În cartea Proverbelor, poziția 23:7 descoperim textul: ,,Omul devine ceea ce gândește în inima sa.“ Astfel se explică că omul devine literalmente ceea ce gândește, caracterul acestuia fiind suma totală a gândurilor acestuia. Acele gânduri bune sfințesc activitățile întreprinse de om. Fapte ce ne duc cu gândul la scriitorul Ionel Marin, ctitorul revistei de cultură BOGDANIA.

            Fiecare acțiune a omului derivă din gândurile ascunse ale acestuia. Această realitate este valabilă inclusiv pentru acțiunile așa zis ,,spontane“ sau ,,nepremeditate“, și cele comise în mod deliberat.

            Orce activitate în folosul culturii pe care o îndeplinește scriitorul Ionel Marin este consecința gândirii, iar sentimentele, reacțiile sufletului, inclusiv bucuria și suferința sunt fructele gândurilor. Acele fructe ale gândului se materializează în paginile revistei pe care cu talent și sârg o editează promovând talente ale culturii naționale și nu numai. Omul este ceea ce crede că este, în plan mintal. Dacă în mintea omului există gânduri rele, acesta suferă. Dacă gândurile sunt optimiste, sincere, optimiste, ele conduc inevitabil la bucurie. Creșterea umană este un fenomen natural, și nu o creație artificială precum roboții. Legea cauzei și efectului este absolută și operează în egală măsură în lumea invizibilă a gândurilor și în cea vizibilă a obiectelor materiale. Un caracter nobil și plăcut lui Dumnezeu nu se naște întâmplător și nu este consecința norocului și al întâmplării, ci rezultatul natural al unui efort continuu și al unei gândiri corecte. El este efectul nemijlocit al cultivării pe termen lung a gândurilor curate. Un caracter animalic și needucat, lipsit de bunele maniere, este rezultatul cultivării continue a unor gânduri cu aceeași natură, adică rele, invidioase, criminale. Omul își creează singur caracterul și viața, dar așa cum le creează, le și poate transforma la fel de ușor prin voință și conștiință. Omul, prin gândurile sale, poate făuri uneltele prin care ne putem autodistruge, dar tot el poate crea la fel de bine instrumentele prin care poate construi un rai al bucuriei, puterii și al păcii interioare. În acest context pot spune că Ionel Marin, prin organizarea de concursuri de creații literare, creează viitorul pentru generațiile viitoare, nu distrugând ca vecinii de la Răsărit.

            Dacă omul face alegerile cele bune și corecte și dacă orientează gândurile către ceea ce este bun , se poate înălța către Perfecțiunea Divină., Dar dacă orientăm gândurile către răul cel mai rău, cum o fac dictatorii, omul coboară la nivelul fiarelor. Între cele două capete ale vectorului există variate tipuri de caractere umane. Exemplu astăzi: Papa Francisc este de partea binelui, Vladimir Putin este partea răului. Cu alte cuvinte, Ionel Marin este stăpânul destinului, al lui și-al tinerilor condeieri și propriul său creator.

            Felicit din inimă pe scriitorul Ionel Marin pentru tot ce face și întreprinde în folosul culturii și al generațiilor ce vin după noi.

                                                                                                Al.Florin Țene

De câțiva ani primesc de la scriitoarea  Doina Moritz, din Germania, antologii monumentale de poezii care sunt adevărate istorii vii ai literaturii române care se scriu în lumina prezentului.

Spre sfârșitul primăverii acestui an, am primit volumul patru al antologiei ,,Stele căzătoare” al Cenaclului Internațional, volum subîntitulat ,,Menire spre-mplinire, Cristale de iubire ”, care are  1041 de pagini. Carte apărută le Editura Pim, Iași, 2024.

Antologia are coordonator pe poeta Doina Moritz și consultant – Rodica Ochiș, două intelectuale de marcă, cunoscute în literatura română contemporană, și nu numai. Coperta fiind realizată, prin creație digitală, de  Cornel Marius Nemeș.

Cartea se deschide cu o prefață intitulată ,,Din marginea unei galaxii în formare”, semnată de artistul și scriitorul Anatol Covalli, care specifică poetic, printre altele, ,,Bolta cerească a cenaclului  s-a extins cu repeziciune,  ajungând să cuprindă peste 15000 de astre, multe binecuvântate de creator, cu har și talent”.

Masivul volum se deschide cu două citate semnate de Anatol Covalli și Doina Moritz, însoțite de fotografiile autorilor, redau, pentru exemplificare și înțelepciunea pe care o trasmite, apoftegma doamnei Doina Moritz, formulare aforistică și adagiu poetic: ,,Cristalele de iubire îmbracă zarea-n floare-și-i tremură-n boltiri, poetului vioara. Noi mărgelăm vecii, în marea -mbrățișare\De stele ce nu pier… E-n clinchet primăvara.”

