Atingerea sufletului
Totul respiră, totul vibrează!
Respiraţia de unde vine, iubitule?
Respiraţia înseamnă viaţă,
dacă există, există şi viaţă!
Unde eşti? Aici, cu tine, a ta!
Până în zori mor! Mă simţi?
Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti,
am păşit, am trecut bariera,
sunt dincolo de vis!
Cu respiraţia te-ating, ne topim,
o plăcere unică, dură, greu de suportat,
cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele.
O încleştare,
fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa!
Aşa m-am trezit, pătrunşi, contopiţi
– o linişte şi-o nebună plăcere -,
nicio mişcare, transfer de lumină!
Zidită în tine! Prin cântecul sufletului
mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simţită.
Un strop de privire, un strop de extaz!
Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine.
În contopirea noastră ne sărutam,
privindu-ne şi-nţelegeam durerea plăcerii.
Peste tot te-am atins,
o respiraţie grea, sacadată,
curgeam dintr-unul într-altul.
Vioara ta ţi-am fost, un cântec şi un vis!
În armonia privirii tale mă oglindesc,
adâncul din tine-l simt.
Cine poate cuprinde
toate căutările pe care le purtăm în noi?
Oare de ce mă durea? Era prea mult?
Nebună dorinţă, o regăsire!
M-am trezit fără tine,
s-a topit acel moment, dulcea plăcere.
Instant mă faci viu,
închid ochii, mă ia nebunia!
Pătrunde-n realitatea acestui vis,
atât de mult te doresc,
prin trupul tău vreau să las rădăcini!
Un evantai de stări, în ochii tăi,
inima mea şi-a regăsit Cerul!
Copleşitoare tandreţe, nemărginită iubire,
imagini însorite scrise
cu trupurile noastre, în vis e viaţa!
În vis am ochii şi ochii-s pe tine,
cu buzele am simţit aroma adunată
– sălbatică-n reacţii -,
de durere, de plăcere, m-am trezit.
Ce să aleg?
Sunt clipe şi pe pământ, iată dovada!
Se naşte adevărul! O altă falie de timp!
Revelate clipe – verigile eternităţii –
Urmează-ţi dorinţa şi nu-ţi răni inima!
Ai înţeles esenţa iubirii
– o taină, seducător contur,
amestecul de forţă şi vulnerabilitate,
o alchimie, lumini şi umbre filtrate,
un paradis de-o clipă,
scântei şi noi emoţii,
timida respiraţie a primăverii,
o hartă a dorinţelor, atingeri, vibraţii,
o avalanşă în care ne-afundăm
până la extaz,
pulbere solară risipită peste noi,
acea împletire de fericire inconştientă şi dor,
zâmbet, suspin, balsam şi mângâiere,
melancolii, tristeţi,
lacrimi de durere, de plăcere, lacrimi,
o singură inimă pulsând cântecul dragostei,
un zbor, un dans, un vis…
sublimul vis – e Viaţa!
Contopirea nopţii cu ziua, un freamăt,
o primăvară, perene rădăcini,
adâncă pasiune şi-un nou înţeles
la fiecare pas, la fiecare privire.
Aşa se scriu legendele!
Cu-a dragostei lumină
În fântâna inimii am intrat împreună
şi, pas cu pas, adânc
ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.
Eu, rază de lumină, Tu, torent al cosmosului,
Eu, val neobosit Tu, ţărm al mării mele
când domol şi răcoros, mereu aşteptat şi aştepând,
când furtunos şi înăbuşitor. mereu întregul prelungirii mele.
Cu respiraţia ai atins-o!
O barcă, efemeră sub steaua Luceafărului, călăuză…
Eu, dintr-un timp anume Tu, din acel prezent
– steaua mult dorită. – scânteia inimii mele.
Din ochii tăi am îndepărtat, rând pe rând, norii,
– un zbor de fluturi pe cărările durerii tale curgătoare –
am cules spinii tăcerilor străine
şi ţi-am privit lumina, pornind în larg s-o ajung.
