Istoric, USA
DESPRE CUVÂNT
„Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit
între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de
adevăr.” (Ioan 1;14)
În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui
Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai
spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slavei”
înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare.
Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre
Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute.
Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă
întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul
omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri
existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe
fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile
noastre cuvinte. Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne
osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește gol
existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă
adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial.
„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și
colectivă. „Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o
perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte
lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni.
Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă.
Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau
osândi, acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte
transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi
mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul
locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru
limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care
le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți. Aceea este
„limba vechilor Cazanii, pe care-o plâng și care-o cântă pe la vatra lor
Țăranii”, este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în
care visăm. O limbă care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo
unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se
sfințește.
Marele învățat Sextil Pușcariu arăta; „Limba (deci „cuvântul”)
nu e… numai un servitor al gândirii, ci și un stăpân al ei. Dacă este
adevărat omul vorbește așa cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul
cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba
tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite pentru a îmbrăca
gândurile, dar această limbă moștenită, cu anumite clișee și asociații
constante, îndreaptă gandurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și
cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii
aceluiași neam, forma mentalis națională”.
În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află
larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă. O limbă
fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul
străine de duhul limbii române. O limbă care a fost masacrată pe stradă
dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarism”,
cuvinte străine incluse fără rost. Includerea lor dovedind lipsă de
identitate, lipsă de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie. Este
sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.
Vorbirea brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar
grosolănie personală și colectivă, penibilă urăciune, reprezintă ceva mult
mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală
sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel
de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii sălbatice a „răului”, a
negativității pure, împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în
Treime mărit.
Spurcăciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea
stradală, este, cum spuneam, simptom de boală sufletescă și de neputință
de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea
cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem
obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru
cuvintele folosite poate deveni cale de mântuire.
Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuviincioase lucrează
profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce
o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia. Cuvintele frumoase și
cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de
înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de
anamneză, de reamintire a ceea ce din început am fost, de ceea ce din
început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut
Dumnezeu”. Este cale de descoperire a marelui adevăr, „dacă nu M-ai fi
știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „ușa” Mântuirii,
de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare.
Memento:
În aceste rânduri am căutat să exprim sentimentele și admirația ce am
avut și am pentru Mariana Gurza. Un om a cărui vocație a fost Cuvântul
și Iubirea.
Alexandru Nemoianu