Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “ Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,, Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)

Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale” , mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci, așa cum ne spune Troparul Crăciunului: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștiinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învățat să se închine Ţie, Soarelui dreptății şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină, ”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică.Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Viața creștină, viața în Ortodoxie este “calea” și înseamnă un mod de viață. Iar, fiind o călătorie și urmând o “cale”, aceasta nu poate fi împlinită decât în Hristos și cu Harul lui, așa cum spune rugăciunea rostită înaintea oricărei călătorii: ”Doamne,Iisuse Hristoase,Dumnezeul nostru, Cela ce ești “calea, adevărul și viața” și ai călătorit împreună cu sluga Ta Iosif, precum și cu cei doi Ucenici, care au mers la Emaus: Însuți, Stăpâne, călătorește și cu mine, robul Tău, binecuvântând călătoria mea”. În această călătorie, însoțiți de Mântuitorul, va trebui să ne străduim si sa aducem și noi “daruri”, să folosim “talantul” care ne-a fost dat.

“Calea” creștină este unică si autentica pentru fiecare credincios,căci este o întâlnire personală cu un Dumnezeu personal. La fel este unică și “calea” Neamurilor, a fiecăruia dintre ele, și tot unice sunt “darurile” pe care le aduc lui Hristos Dumnezeu.

Neamul Românesc, la Nașterea Domnului, pe “calea” care o urmează de două mii de ani, a adus și el un dar, ”omenia românească”.

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești,care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”. Deplin este trăită „omenia” la Nașterea Domnului.

În înțeles imediat „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine,un pahar de apă, o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă” demnitatea de modestie și modestia de elegantă”, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.

A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină,conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu că „indivizi”, numere sociale și economice, dar că „persoane”, existente conștiente de sine și de cele din jur.

„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul sau. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată, dacă nu alta atunci un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, care este, necesar, de respect și ideal ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „față” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.

Nicicând nu este omenia românească mai la vedere ca la Nașterea Domnului. Între Români se spune nu „Hristos s-a născut”, se spune „Hristos se naște”. Actul nașterii este înțeles în veșnicie și deci „acum”, în această clipă. Se poate spune că prin “omenia” lor Românii cinstesc deplin și Nașterea Mântuitorului și starea lor de Ortodocsi si oameni.

Hristos se Naște! Măriți-L!