Alexandr Isaievich Solzhenitsyn, una dintre cele mai semnificative personalități ale culturii rusești și mondiale din a doua jumătate a veacului XX, a trăit între 11 Decembrie, 1918-3 August, 2008.
Alexandr Solzhenitsyn a trăit în vremi cumplite dar, existenta lui, a arătat că, dacă nu ne putem alege vremea vieții și circumstanțele acestei vieți, putem să facem, în condiții care ne sunt impuse, diferența dintre bine și rău.
Alexandr Solzhenitsyn a crescut în vremea “marii terori”, pornită de Stalin și executată sub comanda unor monștri sângeroși ca Yagoda, Nikolai Ezhov și Laurenti Beria.
În 1941 Alexandr Solzhenitsyn a fost înrolat în Armata Roșie, a luptat ca artilerist într-un regiment de asalt, a avansat la gradul de Căpitan, a dat dovadă de remarcabilă vitejie și a ajuns cu trupele sovietice în apropiere de Berlin. În această perioadă din urmă a războiului, Alekasander Solzhenitsyn a devenit cu totul dezgustat de brutalitatea programată a trupelor sovietice. Mai ales dezgustat a fost de pamfletul criminal a lui Ilya Ehrenburg, ”Ucide-l pe Neamț”, pamflet în care acest scriitor ovrei, fidel spiritului vindicativ al rasei sale, a îndemnat direct la crime, violuri și abuzuri împotriva populației civile germane. În acest climat Alexandr Solzhenitsyn a fost martor al unui viol în grup, asupra unei tinere presupus germane dar, care s-a dovedit că era poloneză și care în urmă acelui viol, de fapt în cursul lui, a murit. Într-o scrisoare către un prieten, viteazul căpitan de artilerie Alexandr Solzhenitsyn și-a exprimat dezgustul și oroarea morală. Scrisoarea a fost interceptată de către serviciul de securitate sovietic(NKVD) și în Februarie 1945, de pe câmpul de luptă, Alexander Solzhenitsyn a fost arestat. Această arestare îi va schimbă cursul vieții și îl va marca definitiv.
Alexandr Solzhenitsyn a fost anchetat în închisoarea Lyubianka din Moscova după metodele de anchetă și tortură puse la punct de NKVD. Dat fiind faptul că nu avea nici o vină, în afară sentimentelor sale morale, a fost condamnat “doar” la opt ani de detenție severă. În închisoare el a cunoscut mulți oameni speciali. Între ei a fost și Ion Moraru de la Mandac, cel care a condus organizația anti-stalnistă din Basarabia, ”Sabia dreptății”.
Primii ani ai detenției i-a petrecut în lagărele din taiga. Apoi, restul de detenție l-a petrecut într-o “sharashka” (un centru de cercetare al NKVD în care lucrau oameni de știință condamnați politic). La expirarea pedepsei de închisoare a fost trimis în exil și acolo a rămas până în 1956 când, ca urmare a eliminării cultului lui Stalin, i s-a permis să se așeze în Moscova. Tot restul vieții sale Alexandr Solzhenistyn l-a dedicate studierii “fenomenului” sovietic, crimelor sale, pe care le-a prezentat în ample lucrării istorice și în pagini de literatură care stau alături de scrierile celor mai de seamă scriitori Ruși.
Revenit la Moscova, Alexandr Solzhenitsyn reușește să publice, ”O zi din viața lui Ivan Denisovich”. În acea carte Solzhenitsyn descrie o zi, o singură zi, din existenta unui deținut al Gulagului sovietic. Fără exagerări, fără izbucniri temperamentale, este descris iadul existenței în Gulag. Cartea a fost publicată în 1962 și în fapt acea carte a rupt definitive șira spinării bolșevismului de tip Stalinist. După apariția acelei cărți stalinismul nu mai era cu putință.
În același timp, scurt timp după publicare, a început persecuția sistematică a lui Solzhenitsyn, scopul era izgonirea lui din Uniunea Sovietică.
Alexadr Solzhenitsyn primește Premiul Nobel pentru literatură în 1970, dar nu se duce să îi fie decernat din teamă că nu va fi admis să reintre în Uniunea Sovietică. Câțiva ani mai târziu, 1974, el și întreaga lui familie sunt expulzați în Republica Federală Germană și le este retrasă cetățenia sovietică.
