cântă frumos și tare. Dar, gândește Ilma, cum de nu la cade căciula, sau pălăria pe fereastră din tren, fiindcă ei se apleacă afară. Tăicuțu zice că scriea acolo: „Nu vă aplecați înafară!”, dar scrie în mai multe limbi, dar eu nu știu citi nici una, dar îmi place când le văd că au forme de flori.

Ici și colo mai se vedea și câte un chip de femeie mai vitează care se înghesuia să vadă și ea pe fereastră, curioasă, câți mai urcă. Dar puțini ilteuani s-au urcat în trenul prea plin. Tăicuțu Ilie dă cu stegulețul, liber, la plecarea trenului, iar ceilalți rămași  pe peron fac o larmă de protest, Tăicuțu le face semn cu stegulețul și  le zice: „Oameni buni, mi s-a spus la telefon că înt-una vin trenuri, așa că mai bine să vă veseliți cântând!”. Pe loc glasurile și  forța plămânilor întonară multe cântece, pe care le știau și de la Plevna, și de la unul „Mureșanu”, că eu țin minte cum îl cheamă, fiindcă noi suntem lângă Mureș! Și  mai cântau și altele, despre viteji, până au ostenit… Dar trenul tot nu venea…

Dar un alt telefon a cerut cale liberă și a sosit „un tren lung cât toate zilele cu bou-vagoane”, dar era și acesta destul de încărcat, dar ne „aburcarăm”  tăți, cum puturăm, deși treptele erau tare ‘nalte. Dar dacă vrei, din suflet, să ajungi la Alba Iulia, care era aproape, cam la cinci ceasuri de mers cu trenul, poți călători și agățat cu o mână de o bară a vagonului, dară-mi-te dacă găsești un loc de stat pe jos lângă boccele, cum a găsit Ilma.

Cu cântece, vorbe de „Trăiască!”, veselie frățească chiar și între primarul certat cu vizitiul prefectului – cum auzise Ilma -, acuma toate erau uitate, iar frăția, veselia și cântecul erau atât de puternice că micuța își mai ducea și mâinile la urechi…

În sfărșit, drumul cam lung, cu marfarul, s-a terminat în gara de la Alba Iulia. Ce frumuțeți, steaguri, muzică, oameni în hane albe, frumos cusute, cu laibere,  cu șube noi, hane scoase din ladă, pentru sărbătoare mare. Atunci a început un fel de ordine, cum zice tăicuțu, ca la cătane. Toți am fost puși în rând ca la armată, cu steagul tricolor în frunte și am plecat cântând și fluturând  batiste, steaguri, panglici tricolor. Mergeam către un câmp, mare care se numea „Câmpu’ lui Horea”.

Acolo totul era pregătirt pentru cei veniți: pâne, focuri mari, frigări mari, în care se învâtreau și se frigeau deasupra jarului boi întregi puși în proțap, spre a asigura   foamea dacă ea ar fi putut pândi pe vreunul, în toiul bucuriei tuturor care se îmbrățișau și își strângeau mâinile. Apoi au plecat în grupuri spre catedrală, acea biserică foarte mare, de  o sută de ori mai mare decțt biserica noastră din Ilteu!

Ilma nu mai putea nici să respire de atâtea minunății pe care le vedea pentru prima dată și la o vârstă atât de  fragedă. Aceste minunății povestite, și acele costume naționale au intrat în „patrimoniul” meu, fiindcă acea mică Ilma, peste ani, a devenit  mama mea și mi-a povestit de câte ori ceream, iar și iar despre „UNIREA DE LA 1918”, sărbătorită la  Alba Iulia. Au dormit pe unde au fost invitați sau unde au găsit, spune Ilma. Ea a dormit  într-o sală, dar toți vobeau,  pentru ea multe lucruri neînțelese, dar cum îi spunea Moș Nicolae, bunicul ei, aci de față: „politichia nu-i pentru copii!” așa că ea era absolvită de a-și mai bate capul cu ce se vorbește.

A doua zi,  Ziua Mare a Proclamării Unirii României Mari, la 1 Decembrie i918,  au fost printre primii, dar cum poți fi între primii, când omenirea, acolo, era multă, cât spicele de grâu din holdă! Dar cât era de mică, Ilma, din brațele tăicuțului, ajuns și el, nu se știe cum,  în data de 1 decembrie, fetița stând pe umerii tăicuțului  a văzut „…pe rege și pe regină, caleașca, pe preotul cel mare, mulți popi în odăjdii strălucitoare, apoi o „bină” mare, înaltă, de unde vorbeau  domni  și  oameni îmbrăcați ca și noi, printr-un fel de tulnic scurt,  către lumea adunată… Apoi se bătea din palme și se striga «Ura și Trăiască!»”.

Regele a vorbit, și avea pe cap o coroană despre a cărei istorie a aflat fetița mult mai tărziu din cartea de istorie. Regina era „tare” frumoasă, deși o vedea de foarte departe, dar din toate poveștile știa că nu poți fi regină decât dacă ești bună și frumoasă și ai grijă de copiii țării tale. Ilma simțea că ea fiind copil face și ea parte din copiii țării.

Ilma a mai aflat ceva,  precum că groful din comună va pleca la Pesta (unde o fi aceea?) și că vechilul și toți ,,domnii” de la ,,domnie”=castel, vor pleca. Deci, ei copiii, nu vor mai vedea ,,hinceie”, haine sclipitoare, copii care seamănă cu păpușile și care nici măcar nu se uită  la copiii din comună. Ilma îi vedea pe toti că se bucură că au scăpat de un lanț. „0, ce o mai fi și acela?”, iar vecinilor, care erau și ei iobagi în Ilteu, de ce i s-o fi zicând iobag, dacă are și el „nume pe care l-a primit în biserică de la popa! De ce nu i se zice pe nume, Ilie, Aron, Mihai, ci când merge la curte e chemat cu numele  de iobag, părtaș, clăcaș și apoi de abia cu numele lui? Că știe ea când a fost cu Moș Nicolae să deie zeciuiala…”.

Adevărat, că nu a auzit ea toate, că ea stătea  dînaintea vacilor înjugate la car, ca să nu plece cu carul, că blânde sunt vacile, dar tot nu au minte și pot pleca cu carul dacă nu stă  nimeni lângă ele! Acuma, la Alba Iulia a auzit cuvinte cunoscute, cuvinte necunoscute, dar nu putea „cuprinde atâtea în cap, fiindcă în cărțile din care învăța Nicodin nu erau multe, din ele, așa că nu le mai auzise și apoi, nu-i bai… Acuma, ce o fi cu căprioarele, fațanii și cerbii care veneau la gardul care împrejmuia pădurea grofului și unde noi mergeam ca să  îi vedem prin gard? Și așa, cu gânduri de acasă de la Ilteu și cu  dans, petreceri, Hora Unirii, care se țineau lanț, Ilma a stat cinci zile pe acele meleaguri, dar uneori era tristă, fiindcă tăicuțu a trebuit să plece a doua zi, că nu a avut înlocuitor la slujbă decât pe îmtîi decemvrie.

***

Notă:

Așa cum am amintit, în  seara de 1 decembrie 2018, eu și fiica mea am îmbrăcat în  costumele naționale care au fost martore la Marea Unirea de Alba Iulia la 1 decembrie 1918, aceasta, cu ocazia Zilei Centenarului Marii Uniri, 1918-2018, sărbătorită  cu mare fast și la Montréal sub egida Asociației Canadiene a Românilor și a Comunității Moldovenilor din Provincia Quebec, înglobând și toate celelalte asociații  ale fraților români și moldoveni,  amintindu-ne cu drag și respect actul Unirii de la Alba Iulia, prin Centenarul Unirii 1918-2018.

Anexez pozele costumelor din  care „opregele” și ia au fost la Alba Iulia în 1918. Precum și poze cu frumoasa ambianță a portului nostru național prezentat la Gala Centenarului Unirii din Montréal. Menționez că la această memorabilă dată  au fost sute  de  Sărbători ale CENTENARULUI Unirii României, în toată Canada, în comunități mai mari sau mai mici, peste tot unde sunt Asociații românești, dar cum principiul ubicuității este valabil și aici!