Citind creațile poetice ale numeroșilor poeți din acest laborios volum, am constatat că poeziile  sunt texte scrise încărcate de metafore care contractează relații cu alte sisteme. Acestea aparțin unui nivel lingvistic uneori normat, alteori cu o normare laxă, care, în ultima istanță, definește același tip cultural. Poemele din acest volum abordează sensuri diferite ale cuvântului, ale meteforei și ideilor.

            Noțiunea de sens și contrasens au fost într-o perioadă pe culmile înalte ale valorii, pentru o operă literară sensul era totul, iar structura ei artistică reală nimic. Contrasensul era promovat de cei ce ideologic nu erau de acord cu politica zilei. Sub numele de ,,mesaj”,  ,,conținut de idei “ se ascundea de fapt sensul, acest ax cardinal al oricărei activități umane, dar care era transformat într-un mod nepermis în unic etalon axiologic, astfel încât articolul de ziar putea deveni cu ușurință superior unui roman.

            Ambiguitatea, într-o perioadă, era înțeleasă ca un criteriu de valoare negativă, ca o nepermisă oscilație a semnificațiilor operei care trebuiau să se întemeieze pe un sens fix, imuabil, și ușor de definit noțiunea de ambiguitate a devenit astăzi pentru unii sinonimă cu însuși literatura autentică. Poezia optzecistă de la noi se folosea de ambiguitate, fiind consecventă principiilor construcției artistice ce nu spunea nimic, promovând totul în favoarea labilității. Acest grup a auzit de „opera deschisă” susținută de Umberto Eco fără a cunoaște accepțiile acestui termen și s-a grăbit să-l traducă prin „operă liberă”, adică indepedentă de orice rigori, nu numai de conținut, dar și formale. Încercarea acestui grup de optzeciști, chiar dacă explicau prin psihologie literatura lor, acest joc al spiritului între poli, lasă din păcate impresia unei superficiale și nu mai puțin dogmatice și incoerente absconse prejudecăți, impunând nerespectarea normelor sau a regulilor  care sunt dogme pernicioase.

            E necesar să distingem între echivocul aparent pe care îl întâlnim la Kafka, Joyce,  care opunându-se realismului este departe de a înceta să fie valoros și echivocul efectiv care într-adevăr duce la incongruență, incompatibilitate estetică, ultraermetism. Cât privește ambiguitatea, ea trebuie văzută și înțeleasă sub aspectul ei Logic, cât și Estetic. Din punct de vedere logic, faptul că o operă este ambiguă nu înseamnă încă scoaterea ei din câmpul artei, pentru că structura imaginii artistice nu este pur rațională, ci în același timp afectivă și concret senzorială.

            Valoarea operei nu depinde de sensul ei, deși acesta determină dimensiune ei axiologică fundamentală, ci ea se grefează pe o structură și se constituie într-un raport obligatoriu al subiectului cu obiectul. Această valoare nu poate fi clădită pe ambiguitatea inerentă a multor opere, pentru că simpla oscilație sau mobilitate a interpretărilor estetice nu înseamnă încă nimic.

            Izolarea operei poate fi realizată doar metodologic, dar în clipa în care dorim s-o legitimăm ontologic, să-i depistăm virtuțile gneosologice și mai ales s-o situăm într-o scară de valori prin faptul că actul axiologic fiind obligatoriu, apelul la social devine definitoriu.

            Volumul se deschide cu patru poezii semnate de Doina Moritz, din Germania, după care sunt publicate poeziile unui mare număr de poeți: Anatol Covalli, Al.Florin Țene,  Adriana Dandu, Titina Nica Țene,  Lucia Dobrei, Ionuț Țene, Anatolie Coșuleanu, Ion Oprescu,  Teodora Cosmina Coloja, Lucia Steffens, Gina Georgeta Tudose, Gabriel Feresuaru, Lidia Cândea, Eugenia Coman, Adrian Sora, Neluțu Bojboi, Gheorghe Avram, Anatolie Cărbune, Maria Gherasim, Camelia Florina Șerbu, Ana Năstase, Carmen Tănase, Cristina Pașca, Maria Luiza Niculescu, Eugenia Calancea, Victor Sava, Doina Smaranda Domide, Zinica Dumitru, Doinița Mocanici, Elisabeta Irimie, Ligia Grindeanu, Nelu Dumitru Chirodea etc. Îmi cer scuze că nu am enumerat sutele de nume cuprinse în acest amplu volum. Meritau toți să fie citați, fiindcă ei scriu o pagină în Istoria Literaturii Române. Fiindcă această Istorie azi are nevoie de o înnoire, că în ceea ce a făcut până acum e saturată de postmodernism, realism socialist și obzeciști, și că, pentru ca să dăinuiească, trebuie s-o ia ca și de la început.

