Liniștea
Nu știu dacă liniștea ce-o simțeam era doar în mintea mea.
Sau poate era asemeni unui pact, semnat de noi…
Priveam marea și totul era neobișnuit de tăcut.
Ca și cum nimic altceva nu mai exista între noi.
Doar o mare de tăcere și un cer însângerat.
Câțiva pescăruși poate flămânzi, mă priveau.
Era ceva în privirea lor ce îmi amintea de tine…
Îmi oglindeam fața, în apa ce părea de un albastru-verzui…
Ca și ochii tăi, ce au lăsat parcă pași prin sufletul meu…
Și prin nisipul, pe unde încă colindam, doar să te regăsesc.
Speranța e tot ce ne-a mai rămas și măcar ea să nu se stingă.
În rest, totul e deșertăciune, mister ce zboară pe aripi de timp…
Un aer călduț îmi alinta obrajii, sărutați deja de soare
Și parcă erau mâinile tale tandre și delicate, ce mă căutau…
Ce doreau să-și facă simțită prezența, ca nu cumva să te uit.
De parcă era posibil? Când eu te respiram prin aer, vânt, ploaie…
Ca pe un parfum anume, impregnat în Univers.
Mâinile mele te căutau, și ca un orb, deși nu te vedeau, te simțeau.
Miroseai a flori de portocal, a primăvară, a veselie…
Parfumul drag al copilăriei mele, ce încă-mi îmbăta simțurile.
Abia când soarele săruta apusul, părăseam plaja, pe urmele de nisip.
Pescărușii mă priveau parcă triști, implorând în liniște …
O liniște ce-mi călca pe suflet, dar totodată îmi vorbea prin simțuri.
Îți simțeam prezența, așa cum ai promis, un înger tăcut, ce mă însoțea mereu.
Și eram fericită că exiști, că exist …
Și… că nici măcar liniștea nu ne putea înstrăina vreodată…
——————————–
Alina CRISTIAN
Recitare: Lucian Dumbravă