–––––––––––––

Melania RUSU-CARAGIOIU

St. Constant, Quebec, Canada

3 decembrie 2018

Vulturul, găina şi papagalul sunt în egală măsură păsări. Ele seamănă dar sunt în mod fundamental diferite, aşa cum asemănători, dar diferiţi, sunt omul şi maimuţa.
Conceptul de libertate se defineşte în funcţie de condiţia specifică a fiecărui individ în parte. Bunăoară, unei găini i se poate năzări să fie vultur sau pasăre migratoare dar, în fapt, acest lucru este imposibil, pentru că găina e o pasăre de curte. Maximum de libertate pe care îl poate cuprinde o găină este spaţiul ogrăzii. Această condiţie limitată este compensată de faptul că ea, găina, e hrănită de stăpân. Într-o ogradă, găina poate atinge superlativul condiţiei de găină, dar atât. Orice schimbare, în acest caz, este posibilă doar post-mortem, printr-un kitsch culinar al cărui merit aparţine exclusiv bucătarului: pasăre de curte gătită vânătoreşte.

Expresia „a umbla cu cioara vopsită” vine şi ea de la o mistificare similară. O cioară poate fi vopsită ca un papagal, dar tot cioară rămâne. Deşi aspiraţia la condiţia de papagal, doar pentru coloritul penajului, este mai mult decât neinspirată. Căci papagalul, fiinţă tandră, zglobie, exotică şi gălăgioasă, este, într-o lume urbană, o pasăre de colivie. Având nostalgia spaţiilor verzi, a junglei din care provine, papagalul încearcă tot timpul să evadeze. Dacă-i dai drumul prin casă şi ai fereastra deschisă, l-ai pierdut. Pierdut e şi el, pentru că numai întâmplarea, sau norocul, poate face ca papagalul să nimerească într-o altă casă, în care cineva să-l primească şi să-l protejeze. Dar tot într-o colivie, deci tot într-un spaţiu restrictiv. Un papagal liber este, cu alte cuvinte, un papagal mort.

Există şi păsări care nu pot trăi decât în libertate. Un vultur sau un albatros în colivie sunt ceva de neconceput, căci zborul este forma de exprimare a acestor păsări magnifice. Ar fi justificată, deci, aspiraţia găinii sau a papagalului la condiţia de vultur. Da, dar vulturul şi albatrosul se hrănesc şi înfruntă viaţa singuri. Gerul, furtuna şi lupta pentru supravieţuire, de care păsările de curte sau de apartament sunt scutite, îi menţin permanent (îi constrâng, de fapt) în starea de zbor, ceea ce este în egală măsură corvoadă şi măreţie. Iar un vultur în captivitate este un vultur mort.

Având aceste exemple, putem face o analogie între tipologia psihologiei umane şi tipologia păsărilor. Omul este singura fiinţă care îşi poate depăşi condiţia precară şi vulnerabilă. Cu o singură… condiţie: să cunoască şi să-şi asume statutul la care aspiră.
Omul nu poate fi vultur, dar poate să zboare. Deşi nu are aripi. Nu poate zbura însă decât dacă a înţeles legea gravitaţiei, pe care trebuie să o stăpânească, nu să o sfideze.

Democraţia prost înţeleasă a indus – metaforic vorbind – ideea că toţi oamenii pot zbura. Aşa este, dar lecţia de zbor trebuie învăţată. Ce s-a întâmplat, după decembrie 1989, în România ilustrează perfect eşecul tragic al unei competiţii aeriene, în care numărul victimelor a depăşit cu mult pe cel al supravieţuitorilor. În plus, menţinând analogia cu păsările, România a ajuns un fel de ogradă populată cu găini frustrate şi vulturi rataţi, condusă de ciori vopsite şi pseudozburătoare.

Mai mare decât ograda este Pământul şi mai mare decât Pământul e Universul. Omul poate stăpâni Pământul şi poate călători în Univers. Dar nu fiecare om în parte, şi nici toţi laolaltă, aşa cum nu toate păsările pot trăi în libertate. Există pe lume şi papagali, şi vulturi. Iar libertatea, în mod cert, nu este pentru papagali. Şi nici democraţia.

–––––––

Miron MANEGA

București,

Ziarul „Certitudinea”

 (R) noiembrie 2019 – 2021

Eveniment editorial „Picnicul Poeților”

Editura „Flying Islands Books”, Australia

Recenzie și prezentare  de Jean Kent

Volumul „Scurte izbucniri de veșnicie” a lui Daniel Ioniță este o binevenită completare la impresionanta colecție de volume publicate de editura „Flying Island Books”. Volumul lui Daniel Ioniță se remarcă în mod special prin faptul că poemele sunt reprezentate în două limbi – Română și Engleză.

Limbajul fiecărui poet trebuie să-i fie caracteristic – memorabil pentru muzicalitatea idiosincratică. Pentru cei mai mulți dintre noi, aceasta se petrece natural în limba noastră nativă. Dar dacă ești dislocat din cultura și limba în care te-ai născut, cum vei găsi calea de a scrie care să fie instinctiv cea corectă, precum și de înțeles pentru cititorii stăini?

Deoarece Daniel Ioniță este stăpân în mod fluent asupra limbii engleze, aceasta nu prezintă o mare provocare, ceea ce este evident în „Scurte izbucniri de veșnicie”. Nu cunosc de loc limba română, așa că nu-mi pot decât imagina cum ar suna versiunile românești ale poemelor. Pentru urechea mea – ajutată un pic de siguranța dată de  Google – există o diferență mare între prozodiile celor două limbi. Îmi închipui că în românește poemele au un efect visceral mai puternic decât în engleza noastră care sună mult mai netedă și moale față de limba română.

Important este că și versiunile poemelor în engleză sună foarte bine. Precum titlul, „Scurte izbucniri de veșnicie”, ele sunt adesea enigmatice și paradoxale. Ele posedă deasemenea o energie directă și deschisă, un fler pentru dramatism, și o dorință de a ne conecta cât și de a ne deconecta – de a ne amuza.

Primul poem ne predă „Instrucțiuni pentru citirea acestui volum”:

„Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol, pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean, și niște păpădii,

Destul ca să te saturi, sau poate deloc.”

Imaginile poate că sunt atrăgătoare prin capriciozitate, dar volumul nu ne prezintă o poezie simplă care să-și descopere instantaneu semnificația. Este nevoie de un mod flexibil de a citi – de preferat (probabil) cu un simț al umorului și o dorință de a răspunde intuitiv atât șarmului cât și spiritului de contradicție inerent.

Precum povestitorul din „Lovindu-l pe Satana”, Daniel este un traducător. El poate că „se simte acasă oriunde” și „este străin peste tot”, dar el cunoaște contextele și importanța lor. De aceea poetul ne redă o descriere vie a locurilor, precum restaurantul cu „tavane cu boltă” și „coloane corintice”, precum și a aparenței fizice a acelui „tip ca lumea, înalt și bine făcut… îmbrăcat într-un costum făcut de designer”, care este probabil Satana. Povestitorul ne redă de asemenea o referință delicioasă la cultura Sydney-ului, unde „dacă cineva discută cu tine despre prețul locuințelor/ el ESTE Diavolul, sau trimis de Diavol//”.

Întoarcerile bruște între amenițare și adâncă anxietate se petrec pe tot parcursul volumului. Poemele lui Daniel Ioniță explodează pline de suprize – care surprize nu sunt mereu plăcute. În scenele în care viața, destinul, nu pot fi controlate decât foarte puțin, mânia este diversionată înspre satiră, rămânând „fără ajutor precum monedele moarte”.

O temă ce revine în volum – este lupta de reține un simțământ al identității eului. Re-imaginări supra-reale ale existenței ne oferă o alterntivă plină de vivacitate: a salva omenirea prin acțiunea de tundere a unui arici, prin a te așeza cu fundul pe acel arici… sau prin a asculta de sarcinile date de partid… (Partidul Comunist, desigur!). Când totul în jur este absurd, face sens ca să raspunzi cu un comportament – sau cu un rapoart poetic de comportament – care să fie și mai bizar.

Precum viața într-o țară cu regim totalitar, când este imposibil de a ști în cine să ai încredere, volumul „Scurte izbucniri de veșnicie” este plin de momente unde siguranța dispare. Există însă alte momente unde speranța pare posibilă – spre exemplu datorată unui „înger cu strop de rouă”, sau, în „mortalitate contra eternitate”, unde tortura se poate suporta prin retragerea „în ochiul furtunii… într-un fel de Sabat” care permite „minuscule momente/ drămuite cu atenție/ între scurte izbucniri de veșnicie//”.