                                                                                                Al.Florin Țene

I. Ce rămâne după ce pleacă circul? se întreba Al. Florin Țene la sfârșitul romanului Chipul din oglindă; și răspunsul părea a fi: un mormânt pe care stăruie chipul luminos al mamei. Ce rămâne după ce focul mistuie un manuscris? și, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârșitul romanului Insula Viscolului. În flăcări strălucește chipul omului și, poate, spiritul Domnului. Fie și numai pentru această strălucire, romanul se scrie cu om și cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfășurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte și stele. Al. Florin Țene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne dezvăluie cartea esențială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula Viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esențialul lumii ca istorie și al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la o „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibniz, poliedrală, dând un roman catoptric.

„Romancierul” Constantin Ene și personajul Ion Netea, din romanul anterior, își continuă aventura pe această „insulă” bântuită de „viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula Viscolului este romanul unui roman și, implicit, romanul unei vieți. De aceea pare autobiografic și realist, dar prin romanul din roman, este vizionar și oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susține, cu zidurile masive și largile bolți ale subteranei, romanul cuprinzător, în care se mișcă și se confruntă aceiași: naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voințe și destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranzițiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie și o subviață a omului, ce deseori atinge inconștientul colectiv. Dar nici în spațiul metaromanului, desfășurat ca o frază nemțească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, întinse pe trei generații, își împletesc dramatic și tragic destinele, traiectoriile vieții, căutând fericirea și găsind moartea, și – în același timp – autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societății din jur. Cu cât se adâncește în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forțele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să împiedice declinul și dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripției și observației autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

II. Într-un roman întins pe patru sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăbovești, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieși, sau poate chiar te-ai rătăcit și, dintr-o anume teamă, nu vrei să ți-o mărturisești. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spațializări temporale. Romanul devine arhitectural pe masura ce se constituie edificiul. Într-un loc te poți opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile și destinele celor ce le-au săpat cu dalta și cu sine și ale celor ce le-au comandat. Într-un spațiu se zăbovește, într-altul se stă puțin, o răceală emanată din pereți te obligă să te grăbești. și parcă viețile se desfășoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuțeală. Pentru aceste ruperi de ritm și curburi ale timpului, Al. Florin Țene stăpânește arta amânării. Întrerupe discursul și îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspans, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obținând o abisare a situațiilor narate și o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus, și cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Țene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când își pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velasques până la Dali.

Intrarea și ieșirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine și divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Țene își începe romanul într-o zi de Paști și îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o oră în care lumina cade favorabil asupra operei și în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineața Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică și de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! și el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să conviețuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopți căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul își are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului și de trădare a spiritului, întuneric în care mișună monștri. Cine să-i scoată din om și să-i vâre în turma de porci de la malul mării!? Oare, cine și cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credința sa este ca arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranță pentru monștri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie și o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susține totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenței. Lui Al. Florin Țene, proza îi luminează poezia. Firește, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată și privirea înălțată, romanul acesta este un triumf asupra judecații unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulțimi înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei își ia revanșa asupra forțelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

III. Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori și autori empirici, impliciți, virtuali și model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la călătoria prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul șef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe măsură ce alimentează și își alimentează ziarul prin redactorii subalterni și corespondenți cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului își poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul inițial și pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Țene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului supus sub vremi.

Romanul devine o imensă instalație de oglinzi care absoarbe imagini și mișcări ale societății și le focalizează în spațiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o flacără. Al. Florin Țene strânge și prelucrează o mulțime de date, parcă având la dispoziție arhivele unei epoci, observă și analizează destine și traiectorii umane, în marginea stării civile, și, pentru ca sinteza obținută să nu fie abstractă, apelează la construcție, la ceea ce se numește compoziție narativă, obținând o uimitoare arhitectură romanescă.

Romanul din interiorul romanului se întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naționalism și subiectivizare politică: epoca de după primul război mondial, după Diktatul de la Viena și cea a sovietizării țării de către ruși. Timpul în care se scrie acest roman este cel al „originalei democrații” de după ’89, dar cu multe și obsesive reverberații în perioada imediat anterioară.

Edificiul romanesc este etajat pentru fiecare epoca a istoriei, dar în subterana sa se află subistoria trecută și prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii subiective”, cum numește Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naționalismelor din zonă. Centrul acțiunilor se află în Turda, oraș situat în inima Transilvaniei. Trei familii, desfășurate pe trei generații: familia românului Roșu ( cu Sergiu, Sima și Laurențiu), a evreului Goldman ( cu Iacob și fii Simon și Daniel), a maghiarului Bela Kadar (și ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) și Aurica (nepoata). Aceste familii au ambiții, frustrări, complexe de superioritate, de inferioritate, au diferite poziții sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte familii, au orgoliu și mândrie de proveniență etnică, trăiesc spaime singulare sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice – în fine, se intersectează, datorită nemăsuratului lor purism se mai și amestecă, fără să-și dea seama, încât părinții își pierd siguranța asupra propriilor progenituri, toți își încrucișează drumurile prin viața preafrumoaselor, umilitelor și angelicelor femei de la Casa cu trandafiri.(Un extraordinar simbol: casa aceasta o ridică îndrăgostiții și tot ei, în furia și egoismul lor, o distrug, cu viața din ea cu tot!) Soțiile acestor bărbați sunt suferinde, se îmbolnăvesc și mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la suprafață determinate de naționalisme și diferite extremisme.

