Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită dominată, având de caracteristică principală, independența, libertatea locuitorilor ei.
Din cele mai vechi timpuri,sub conducerea fruntașilor locali, a cnezilor, locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertatea individuală și dreptul de a purta arme. În schimb ei trebuiau să apere zona de năvăliri din afară.
Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupației otomane prin nesupunere, prin „lotrie”, iar în vremea dominației habsburgice sub și în sistemul „graniței militar.
Ceea ce aș vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte care pot fi ilustrate prin cazul Văii Almăjului și al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi. În acest context am să amintesc și contribuții ale unor membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, la Marea Unire din 1 Decembrie, 1918.
Acești locuitori ai Almăjului erau cu rosturi nobiliare, după statutele medievale, dar nu aveau nimic de a face cu decorul romantic care însoțește construcțiile imaginare. Acei oameni erau țărani și cel mai adesea țărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puțin nobili.
Dar circumstanța că erau liberi, că aveau dreptul și voința de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri și împrejurări diferite, îi făcea să fie mental pregătiți să accepte și să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric dar rămâneau încrâncenați în rostul lor existențial, în tradiția lor românească și a „locului’.
În veacul al XIX-lea această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” și încă mai vârtos prin trimiterea, măcar unora dintre copii, la „carte”.
Așa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi.
Dascălul Pavel Boldea și-a trimis copii la școală și unul dintre ei a dat înainte și a devenit fruntaș în rândul preoțimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro crăiască. Colonelul K.u.K Pavel Boldea a devenit fruntaș, dar în sufletul lui a rămas ceea ce fusese din naștere, un țăran din Borloveni, cu grijă pentru frații și rudenile mai mici, cu grijă pentru satul și „țară” lui, Almăjul. El a avut grija și pe cheltuiala lui au mers la școli și au devenit „domni” frații lui și nepotul Coriolan Buracu.
Feciorul său, Lt.Col. KuK Romulus Boldea, a avut la rândul sau o carieră militară și apoi politică meritorie; a fost Prefect al Județului Severin și Președinte al Comunității de Avere Grănicerești din Caransebeș. Dar în același timp a gospodărit cu mare grijă bunurile familiei din Borloveni și casa din Borloveni i-a fost principala reședința, în care Dumnezeu i-a îngăduit să închidă ochii.
Pentru acești oameni și pentru urmașii lor, inclusiv subsemnatul, Borloveniul și Almăjul au fost și rămas “patria” ideală.
Din neamul lor mai mulți au contribuit la realizarea “marii Uniri”. Romulus Boldea și unchiul lui Grigore Boldea, amândoi ofițeri în armata chezaro-crăiască, au fost între primii ofițeri bănățeni care au trecut călare munții și s-au înrolat în armata română. Amândoi au luptat pe frontul” de la Tisa”, împotriva bolșevismului maghiar. Vărul, respectiv nepotul și unchiul Coriolan Buracu, a avut un rol esențial în mobilizarea Almăjenilor și a fost delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care, la 1 Decembrie 1918 proclama unirea tuturor Românilor. ”Casa Boldea” a fost parte activa la Marea Unire.
Între românii bănățeni care au avut rol activ la Marea Unire și care au fost membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, amintesc pe doctorul Virgil Nemoianu, bunicul meu patern, și pe Petre Nemoianu, un unchi și nașul meu de botez.
Dr. Virgil Nemoianu, o personalitate a Mehadiei și a zonei invecinate, era cunoscut pentru sentimentele lui românești. La începutul războiului, în August 1914 el a fost deportat, cu întreaga lui familia, și așezat cu domiciliu obligatoriu în Debretin. Pe toată durata războiului el a fost considerat ”suspect politic”, un a avut dreptul de a purta uniforma militara corespunzătoare rangului său de căpitan medical în rezervă. Abea în Noiembrie 1918, la sfârșitul războiului a putut reveni în Mehadia. Acolo a făcut parte din comitetul roman local care a trimis ca delegat la Alba Iulia pe preotul Coriolan Buracu.
Unchiul meu și nașul meu de botez, Petre Nemoianu, a fost în vremea războiului cadet TR (termen redus) și a căzut prizonier trupelor rusești. El a fost internat, împreună cu majoritatea românilor banato-ardeleni cazuți prizonieri la Ruși, în lagărul de la Darnita. Acolo el a făcut parte din comitetul care a organizat un regiment ardealo-bănățean, căruia i s-a îngăduit să meargă la Iași unde, în Februarie 1917, a depus jurământ de credință României și a intrat în luptă. Aceasta a fost prima manifestare majora de acțiune de unire naționala și evenimentele au fost descrise de Petre Nemoianu în lucrarea lui, ”Prima Alba Iulia”. Pentru acțiunea lor, membrii regimentului” de la Darnita”, au fost condamnați de către autoritățile austro-ungare la moarte în contumacie.
Cazuri similare au fost numeroase între Românii banato-ardeleni în veacul al XIX-lea. Oameni care de la starea de fruntași sătești au devenit fruntași provinciali, profesioniști care știau să funcționeze în lumea „nouă” și oameni care păstrau intacte valorile morale țărănești. Ei sunt cei care au făcut cu putință trecerea întregii „românimi” banato ardelene pe o treaptă nouă a înțelegerii politico sociale și ei sunt cei care, în esență anonim, au făcut cu putință Marea Unire din Decembrie, 1918. Nu prin acte „eroice” personale, ci prin statornicia în credință, valoare și tradiție românească moștenite din generație de țăran în generație de țăran, prin valorificarea a mii de ani de „vigoare țărănească”.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
21 noiembrie, 2018