Toate aceste poeme sunt tulburătoare și ne urmăresc. Sunt deasemenea o avertizare venită la timp ce libertatea de a trăi nu vine de la sine. Deși ultimul poem „Cenușa stelelor mele” se sfârșește cu versuile dulci-amărui „Ultimul job din CVul meu/ este acela de director de pompe funebre pentru propriile mele stele…//”, acest volum strălucește și refuză să fie forțat să tacă. Îi doresc numai bine acum, când își pornește preumblarea prin lume.

Din volum:

Instrucțiuni pentru citirea acestui volum

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean și niște păpădii –

poate-i destul ca să te saturi; sau de loc.

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă:

și așteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

stai și citește cartea asta, dacă vrei,

mai ales paginile lipsă – ale lui, sau ale ei.

Identitate

Eu mă simt acasă oriunde, iubito

și sunt străin peste tot.

Sunt convins că vin de undeva, dar și de altundeva.

Această melodie, acest cântec sfâșietor

izvorăște din adâncul confuziei mele

din abisul totalei mele dezorientării.

Îmi rupe inima.

Îmi strivește creierul

ca pe un piure de cartofi de toate zielele.

Dar tu… poți să-mi smulgi capul!

Da, tu… iubito…

Te rog, te rog smulge-mi inima din piept!

Îți promit să nu te bântui după moarte, ca strigoii.

Eu n-am un loc al meu,un cămin, pe care să-l bântui.

Tu ai un loc, ai o casă –

de aceea tu nu m-ai înțeles niciodată!

Descăpățânează-mă repede, dintr-o singură mișcare,

ca un călău experimentat.

Ca o iubită – dacă mă iubești cu adevărat.

înger cu stropi de rouă

Coarne de vită, de la vreun bivol, poate,

zăcând peste câmpul ars –

un aer hoituit, care-ți gheruie nările,

biruie zarea și-ți țintuiește soarele în creștetul capului.

Cadavre dospite, colcăinde cu viață putrezindă

ce se descompune în tărâna crăpată,

ca ultima privire din ochii,

acum mați, hăcuiți de groază ca de o răzuire brutală

cu glaspapir pe pupile.

Dar poate că se va găsi totuși un înger

care să lupte cu Dumnezeu pentru tine

ca să te poarte apoi în zbor

pe țărmul râului vieții.

și să-l împuște în spate se Diavol

ca să te poarte apoi în zbor

pe țărmul râului vieții.

––––-

Jean KENT

LAUNCH of DANIEL IONITA’S SHORT BURSTS OF ETERNITY     

„Poets’ Picnic”, Markwell, NSW, Australia

19 decembrie 2021 

––––––

NOTĂ: Jean Kent este una din cele mai importante voci din peisajul poeziei contemporane australiane. Inclusă în numeroase antologii, inclusiv în cea mai importantă dintre cele publicate în ultimii douăzeci de ani – „Australian Contemporary Poetry” (Puncher & Wattmann 2016). Jean Kent a primit numeroase premii și distincții – precum Premiul Bibliotecii Naționale în 1988 și Premiul Național de Poezie în 1999.

***

Jean KENT

BOOK LAUNCH DANIEL IONITA’S “SHORT BURSTS OF ETERNITY”

at   the publishing event “Poets’ Picnic”

organised by Flying Islands Books

19 December 2021

 Markwell – New South Wales, Australia

Daniel Ionita’s “Short Bursts of Eternity” is another welcome addition to the always impressive volumes published by Flying Island Books. Daniel’s book is particularly noteworthy, as he has written the poems in both languages, Romanian and English.

Any poet’s language needs to be personally distinctive – memorable for its own idiosyncratic music. For most of us, this happens most naturally with our own native tongue.  But if you are dislocated from the culture and language you were born into, how do you find a way to write that is instinctively right, as well as understandable to foreign readers?

As Daniel is very fluent in English, this is not a challenge that is especially obvious in “Short Bursts of Eternity”. I have no knowledge whatsoever of Romanian, so I can only imagine how the Romanian versions of the poems might sound. To my ear – with a little help from the reliably unreliable Google – there is a startling difference in the prosody of the two languages. I would guess that in Romanian the poems are even more powerful and viscerally affecting than they are in the smoother sounding English.

What matters, though, is that the English versions also work very well.  Like the title, “Short Bursts of Eternity”, they are often enigmatic and paradoxical.  But they also have a forthright energy and openness, a flair for drama and a desire to connect as well as to entertain.

The very first poem gives us ‘Instructions for reading this volume’: 

“I will be home, or maybe not, when you arrive.

The soup is in the empty fridge, just warm it up.

A ghost of lettuce and a spectre of some buttercup,

there should be something, maybe nothing, to contrive.”

The imagery may be appealingly whimsical, but this is not going to be simple poetry which will make its meaning instantly clear.  A flexible way of reading is required – preferably (perhaps?) with a sense of humour and a willingness to respond intuitively to both the charm and the inherent contrariness.

Like the narrator in ‘punching Satan’, Daniel is a translator.  He may “feel at home in all places … “and be a “stranger everywhere”, but he knows about contexts and how important they are.  He gives us colourful descriptions of places such as a restaurant with “vaulted ceilings” and “Corinthian columns”, as well as the physical appearance of the “nice looking guy, tall dark and handsome …”  “in his designer suit”, who is probably Satan. He also gives us delicious references to Sydney culture, where “if anyone talks to you about Sydney house prices/ they ARE the devil, or sent by the Devil//”.

The sudden twists of menace and deep anxiety within this poem occur often throughout this book. Daniel’s poems pop with surprises – not always pleasant ones. Rage is diverted into satire in scenes of lives with little control of their own destiny, “as helpless as dead coins”.

The struggle to retain a sense of self – a dignified personal life in a hostile world – is a recurring theme. Surreal re-imaginings of existence offer an alternative vivacity: saving the world by shaving a hedgehog, sitting on a hedgehog… or obeying the instructions of the Communist party… When all the world is absurd, it makes sense to respond with behaviour – or poetic accounts of possible behaviour – which is even more bizarre.

Like life in a totalitarian country, where it is impossible to know who to trust, Short Bursts of Eternity is full of moments where all certainty slips away. There are, however, other moments when hope seems possible – for example thanks to a rescuing angel in ‘angel with dewdrops’ for instance – or, in ‘mortality vs eternity’, endurance of torture by retreat into a small space “in the eye of the storm” … a “Sabbath of sorts” which allows “miniscule moments/ where I am carefully divided / between short bursts of eternity//”.

These are haunting, disturbing poems. They are also a timely reminder that freedom to live is not to be taken for granted. Although the final poem ‘ashes of my stars’ ends with the bitter-sweet lines “The last job on my CV / Is that of a funeral director for my own stars”, this book shines with a refusal to be silenced. I wish it well as it goes out into the world.

From the volume…

Instructions for reading this volume:

I will be home, or maybe not when you arrive.

The soup is in the empty fridge; just warm it up.

A ghost of lettuce and a spectre of some buttercup,

 there should be something, maybe nothing, to contrive.

Not much to do about that cough, should it persist,

and settle in the guest room, should it still exist.

watch some TV, there’s nothing on unless it is.

and read this book with missing pages – hers, or his.

Identity

I feel at home in all places, my love

and I am a stranger everywhere

I figure I must come from somewhere,

and also from somewhere else.

This tune, this heart-rending song

sprouts from deep within my confusion,

from the bottom of my bamboozlement.

It tears my heart. It pounds my brain

to a daily potato mash.

But you… you can rip my head right off!

Yes, you, my love…

Please, please rip my heart out!

I promise not to haunt you, like the undead.

I have no place to go to, no home haunt and torment

after my death.

You have a place of you own, you have a home –

that is why you never understood me!

Decapitate me swiftly, in one move,

like a competent executioner.

like a true lover – if you love me indeed.

Angel with dewdrops

Cattle horns, maybe of some buffalo,

laying on the burnt field,

a cadaveric miasma, clawing at your nostrils,

defeats the horizon and nails the sun

to the top of your head.

Leavened corpses, teeming with rotting life,

decomposing through the broken dirt

like the last gaze of the eyes,

now lustreless and pale, hacked by dread

as if by some brutal screeching of sandpaper

across the widened pupils.

