ÎN SATUL DE ODINIOARĂ…
M-aduce vântul de departe, prin satul copilăriei,
Că vreau să văd biserica, școala, casa părintească…
Oamenii să-i văd, câți mai trăiesc și câți în gura gliei,
Sub talpa hain-a timpului, sub greautatea panopliei,
Ce, poate vor să iasă la lumină, cu vecinii să vorbească,
Să-i întrebe de-au uitat în vatr-aprins-o iască…
Privesc în jur sterpele grădini și casele părăginite,
Grinzi putrede, porți căzute, lespezile sparte…
Cu gardurile-n bălării, ferestre astupate, cătrănite,
La uși, belciuge și-ncuietori zăcând atârnate, ruginite…
Doar sufletele acelea pripășite mai bântuie deoparte,
Agățate de granița dintre viață și moarte…
Și satul nu mai este vesel, bogat, cum era înainte,
E-așa pustiu, că nici nu se moare, nici nu se trăiește…
Unde-s copii aceia cu care-odată mă jucam cuminte,
Nepăsându-ne de-aveam ce-ncălța sau nu, veșminte ?
Râsete și chicoteli îmi sună, amintirea-mi se trezește,
Plecați cu toții sunt și lăcrima mă podidește…
La margine de sat, văd biserica unde ne-am botezat,
Așteaptă pe ultimii muritori cu larg ușile deschise…
În clopotniță, cucuvele urlă, culcuș făcând, au cutezat,
Un cuc mai cântă a pustiu, în stejarul de fulger retezat,
Spunând, că nimeni n-a mai pășit pe-aici de când murise
Ultimul, ce-n așteptarea vieții de apoi, se sinucise…
Așa că, mă-drept spre cimitir să le-aduc ultim omagiu,
Mamei, tatei, bunicilor, copiilor din vremuri neuitate…
Să le spun că-n urma lor, tot s-a prăpădit, ca naufragiu,
Sub ruine și rugine, dărăpănături, ai timpului ravagiu,
Să le povestesc, să-i plâng, zicându-le că-n eternitate,
Un colb stelar vom fi, precum-nainte, așa și mai departe…
Pierduți în neguri de imensitate…
––––––––––
Anna-Nora Rotaru
Atena, Grecia
19 noiembrie 2017