Narațiunea deseori curge ca într-un roman polițist: se cercetează mobilul crimei, se caută criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieșind la lumină odată cu mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în care colcăie pulsații subconștiente. Sexualitatea are un rol decisiv, naționalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginții. Pentru puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de femei și bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză a omului ca individ, ca speță și comunitate. Este dureros să vezi că istoria și subiectul său, omul, nu învață nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne comunică acel mister și egoism din adâncul ființei umane care s-a lipsit de transcendent, căreia îi este mai scumpă numărarea arginților decât partea divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfășurarea în firul de lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginților este mai tare ca iubirea filială, ca dragostea pentru ființa iubită. Pe aceasta o poate ucide și o ucide. „Cine ucide un om ucide o lume”, zice autorul, preluând cuvintele din Talmud. Crima generează crime – este o observație de adânc tâlc istoric –, și Iakob se scufundă în singurătatea de gheață, fuge de sine, părăsește casa, țara și nu-și găsește liniștea nici în Pirinei. Gol de sine, cu o bestială dorință de răzbunare și crimă, îl caută și îl găsește pe distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului, senatorul Ion Netea, acel ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai că de data aceasta cu îngerul infernului politic, și-a pierdut sufletul și se dezvăluie a fi un monstru nimicitor de opere, un distrugător al părții ce i s-a dat omului de Dumnezeu.

Pentru acești monștri istorici există redempțiune?

Romanul Insula Viscolului este o frescă a unor întinse zone și epoci, frământate de interese subiective și subiectiviste. Sub ele sunt prinse destine și istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanțului, în situația de a fi gol, precar, fără nici o speranță umană transmisibilă. Romanul se încheie în noaptea de Crăciun, când Domnul se pogoară sub chip de Prunc. Autorul vede prin flăcările manuscrisului minunea și rămâne cu ochii pironiți pe nemișcata stea. Credința sa este că cine mult a iubit, chiar trecând prin păcat, poate fi salvat, cum s-a și întâmplat de fapt ca pildă. Cine mult caută și se zbate faustic în această lume, sufletul îi poate fi smuls din strânsorile chiar pecetluite ale răului. Dar pentru monștrii istorici, devoratori ai părții divine din om, care și-au pierdut sufletul, nu există salvare.

IV. Al. Florin Țene își construiește dramatic romanul, pe un continu duel de forțe, de voințe, dintre viața particulară (subiectivă) și viața social-politică (subiectivizată în naționalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim și termenii raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri artistice: acție-reacție. Lupta aceasta este producătoare de viață, dar situată în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viață neproductivă. Toate destinele din Insula Viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o desfășurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest și sens. și Casa cu trandafiri, simbolul părții angelice a lumii, unde este colțul de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica și Aurica, este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de aceste trei femei, în jurul căruia se mișcă principiul masculin, bărbații a trei familii desfășurate pe trei generații, nu poate să-i elimine acestuia abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa de substanță umană și înlocuirea acesteia cu degradanta materialitate: obsesia banilor și a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al contextului în care se scrie romanul, unde politicul reprezentat prin senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voință de putere și îl transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este devalorizată, consumabilă și consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau nepot, separat sau împreună, avansează pasional spre centrul în care se află femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin, absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Țene erosul are doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos, dar, datorită virării în material și tenebros, nu accede la transcendent, ca să devină un mod de cunoaștere, din ce în ce mai apropiată de roza divină. Iubita este distrusă, ucisă, prinsă ca în ghețurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar o umbră de om, fără suflet. și al doilea pol: o iubire căzută în zona consumului. Ambii poli sunt sfidați de autor, iar între ei nu este loc decât pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul erotic în care lumina atinge natura și lumea. Afirmarea iubirii și negarea puterii, în lupta cu contrariile lor: negarea iubirii și afirmarea puterii, sunt principiile creatoare ale lui Al. Florin Țene și legile morale ale lumii sale, instituită cu tâlc în Insula Viscolului.

V. La Al. Florin Țene mâna de sus nu se vede, dar ea acționează asupra omului, fără drept de tăgadă. Din infernul social-istoric, convulsiv, în care personajele nu văd decât propria ură răsfrântă hâd de pe chipul celuilalt, se ridică faptele reprobabile și se strâng în jurul personajelor-asasini ca o carcasă, ca un sicriu: Mărturiile finale sunt zadarnice. Ele nu fac altceva decât să evidențieze meandrele prin care a trecut monstrul; monstruozitatea acestuia să devină cutremurătoare, consistența și forța acaparatoare a ea să fie un gâtlej din care omul căzut, ce și-a pierdut sufletul, să nu mai aibă scăpare. Criminalii și naționaliștii, devoratorii politicieni, și Iakob, și Bela, și Netea, sunt monștrii apăruți în apele noroioase ale infernului social; în ele se zbat, fără frică de Dumnezeu, fără iubire de aproapele. Insula Viscolului s-ar putea numi și Insula Monștrilor.