But maybe, just maybe…

an angel might be found

to fight with God for you

to shoot the Devil in the back

and then carry you on His wings to the shores

of the river of life.

––––-

Jean KENT

LAUNCH of DANIEL IONITA’S SHORT BURSTS OF ETERNITY     

„Poets’ Picnic”, Markwell, NSW, Australia

19 December 2021 

–––––––

*Jean Kent is one of the most important voices in the landscape of Australian contemporary poetry. Included in the most important anthology of contemporary Australian poems published in the last twenty years – Puncher & Wattmann’s Australian Contemporary Poetry – Jean Kent has been the recipient of several poetry prizes and distinctions – among them the National Library Poetry Prize in 1988, and the National Poetry Prize in 1999.

Ceea ce numesc „Târziul vieții” are mai multe nume: „bătrânețe”, „senectute”, „vârsta a treia”, „vârsta de  aur”… Când începe acest târziu al vieții? E o întrebare destul de frământată. Dacă-l ascultăm pe Al. Vlahuță, „bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea”. Ea vine molcom, cu pași în vârful  picioarelor. Ne trimite mai întâi niște mesaje blânde de avertizare. Nu se instalează într-o singură zi. Mai întâi ne face câte o vizită de curtoazie pentru acomodare, aducându-ne niște prefaceri ale unei maturități coapte, dar abia perceptibile, ale corpului și ale minţii.

Instalarea bătrâneții, ca și celelalte etape de viață, este destul de elastică. Ce știm sigur este că bătrânețea vine la braț cu longevitatea care sosește, și ea, cu multe și semnificative  schimbări. Nu toți oamenii pot ține pasul cu aceste schimbări și rămân credincioși miturilor și ideilor preconcepute despre bătrânețe având la bază experiențele trecute, când longevitatea nu ajunsese la cote atât de înalte, când nu existau tratamente eficiente pentru bolile cronice cu care ne confruntăm astăzi și când nu se punea un accent atât de mare pe prevenire și pe controlul pe care îl avem asupra stării de sănătate în zilele noastre. Din cauza stereotipurilor în care am învățat să credem,  mulți oameni, înainte de a ajunge la vârsta a treia, devin anxioși. Pe măsură ce înaintează în vârstă, neliniștea care le-a tulburat viața dispare, pentru că se obișnuiesc cu efectele ei  învățând cum să trăiască cu ele. E scris în codul genetic al fiecărui om să treacă prin cele patru faze ale vieții.  Dar victoria asta, nu de puține ori, e întreruptă.

Aspectele psihologice au un rol de primă mărime în cadrul proceselor de îmbătrânire. O gândire pozitivă și o atitudine în același spectru pot influența longevitatea. Pot îmbunătăți sănătatea fizică și mentală. Nu trebuie să ne gândim la bătrânețe ca la o ultimă etapă, în care  pierdem o parte din capacități și devenim inutili. E bine să o privim ca pe o oportunitate de a dobândi înțelepciune și experiență de viață. De mult ajutor este conversația cu cei din jur, veselă şi sprintenă. Trebuie să ne  apropiem de oamenii care au reușit să „descopere comoara ascunsă a bătrâneții”. Cine sunt aceia? Sunt cei care au privit partea pozitivă a bătrâneții!

Eu sunt un om solar, călăuzită de-a lungul vieții de optimism. Spun asta cu căldură și cu deosebită satisfacție privind în urmă, acum, aflându-mă la ceasul adunării în cămară a recoltelor din vara vieții. Asta nu înseamnă că îndoiala nu bate și la poarta gândirii mele.

Odată, când am avut sufletul hăituit și părăsit, mi se părea că duc povara întregii suferințe umane. Durerea mi se părea un hău fără sfârșit având ecouri ca un urlet al neputinței. Atunci am căutat lumina speranței care nu se stinge niciodată. Am făcut efortul să-mi repliez puterea, să mă pot ridica. Mi-amintesc o scenă. În focul durerilor, căzută la podea, când credeam că mi-a venit sfârșitul, mi-am adunat rămășițele de putere, m-am târât până la patefon și am pus discul cu melodia lui Zorba Grecul. O energie, pe care oamenii credincioși o numesc mâna dumnezeiască, am simțit că mă ridică în picioare.

Mai în anii din urmă, uneori mi se pare că aud o toacă de vecernie a vieţii mele și mă doare zădărnicia pasiunii nelimitate a omului pentru viață care îmi dă târcoale și mie. Atunci întorc fața în altă parte, acolo unde găsesc pilonul de sprijin în cele ce ne spune religia ortodoxă.

Nu de puține ori, mă trimite gândul la efortul depus de omenire de-a lungul miilor de secole de a găsi un răspuns întrebării: ce este dincolo de granița vieții? Răspunsul ne scapă, dar omenirea mai speră, nu renunță la căutarea lui. Până la găsirea acestui răspuns, prelungim viața de pe pământ cu cea de dincolo, care ridică, și ea, probleme pe care nu le-a putut dezlega niciun  pământean. Ce ne spune biblia sau concluziile cercetărilor asupra celor care au avut moarte  clinică? Uneori răspunsul cuprinde și tăcerea. Atunci îmi vine în minte întrebarea: am fi mai fericiți dacă am ști totul? Dacă am ști când, cum și de ce murim? Tainele astea își au și ele rostul lor. Și închei întrebările și tulburarea profundă cu mulțumirea că tainele astea îmi fac viața mai interesantă. Consider bătrânețea drept cea din urmă facultate. Ea m-a învățat, nu cum să adun, ci cum să dau ce am adunat.

Și mai e ceva foarte important pentru mine, ceva ce am pregătit în urmă cu aproape 20 de ani – SCRISUL. M-am refugiat în lumea scrisului, acea lume încărcată de dragoste și de aleasă frumusețe, aflate în afara timpului. În cărțile mele, bătrânețea constituie o sursă inepuizabilă de povești cu adevărat trăite. Astfel, pentru mine, bătrânețea, acest târziu al vieții, nu e chiar așa de târziu, îl accept și îl apreciez și pentru că e și perioada împăcării cu sinele meu, trăind în firescul  vieții.

Concluzia mea este că, trăind  în firescul existenței, chiar și în târziul vieții, omul nu simte că se află la capăt de drum, la limita vidului. Din contră, omul capătă gustul seninătății și al tinereții fără bătrânețe.

––––––

Prof. Elena BUICĂ

23 decembrie 2021

Pickering, Toronto, Canada

Ca radio jurnalist am pregătit mii de reportaje. Ca cercetător am scris sute de articole. Ca scriitor am publicat 12 cărţi, din care şapte sunt în limba engleză şi cinci în limba romană. Şi totuşi, nu mă încumet să mă consider scriitor. Eu am rămas cu percepţia copilăriei şi a tinereţii când citeam basme la început, doxuri în adolescenţă, jurnale de călătorii şi cărţi de aventuri în tinereţe şi romane clasice înainte de a pleca din ţară la vârsta de 32 de ani. Pentru mine, un adevărat scriitor trebuie să fie consacrat, ceace se întâmplă de multe ori post-mortem, şi astfel devine un scriitor clasic. Dar, şi scriitorii trebuie să înceapă de undeva.

Ce este însă un scriitor? Un om care trăieşte din profesia scrisului? Un om care a trăit modest şi a trecut neobservat prin viaţă, dar care ne tulbura cu opera postumă? Ori un membru al vreunei academii care după ce i-a trecut faima nu a lăsat nimic important în urma lui?

Se spune că în America cel mai prolific scriitor este o chinezoaică a cărei profesie e să scrie răvaşe. Şi cum în America există mii de restaurante chinezeşti şi la sfârşitul fiecărei mese consumatorii primesc câte un răvaş, vă imaginaţi ce chin pe biata femeie să scrie fără oprire milioane de răvaşe. Câtă imaginaţie trebuie să aibă să nu se repete. Şi totuşi, multe răvaşe se repetă şi pe unele le-am învăţat pe dinafară. De exemplu: „Învăţaţi chinezeşte!” Mă gândeam să-i ofer şi eu câteva sugestii. De ce nu „Învăţaţi româneşte!” Diferenţa între români şi chinezi e doar cantitativă. Când a venit Ciu En Lai în România, prin anii 60, eu eram student. Chinezii erau 760 de milioane la acea vreme şi noi eram doar vreo 20 de milioane.  De atunci chinezii au crescut la un miliard şi 400 de milioane şi noi am bătut pasul pe loc. De fapt am scăzut. Nu poţi să te baţi cu chinezii la numere şi numerologie şi cu evreii la experienţa şi afaceri. Şi cred că în curând aceştia se vor ciocni unii de alţii la nivel planetar. Mă întreb unde şi cum va avea loc ciocnirea? Oricum, noi cu cine votăm? Avem de ales: învăţăm chinezeşte ori ne tăiem împrejur. Deci, stimaţi cititori, să ne întoarcem la subiect şi să punem la vot. Cine e scriitor? Să începem cu mine.

