SUFLET VAGABOND
Vagabond mi-e sufletul pe tărâmuri pustii,
Încercând să-mi găsesc printre stele drumeagul…
Pe unde pășesc, nu cunosc… cum să știi ?
Mă duc și mă-ntorc pe cărări argintii,
Sperând, liman să-mi găsesc, ca pribeagul…
Nimeni să m-oprească, nu am nicio teamă,
Pe drumurile mele, călător sunt, hoinar…
Socoteală nu dau, nu plătesc nicio vamă,
Sătulă-s de ieftine roluri de melodramă
Și de scenetele lumii ce decurg rutinar !
Să evadez vreau, din mrejele vieții comune,
Cu opreliști, cu gratii, în colivie sărman…
Din cenușă, ca Sfinx să renasc și… minune,
Să ies spre lumină zburând din genune,
În urmă lăsând ce mi-a fost de arcan !
Vagabond să preumblu prin idealuri și vise,
Închizând poarta-n urmă-mi la orice trecut…
Comori de trăiri de prin sipete-nchise,
Frâu liber sa las prin cuvinte nescrise,
Sfârșitul să-l schimb, cu un nou început !
COPIL PRIBEAG
Mi-e sufletul copil pribeag,
Ce-mi zburdă liber prin grădină…
Doar trupul sprijinindu-se-n toiag,
Odată tânăr, azi moșneag,
Adună lacrimi în surdină…
Că n-are azi tulpină…
Căci floare-a fost și-a dat în rod
Și fructe a făcut, zemoase…
Așa cum datina e în norod,
Din moși-strămoși, înscrisă-n cod…
Dar, simt-acum oștiri de coase,
Să-mi frângă oase…
Așa e viața, zămislește…
Îți pune-n mână un contor,
Zicând: „iubește, te-nmulteste”…
Momeli în șoaptă îți rostește,
Zvârlindu-te ca pe-un cotor…
Învinși și-nvingator…
Am doar speranța în Mântuitor,
Sufletul că-mi va lăsa pe iarbă…
Să-mi fie veșnic spectator,
La teatrul cosmic vânător
Că nu-mi place rolul de roabă…
Mă vadă ca podoabă…
Nu sunt poate praf stelar, nimic,
Nici ca un hoit purtat de-un cioclu…
Oi fi fărâmă-n Univers, pitic,
Am suflet mare însă în trup mic,
Și vreau pe mapamond un soclu,
Privit chiar cu binoclu…
Nu vreau ca dus pe năsălie,
Aruncat să fiu-n vreo hârtoapă…
Îmi place viața mea pe glie,
S-o savurez felie cu felie,
Nu hrană rădăcinilor în groapă,
La fiecare ceapă…
Mai lasă-mi Doamne-o-nchipuire,
Sufletul să-mi fie de copil și veșnic…
Fiorul cosmic să-l simt în unduire,
Răsplătit c-un strop de nemurire
Că n-oi fi ca Barabas, nemernic…
Ci, zic eu, un suflet vrednic…
,,BUCHETEL DE FLORI” de Anna-Nora Rotaru
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”
TRIMIT RĂDĂCINILE-MI SPRE CER
Vreau să evadez din balansoarul ce s-a lipit de trupul meu,
Scârţâie podeaua, de rădăcinile ce i se-nfing tot mai adânc…
Timpu-a-ncremenit, cu clipele-i zăcute, ca-n prăfuit muzeu
De-antichităţi, sub lumina difuză a-mpăienjenitului polieleu…
Simţind că vremea mi-a trecut, trezindu-mă bătrân din ţânc,
Rup inerţia, dorind ca viaţa ce mi-a mai rămas, să o mănânc…
În sfârşit să evadez, să mă eliberez tăind cordonu-ombilical,
Legată ce mă ţine de placenta mea, strâns, ca-ntr-o găoace…
În Ţara lui Oriunde o fi, în vreun ţinut mai blând, mai tropical,
Peste graniţele sufleteşti zburând, pe coama sălbaticului cal,
Să alerg pe unde-oi vrea, când pe aici şi când pe dincoace,
Rădăcini spre ceruri trimiţând, rodindu-mi fructele, noroace….
Nu vreau să-ncremenesc sau, să mă pierd prin vise îngrădite,
Uitându-mă pe colbuita ferastruica doar, la ce-i după zăbrele…
Nici tainicele-mi gânduri să le văd, de bălăriile minţii năpădite,
Sau, cu-asfaltul vieţii-acoperite, ori în cimentu-i, uitate şi zidite,
Sau… bântuind fără vreo ţintă, prin pustiu ori grote, singurele,
Gonite, de dorinţele-mi neîmplinite, cerându-le tributuri grele…
Prea lâncezii în balansoarul meu, mi-e dor de ploaie şi ţărână…
Aud cum ceasul sună a trezire şi cred că nu-i chiar prea târziu…
Lanţuri voi rupe de trecut, din cale, porţi le-oi scoate din ţâţână,
S-ajung să pot sorbi licoarea dulce-a vieţii, din sfânta ei fântână…
Puterile îmi strâng, m-avânt din balansoar, spre cerul străveziu,
La soarele ce-mi surâdea printre zăbrele, când galben când roziu…
DUREREA, PRIETEN ŞI DUŞMAN…
Ah, Durere, Durere… o viaţă-ntreagă mă pândeşti,
Când lumea mi-e mai dragă, văd să-mi dai târcoale…
La colţuri mi te-ascunzi, inima perfid mi-o iscodeşti,
Una câte una, ” florile răului ” adânc mi le sădeşti,
În trupul ostenit, în sufletu-afânat… şi bun şi moale,
Stropind cu speranţe-uscate, goale…
Corole de Dezamăgiri se-nalţă spre cerul meu senin,
De nu mai pot zări la orizont vreun petec de culoare…
Cu cenuşă năpădindu-mi inima, odată roşie-carmin,
Pulsezi în vene un sânge verde, c-al şarpelui venin,
Durere… m-afunzi în propria-mi neagră închisoare,
Singurătatea-mi violacee furând soare…
Şi culmea… tu, eşti singura ce-mi stai aproape,
Îmi eşti dezgustătoare, când de fericire mă separi…
Dar, cum pe nimeni n-am să mă mângâie pe pleoape,
Nici cine să-mi mai vină, visele să mi le-ngroape,
Doar, tu, ce mi-ai rămas, te-aştept chiar să-mi apari,
”Florile răului” să-mi aduc-ai tăi gropari…
Chiar, mă gândesc că bine-ar fi să te poftesc,
Când stai pe banca-mi umedă sau în odaia-mi goală…
La masă să te pun, sfeşnicul s-aprind şi să-ţi gătesc,
Singurul oaspete-ai rămas şi-aş vrea să te cinstesc,
Simţind că, ceva parcă-ţi datorez în a singurătăţii boală,
Când, duios îmi mângâi capu-n poală…
––––––––––––-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
aprilie, 2018