Al. Florin Țene trece printre monștri oripilat, fără putința de a scoate duhul cel rău din ei spre a-i arunca la marginea istoriei; se luptă laooconic cu fiara. Trei decenii i-au trebuit pentru această luptă, ca apoi în trei ani să poată face vizibilă Insula Viscolului. Trei decenii s-a pregătit, scriind poezie, diverse articole de la publicistică la critică literară, teatru, nu „ca să-și facă mâna”, ci din cauză că mișcările fiarei îi frângeau mai tot timpul gesturile marcate de spirit. Cine i-a citit aceste texte sau l-a văzut mergând pe stradă, a avut în față un timorat. Criticii i-au zis un romantic, un sentimental; dar cel ce a văzut monștrii a sperat că într-o bună zi v-a înfige în ei lama albastră a spiritului și a așteptat revoltat.

VI. În lupta și aventura spre centrul vieții, autorul deschide masivului edificiu ferestre în fantastic și oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate fantastice se așază în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele masculine, adăugându-le o aură celor feminine. Este poate contribuția cea mai importantă a lui Al. Florin Țene, în a adăuga această notă distinctă între multele pe care erosul și le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin coșul materialității, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar și o cădere în „cercul strâmt” al simțurilor devastatoare pentru personaje. Este o lumină revelatorie adusă în roman. O emanație a fantasticului în real pe calea visului. Prin scufundarea în vis, opera înaintează; visul reprezintă gestul anteic de atingere a pământului pentru reîmprospătarea forțelor creatoare. Fiindcă istoria se află în noaptea prelungită, a îngropării spiritului, tristețea nu poare fi înfrântă decât prin vis sau prin bucuria de a surprinde divinitatea naturii. Descrierea naturii la Al. Florin Țene este compensatoare față de frustrarea în social-istoric a sa și a lumii sale. Iar ferestrele de vis dau strălucire romanului, participă la construcția arhitectonică a sa. Edificiul pulsează lumină, energie. Pentru personaje, pentru narator și cititor. Peste accentuarea treptată a precarității omului se ridică lumina blândă a creației, a romanului din roman. Prăbușit chiar pe fundul craterului absorbant al degradării și morții, spiritul, fie și de-a bușilea, iese pe marginea craterului, sau prin coșul strâmt al muntelui și ne mărturisește ce a văzut. Al. Florin Țene i-a descris – într-o frescă – aventura, nu altfel și nu alta decât una care ar fi și a sa. O izbândă târzie, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu întâmplător și-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”.

Dumitru Velea

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”) etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui  Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că  fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act  al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea  cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

La capătul petrecerii, ca luptă „cu morile de vânt”, lumea se umple de „un cântec”, spune Blaga. Dar cântecul nu pare a fi o compoziţie pe de-a-ntregul omenească, ci un atribut de origine tainică („noi suntem purtători de cântec”) şi ambivalent. Dacă lupta cu „morile de vânt” cunoaşte extaza cântecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cântec”, al cărui motiv pare a fi trecerea însăşi, în sonorităţi stinse, elegiace, făcute pentru uitare şi leac: „Câteodată prin fluier de os strămoşesc/ mă trimit în chip de cântec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).

Şi la Eminescu în poeziile sale, dar mai ales în publicistică, descoperim aceaşi luptă cu „morile de vânt”. Această luptă o descoperim în îndoiala faţă de lume, dar mai ales de distanţarea faţă de ,,prezent “, dar şi implicarea în acesta.

Scriitorii europeni şi-au dorit şi îşi doresc să descopere în lume şi altceva decât „repetabila povară”, un fel de „elice” a „morilor de vânt”, ce se învârteşte inutil şi sisific, îşi doresc să descopere priveliştea unui om care călătoreşte cu gândul pentru a se cunoaşte mai întâi pe sine, apoi pe ceilalţi, şi pentru a se iubi mai puţin pe sine şi mai mult pe ceilalţi. Acelaşi erou care învinge Meduza-suferinţă, acelaşi Perseu care se fereşte de privirea ei, intră mai apoi în rolul lui Orfeu, ia lira în mâini şi cântă atât de frumos, încât clinteşte pietrele din loc, îmblânzeşte fiarele sălbatice, aduce alinare în cugetele tuturor şi înduioşează sufletul celor mai aspri oameni.