În primii ani ai adolescenţei, ca orice tânăr, am scris şi eu câteva poezii, sau mai bine zis am încercat să versific, dar nu mi-am găsit chemarea. Apoi, am tatonat desenul peisagistic, dar nici acolo nu mi-am găsit menirea. Îmi amintesc că aveam chiar un leit- motiv: o barcă pe marginea unui lac, lângă o salcie care mângâia apă; totul pe un fundal cu păpuriş. Simplu şi frumos, dar nu atât de simbolic şi ilustrativ ca o poezioară compusă de un necunoscut în închisoare: „Casă mică, mititică/ Care tremura de frică/ Să nu cadă pe trotuar/ Lângă ea un felinar/ Lângă felinar un pom/ Şi pe strada nici un om…”

Să devin serios că nu mai am 15 ani; am împlinit 85 şi a început numărătoarea inversă, motiv pentru care m-am certat cu doctorul de familie. Acesta m-a asigurat că în Statele Unite un om ca mine trăieşte în medie 90 de ani şi chiar mai mult. I-am răspuns înţepat că eu vreau doar 87 cât a trăit tata; nu mi-am făcut planuri pe mai mult. Mi-a răspuns calm că dacă vreau să mă opresc la 87, trebuie să mă mut în alt stat pentru că în Arizona e ilegal ca medicul să-ţi încheie viaţa la cerere. Între timp, doctorul Page mi-a devenit prieten. Mi-a spus pe un ton amical că semăn cu tatăl lui şi că mă simpatizează. De fapt, mi-a citit una din cărţi şi pare că mă admiră. Singura dispută cu el e dată la care plănuiesc să părăsesc Terra şi să pătrund în mare viteză într-un sorb negru ca să văd cu ochii mei ce e dincolo. Altfel, la ultima convorbire deja trimisesem la tipar cartea „Romanii şi România” şi îi spuneam că de acuma nu mai am ce face. El m-a trimis acasă şi mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că o să încep să scriu o nouă carte. E şi ăsta un blestem!? Când începi să scrii nu te mai poţi opri! Şi totuşi, cum a început acest blestem?

Pe la 17 ani ţineam deja un jurnal personal. Era însă ceva naiv pentru că securitatea nu a găsit nimic incriminatoriu în el. Menţionasem doar, fără comentarii dar cu data precisă, că fusesem făcut utemist, ceace mi-a pricinuit anumite necazuri… Când am încercat să fug din ţară la 19 ani am rupt carnetul de UTM şi l-am aruncat în soba. Cum era însă primăvara târziu, nu s-a mai făcut foc în soba şi după ce am fost prins pe frontiera iugoslavă securitatea a făcut percheziţie acasă şi a descoperit carnetul rupt în bucăţi, dar nears. Ce mai conta însă, condamnarea era oricum asigurată. Aşa am intrat cu adevărat în viaţă: închisorile din Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla, şi unităţile de muncă DGSM Ocna Mureş, Olteniţa, Zimnicea şi Budeşti; în total trei ani şi jumătate. Ani fără griji pentru că eram în grija statului. Au urmat însă alţi ani şi mai grei pentru că de data aceasta trebuia să am grijă singur de mine. Când am vrut să mă reînscriu la Politehnică am primit o scrisoare în care eram anunţat că fusesem exmatriculat din toate instituţiile de învăţământ superior din ţară. Ce păcat că nu am păstrat nici acea scrisoare şi nici biletul de eliberare din închisoare. Dar din nou, ce mai contează. Azi nu mai interesează pe nimeni ce a fost. Toată lumea priveşte înainte. Cu toată neîncrederea!

După detenţie m-am strecurat totuşi printre ani şi printre oameni mai puţin stigmatizaţi şi până la urmă am reuşit să fiu admis din nou mai întâi la o şcoală tehnica şi apoi la o nouă facultate. Treptat, am prins curaj şi am început să ţin un nou jurnal personal care cu timpul a ajuns la vreo 20 de caiete pe care le-am păstrat până în ziua de azi. Cred că prin acest jurnal am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să devin scriitor şi jurnalist. Acolo am schiţat de fapt primele mele încercări literare. Erau mici povestiri, jocuri de cuvinte şi diverse observaţii şi gânduri filozofice. Spre sfârşitul facultăţii începusem chiar să mă aventurez… pentru că recitind jurnalul mă cuprinde teama la gândul că ar fi putut să cadă în mâinile securităţii. Dar de data aceasta Dumnezeu m-a păsuit. Ştia el ceva! Nu sunt supărat pe Bătrânul, dar după o judecată profundă şi la rece cred că el m-a băgat în puşcărie. Ştiind încă dinainte de geneză că sunt nesupus şi neascultător, mi-a dat o bine-meritată lecţie de trei ani şi jumătate. Şi bine mi-a făcut! M-a adus la realitate. De atunci sunt cu un pas înaintea majorităţii muritorilor de rând. De altminteri, am ajuns la concluzia că ceia ce e rău cu oamenii de azi e faptul că nu au experienţa câtorva ani de închisoare comunistă. Le-ar fi prins bine. A fost bun şi comunismul la ceva. De fapt, pe mine comunismul m-a făcut să scriu prima carte numită simplu „Amintiri din închisoare”. Cartea a fost publicată de confraţii de la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada.

Altfel, în România nu am publicat nici odată nimic înainte de 1989. Redactorul  paginii ştiinţifice al ziarului „Scânteia Tineretului”, George Cuibus, pe care îl cunoscusem printr-un prieten comun şi cu care avusesem câteva discuţii, mi-a cerut odată recenzia a unei cărţi pe care o citisem amândoi. Am pregătit-o şi tocmai mă pregăteam să i-o dau personal, dar m-am răzgândit. Nu am vrut să-mi apară numele într-un ziar comunist. Cuibus se plângea de atmosfera din presă şi mi-a spus că avea de gând să-i aducă la cunoştinţă acest lucru direct lui Ceauşescu. La scurt timp după ce am plecat din ţară am aflat că a murit subit la o baie de aburi din Bucureşti. Cred că a fost asasinat. Avea în jur de 40 de ani.

În Octombrie 1968 am scăpat ca prin minune din penitenciarul numit RSR parcurgând plin de îndoieli şi frământări traseul Timişoara, Belgrad, Liubliana, Viena şi lagărul de refugiaţi din Traiskirchen. Şi la Traiskirchen mi-am descoperit vocaţia. Am început prin a aşterne pe hârtie poeziile învăţate pe de rost în închisoare şi pe care i le-am trimis profesorului Vasile Posteucă din Minnesota. Acesta le-a pregătit pentru tipar şi mi-a cerut câteva mărturii din închisoare. Profesorul, el însuşi poet şi scriitor, publica revista „Drum” şi mi-a scris de la început că am un stil „plivit de mâna lui Dumnezeu” şi m-a îndemnat să scriu. În cele câteva luni petrecute la Traiskirchen am scris primele mele articole publicate de revista „Stindardul”, care apărea la München. Când am ajuns la New York, în martie 1969, şi am făcut prima vizită la sediul Comitetului Naţional Român, Constantin Vișoianu, preşedintele comitetului, avea pe birou revista „Stindardul” cu articolul meu intitulat „Refugiații Români din Traiskirchen”. Semnasem articolul cu pseudonimul Nicolae Dunăreanu. Cei de la Comitetul Naţional considerau că autorul trebuie să fie un ziarist de profesie. Am zâmbit şi le-am spus că nu sunt profesionist. Era primul meu articol.

