CE-I MEMORIA ?
Nu-nţeleg bine ce-nseamnă cuvântul Memorie,
Oricât să fi-ncercat vreo definiţie să-i găsesc…
O punte spre trecut sau peste timpuri o victorie ?
Putem să mergem înapoi, să ne-amintim de glorie,
În seifurile minţii deschizând, acolo unde se dosesc,
Amintirile, se regăsesc…
Nu ştiu de-are gust dulce, d-elixir sau, de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau, chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…
Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Sau… când clipele îmi trec, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire, care moare,
Sau, vise false în vâltoare…
Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n alte lumi mă bage,
Necunoscute nouă, închipuite, citite prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…
De câte ori, rănită simt ca ma strânge dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine sa se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…
SCRISOARE PENTRU TATA…
Tăicuţule,
Minune-a vieţii mele… cât m-ai durut, tu ştii?
M-ai părăsit pe lumea asta, copil mic, orfan,
Lăsându-mi clipele de-atunci, amare şi pustii…
De Crăciun, te mai aştept în dar, ca-n fiecare an !
Zmeul cel rău mi te răpise, o nemiloasă Soartă,
Că n-apucaseşi vreo două vorbe dulci să-mi laşi…
Adesea alergam în noapte, de la fereşti la poartă,
Când parcă-ţi auzeam pe drum, zgomotul de paşi…
Nu pot uita privirea-ţi caldă, ce mândri eram noi…
Te sorbeam din ochi, când de mânuţă mă luai…
Crânguri, în lung şi-n lat cutreierarăm amândoi,
Cu vântul să ne sufle, agăţaţi de coamele de cai !
Nu uit cum te rugam, singur, la treburi să nu pleci,
De parcă nu voiam să pierd, vreo clipă fără tine…
Şi-oricât pe-ascuns te strecurai, ca tiptil să treci,
De haină, te prindeam, ca să nu mergi fără mine…
Îţi aminteşti cum, ca să adorm, îmi înşirai poveşti,
Cu-mpăraţi, zâne şi zmei, pan’ să te prindă somnul ?
Ce-aş da să mai te aud, să simt, că lângă mine eşti…
Vreo vină nu-mi găseam, că mi te luase Domnul…
Câte lacrimi şi rugi lui Moş Crăciun câte-am făcut…
Nu-mi mai venea… deşi-i scriam, să te aducă înapoi…
Şi până azi mai scriu, cu dor şi gânduri spre trecut,
Sperând, că poate-i citi şi tu, să nu uiţi cumva de noi !
Îmbătrânesc tăicuţă şi-am rămas copil, ce încă speră
În basmele ce spuneau unii, că s-or întoarce morţii…
C-o floricică la fereastră, c-atunci te-aştept… himeră,
De ziua ta, a mea, fă Doamne s-aud scrâşnitul porţii…
ADĂPOSTUL MEU
În mijlocul lui Nicăieri,
Am vrut să-mi fac o casă…
Să uit ce mi-a fost ieri,
S-adun năuntru primăveri,
Cu flori proaspete pe masă !
Să-mi fie departe de lume,
Lângă mal, lângă pădure…
Nimeni să nu-mi ştie de nume,
Nimănui paşii să-i-ndrume
Şi din linişte să-mi fure !
Cu barca-n miezul nopţii,
Să ies, cu pânze pe catarg…
S-adun sub flăcăruia torţii,
Stelele din coama bolţii,
Ce-au căzut pe ape-n larg !
Să le-aşez colea, pe treaptă,
Far, să-ţi lumineze calea…
Unde sufletu-mi aşteaptă,
Fără lacrimi, fără şoaptă,
Înecând în ape jalea !
Stea să pun şi la icoană,
Din grădină flori de crin…
Poate soarta cea vicleană,
Te-o lăsa să-mi vii în goană,
De pe drumuri peregrin!
Dar, de n-ai s-ajungi vreodată,
Tot te voi purta în vis…
N-am să uit eu niciodată,
Că mi-ai fost în viaţă toată,
Iadul meu şi-un Paradis !
––––––––––––-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
9 mai, 2018