Al. Florin ŢENE

Cluj-Napoca

De-alungul existenței poporului nostru în spațiu Carpato-Danubiano-Pontic, acesta a avut ca mijloc de inspirație propia-i existență care și-a exprimat-o în cântece și versuri populare. Datorită condițiilor de trai, a mijloacelor de producție primitive și a fenomenelor naturale pe care nu știau să le explice, omul, datorită acestora, le-a exteriorizat prin sunete, cântece și viersuri, contribuind astfel la nașterea folclorului național, dar mai ales pentru alinarea sufletului său care trecea prin diferite stări psihice, ca rezonanță a mediului înconjurător. Aceste stări, în care predomina suferința, a format unul din aspectele fundamentale ale conținutului exprimat în plăsmuirile neamului românesc. Foarte interesantă este remarca lui Dinicu Golescu: ..O, să cutremură mintea  omului când își va aduce aminte că făptura lui Dumnezeu, omenirea, frații noștri, au fost câte zece așternuți  cu ochii în soare, și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor, ca, mușcându-i muștele și țânțarii, nici să poată a se feri (… ) Alți creștini , tot pentru dare de bani, au fost spânzurați cu capul în jos, și alții iarăși în coșare de vite, unde le-au dat fum, și alte multe asemenea pedepse.!“ Pe lângă vicistitudinele naturii și a traiului sărăcăcios, și aceste pedepse au contribuit la apariția poeziei populare, ca un of al durerilor, dar și a unor bucurii zilnice. Dionisie Eclesiarhul 2 în textile sale amintește de aceste situații de la sfârșitul secolului XVIII-lea.

            Mai ales situația socială este reflectată în poezia populară, aceasta a dus la revolte și revoluții care s-au reflectat în poezia populară. Această poezie nu este anistorică. Ea este profund condiționată din punct de vedere social  și istoric și, exprimând jalea și nemulțumirea celor ce trăiau în condiții mizere și datorită asupririi sociale. Tipică este în privința aceasta ,,Balada iobagului “, în care se rezumă soarta jalnică a omului fără pământ: ,,Of, fârtate, rău mă doare,

                                                            Mă doare   la inimioară

                                                            Și mă taie peste șale,

1-Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824,1825, 1826.ESPLA, Biblioteca pentru toți, 1952.p.84-85.

2-Dionisie Eclesiarhul, Cronograful Țerei Românești, Râmnicul Vâlcea, 1934, p.93.

                                                            N-am nici casă, n-am nici pâine,

                                                            huiduit sunt ca un câine!“

            Poetul popular a refelctat cu asprime toate categoriile de suferinți ale poporului nostru. Aceste suferințe proveneau și din exploatarea iobagului, a omului sărac, de către oamenii bogați. Această stare o caracterizează plastic și sugestiv Nicolae Filimon în prefața la Ciocoii vechi și noi: ,,Ciocoiul e totdeauna în orice țară  un om venal “.

            În ciuda vicistitudinilor prin care treceau oamenii, aceștia așteptau un ajutor din partea lui Dumnezeu. Această așteptare se concretiza în rugăciuni și cântece către Dumnezeu și Fiul Acestuia. Se știe acum că orice fenomen folcloric primordial este un fenomen religios care ne transmite o modalitate concretă și reală de a experimenta tradiția spirituală a umanității. Ca să cunoaștem mai bine natura și sensul creștin al realităților folclorice ale României, de a oferi inteligibil omului contemporan semnificația lor spirituală, demersul nostru teologic trebiue sa înceapă cu restituirea încrederii în floclorul roman care a fost aproape înabușit de folcloristica secolelor XIX si XX. Alfel spus, trebuie înlăturate sau ignorate mai intâi barierele folcloristice găsind contactul direct cu lumea spirituală a folclorului român.

            Efectiv exista multe interpretari si conceptii folclorice mai mult sau mai putin derutante si contradictorii. Pentru moment amintim un caz recent. Henry H. Stahl, un reprezentant al sociologiei romane actuale, in lucrarea sa: ,,Eseuri critice despre cultura populara romaneasca” a respins temerar analizele filosofice ale lui Lucian Blaga (asupra spatiului „mioritic”) si analizele teologice ale lui Mircea Eliade (asupra Crestinismului „Cosmic”), privitoare la cultura romana de natura folclorica. Este un caz tipic al folcloristicii romane moderne, de a monopoliza, unilateral, folclorul roman.