Începutul nu a fost deloc uşor în Lumea Nouă, dar acum îmi făcusem planuri concrete, aveam speranţe, fusesem călit în închisoare şi eram optimist. Fără o profesie concretă, am plecat de la muncă de jos şi cu salariu minim. M-am aventurat însă din nou şi timp de câteva luni am călătorit cu un mic grup de prieteni prin toată America şi am muncit pe unde am putut. Am spălat vase şi debarasat mese prin Miami şi Las Vegas; ne-am oprit la New Orleans; am ajuns în California, şi m-am întors singur la New York unde fusesem admis să-mi fac doctoratul. Alt început şi altă limbă!

Când luam cursuri de limba engleză la Universitatea Columbia, unde fusesem admis, scriam mici eseuri despre peripeţiile mele prin America. Profesorii le corectau şi se minunau pentru că nici ei, americani sadea, nu avusese asemenea experienţe. În acei ani de la Columbia University am scris şi prima lucrare ştiinţifică în limba engleza, o lucrare despre românii din Basarabia, care a fost publicată de editura Prager într-un volum de studii sovietice. Tot atunci am ţinut şi primele prelegeri publice, care cu timpul au devenit zeci de conferinţe. Au urmat sute de articole, reportaje, chemări, interviuri, recenzii, analize şi cărţi. În toţi acei ani de început, la New York ori la Washington, am luat multe cursuri, dar nici unul nu a fost de literatură ori despre arta scrisului. Am scris pentru că a trebuit să scriu. Conştiinţa vroia să se exprime iar eu i-am dat curs liber. Din conştiinţa s-au născut scrierile memorialistice; din ocupaţie s-au născut reportajele, recenziile şi interviurile; şi din pasiune s-au născut analizele geopolitice.  Pe plan politic şi geopolitic am luat parte însă la mai multe cursuri de specialitate în asemenea domenii precum: „Relaţii internaţionale”, „Politica externă”, „Studii tematice sovietice”, „Comunicare interculturala” şi altele.

Scrisul şi comunicarea orală mi-au devenit profesie că redactor la postul de radio „Vocea Americii”, obligaţie profesională ca analist politic, şi pasiune personală în timpul liber. A fost o conjunctură favorabilă faptul că am reuşit să combin toate aceste preocupări şi pasiuni la Washington. Iar când am fost detaşat ca profesor la o importantă şcoala militară americană din Carolina de Nord, unde am rămas aproape patru ani, în loc de reportaje jurnalistice pentru radio am început să scriu articole ştiinţifice şi cărţi. Apoi, în calitate de profesor, Armata Americană m-a trimis în fiecare an în călătorii de studii şi observaţii care m-au purtat prin multe ţări din America de Sud, Africa şi Asia, ceace mi-a lărgit orizontul şi tolba cu cunoştinţe. Un coleg geograf îmi sugera în acei ani: „Scrie dragă ND… pentru că ai ce scrie şi ai şi condei!”.

Şi totuşi cum au fost primite activităţile, scrierile şi realizările mele? Unii români m-au atacat şi m-au insultat verbal şi în scris, aş spune în mod degradant pentru ei. Oamenii securităţii  m-au denunţat la Washington că sabotez relaţiile dintre SUA şi România (lui Ceauşescu). Evreii m-au făcut dosar la Anti-Defamation League şi m-au încondeiat ca antisemit. Apropo! Un prieten American cu relaţii la conducerea organizaţiei cu pricină a insistat să mergem împreună la sediul ei şi să spun că nu sunt antisemit. Ce aberaţie! Mă voi mărturisi într-o zi, dar numai în faţa lui Dumnezeu. Cum se vor mărturisi evreii care au adus comunismul în lume?

Au fost însă şi mulţi cititori care m-au apreciat. La „Vocea Americii” primeam scrisori de apreciere şi unii ascultători mă comparau cu o enciclopedie. La rândul său, cunoscutul istoric şi profesor Dinu Giurăscu şi-a exprimat personal admiraţia pentru lucrările mele. La o conferinţă academică organizată la Bucureşti la care am participat şi eu, el a afirmat public că de acum înainte nimeni nu mai poate studia Basarabia fără să mă citeze pe mine. Şi ca o surpriză complet neaşteptată, profesorul Abedin Ghasemian din Iran, de care nici nu auzisem, a tradus şi publicat din proprie iniţiative cartea mea „Culture, Religion and Politics” şi mi-a trimis două exemplare în limba farsi. Nu m-a consultat pentru că Iranul nu a semnat convenţia drepturilor intelectuale, dar pe mine faptul în sine m-a flatat. Adevărul e că intelectualii nu ajung oameni bogaţi, dar ei îmbogăţesc avuţia unei limbi şi a unui întreg popor. Această recunoştinţă vine însă de multe ori cam târziu. Nu degeaba apreciez eu poeţii şi scriitorii clasici.

Au trecut anii, a trecut tinereţea, am ajuns la pensie şi am primit un contract de profesor universitar în Africa. Altă experienţă, alte relaţii, alte călătorii, ultimele aventuri şi o nouă dragoste. La Addis Abeba s-a născut cartea „Jurnal Etiopian”.  Apoi, am fost transferat la universitatea din Djibouti, unde am avut un grav accident care putea să fie şi mai rău. Am suferit în tăcere timp de 37 de zile prin spitale din Djibouti, Paris şi Statele Unite, dar m-am refăcut. Am revenit în America însoţit de Miriam care mă aştepta să mă întorc în Arizona unde ne cumpărasem o casă pentru retragere la pensie. Între timp, am fost solicitat să scriu analize pentru o publicaţie americană din Washington la care am contribuit cu peste 50 de articole şi analize. Anul trecut, editura „Academica Press” cu sedii la Washington şi Londra a cules majoritatea articolelor şi le-a publicat în volumul „The United States vs. Russia: 2009-2019”.

După ce m-am refăcut în urma accidentului din 2007, am plecat la URA (Universitatea Româno-Americană) din Bucureşti, unde am predat intermitent timp de vreo zece ani diferite cursuri internaţionale. În martie 2017 am avut însă neşansa şi am suferit şi la Bucureşti un accident grav. S-a întâmplat în parlamentul ţării unde lansăm cartea „Mărturii dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri” şi participam la aniversarea unirii Basarabiei cu România. Am ajuns din nou la spital. M-am refăcut ceva mai greu şi m-am înapoiat în Arizona. Nu m-am speriat şi nici nu simt că se apropie sfârşitul, dar nu vreau să mă prindă nepregătit. Odată revenit acasă, m-am apucat din nou de scris. La îndemnul unor cititori ai cărţilor mele mi-am revizuit vechiul jurnal şi pe baza lui am scris cartea „Maratonul Vieţii”.  Apoi, câţiva prieteni, şi în mod special geograful Silviu Costachie, conferenţiar la universitatea din Bucureşti, m-au îndemnat să scriu o carte gen mărturie cu concluziile mele la sfârşitul carierei. Aşa s-a născut a 12-a mea carte intitulată simplu ca formă, dar complex ca idei, „Românii şi România”.

Nu am ajuns o somitate, dar eforturile şi realizările mele au devenit cunoscute şi unele au fost chiar recunoscute. O parte din cărţile mele au devenit manuale universitare în America, fiind cerute şi recomandate de mulţi profesori. Unele din din cărţi şi lucrări au fost menţionate în mai multe ziare şi reviste de prestigiu. La cele mai înalte cote, de exemplu, „The New York Times” a menţionat cartea „Journey to Freedom” (Călătorie spre libertate) la data de 3  ianuarie 1990, la scurt timp după ce a apărut. Şi cunoscutul specialist britanic în studii româneşti, Dennis Deletant, a recenzat cartea „Bessarabia şi Bukovina”  la 13 iulie 1984 şi  cartea „Journey to Freedom” la data de 19 ianuarie 1990. Ambele recenzii au apărut în prestigioasa revista londoneză„Times Literary Supplement”. Pe de altă parte, în calitate de profesor civil, armata Americană mi-a decernat o decoraţie pentru „Merite extraordinare”.  Şi pe deasupra, preşedinţii Ronald Reagan şi George Bush Sr. mi-au mulţumit personal şi călduros pentru cărţile oferite lor cu dedicaţie. În ţară m-au apreciat însă numai prietenii. Autorităţile postdecembriste de la Bucureşti au pus securitatea (fosta şi nouă) să mă urmărească. E trist! E foarte trist..!