Pe marginea fierbinte a lumii, nu am simţit distanţa,
am construit fundaţia petalelor zidirii noastre,
– copilul unui vis –
am redat inocenţei lumini multicolore
şi albe flori de hoya
în timpul ăsta nemilos de scurt,
un alt timp mai aproape de alţi timpi
– un timp uitat – … Atât de intens îl simţim?
Cu credinţă, speranţă şi dor
– două vase prin care iubirea curge
dintr-unul în altul, un transfer de lumină –
am înălţat copacul vieţii. Un timp pentru toate!
Vocea mea ţi-a activat dorinţa,
prin focul sărutului a gemut templul trupului,
cu roua ochilor am udat rădăcinile,
ridicându-şi ramurile spre infinitul iubirii.
Tu… Eu … o mângâiere
pe-a sufletului durere goală,
în clipa prezentă,
etern
în timpul de ieri.
Taina inimii
Printre iluziile din palma cerului
ne continuăm drumul.
Ca prin vis s-a stins acea muşcată albă-nflorită…
Cum este realitatea, îngerule?
– Nu aşa cum ne-o dorim, nu aşa cum este!
Dar lumea cum este?
– Nicicum, prin orice ne complicăm!
Doar iubirea nu se complică,
ea, pur şi simplu, curge,
fluviul acela de lumină care ne inundă.
– Se complică şi ea, în trepte vine,
ca să urci, te complici!
Acea parte regăsită în tine iubeşti în om?
– Iubesc ce el nu ştie despre el,
felia lui lipsă este în altă parte,
în noi rămâne veşnic un semicerc!
Taina lui, cheia spre tine!
Cine l-a creat şi de ce a creat,
cine l-a deschis şi de ce a deschis cercul?
De unde venim, cine suntem,
cui îi aparţinem, încotro ne-ndreptăm?
– Nu ştim de unde venim şi nici nu vom şti,
nu ştim cine suntem, dar purtăm un nume,
nu ştim cui aparţinem, dar aparţinem totuşi,
nu ştim unde ne-ndreptăm, deşi mereu ne trecem!
În umbra noastră, ascunse sunt porţiuni din noi
– constelaţii de trăiri din timpuri – .
Vino cu mine, iubirea mea
e cheia pentru poarta temniţei tale!
Vino cu mine, în zborul spre paradis,
împreună suntem o singură pereche de aripi!
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează
Printre picăturile ploii preschimbate
în perle rotunde am venit,
din picături s-a format viaţa,
misterul picăturilor lucrează în timp.
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează!
Printre umbre albastre, în sclipiri argintii,
luna se stinge în scoarţa copacilor.
În toate există o sevă,
fiecare sevă îşi are tainele ei,
plutim şi nu ştim cum plutim,
simţim şi nu ştim cum simţim.
Între totul şi nimic rătăcim noi,
pentru fracţiuni de clipe
se-ntâlnesc oamenii,
într-un timp în care viaţa şi moartea
se-mpletesc, amestecându-se.
Toţi avem câte o stea,
de nu reuşesti s-o atingi sus,
se stinge ea şi te caută pe jos!
Fericirea e simplă, la îndemâna oricui
şi, totuşi, nicăieri, o pot atinge,
aş vrea să dureze, o regăsire, un vis!
Închide ochii, te-ating în lumina
care ne inundă,
la un capăt eşti tu, la celălalt eu,
luminoşi în timpul ăsta gol şi orb,
împreună,
nemuritori parcă,
strălucind şi nicicând despărţiţi,
în timp ce întunericul,
mereu întunericul,
stă în ungherele morţii, iar noi,
lucirea irizantă din razele curcubeului.
Cu picături de rouă,
de la streaşina casei, îţi adapi sufletul,
atât ne este dat, iar noi, călătorii, căutăm.
Desculţă, bucuria vrea sa păşească pe durerea intensă.
