Credința Ortodoxă, deci creștină, înseamnă în primul rând nădejdea în cele nevăzute făgăduite de Dumnezeu iar, apoi, înseamnă fapte ale smereniei și ale dragostei. Aceste fapte se dovedesc adevărate și autentice în special în relația cu „cei mai mici”, fie ei cei năpăstuiți de soartă, fie subordonați, fie neputincioși; relația cu cei care au nevoie de milă și nu au nici un mijloc de a arăta, cu mijloace materiale, recunoștința lor. Aceasta este esență Ortodoxă, deci creștină, Credință însoțită de faptele smereniei și dragostei.
În ce privește obligația de a ajută pe semenii noștri „mai mici” nu ar trebui să fie nici un fel de dispută;această este o obligație fără putință de tăgăduit.
Omul, fiind „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, trebuie cinstit și recunoscut în toți semenii noștri,în toți și toate. Despre pericolul care îl reprezintă ignorarea acestei porunci fundamentale limpede suntem avertizați.
“În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceș-tia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală”. (Matei 18;1-7)
Dar această obligație, a milei și dragostei, se extinde și în relația oamenilor cu animalele. În această privința se cuvine să fim însă cu mare grijă.
Unii cred că animalele pot fi folosite după bunul plac al omului. Alţii însă consideră că animalele trebuie tratate cum sunt trataţi oamenii. Există teribile exagerări în această privință. Sunt unii care consideră că animalele ar trebui să fie tratate ca oamenii sau, chiar că sunt animalele „mai bune ca oamenii”.
Un cunoscut activist pentru drepturile animalelor susţine că animalele trebuie să se bucure de „dreptul fundamental de a nu fi tratate exclusiv ca resurse sau bunuri economice”. El adaugă: „Nu mai trebuie să tratăm animalele non-umane ca pe un bun personal”. Evident aceasta este o exagerare grosolană și de fapt comiterea unui grav păcat.
Dumnezeu, le-a spus oamenilor ‘să stăpânească peste peştii mării, peste creaturile zburătoare ale cerurilor şi peste orice creatură vie care se mişcă pe pământ’ (Facerea, 1:28). Este logic să tragem concluzia că Dumnezeu îi consideră pe oameni superiori animalelor.
Această concluzie este susţinută şi de o afirmaţie făcută exact înainte de versetul tocmai citat. Biblia spune că „Dumnezeu a creat omul după chipul său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu; i-a creat de sex bărbătesc şi de sex femeiesc” (Facerea, 1:27).
Întrucât am fost creaţi „după chipul lui Dumnezeu”, înseamnă că noi, oamenii, suntem unici în ce priveşte modul în care manifestăm calităţi divine precum înţelepciunea, dreptatea şi iubirea. În plus, oamenii au înclinaţia înnăscută spre moralitate şi spiritualitate. Animalelor le lipsesc însă astfel de trăsături umane, tocmai pentru că nu au fost create „după chipul lui Dumnezeu”. Ele sunt inferioare omului şi nu au fost create cu scopul de a fi tratate la fel ca oamenii.
Înseamnă această că omul are dreptul să maltrateze animalele? Nicidecum.
În legea pe care a dat-o oamenilor, Dumnezeu a luat măsuri ca animalelor să li se asigure hrană, odihnă, ajutor în caz de nevoie şi chiar ocrotire pentru a nu se răni (Exodul 23:4, 5; Deuteronomul 22:10; 25:4).„Şase zile să-ţi faci munca, dar în a şaptea zi să încetezi orice lucrare, pentru ca taurul şi măgarul tău să se odihnească.” (Iesirea, 23:12)
Este deci limpede că în relația cu animalele omul are obligația de a se purta cu milă și compasiune dar, a te atașa de un animal ca de o persoană umană este păcat și rătăcire.
Din toate cele arătate cred că reazulta limpede obligația OMULUI de a se purta cu milă și respect cu „cei mai mici”. Ignorarea acestei porunci are urmări grave și am să caut să le ilustrez prin „cazul”,”calul lui Nietzsche”.
Friedrich Willhelm Nietzshe (15 Octombrie,1844-25 August,1900) a fost un filozof, critic cultural, compozitor, poet și filolog. Foarte de tânăr a impresionat prin vasta sa cultură și prin ingeniozitatea modelelor lui de gândire. Anume boli nervoase l-au chinuit toată viața și l-au silit să abandoneze cariera universitară strălucită de la Universitatea din Basel în 1879. În anii care au urmat Nietzsche a alcătuit lucrările care îl vor face și faimos și controversat.
Subiectele operei sale se referă la vaste domenii care includ arta, filologia,istoria, religia,tragedia, cultură și știință. El a fost influențat de către Artur Schopenhauer, Richard Wagner și Goethe. Nietzsche a folosit perspectivismul și a fost un critic vehement al moralității creștine mergând până la afirmația despre „moartea lui Dumnezeu”. Relația dintre oameni el a definit-o ca fiind un conflict al „voințelor” și mai exact al „voinței de putere”. Din această perspectiva el a vorbit despre împărțirea oamenilor în „stăpâni” și „sclavi”, în „supra oameni”(Uebermensch) și „sub-oameni”(Untermensch). Din această perspectiva el a considerat moralitatea și învățătura creștină drept creație a „sclavilor” și deci nepotrivită pentru „Uebermensch”. (Ulterior această teorie a degenerat în obscena ideologie nazistă). Oricum în esență el consideră mila și grija pentru „cei mai mici” o davada de apartenență la „sclavi”,”untermensch”.
Nietzsche era o personalitate cunoscută,faimoasa și ,deși controversat,așa a rămas până azi.Dar mai puțin cunoscută este o împrejurare care i-a schimbat definitiv viața.
Pe 3 Ianuarie,1889 Nietztsche, care locuia la un prieten în Turin, ieșind în stradă a stat martor la o întâmplare care i-a schimbat existența complet.
Pe stradă era o căruță foarte încărcată trasă de un cal. Povara era peste puterile acelui cal și totuși, vizitiul, îl bicuia fără milă. La vederea acestui lucru Nietzsche s-a repezit să apere calul de lovituri, l-a cuprins de gât și a început să plângă în hohote, necontrolabil. Cu greau a fost dus în casă și, cei care au asistat, spun că el murmura, ”ce înșelat am fost, ce mult am greșit”. Tot restul celor unsprezece ani pe care i-a mai avut de trăit Nietzsche nu a mai scris și a fost considerat dement. Întâmplarea cu calul a fost relatată de către familia Fino, o familie extrem de respectată în Turin și care familie îl și găzduia pe Nietzsche.
Este cu putința că acel eveniment să fi declanșat o prăbușire nervoasă, care se alcătuia de mai multă vreme, deci să fi fost concluzia unei boli evolutive. Dar iarăși este posibil ca în acel moment și în față unei victime fără apărare, în Nietzsche să fi avut loc o „iluminare”, o epifanie. Poate că el a înțeles că violența nu face decât să stârnească altă violență și că sentimentul de empatie și compasiune pentru „cei mai mici” este obligatoriu ființei umane. Poate că atunci Nietzsche a înțeles că învățătura și morala creștină nu sunt ale „sclavilor”, ci ale acelora care cu adevărat biruie „lumea” și rânduielile ei nemiloase. Poate.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA
11 decembrie 2019