Şi acum, pentru că oricum mă apropii de încheierea eseului şi a carierei, mă simt obligat să-mi pun aceiaşi întrebare. Sunt oare scriitor? Nu ştiu! Ce ştiu este că sunt un suflet zbuciumat aflat în trecere prin cosmos, rătăcit pe Terra, şi venit pe lume în România. M-am născut român şi trăiesc şi slujesc soarta neamului nostru. Vreau să mor cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria. Regret doar că nu am putut face mai mult. Cu stimă!

***

PS: Lumea de azi e o lume pierdută. E sfârşitul lumii europeano-creștine. Numai Dumnezeu ne mai poate salva. Şi cred şi sper din adâncul sufletului că o va face indiferent de cât va fi de dureros. Să nu ne pierdem deci credinţă. Redau mai jos două adnotări din jurnalul pe care de fapt nu-l mai ţin la zi. În ce priveşte planurile de viitor, recomand eseul „Dincolo de Cer” cu care se încheie cartea mea „Romanii şi România”.

Tristețe! Mare tristețe!

Strămoşii noştri au fugit din calea barbarilor asiatici şi au supravieţuit, dar au rămas să trăiască pe fugă. Mulţi dintre ei şi-au aplecat capul şi multă vreme au rămas iobagi cu capul în pământ.

Au venit slavii şi s-au pretins fraţi ortodocşi cu noi. Am învăţat de la ei să spunem bogdaproste. O spuneam pentru ce ne dădeau de pomană din ceace furase de la noi. Cuvântul „bogdaproste” ar trebui scos prin lege din limba romană!

Au venit turcii şi  ne-au cerut bir, şi un timp am rămas biruiţi. De la ei am învăţat să dăm şi să pretindem bacşiş.

Au urmat grecii fanarioţii care ne salutau cu „ticalos”, ceia ce înseamnă „ce mai faci” pe limba lor. Şi ca să supravieţuiască, unii din romani s-au ticăloşit.

S-au ridicat eroi ca Horia, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu, dar nu le-a plăcut lichelelor. I-au tras mişeleşte pe roata, i-au înjunghiat pe la spate, i-au ucis. Au supravieţuit şi prosperat tâlharii şi făţarnicii.

Au venit comuniştii şi le-au luat ţăranilor pământul. Ca să supravieţuiască ţăranii şi-au trimis copiii să fure de pe propriile lor ogoare. Şi unii din copii s-au deprins cu furtul. Cei colectivizaţi s-au prefăcut că muncesc şi mulţi au rămas prefăcuţi.

Intelectualii mai deştepţi s-au orientat şi au intrat în partid ca să-l schimbe pe dinăuntru, şi au rămas ei preschimbaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Dar, Doamne fereşte, ei nu erau comunişti! Culturnicii făceau rezistenta prin cultură!

După 89 tot oportuniştii s-au declarat revoluţionari cu dreptul legitim de a jefui ţara. Şi am rămas jefuiţi. Şi tot ei ne conduc şi ne jefuiesc şi azi. Poporul a supravieţuit, dar supravieţuirea e doar un somn veşnic! Treziţi-vă oameni buni!

***

Zilele acestea am fost foarte deprimat. Am citit pe internet că un polonez care după revoluţie a trăit mai mulţi ani în ţara noastră a făcut următoarea declaraţie: „Ca să-i îndrepţi pe Romanii de azi ar trebui împuşcaţi toţi cei în vârstă de peste şapte ani şi după 20 de ani ar trebui repetată operaţia… M-a întristat adânc afirmaţia pentru că mi-am adus aminte ce le spuneam eu studenţilor mei ofiţeri americani. Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi nu ascultă numai laudele prietenilor; ascultă şi părerile duşmanilor. Te vor ajuta mai mult decât laudele false.

Sunt plecat de peste 50 de ani şi la întoarcere nu mi-am mai găsit nici familia, nici locul, nici prietenii, şi nici neamul. Oamenii cu frică de Dumnezeu şi cu sufletul curat au fost  ucişi ori marginalizaţi şi dacă mai trăiesc se zbat între viaţă şi moarte. Şi dacă mor nu mor de bătrâneţe. Sunt omorâţi sufleteşte.

Târâturile au ajuns în fruntea ţării şi netrebnicii s-au văzut împăraţi. Şi împreună se grăbesc şi jefuiesc ţara pentru că simt că nu mai au mult timp la dispoziţie. În orice moment poate să revină stăpânul casei; marele stăpân. Acum însă spoliatorii şi parveniţii se întrec în a-şi etala spoiala. Şi cu cât se umflă mai mult în pene şi se etalează pe dinafară, cu atât sunt mai goi pe dinăuntru. S-au gândit ei vreo clipă că nu vor viermui la nesfârşit pe acest pământ şi că la un moment vor trece pragul şi vor ajunge… dincolo? Se apropie sorocul. Cu ce se vor prezenta în fata marei judecaţi stârpiturile care au condus tara în ultimii 30 de ani?

–––––––––––––––

Prof. Dr. Nicolae Nicholas DIMA

Tucson, Arizona, SUA

14 decembrie 2021

Este o după-amiază înnegurată din iarna anului 1989 la Timișoara, frumosul oraș capturat de peste treizeci de ani de un regim comunist. Falnicele clădiri din centrul orașului își întind privirea înspre cerul rece, acoperit de norii denși, brumării. Clădirile sunt umbrite de cenușiul cerului, ce se lasă peste chipurile lor mândre, făurite de culturile străine care și-au pus amprenta de-a lungul timpului peste inima orașului.

Lena se îndreaptă spre centru, absorbind din aerul încețoșat, înfiripată de gânduri tinerești, de vise calde, pure, frumoase. Se gândește la Dan, prietenul ei. Uneori are impresia că îl iubește prea mult. Mult prea mult. Se întreabă cum poate să încapă o iubire atât de puternică, de vie și de nestăvilită în inima ei sensibilă și fragilă… Nerăbdarea să-l întâlnească îi sfredelește pieptul. Se vor întâlni la locul obișnuit, în față la Modex. Apoi se vor plimba prin centru, își vor spune glume, se vor amuza, își vor depăna visele prin ghemotocuri de momente prețioase.

Opera și grandioasa Catedrală i se arată din depărtare ca doi uriași, un tenor și un înger care păzesc acele locuri străbune. Uneori, are impresia că cei doi protectori par să ascundă o legătură tainică, o legătură ce unește în armonie energii enigmatice. În timp ce traversează parcul din spatele Continentalului, de lângă un arbore masiv cu scoarța cenușie, o voce aspră rupe tăcerea:

– Hei, tu!

Lena își înalță privirea. În fața ei apare un bărbat înalt în uniformă verde.

– Stop! Nici un pas înainte! Du-te înapoi acasă!

– Nu vă supărați.. Vă rog să mă lăsați să trec… Trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu în oraș…

Soldatul îndreaptă arma spre ea. Lena începe să tremure. Era obișnuită să vadă soldați pe stradă, dar niciodată, niciunul nu îndreptase arma înspre ea.

-Du-te înapoi acasă!!! răcnește soldatul.

Lena tace. Tremură. Se întoarce și se îndreaptă în altă direcție. „Ce bărbat furios…”, murmură printre gânduri. În timp ce se îndepărtează, îi simte privirea aspră ce o urmărește, îi străpunge spatele. O ia la goană… După câteva minute găsește o străduță care duce spre centru. Nimeni și nimic nu o pot opri să-l întâlnească pe Dan!

Centrul orașului e plin, neobișnuit de plin și viu în o după-amiază rece de iarnă. Sunete de voci foșnitoare, de cuvinte nedeslușite, sunt azvârlite într-o parte și alta de vântul umed, tăios. Lumina cenușie, se perindă neliniștită de-a lungul clădirilor, se lasă peste inima vie a orașului. Oamenii sunt agitați. Unii sunt furioși. Alții par animați. Iar alții stau în grupuri, tăcuți, îngândurați, cu chipuri palide, nefericite. Un copil fuge în jurul Fântânii cu Pești… Lena îl zărește pe Dan în față la Modex. Aleargă înspre el. I se aruncă în brațe. Dan o strânge puternic. Astăzi, parcă mai puternic ca niciodată.

– Daaan! Doamne Dumnezeule… Ce se întâmplă? Ce e cu mulțimea asta?

Dan o privește cu căldură. Încearcă să rămână calm.

– Nu știu, Lena, răspunde tânărul cu un zâmbet carismatic.

