Într-o privire de ansamblu și fără neaparata curiozitate pentru detalii, vom putea spune, „oamenii sunt la fel”. În esență suntem asemănători anatomic, deosebiți în fizionomii și cei care excelează și dau adâncime deosebirii sunt cei foarte urâți, după cum și profilului mental, adâncimea lui, o oferă cei foarte proști. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de „sus” în „jos”, ele se așează invers, de la rău la bine, și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în „mare”, suntem asemănători. Dar aceasta asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate.
Oamenii nu sunt asemănători, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel și, în vorba Francezului, „trăiască diferența”.
Acestea fiind spuse este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele.
În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor oamenii pot trăi decent, sau pot trăi sordid.
Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine „autosuficiența”.
Este manifestarea plenară, fără acoperire a unei stări sinistre, autosuficiența, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul, „cine nu mă iubește mai mult decât pe copii, frați, mama, nu este vrednic de Mine” Matei 10;36. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubește pe tata ori pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Matei 10;31.
Este aici subliniat că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria sa ne iubim casnicii dar mai mare obligație avem sa le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.
Viața creștină și prin asta înțeleg viața în Ortodoxie, singura credință creștină autentică și mântuitoare, este dificilă și pretinde sacrificii. Dar aici, mai toți, comitem o greșeală. Ne imaginăm că aceste sacrificii înseamnă mai ales disciplinarea trupului, prin post, abstinență, chin. Toate acestea sunt însă doar mijloace pentru disciplinarea trupului și pentru călirea sufletului, pregătirea lui pentru a fi vrednic, măcar, să se roage. Iar esențiala condiție este smerenia, conștiința nevredniciei personale. Acesteia în chip necesar îi trebuie adăugată relația de dragoste sinceră și în umilință față de aproapele. Capacitatea de a vedea în el, întotdeauna, chipul lui Hristos, cel prin care am fost aduși în ființă. Viața creștină, în Ortodoxie, este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul omului, necuratul, ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate ispite și curse viclene și ucigaşe pentru suflet. Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor. Acestea sunt ispite „groase”, grosolane, care ne fac să arătăm proști și mulțumiți de sine. Gata să privim de sus pe cei săraci și mai ales gata să îi ignorăm și disprețuim. Dar încă mai distrugătoare sunt ispitele „subțiri”, cele care izvorăsc din mândrie și părere de sine.
Acestea nasc mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape întotdeauna aproape cu neputință să le conştientizăm. Orbiți, multumiți de noi înșine ne adâncim din prăpastie în prăpastie și repetăm păcatul trufașului fariseu: „mulțumesc ca nu sunt la fel ca ceilalți oameni”. (Luca 18;11). De aici până la trufie nu mai este decât un pas. Și tot un singur pas este până, poate, cea mai mare înșelare, a considera trufia drept smerenie. O confuzie cu urmări mortale.
Pentru păcătosul stăpânit de părere de sine și de autosuficienţă, este foarte greu să lase gândul bun și mântuitor să intre în sinea lui. Cel mândru, autosuficient stăpânit de părerea de sine răul, starea rea, ajunge sa fie considerate virtuți. Teribila înșelare! Singur gândul smerit poate alunga toate ispitele. Doar conștiința că te afli în păcat și conștiința că „lumea” nu poate salva și că necontenit trebuie sa ceri mila lui Dumnezeu te poate lumina și mântui. Demonii știu ca doar smerenia îi poate înfrânge. Aceasta armă, a smereniei sincere, ne poate apropia de Dumnezeu și de Impărăția Lui.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
23 septembrie, 2018