Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații.
Numeroase școli de gândire, moraliști de tot felul și toată orientarea, propovăduitori de duzină și cu credenţiale dintre cele mai dubioase au amestecat noțiuni și subiecte și au făcut că acest domeniu de maximă importanţă să devină confuz și obscur.
În esență relația dintre persoane trebuie să fie simplă și întemeiată pe acțiuni inspirate de o poruncă fără lipsa de comentariu, pe iubire. Dar porunca iubirii înseamnă nu o opțiune teoretică dar una de acțiune, de viață. Între oameni trebuie să fie bunăvoire, îngăduință, întrajutorare, doar în acest chip “principiile” devin fapta și existența devine viață. Dar în plus mai există un aspect și el ține de natură omenească.
Fiecare dintre noi (sau oricum cei mai mulți dintre noi) suntem stăpâniţi de mândrie și ne închipuim a fi “centrul” pământului. (Această este o rătăcire care pleacă de la adevărul că fiecare persoană este “cea mai iubită” de Dumnezeu; adică pe toți și fiecare Dumnezeu ne iubește egal în planul Său, care este desăvârșit). Dar, rătăciți, cădem în mândrie și atunci începem să “jucăm” roluri și să ne lăsăm pradă imaginației și iluziilor care sunt de la necuratul.
Unii cădem în ispita de-a “stânga” și ne prăvălim în păcate și patimi “groase” (narcotice, erotism, lăcomie, etc) dar alții cădem în ispita de-a”dreapta” și prin fățărnicie, ne imaginăm buni. Mimăm milă, dragostea, facem inflație de declarații eroice și fără acoperire și, mai rău, ajungem să ne înduioșăm de propria noastră “generozitate” (care în realitate nu înseamnă nimic decât vorbă goală). În realitate cultivăm părerea de sine, trândăvia, lingușeala, prefăcătoria, lașitatea, lenea, lăcomia și prostia. Cât de adesea selecționăm relațiile conform cu imaginea de sine pe care o dorim proiectată. Cât de adesea uităm binele primit în trecut și pe cei care ni l-au dăruit îi înlocuim cu cei de la care putem avea folos astăzi. Cât de des “rezistența” de azi înseamnă fripturism cras. Iar mai grav este atunci când cădem în una din cele mai cumplite ispite, când confundăm mândria cu smerenie. De fapt calea unor relații bune între oameni stă în empatia afectivă. Capacitatea și voința de a trăi stările (sau minimal a le înțelege) sufletești și materiale ale semenului, truda de a ne apropia și include în propriul cu aceste trăiri. Această înseamnă a lua asupra noastră măcar parte din povara semenului și efortul conștient de a deveni “una”, comuniune, cu el. În acest fel, preluând “chipul” semenului ( în care se ascunde icoana lui Hristos Iisus) vom putea ajunge,în timp și cu trudă, la schimbarea omului “vechi” cu cel “nou”, la “metanoia” , la „întoarcerea” comportamentală, la “pocăinţă” (căci „pocăinţa” asta înseamnă, întoarcere, preschimbare) care este țelul suprem al vieții creștine și minunea minunilor. Astfel vom ajunge ca în adevăr să putem spune, ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
11 aprilie, 2018