– Hai liniștește-te. Sunt lângă tine…

Apoi îi sărută buzele calde, obrajii roșii, reci…

Dan are un chip frumos, liniștit, cu o privire albastru-verzuie, cu buzele calde, pe care se odihnesc adeseori cuvinte frumoase. Câteva fire din părul auriu se arată de sub căciula albastră, croșetată de Lena în toamnă. E și el agitat, dar își suprimă cu măiestrie tulburarea.

– Lena, sunt lângă tine. Sunt aici, frumoasa mea.

Lena devine moale, pentru câteva momente. Își înfundă bărbia în fularul alb, pufos și își înghesuie mâinile în buzunarele paltonului roșu. Ezită să vorbească. Ar vrea să rămână acolo, în privirea lui caldă, ocrotitoare.

 – Hai să mergem la Catedrală, îi spune Dan, luând-o cu blândețe de mână.

Între timp, mulțimea crește, devine din ce în ce mai agitată. Din ea bat noiane de inimi, nestăvilite, visătoare, răzvrătite. Inimi înflăcărate de speranța unui trai mai bun, de un dram de libertate. Lena și Dan se strecoară printre ei, se pierd într-un val zbuciumat de tensiune.

Deodată, un tânăr strigă cu putere: „Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeerteeeate! Liiiiiibeeeeertaaaate!”

Alte voci i se alătură, devenind din ce în ce mai clare, mai puternice. Scandează. Scandează cuvinte născute din gânduri demult visate. Un grup de oameni ridică o placardă, pe care e scris: „Noi suntem poporul!”

Lena tremură. Atmosfera o înfricoșează, o emoționează, o animează…

„Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeerteeeate! Liiiiiibeeeeertaaaate!…”

Vocile cuceresc văzduhul, emană o energie vie, dinamică, izbucnită dintr-un spirit comun, trezit. Lena și Dan înaintează cu greu prin masa deasă de suflete adunate. Simt că ceva ieșit din comun se va întâmpla. Însuflețiți de evenimente, încep să scandeze:

„Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeerteeeate! Liiiiiibeeeeertaaaate!…”

Sub norii de bumbac, un grup de copii aleargă chicotind pe scările gălbui de la Catedrală. Lena își șterge o lacrimă ce se i rostogolea pe fața rece și îmbujorată. Emoții. Frică. Speranță. Nici ea nu mai știe ce simte acum. Un stol de porumbei se rotesc agitați în aer… De la balconul Operei, un grup de persoane încing atmosfera cu cuvinte rupte din vise seculare. Cuvintele țâșnesc din difuzor, se împrăștie în aer. Par scântei de foc ce se unifică acolo, cu tensiunea generală. O tensiune încărcată, înflăcărată, înăbușitoare. Din mulțime se scurg priviri încurajatoare, spre cei din jur, spre Operă, spre Catedrală, spre cer. Fapte, dureri, dorințe răstignite izbucnesc din piepturile celor din mulțime, umple golul dintre ei. Îi unește. Glasurile străpung cenușiul cerului. Îl luminează cu speranțe.

Strigătul unui bărbat săgetează aerul: „Atenție! Ne-au înconjurat! Atenție!!! Ne-au înconjurat!”. O voce de femeie țipă îngrozită de la un colț de stradă: „Atenție! Au început arestările!”. Speriați, câțiva se retrag, își caută protecție în poalele clădirilor. Dar majoritatea rămân pe loc. Rămân și continuă să scandeze: „Libertate! Libertate! Libertate!…”.

După scurt timp, centrul e înconjurat de soldați și miliție. „Părăsiți locul! Acesta este un ordin!” răsună o voce puternică printr-un difuzor. „Părăsiți locul!…”. În mulțime e forfotă. O forfotă amestecată cu țipete și fluierături dezaprobatoare. Unii sunt furioși, alții speriați, unii își îmbrățișează copii, alții se roagă. Dar nimeni nu părăsește locul. Toți sunt conștienți că nu există o altă cale.  

Lena tremură din tot corpul. E cutremurată de mii de fiori, de frică, de frig, de neliniște.

– Lena, vrei să mergi acasă? Dan o strânge în brațe, încercând să o calmeze.

– Nuuuu… Sunt bine, îi răspunde, lăsând de pe buze să zboare o adiere de surâs chinuit.

Dan nu insistă. O cunoaște prea bine. Știe că nu o va putea convinge să cedeze. Lena e curajoasă. Nu l-ar fi lăsat singur în acele clipe tulburi, cutremurătoare.

Momentele ce urmează sunt umplute cu tensiune. O tensiune presantă, năvalnică, clocotitoare. „Mamă, hai să mergem acasă…” suspină vocea plângăcioasa a unui copil din mulțime. Aerul rece și dens e încălzit de respirații calde, de neliniște, de speranțe erupte din inimi vii, neînfricate. După un timp, noi strigăte răbufnesc din ambele părți ale centrului. Oamenii sunt loviți cu bastoane. Femeile încep să țipe. Copii plâng. Bărbații urlă furioși. Unii rămân, determinați să înfrunte tot ce le ieșea în cale. Alții fug, își caută adăpost și protecție.

– Lena!!! Haaaaii!

Într-o mișcare rapidă, Dan o ia de mână și fugind, o trage după el spre Catedrală. Cu orice preț, trebuie să o scoată din pericol. În timp ce se izbește involuntar de cei din față, simte brusc o durere adâncă între umărul drept și gât. Un bărbat îl lovise năprasnic cu un baston. Îl cuprinde amețeala, durerea, furia. Se împiedică și cade în genunchi pe trotuar. 

-Daaaaaaannnn! Lena începe să urle. Își adună toate puterile, îl trage să meargă mai departe.

Dan se ridică, cu greutate. O forță necunoscută îi dă putere: „Trebuie să o salvez!  Trebuie!…” Amândoi fug spre intrarea în Catedrală. Strigătele continuă să umple văzduhul. Strigăte de frică, de furie, de dor de libertate. După câteva minute, ajung la intrarea în sfântul edificiu. Dar porțile sunt închise. Lena se uită în jur, zguduită de scene violente. Un grup de oameni rămân pe trepte, scandând: „Dreptate! Libertate! Dreptate! Libertate!”. 

Apar tunuri cu apă. De data aceasta, tunurile nu sunt menite să rămână pașnice, ca în fiecare an, la defilarea de 23 august. De data aceasta sunt îndreptate înspre popor. Dar poporul rămâne. Rămâne pe loc, cântând într-un cor larg, încurajator: „Deșteaptă-re române, din somnul cel de moarte/ În care te adânciră, barbarii de tirani/ Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă/ La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani…”. Gaze lacrimogene țâșnesc simultan din mai multe locuri, se împrăștie în mulțime, lăsând dâre otrăvitoare în aerul cenușiu…         

Lena și Dan fug de la Catedrală, și se ascund în scara unei clădiri din apropiere. Rămân acolo, ghemuiți lângă un zid albastru, plângăreț. Se face noapte. Sunt amorțiți de frig. Dan simte o durere cumplită în umărul drept. Dar privirile lui emană iubire. Iubire pentru Lena. Visele i se scurg din inimă, grăiesc în cuvinte ce încălzesc momentele reci, plumburii. Lena își lasă fruntea pe umărul lui. Frica îi dispare. Și durerea lui dispare, se alină acum în poalele inimii ei. Ca să o liniștească, îi povestește despre iubire, despre visele făurite, despre viața lor împreună, într-un mic colț de rai. Și Lena se regăsește în toate acele vise, în negura trecutului, în neantul viitor. Îl ascultă cu nesaț. Zgomotele și strigătele de afară îi devin din ce în ce mai vagi. Nu o mai înfricoșează nimic. După un timp, adorm surmenați, ghemuiți unul lângă altul. Înspre dimineață, aud focuri de arme ce străpung cerul rece, fumuriu…

Zilele următoare aduc cu ele lupte, suferințe și sacrificii. Destinul unei țări, destinul românilor ia o altă înfățișare. Dar acele zile rămân sculptate pe ziduri de inimi, inimi de români. Mulți dintre ei își vor aminti pe viață, de oameni și fapte. 

––––––––––
Notă: În amintirea lui Dan, un prieten drag care și-a pierdut viața pe 17 Decembrie 1989 în centrul Timișoarei. 

Anișoara Laura MUSTEȚIU

Sydney, 14 decembrie 2021