Vreme de câțiva ani Alexander Solzhenitsyn trăiește în RFG și Elveția și apoi este admis ca rezident în USA, la invitația Universității Stanford, California. Apoi se stabilește în Vermont și duce o viață de cercetare asiduă a revoluției bolșevice, sistemului concentraționist sovietic, ține conferințe și este activ în mișcarea anti totalitaristă. În tot acest timp, recunoscut fiind ca unul dintre opozanții de frunte al sistemului sovietic, el rămâne credincios Ortodoxiei, Rușilor și Rusiei. În această perioada el publică un număr de cărți fundamentale, ”Primul Cerc” (care va fi extins și republicat sub titlul, ”În Primul Cerc”), ”Pavilionul Canceroșilor”, ”1914” și “Arhipelagul Gulag”. Cum spuneam, el ține numeroase conferințe și în ele avertizează “apusul” asupra pericolelor reprezentate de secularism, relativism moral și ateism mai ales. Din această cauza grupurile “liberale” l-au etichetat ca: ”reacționar”, ”retrograd” și “mistic”. Toate acestea fiind, cum ziceam, etichete fără nici un merit.
În 1992 el revine în chip triumfal în Rusia,este onorat și cinstit cu prietenia lui Vladimir V. Putin și contribuie esențial la renașterea creștină și națională a Rusiei, pe care întotdeauna a iubit-o din tot sufletul.
În una dintre conferințe, la Londra la începutul anilor optzeci ai veacului XX, Alexandr Solzhenitsyn a arătat care este cauza sângeroasei vremi sovietice și care va fi cauza căderii “apusului”.
“Îmi amintesc că în urmă cu jumătate de veac, fiind încă un copil, am auzit următoarea explicație dată de oameni mai în vârstă, pentru dezastrele care au copleșit Rusia: ”Oamenii au uitat pe Dumnezeu și din această cauză se întâmplă aceste lucruri”. De atunci, vreme de cincizeci de ani, am lucrat la istoria revoluției bolșevice; în cursul acestei munci am citit sute de cărți, am adunat sute de mărturii personale și am publicat opt volume de studii având drept scop explicarea celor petrecute în Rusia. Dar, dacă aș fi întrebat astăzi și mi s-ar cere să sintetizez în câteva cuvinte cauza acestei revoluții, în cursul căreia și ca urmare a căreia au murit șaizeci de milioane de oameni, nu aș putea face decât să repet: aceste lucruri s-au întâmplat deoarece oamenii au uitat pe Dumnezeu.”
Este concluzia unui om și scriitor de excepție, o concluzie care stă în față noastră a tuturor ca avertisment solemn.
În chip minunat acest adevăr, menționat mai sus și modul în care oamenii pot răspunde, le-a înfățișat Alexandr Solzhenitsyn în cartea “Primul Cerc”(ulterior extinsă și republicată sub titlul”În Primul Cerc”).
Cartea este de fapt o parabolă a cărei concluzie este la fel de actuala azi așa cum era și acuma șaizeci de ani.Este vorba de priortitatea valorilor, a pericolelor complicității și finalmente a libertății.
Acțiune principala se petrece într-o “sharashka”, unitate de cercetare a KGB deservită de oameni de știință condamnați politic, în 1951. Ei lucrează pentru perfecționarea unor aparate de control a populației ordonate de către Stalin. Deținuții din “sharashka” au condiții de viață relativ decente dar sunt supuși presiunilor psihologice, șicanelor și umilințelor din partea KGB-iștilor. Titlul cărții este o aluzie la “primul cerc al Iadului”, descris de Dante în “Divina Comedie”. Acel “prim cerc” este o grădină izolată în care, filozofii antici sălășuiesc. Ei nu pot intra în Paradis, dar au parte de un limitat spațiu de relativă libertate în mijlocul Iadului.
Cartea atinge numeroase aspecte ale existenței și este o pledoarie pentru stoicism și simțăminte umane. Cartea este de fapt autobiografică și ea descrie o pagină din suferința lui Sozhenistyn în Gulag, descriind anii în care Stolzhenitsyn însuși a fost într-o “sharashka”. În mod limpede se arată că într-un regim totalitar de tip Stalinist TOȚI sunt sclavi. Astfel teroarea experimentată de ministrul de interne al URSS, sinistrul Viktor Abakumov, în întâlnirile cu Stalin depășea cu mult spaima deținuților,care nu mai aveau nimic de pierdut.
Dar mai ales “În Primul Cerc” este un avertisment despre pericolele complicității: din lașitate, din prostie, din duplicitate. Aproape întotdeauna, când nu este act direct, de sfidare a tot ce este drept, complicitatea este rezultat al slăbănogirii spirituale. Cei câțiva dintre eroii din “În Primul Cerc”, între care a fost și Solzhenitsyn însuși, au înțeles ce înseamnă și care este prețul complicității, al pactului cu necuratul: pierderea sufletului. Ei au înțeles Creștinismul, ceea ce înseamnă în fapt Ortodoxia, în chip maximal: ”Căci ce-I folosește omului să câștige lumea întreaga, dacă își pierde sufletul”(Sf.Marcu 8;36)
Acest lucru ni-l spune Solzhenitsyn și dându-I ascultare, poate vom fi vrednici să câștigăm și lumea asta și cea care va să vie.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
15 octombrie 2019