            Fara a agrea concluziile sociologului H. H. Stahl, putem mentiona ca printre competitorii folclorului roman trebuie enumerati de asemenea filologi, istorici, folcloristi, etnologi, etnografi, muzicologi etc. Natural, fiecare este interesat in cel mai inalt grad sa afirme propriile sale orientari ideologice, teoriile sale, metodele sale si bineinteles propriile sale analize. Aceasta multitudine de opinii si de atitudini mai mult sau mai putin stiintifice denota cel mult, ca daca exista un lucru dificil de inteles si definit, acesta este folclorul roman in totalitatea sa. In esenta, geneza folclorului crestin roman este istoriceste identificat cu geneza Crestinismului popular si cu aceea a natiunii romane. Se pare, in mod paradoxal ca exista o tripla geneza: a folclorului roman, a Crestinismului popular si a natiunii romane. Intr-adevar este vorba de o singura geneza comunitara, aceea a natiunii romane, avand acelasi strat etnic daco-roman, folcloric si crestin. In acest caz noi vom remarca cititorilor nostri ca elementele folclorice ale Crestinismului roman ne indica, in mod suficient, o afinitate de structura si mai ales o participare vie a aceleasi esente etnice si spirituale. Dar aceasta nu este totul. A spune ca totalitatea organica a folclorului roman este o realitate distincta cu privire la natiunea romana si a Crestinismului popular, aceasta nu este adevarul exact. Totusi, a accepta ideea unui amestec sau al unui „melting pot” american, al acestor realitati etnice, folclorice si crestine, aceasta ar fi – deasemenea – o aproximatie. Fara indoiala nu este vorba numai de o simpla relatie, ci de o adevarata consubstantialitate folclorica, etnica si crestina foarte veche, relevand (se releva) pana in zilele noastre identitatea spirituala, ontologica a unei substante unice, natiunea romana, care s-a nascut crestina, dupa imaginea si asemanarea cu Dumnezeu. Certificata nu numai prin evidenta apostolica, si patristica, dar, de asemenea, prin evidenta misionara si folclorica, etnogeneza crestina, a Romanilor va demonstra in acelasi timp nasterea crestina a folclorului national.

Se stie ca preistoria spirituala a Crestinismului romanesc se afla in istoria religioasa a Daco-Romanilor si ca, intr-o mare masura, caile etnice ale trecerii la Crestinism pentru stramosii nostri, sunt caile folclorice, adica populare. Este de la sine inteles ca de fiecare data cand vorbim de Crestinismul popular si de folclorul romanesc, gandim ca, Crestinismul romanesc are un substrat folcloric a carui structura a fost evident increstinata in timpul unui indelungat proces de etnogeneza crestina a natiunii romane, care a putut incepe din a doua jumatate a primului secol crestin. Crestinismul popular romanesc, adica folcloric, reprezinta astazi nu numai arhivele sacre ale romanizarii si increstinarii simultane a stramosilor nostri, dar de asemenea si memoria vie a traditiei crestine populare a Bisericii Ortodoxe Romane. De aceea geneza crestina a folclorului romanesc este tot asa de interesanta ca si etnogeneza Romanilor.             Creștinismul are o bogată tradiție de exprimare poetică, care datează încă din exemplu, reprezintă o colecție de poeme religioase care sunt încă citite și admirate pe scară largă și astăzi. În Noul Testament, se spune că Isus însuși ar fi vorbit în limbaj poetic în mai multe ocazii. Și de-a lungul istoriei, creștinii au continuat să apeleze la poezie ca modalitate de a-și exprima credința. Exemple:

Folclorul religios românesc a avut în mod egal de la început aceeaşi origine kerigmatică a Sfintei Tradiţii apostolice şi patristice, contribuind efectiv, prin căile sale proprii, la răspândirea populară a predicii Apostolilor şi a ucenicilor lor, vehiculând cu o pietate naţională, câteodată localizând, istoria sfântă a vieţii miraculoase şi dramatice a Domnului nostru Iisus Hristos şi a Mamei Sale, şi de asemenea viaţa sfinţilor, martirilor şi a Românilor, în general. Este o relaţie ( legătură ) directă care identifică folclorul religios românesc cu Creştinismul popular, ca parte constitutivă a tradiţiei locale a Bisericii Ortodoxe Române,