– De la cer la pământ nu-i decât o palmă de iluzii,
nu regret când pierd,
ştiu că am dat ceva din mine şi mă simt mai bogat!
Un nufăr înflorit petală cu petală
Ştii ce-mi faci, dragul meu?
Întoarcându-ne spre adevărul lăuntric,
mă faci dependentă de bucăţica noastră de cer,
de-albastrul lui infinit, de visul din noi
din cea mai înaltă octavă-a iubirii.
Suntem senzorii propriilor trăiri
transmise-n eter marelui Univers.
În fiecare clipă simţirile noastre, căutările
şi-mplinirile noastre sunt transmise
acolo unde trebuie să ajungă.
Tu eşti, acum, muntele meu!
Iubirea, un nufăr înflorit petală cu petală,
o floare delicată, vibraţii din Lumină,
eşti tu când laşi inima să simtă prin tine!
Oare ce este femeia, iubitule?
– Femeia? O poveste, un sentiment, o stare, un vis!
Nu-s capabili bărbaţii să citească povestea,
să trăiască sentimentul,
să simtă starea şi să viseze cu ea.
Ce crezi că este bărbatul, draga mea?
Asemeni realităţii şi visul e necesar vieţii,
femeia e poezia, bărbatul proza,
forţa pe care-o poate dirija! Un zeu!
Împreună formează întregul,
propagând emoţie radiază şi el.
– Bărbatul este ramura
de care stă agăţată femeia pentru
a-i depana povestea, a-i transmite starea,
a-i comunica sentimentul
şi a-l duce în visare!
Observ viaţa, purul şi acel simplu
din noi toţi,
tu eşti o torţă, azi, ce arde mocnit,
eu sunt o vrabie peste care
va trece trenul,
chiar dacă iubesc viaţa,
iubesc omul
şi, câteodată, animalul din el!
Oare ce iubim în om,
acea parte care piere în timp
sau spiritul, sufletul din om?
Flacăra lui reflectată în oglinda celuilalt!
Cum să iubeşti doar o formă,
ce segment iubeşti tu în mine?
– Nu eşti un tot? Izvorul din tine iubesc,
acel segment de neuitat,
acea chemare din foişorul inimii!
Unde-i calea către izvor? Un fir de apă varsat,
găseşte-i calea şi caută izvorul,
chiar dacă nu se vede!
Nu seacă izvorul! Apa curge prin noi,
ne simţi durerea?
– Ştim, curg împreună!
Nu poţi simţi durerea dacă
nu te-a durut cel puţin la fel de mult
aşa cum ceri să simt!
Eşti un gând, căci aşa eşti,
dar eşti şi cineva demult cunoscut, iubit,
iar eu, lumina suficientă
să-ţi conducă paşii, cu-ncredere,
tot mai departe, printre umbrele create,
risipind pericole şi obstacole din drum,
spre comorile din adâncu-ntunecat al peşterii.
Nu ştii nici unde sunt, nici care sunt,
dar lumina lor, imaginea comorilor
văzute în trecere, persistă
şi-ţi va da forţa să-ţi continui călătoria
– uneori obositoare, uneori periculoasă –
chiar dacă, în drumul tău,
vei avea nevoie să aprinzi noi torţe.
Ştii că peisaje fantastice din peşteră
te pot ademeni.
Ştii că poţi să te afunzi
sau să ajungi în labirinturi subterane,
chiar dacă atractive,
care nu duc la nicio comoară.
Ştii că poţi descoperi
locuri noi în care ai dori să rămâi, dar,
orice se va întâmpla, îţi continui călătoria.
Înaintezi, înaintezi, fără să te-ntorci,
lumina comorilor
a rămas în tine suficientă să-ţi conducă paşii.
Să trecem dincolo de cuvinte, prin culoare,
să spargem graniţele acestei realităţi,
pornind pe firul călătoriei,
în noi cineva vorbeşte!
––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
30 mai 2018