Citeam cu mulți ani în urmă o cronică a regretatului Radu Țeposu în care spune că nu are încredere în poezia femenină, dar, iată, că istoria literară infirmă această afirmație prin apariția plachetei de versuri “Nu-s o fată ca oricare “de Camelia Florescu, volum apărut la Editura Smart Publishing, București, 2019, prefațată de Alex.Ștefănescu și o apreciere a lui Lucian Avramescu pe ultima copertă.
Volumul structurat în cinci cicluri:”Anotimpuri“, “Rădăcini “, “Zona confuză a dragostei “, “Serpentine “ și “Nelocuită “ urmărește, etapizat ideile pe care dorește autoarea să le trasmită cititorilor.
Sensibilitatea si candoarea din poeziile acestui volum se transformă în patetism și energie vitalistă, iar sugestivitatea versului în rostire amplu oraculară. O revelație retorică a scos din matca sa firească acest lirism de jubilație reținută și l-a împins spre patosul vizionard și ardent transfiguratorie. „Nu-s o fată ca oricare” este o afirmație ce pluteste ca o himeră peste poezia Cameliei Florescu, exaltându-i cadențele și agitându-i, pâna la febră, sensibilitatea. Poemele sunt organizate acum pe principii vizionare și tind să devină echivalențe lirice ale stihiilor și ale zbuciumului eului în fața acestora. O disciplină a motivelor e în curs de a fi câștigată iar exercițiul de transfigurare, polifonic, se aplică elementarității. Metafora colosală și retorica sublimului sunt armele grele ale acestei poetici, dar adeseori de sub exultanța dionisiacă se întrevede pompa care menține, constant, debitul și ritmul entuziasmului. Compozitiile au structura liturgică și, în latura retoricii, par niște ceremonii patetice ale invocării. Un dopaj exaltant ține în viață suflul imagistic și extazul creator:”Zână primăvară, fată despletită/Șanțuri, rape pline de galben podbal!/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/Pentru balul vieții neconvențional! “(Zână primăvară, fată despletită ).Am dat exemplu acest catren din prima poezie cu care se deschide cartea pentru a înțelege redescoperirea sentimentelor primăvăratice ale acestei poete. Coerența poemelor provine mai degraba din uniformitatea atitudinii exaltate și a retoricii grandioase, dintr-o viziune a lumii și ea ține mai curând de ritmul poetic decât de semnificația lirică. Având întotdeauna un ax ideatic, rotirea galopantă a imaginației își rupe cordonul de legatură cu el și abia mâna poetei mai poate readuce poemul la o iradiație imagistică de tip stelar. Sub devălmășia fastuoasă a versificației se întrevede, în fond, aceeași confesiune, încarcată însă acum cu bucuria venirii primăverii: “Și focul din sobă se stinge șăgalnic/ Țăranii moșesc iezii-n iesle sfătoși/ Pocnește tot sângele-n vene năvalnic/ Și-n fundul grădinii se bat doi cocoși. “( Aprilie).
Starile lirice s-au dogmatizat, iar jubilația vag solară s-a transformat într-o disciplină imnică, mai degrabă rezultat al râvnei și al vocației. Rupte între tentația expresionistă a imaginii tulburi și tulburatoare si cea a lirismului conceptual, poemele realizează o sinteză între avalanșa de imagini și paranteză filozofică, excelând într-o sensibilitate imensa. Un lirism, în fond, baroc, trăind din exaltarea pâna la colosal a sensibilității și dintr-o frenezie retorică, plină de dorinți și pur extensiv, poezia Cameliei Florescu, atinge fluența incantatorie, realizând ceea ce râvnește: o sintaxa a sublimului: “Ca-n noaptea –aceea, știu că niciodată/ Nu voi mai tremura sub alte bolți/ Nici Dunărea cea blândă și curate/ Nu ne va ispiti la fel pe toți/ Așa cum ai deschis cânva iubirea/ Și ai ascuns-o apoi într-un sertar/Azi lasă-mă să mai respir lumina/ Unui păcat de care n-ai habar.“( O noapte pe Dunăre).
Poezia lui Camelia Florescu este de esență romantică specifică romantismului permanent. O integrez forțelor elementare, ale germinației și ale câmpiei, interpretată în felul unei străvechi Magna Mater, în al cărei expresionism răzbate ceva din grandoarea romantică a civilizațiilor care vin până azi cu experiența lor perenă. Poezia vine din câmpia olteniei, însorită, dar stilizată și chiar atunci când exprimă suferința:” Am trăit, copile, unori nevoi!/ Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi strain/ Am fost viața-ntreagă, poate, fii ploii/ Dar n-am dat o palmă niciunui creștin.“( Nu tot se aruncă).
Poezia Cameliei Florescu aduce o resurecție a lirismului, limpezind cerul unei literaturi majore .
––––––––-
Al.Florin Țene