într-un ansamblu comunitar caracterizat de o circulaţie imensă a credinţelor mitice privind viaţa, moartea, crearea omului şi a universului vizibil şi invizibil, obiceiuri şi practici religioase; rituri şi simboluri cosmice: legende creştine şi experienţe spirituale trăite. Toate aceste forme vii de manifestări folclorice creştine şi tradiţionale sunt puternic legate de sărbătorile calendarului creştin şi agrar, de cultul sfinţilor, al martirilor şi al strămoşilor, de viaţa liturgică şi sacramentală şi, mai ales, al dogmelor hristologice, soteriologice şi eshatologice. Actualizând evenimentele biblice în viaţa lui cotidiană, creştinismul folcloric a imprimat Românilor, prin tradiţia creştină primordială, un comportament etnic religios foarte distinctiv în contextul spiritual al <<legii ancestrale a strămoşilor>>, care se numeşte <<română>>, adică creştină. Etnogeneza creştină daco-romană a creat de aproape două mii de ani un mod de existenţă românesc care a fost dotat cu experienţă religioasă şi istorică, cu un sens extraordinar de echilibru şi orientare în credinţa ortodoxă naţională la nivelul Creştinismului folcloric sau <<cosmic>>, păstrând o demarcaţie precisă şi mereu flexibilă, între falsele şi adevăratele tradiţii umane şi divine sau între sacralizare şi desacralizare temporală a lumii. În folclorul religios românesc, ierarhia tradiţiilor este observată voluntar, în acord cu stricta lor obligaţie rituală. Cuvântul românesc << datină >> (care vine de la cuvântul latin <<datum>>) însemnează (semnifică) un act sau un ritual iniţial; o ceremonie originală, ceea ce a fost de la început dat de către strămoşi pentru toţi Românii şi pentru totdeauna. În sfârşit << datinile strămoşeşti>>, tradiţiile ancestrale ale Românilor, sunt mărturii folclorice ale etnogenezei creştine daco-romane şi în consecinţă ale Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Semnificaţia teologică şi istorică este inestimabilă, pentru că naşterea creştină şi formarea naţiunii române coincide şi se interpenetrează simbiotic cu naşterea şi dezvoltarea Sfintei Tradiţii Apostolice şi Patristice. Relaţia folclor român-spiritualitate românească nu este o dualitate culturală autonomă, ci o identitate creatoare a spiritului românesc. Pentru a înţelege mai bine natura şi sensul acestei realităţi spirituale, trebuie abordată ceea ce numim teologie istorică a culturii şi civilizaţiei româneşti. Acolo se găsesc adevăratele sinteze folclorice, la nivel popular sau savant, al spiritualităţii ortodoxe române. Nu este vorba de o simplă <<mentalitate>> retrogradă, ci de o spiritualitate ortodoxă reală, a cărei natură românească, transfigurată de harul divin, a fost descoperită prin folclorul naţional într-o perspectivă teandrică. Folclorul român se explică foarte bine prin el însuşi şi toate raţiunile de a fi, toate motivaţiile populare sunt creştine sau de orientare creştină. Folclorul românesc a devenit o forţă vitală şi permanentă a spiritualităţii ortodoxe populare a literaturii şi a culturii naţionale. Rolul folclorului pentru cultura şi spiritualitatea românească este creator şi decisiv. Ca principiu de identitate naţională a Creştinismului Bisericii Ortodoxe Române, folclorul românesc este o realitate ontologică a etnogenezei creştine a naţiunii române. Folclorul naţional şi Creştinismul popular, prin revalorificarea lor modernă, teologică, literară şi artistică, a creat o spiritualitate ortodoxă românească unică în lumea creştină, având propria sa identitate românească.

Bazele naţionale ale unei veritabile culturi ortodoxe româneşti trebuie să fie fundamentate pe raporturile structurale şi pe legăturile ontologice care există între teologia populară a Creştinismului românesc şi teologia oficială a Bisericii Ortodoxe Române. Folclorul românesc trebuie să fie considerat de teologia oficială fără nici o prejudecată sau idee preconcepută, pentru ca el să poată revela mai bine motivaţiile sale spirituale şi propria sa sacralitate creştină originală. Situând dintr-odată folclorul românesc în semnificaţia sa etnică daco-romană şi în distincţia sa creştină ortodoxă, conferită de tradiţia apostolică şi patristică, teologia românească ar putea în mod cert să regenereze din interior, prin comuniunea sa directă cu gândirea teologică populară a Creştinismului folcloric românesc, pentru gloria ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române de pretutindeni.

            Revenim la poezia populară laică în care se blesteamă omul hain și exploatator. În varietatea cântecelor populare toate acestea fărdelegi făcute de exploatatori prind glas , exprimând jale și revoltă nelimitată: ,,Trage Radule,-n cimpoi

            Doina noastră din nevoi,

             Și mi-o trage legănat,

            Știi, cu plans amestecat,

            Să răsune din Balcani

            Jalea ei până-n Banat.“(Filip Drugescu, Câtecile haiducești, la Noua Revistă Română,I, 1900, supliment I, 13 iunie 1900, p.180.).

            Toate nelegiuirile pe care le găsim în poezia și cântecul popular se comiteau de multă vreme, dare le s-au intensificat mai ales sub domnia turcilor. Multe cântece au fost inspirate de sfârșitul tragic ale fetelor frumoase, menite să populeze haremurile turcești: ,,Decât roaba turcilor

            și sluga cadânelor,

            d-o masă morunilor,

            cină bună peștilor

            și mâncare racilor.“

            Fetele mai bine se aruncau în râuri să se înece decât să devină roabe turcilor.

            Creatorul popular recurge la alegorie, se transpune în sânul ei sub formă de pasăre, dar și aici este necontenit gonit, ducând viață fără căpătâi: “ Câte păsări sunt pe lume,

            Toate cină și s-alină,

            Numai eu n-am ce cina

            și n-am unde m-alinta,

            Că mi-e cuibul lângă drum

            și sub tufă de alun.“( Poezie populară culeasă de Mihai Eminescu).

            În încheiere, concluzionez: remarc că în varietatea cântecelor noastre populare  se cuprind o mulțime de germeni fecunzi, care ascund acele aspirații din care în general s-au dezvoltat marile concepții constructive ale omenirii.Creatorul popular  ne-a dat creații care dovedesc că din stadiul necesității unor vremuri tulburi și întunecoase acesta s-a ridicat în stadiul necesității luminate al unei chemări active și cretoare, stadiu în care înfruntă vitregiile sorții și, mânat spre jertfe nemăsurate, procedează la schimbarea civilizatoare a lumii, și ca izvor de inspirație pentru poezia cultă.

                                                                                                Al.Florin Țene