„Cărțile sunt oglinzile sufletului.” Virginia Woolf)
Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul 2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de mai multe titluri. Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim. Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și, „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)
Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării, în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/ atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)
Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului care iese în urma unor arderi puternice și pustiitoare. Lovindu-se de această înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.
Viorel Birtu este un peisagist al stărilor sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă, ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)
Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața, iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite// noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)
Prin imaginile create din cuvinte inspirat alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și destrămării unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)
Poetul aruncă și o privire la confluența între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/ pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)
Într-un joc dezordonat, fără un liant vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/ printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)
Uneori, în interiorul poemelor apare o rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad, fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru sufletele ce mâine vin” (Fiorul)
Poetul și-a lărgit viziunea până la a îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci, nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)
În această stare deplorabilă a lumii de azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor, cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/ că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/ zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)
Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit, întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite// aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)
Nu se situează deasupra lumii, omenirii și trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte, visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)
Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire, îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/ strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit, am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric, sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus: „sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)
Poetul beneficiază de formația sa profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide, fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri (corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/ pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)
Un lirism așezat în parametri spirituali. Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe ale unor idei.
Lirica poetului este expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.
Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în: „Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”, „Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…
Atât oglinzile de suflet cât și cele din gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum (prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează, amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/ de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)
„Când citești poeziile distinsului nostru poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)
VASILICA GRIGORAȘ
Text publicat în revista ORAȘUL, număr 3-4 (57-58), editată de Fundația culturală CARPATICA, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Universităților clujene.